Laszlo Alexandru

 

AŞA S-A CĂLIT OŢETUL

            Sînt convins că, în anii de după înfrîngerea hitlerismului, nici un intelectual german n-ar fi avut îndrăzneala să publice o carte cu titlul Iluzia antifascismului. Dar la noi în Balcani, unde neobrăzarea constituie principala unitate de  măsură a performanţei individuale, un grup de intelectuali români şi-a proiectat afirmarea, la doar cîţiva ani de la căderea ceauşismului, prin intermediul volumului Iluzia anticomunismului.

            Pretextul de suprafaţă îl constituie formularea unor disocieri faţă de Raportul Final publicat de Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, sub coordonarea lui Vladimir Tismăneanu. În esenţă, însă, o grupare de gînditori încearcă să discrediteze activitatea de cercetare şi condamnare globală a comunismului din România, realizată de o altă grupare de gînditori. Iată o situaţie neobişnuită, care merită examinată cu toată atenţia. Autorii contestatari sînt dispuşi în ordine alfabetică şi, avînd la bază o amplă gamă de motivaţii şi strategii, evoluează sub bagheta coordonatoare a patru tineri condeieri: Vasile Ernu, Costi Rogozanu, Ciprian Şiulea şi Ovidiu Ţichindeleanu.

            Alţi scriitori, favorabili Raportului publicat de V. Tismăneanu, au refuzat să participe la serbările zăpezii, înlesnite de placheta rebelă. Să fi fost oare din cauza premiselor absurde sub care anti-anticomuniştii îşi plasează demersul, încă din primele fraze? “Antologia de faţă s-a născut ca reacţie la dezbaterea publică anemică şi săracă în conţinut intelectual din jurul Raportului de condamnare a comunismului din România şi din jurul întregului demers care a însoţit producerea şi promovarea acestui act. Pe fondul unui interes public foarte scăzut, o mare parte a autorilor Raportului şi a celor implicaţi în acest demers au refuzat să-şi justifice opţiunile şi, în general, să discute aplicat despre semnificaţiile şi consecinţele comunismului din România...” (p. 5). Păi, dacă interesul public a fost într-adevăr “foarte scăzut”, de ce să-şi mai fi justificat suplimentar autorii Raportului... opţiunile? Logica argumentaţiei îşi dezvăluie sincopele, încă de la primele rînduri ale detractorilor.

            Cartea doftorită de patru moaşe a rămas totuşi cu buricul netăiat. Permiţîndu-şi să acuze de inconsecvenţă o altă cercetare colectivă, ar fi fost de dorit să nu fie, ea însăşi, plină de incongruenţe. Din păcate, aşa este. Iată-l, de pildă, pe Florin Abraham reproşîndu-i Raportului Tismăneanu că, în discursul asupra trecutului comunist, camuflează o importantă miză politică a prezentului (“Are pretenţia de a oficializa o perspectivă asupra trecutului recent al României”, p. 8). Invers, Daniel Barbu îi impută aceluiaşi Raport Tismăneanu că, în mod artificial, desprinde comunismul din cauzalitatea politică a prezentului, în scopuri manipulatoare (“strategie eminamente politică de situare a prezentului în raport cu istoria recentă, de circumscriere a comunismului într-un timp revolut şi de negare a valorii politice pe care trecutul recent ar mai putea-o avea cu titlul de experienţă de societate”, p. 72). Acum, dacă societatea comunistă descrisă de studiul comisiei prezidenţiale ne condiţionează prezentul sau dacă, dimpotrivă, ea pluteşte desprinsă într-un vag nedefinit, cititorii cărţuliei denigratoare nu reuşesc s-o priceapă limpede pînă la capăt.

Florin Abraham îl admonestează apoi pe Vladimir Tismăneanu că preia pasaje ale Declaraţiei anticomuniste de la Timişoara, implicîndu-se astfel, partizan, în bătăliile politice. Iată-l însă pe Gabriel Andreescu, următorul autor în ordine alfabetică, elogiind aceeaşi opţiune, căci “Proclamaţia de la Timişoara a fost asumată de un număr mare de cetăţeni şi organizaţii şi rămîne, probabil, declaraţia anticomunistă cea mai populară după 1989, cu cea mai mare forţă mobilizatoare” (p. 45). Ce-ar fi de înţeles de-aici? Ca să nu mai vorbim despre faptul că simpatiile politice prezidenţiale ale lui Vl. Tismăneanu sînt reprobate, în numele... obiectivităţii epistemologice, de însuşi “directorul ştiinţific la Institutul «Ovidiu Şincai»” (fireşte, al P.S.D.)! Ar fi amuzant, de n-ar fi prea trist... Acelaşi Florin Abraham insistă pe ideea ca adevăratul proces al comunismului “să nu susţină vinovăţii colective, pedepsele morale sau penale trebuind adecvate în raport cu gravitatea faptelor” (p. 37), trecînd peste aspectul că, de cele mai multe ori, cei care comiteau nemernicii politice în timpul comunismului o făceau constrînşi tocmai de sistem, în virtutea poziţiei lor şi dînd vina pe circumstanţe. Astfel se trasează, cu perfidie, un minunat cerc vicios: culpa, în comunism, nu a fost colectivă, căci li s-a datorat anumitor persoane; dar ea nu a fost nici individuală, căci persoanele au dat vina pe sistem. Totuşi, atunci cînd Raportul Tismăneanu încearcă să alunge această tendenţioasă ambiguitate, întocmind o listă a nomenclaturiştilor de frunte şi particularizînd, astfel, culpa, demersul e respins cu suficienţă, căci ar fi lipsit, chipurile, de o clară ierarhizare a vinovăţiilor. Florin Abraham se dovedeşte inconsecvent şi contradictoriu, ca să ne menţinem doar în zona aprecierilor eufemistice.

Dar ce noroc că vine din urmă Daniel Barbu şi îi impută Raportului coordonat de Vladimir Tismăneanu, tocmai pe dos, tentativa “de a exonera atît statul, cît şi societatea românească în ansamblul său de responsabilitatea politică pentru faptele constitutive, represive şi productive ale unui regim” comunist (p. 72). Iată că, de-a lungul comunismului, nu poate fi atribuită o vinovăţie colectivă (în viziunea lui Florin Abraham), în schimb exonerarea societăţii de vina colectivă constituie un defect al Raportului Tismăneanu (în viziunea lui Daniel Barbu). Priceapă cine poate!

Interesantă de citit rămîne această cărticică şi atunci cînd regăsim contradicţii nu neapărat între cei doisprezece autori, ci chiar în afirmaţiile unuia şi aceluiaşi semnatar. În opinia lui Daniel Barbu, Raportul lui Tismăneanu reprezintă doar o operaţiune ştiinţific㠓menită să acopere un deficit de natură politic㔠(p. 73). Totuşi, două fraze mai încolo, chiar invers, “virtuţile Raportului se arată a fi mai degrabă politice decît ştiinţifice” (p. 74). Cîtă ştiinţă şi cîtă politică s-o fi aflînd în cartea analizată, nici mintea lui D. Barbu nu ne mai poate lămuri.

Citim şi ne minunăm, apoi, văzînd dezinhibiţia cu care contestatarii calcă în picioare cele mai limpezi evidenţe. Astfel, profesorul Daniel Barbu biciuieşte “refuzul responsabililor politici de a se pronunţa explicit în privinţa defunctului regim...”  (p. 73). Îi reamintim d-lui Barbu răsunătoarea şedinţă a Camerelor parlamentare reunite, în faţa cărora preşedintele Băsescu a condamnat totuşi explicit defunctul regim comunist, ca fiind nelegitim şi criminal. Acelaşi cercetător consideră apoi recomandările Raportului Tismăneanu, privind organizarea de conferinţe internaţionale, emisiuni televizate, expoziţii permanente, manuale şcolare şi modificări legislative pentru mai buna cunoaştere a trecutului comunist, dimpotrivă, ca pe o tentativă de ascundere a acelui trecut (“Comunismul românesc este, aşadar, gîndit ca un obiect restrictiv, la care accesul este limitat, controlat, organizat şi reglementat, care are curatori şi ghizi autorizaţi, care poate fi expus şi contemplat, dar care, o dată imobilizat în muzeu, nu mai face parte din prezent”, p. 79). Cum adică? Studiul organizat şi instituţionalizat al unui fenomen duce la distrugerea lui?! Iată o logică nedemnă de un om de ştiinţă.

Alt perseverent denigrator al cercetării şi condamnării trecutului comunist, Ciprian Şiulea, nu se sfieşte, la rîndul lui, să contrazică evidenţele trăite pe pielea lor de către români. Astfel, Şiulea bricolează trei categorii de cetăţeni, de-a lungul comunismului. O minoritate de victime efective (“cei ucişi, închişi, agresaţi fizic şi psihic, deposedaţi de proprietăţi, hărţuiţi etc.”), un număr ceva mai mare de “victime soft ale comunismului” (aceia privaţi de libertăţile de exprimare, de călătorie, de asociere etc.) şi marea majoritate a celorlalţi (“un număr şi mai mare însă nu cred că pot fi consideraţi victime, deoarece ei înşişi nu se considerau astfel”, p. 227). Din această mincinoasă taxonomie postfabricată s-ar deduce că cei mai mulţi români au beneficiat, totuşi, de libertăţile cele mai largi, au călătorit, s-au exprimat fără inhibiţii, au constituit partide şi sindicate libere, s-au bucurat cu seninătate de binefacerile comunismului autohton. De ce ne minte, oare, Ciprian Şiulea de la obraz?!

Oricum, pentru mai multă limpezime, îi propun şi eu următoarea taxonomie exemplificativă, plasată la aceeaşi cotă ameţitoare de inteligenţă: pe lume există trei categorii de oameni: cei cu ochii verzi, cei cu ochii căprui şi marea majoritate a celorlalţi, care poartă tenişi...

O viclenie lamentabilă a contestatarilor Raportului Tismăneanu ţine de ancorarea lor în buna reputaţie a unor personalităţi de prim rang. Astfel, profesorul Daniel Barbu, revendicîndu-se de la concluziile unei publicaţii bruxelleze, ne informează în legătură cu “perspectiva weberiană asupra ştiinţelor sociale ca ştiinţe ale experienţei ce nu-şi propun (şi probabil că nici nu sînt capabile) să descopere norme cu caracter imperativ ce ar putea ulterior să piloteze practica socială; spre deosebire de ştiinţele naturii, ştiinţele sociale nu explică şi nu produc instrucţiuni de folosire a faptelor şi evenimentelor studiate, ci aspiră să înţeleagă sistemul de sensuri lăsat în urmă de o anumită experienţă a unei societăţi anume” (p. 78). O dată lansată această aberaţie, potrivit căreia ştiinţele sociale ar trebui nu să explice, ci doar să înţeleagă (de parcă orice înţelegere nu presupune în mod necesar o explicaţie şi viceversa!), gogomănia plasată sub umbrela lui Max Weber creşte, se umflă ca o gogoaşă balcanică şi dobîndeşte calităţile magice ale unui passe-partout. Iată rezultatele sale concrete, aşa cum au fost consemnate sarcastic de un ziarist bucureştean, prezent la lansarea cărţii despre Iluzia anticomunismului: “Am vrut să le testez curajul intelectual şi revoluţionar şi i-am întrebat, în numele nostru, al tuturor, ca să nu murim proşti: «Comunismul a fost rău sau bun, merita condamnat sau nu?». Marile conştiinţe ale umanităţii au fost cam eunuce. Mi-au dat un răspuns de un sfert de oră, despre abordarea «neoweberiană» a problemei, din care, vorba prietenului meu Motanul, am înţeles că «rămîne cum am vorbit sub apă»” (George Scarlat, Papagalii anti-anti-comunişti, în Ziua, 26.11.2008).

În realitate, Max Weber a dovedit, de-a lungul existenţei, o perseverentă implicare în realităţile social-politice ale vremii sale: ca voluntar pe front, în primul război mondial, ca negociator al păcii, ca reformator al Constituţiei germane (faimosul Articol 48), ca fondator al unui partid politic etc. În cartea care este considerată cea mai importantă lucrare sociologică a secolului XX, Économie et société, Weber proclamă tocmai interdependenţa înţelegerii prin interpretare şi a explicaţiei cauzale: “Nous appelons sociologie une science qui se propose de comprendre par interprétation l’action sociale et par là d'expliquer causalement son déroulement et ses effets”. În activitatea sa, în loc să închidă în recipiente etanşe fiecare disciplină în parte, a contribuit la o abordare interdisciplinară a sociologiei, a istoriei, a economiei politice, a politologiei şi a filosofiei culturii. Referindu-se în mod explicit la raportul dintre ştiinţă şi politică, în conferinţa publicată apoi în Franţa sub titlul Le savant et le politique, Max Weber condamnă, într-adevăr, aducerea mesajului politic între zidurile Universităţii şi propagarea sa de la catedră. Necesitatea neutralităţii politice a dascălilor, în exercitarea funcţiilor profesionale, nu le interzice însă ulterioara ieşire în spaţiul public, chiar dacă savantul german se îndoieşte de eficienţa lor: “On dit, et j‘y souscris, que la politique n’a pas sa place dans la salle de cours d’une université. (...) Si l’on me demandait maintenant pourquoi cette dernière série de questions doit être exclue d’un amphithéâtre, je répondrai que le prophète et le démagogue n’ont pas leur place dans une chaire universitaire. Il est dit au prophète aussi bien qu’au démagogue: «Va dans la rue et parle en public», ce qui veut dire là où l’on peut te critiquer. Dans un amphithéâtre au contraire on fait face à son auditoire d’une tout autre manière: le professeur y a la parole, mais les étudiants sont condamnés au silence. Les circonstances veulent que les étudiants soient obligés de suivre les cours d’un professeur en vue de leur future carrière et qu’aucune personne présente dans la salle de cours ne puisse critiquer le maître. Aussi un professeur est-il inexcusable de profiter de cette situation pour essayer de marquer ses élèves de ses propres conceptions politiques au lieu de leur être utile, comme il en a le devoir, par l’apport de ses connaissances et de son expérience scientifique”.

Adaptînd acuta observaţie weberiană la realităţile româneşti, se poate susţine că atitudinea lui Nae Ionescu, profesorul care şi-a atras discipolii spre adeziunea legionară, abuzînd, de la înălţimea catedrei, de statutul său magisterial, rămîne profund condamnabilă. În schimb, ieşirea lui Vladimir Tismăneanu dintre zidurile universitare către cercetarea, în scopuri educative, a ravagiilor produse de regimul comunist, nu poate fi, nici măcar (neo)weberian vorbind, blamată, întrucît oratorul şi-a asumat pe deplin riscurile vorbirii în faţa unui public liber de a-i cîntări critic argumentele.

Stingheritoare rămîn şi alte eforturi ale lui Daniel Barbu de-a contrazice faptele notorii. Astfel Raportul final, care se concentrează pe punerea în lumină a efectelor devastatoare ale comunismului din România şi se încheie prin întocmirea unei liste nominale a membrilor nomenclaturii, este acuzat, în pofida tuturor evidenţelor, că ar transmite un mesaj falsificator: “comunismul românesc a existat, dar în afara persoanelor cu care a fost contemporan, el a avut poate agenţi, dar, pînă la urmă, a fost lipsit de substanţ㔠(p. 72). Pesemne că D. Barbu n-a citit cu mintea limpede cartea despre care a scris.

Dar universitarul bucureştean se răfuieşte nu doar cu trecutul istoric, ci şi cu realitatea contemporană. El e foarte supărat, de pildă, pe sinistra manie a denunţurilor de azi: “Presa românească a momentului arată ca ziarele americane de acum un secol: demascarea şi denunţarea politicienilor, cu sau fără probe, dă măsura angajamentului civic. Ministerul Educaţiei Naţionale îi încurajează instituţional pe studenţi să-şi denunţe profesorii. Profesori constituiţi în asociaţii civice îşi denunţă global şi preventiv toţi colegii, atît la C.N.S.A.S., cît şi la instituţiile însărcinate să verifice declaraţiile de avere. Coaliţii ale societăţii civile fac inventarul reclamaţiilor formulate la adresa candidaţilor în alegerile parlamentare şi le distribuie în tiraje de masă. Guvernul şi Parlamentul au constituit o agenţie naţională de integritate a cărei activitate principală este colectarea şi verificarea denunţurilor, reclamaţiilor şi plîngerilor făcute de particulari împotriva tuturor celor care ocupă o poziţie de prestigiu în stat, în partide, în biserici, în şcoli, în sindicate. Pasiunea pentru reclamaţie şi cultura denunţului dictează, în viaţa publică românească, comportamentele cu cel mai înalt grad de acceptabilitate moral㔠(pp. 86-87). Perspectiva apocaliptică a distinsului profesor ţine de cea mai prăpăstioasă fantezie. În realitatea documentelor internaţionale, România ocupă unul dintre ultimele locuri din Uniunea Europeană, în ceea ce priveşte sancţionarea corupţiei. Nu denunţarea maladivă a ipoteticilor infractori, cum îşi închipuie D. Barbu, ci chiar invers, nepedepsirea marilor corupţi reprezintă, în statisticile europene, adevărata noastră problemă, care ne menţine în subdezvoltare economică.

La fel de fantasmagorică e o altă impresie a aceluiaşi cercetător, înspăimîntat de eventuala deconspirare a colaboraţioniştilor: “identificînd, în numele şi pe spezele statului român, informatori în arhiva Securităţii, C.N.S.A.S. studiază, de fapt, natura umană şi este chemat să evalueze moral comportamentele unor particulari. Natura comunismului, ca regim politic represiv, rămîne, ca atare, în afara preocupărilor sale legale” (p. 85). De bună seamă că C.N.S.A.S. nu e interesat să cerceteze orice comportament particular (de cîte ori am mîncat, cîte ore am dormit etc.), ci doar acele fapte personale care au relevanţă socială (pe cine anume am turnat la poliţia politică, încît i-am blocat cariera, i-am stricat familia, i-am ştirbit libertatea etc.). Ar fi trist ca un profesor universitar să nu facă distincţia între aceste două categorii de fapte “particulare”.

Alte viclenii aruncate în joc de contestatarii studiului sînt mai degrabă naive, la limita ridicolului. Alex. Cistelecan, consemnînd propunerea legislativă a Comisiei Prezidenţiale, privind incriminarea penală a negaţionismului legat de crimele comuniste, se preface înspăimîntat că o asemenea măsură i-ar limita, lui însuşi, dreptul de a critica Raportul: “fie sîntem pe deplin de acord cu autorii Raportului final, şi atunci dublăm inutil discursul lor; fie nu sîntem în totalitate de acord cu ei, şi atunci sîntem pasibili de negaţionism şi pedeapsa de rigoare” (p. 106). Iar sofismul e consolidat prin repetare: “A nega sau a critica Raportul înseamnă, implicit, a nega crimele comunismului şi, pe cale de consecinţă, înseamnă a cădea sub incidenţa dreptului penal” (ibid.). De aici şi pînă la aberaţia supraetajat㠖 că obligaţia de a-l contrazice pe Tismăneanu echivalează cu o luptă pentru libertatea de exprimare – a mai rămas un singur pas. Şi, de fapt, realitatea e mult mai simplă, chiar dacă nu se pliază pe adolescentinele procese de intenţie: Alex. Cistelecan asimilează o recomandare lansată în discuţie, cu adoptarea efectivă a unei legi; el confundă Raportul cu... înseşi crimele comunismului (!). Aşa cum dezbaterea ştiinţifică pe marginea cercetărilor despre Holocaust decurge liber, de cîteva decenii, în schimb negarea barbariei efectiv produse e interzisă prin lege, la fel ar trebui să se întîmple şi în cazul celeilalte orori a secolului XX, comunismul. Să fie, aşadar, foarte liniştit Cistelecan jr.: în cazul adoptării unei asemenea legislaţii, el n-ar ajunge după gratii pentru vina de-a comenta sarcastic Raportul Tismăneanu, ci doar pentru eventuala contestare a realităţilor ce-au schimonosit biografia părinţilor şi bunicilor săi.

Adrian-Paul Iliescu, cel care înainte de 1989 a fost, din cîte se scrie, pătimaş propagandist PCR-ist, admite azi că regimul comunist trebuie, indiscutabil, condamnat. Mă rog, tot e un pas înainte... Rezerva sa e legată, însă, de contribuţia comentatorilor cu orientare făţiş anticomunistă, care ar fi lipsiţi de legitimitate şi obiectivitate, pe acest teritoriu de studiu. Zău? Doar comuniştii ar avea vocaţia înnăscută de-a dojeni comunismul? Trecem în zbor planat peste o asemenea ipocrizie de duzină (la urma urmei, nici Hitler sau Goering n-au produs cercetări academice despre camerele de gazare) şi îl aşteptăm pe Adrian-Paul Iliescu, un bun cunoscător al fenomenului, nu-i aşa?, din interior, să-şi publice nestingherit propriul Raport final de condamnare a comunismului.

C. Rogozanu ilustrează, în ce-l priveşte, un banal sofism al inadecvării cronologice: el deplînge prezentul corupt, în contextul căruia analiza critică a trecutului ar fi oricum lipsită de sens: “Cum îţi poţi permite o grilă etică intransigentă într-un regim democratic românesc în care au triumfat «valorile» fostului sistem (ofiţerii de securitate au fost şi au rămas extrem de implicaţi în afacerile româneşti, bănci, televiziuni, asigurări, imobiliare, toate dublate de sprijin politic)?” (p. 178). Poate avea şi el dreptate, vorbind despre acum, tot astfel cum are şi Tismăneanu dreptate, vorbind despre atunci. În orice caz, e absurd să comentezi partida de fotbal reproşîndu-le jucătorilor că nu pun mîna pe minge, conform regulilor de la handbal.

Într-un discurs incendiar ostentînd numeroase carenţe de logică şi bun-simţ, Andrei State flutură, printre altele, cunoscutul refren cu “Nu e momentul!”: “Dacă, imediat după 22 decembrie 1989, ca parte a procesului revoluţionar, condamnarea [comunismului] ar fi avut sens, ea apare acum, în această regie, suspectă şi resentimentar㔠(p. 206). Din păcate eu unul n-am auzit vocea lui Andrei State, imediat după 22 decembrie 1989, condamnînd comunismul – pe atunci, prim-planul era ocupat de Ion Iliescu şi eşalonul doi al structurilor remanente care aveau, fireşte, alte preocupări. Dar să stea liniştit freneticul fariseu. Crimele fasciste sînt analizate şi acum, după mai bine de 50 de ani. Crimele comuniste au, aşadar, şi ele dreptul de-a fi contabilizate, chiar şi cu o întîrziere de 20 de ani.

Ciprian Şiulea e deranjat de faptul că Raportul Tismăneanu şi-a propus să facă o brumă de dreptate, dîndu-le cuvîntul victimelor: “perspectiva documentului în ansamblul său nu trebuia să fie cea a victimelor comunismului, fiind vorba de un demers care vrea să reprezinte întreaga societate actual㔠(p. 228). Mde! Cei umiliţi şi obidiţi trebuiau să fie auziţi undeva, căci vocea torţionarilor se aude oricum mereu, de pe toate gardurile. Dar, nici o grijă, partitura activiştilor şi a securiştilor e acoperită, cu iodlere insistente, de Şiulea însuşi. La aşa comunişti – aşa analişti! Diatribele dezgustătoare, cu care comentatorul se simte obligat să-şi împăneze impresiile despre cercetarea elaborată de Comisia Prezidenţială (“Este un act primitiv din punct de vedere intelectual şi o mostră cel puţin neplăcută de demagogie şi propagandă, una care împinge grandilocvenţa şi tonul sforăitor pînă la indecenţă”, p. 241), definesc întregul lui calibru conceptual şi moral.

Nu merită mai mult de un rictus de dispreţ opiniile unui Ovidiu Ţichindeleanu, cu insolenţa lui de a-şi exprima “îndoielile etice [sic!! – L.A.] faţă de intransigenţa anticomunistă postcomunist㔠(p. 247), ori ale unui Dan Ungureanu, ocupat şi el să repovestească, în cheie frivolă, băşcălioasă şi minimalizatoare, evenimentele şi personajele vremilor trecute. Ce să-i răspunzi celui ce ia în derîdere oribilul decret din 1966, care interzicea avorturile şi dispunea încolonarea femeilor în faţa ginecologului, cînd el face comparaţii zeflemitoare cu Franţa, unde avortul a fost liberalizat doar în 1974? Ce să-i replici junelui extaziat de genialitatea miliţianului Eugen Barbu (“Există oare vreun rînd din Groapa care să nu fie mare literatură?”, p. 274)? Reflexul de a-ţi ciocăni obrazul este iluzoriu, cînd cel din faţa ta e lipsit de respectivul accesoriu.

Într-o astfel de mocirlă grandilocventă şi stupefiantă, intervenţiile care mai încearcă să salveze aparenţele riscă să fie aglutinate de promiscuitatea înconjurătoare. Michael Shafir are tot dreptul să conteste funcţionalitatea anumitor concepte folosite în Raportul Tismăneanu. Gabriel Andreescu subliniază, în mod întemeiat, componenţa discutabilă şi eteroclită a Comisiei Prezidenţiale, inadecvarea terminologică şi improprietăţile stilistice ale textului analizat, încadrarea juridică lacunară sau inexistentă a unor fapte prezentate.

Ce-ar mai fi de adăugat? În seara de 21 decembrie 1989, cînd n-a lipsit mult să fiu împuşcat pe una din străzile Clujului, nu mi-am închipuit că, peste mai puţin de douăzeci de ani, voi vedea în librării un volum cu titlul Iluzia anticomunismului. Adică, ce? Sutele de oameni care mărşăluiam spre centrul oraşului strigînd “Jos Ceauşescu!”, “Jos comunismul!” aveam iluzii? Sau gloanţele trasoare care au muşcat asfaltul, la cîţiva centimetri de capul meu, pe cînd eram prăbuşit în noroi, au fost o iluzie? Sau tînăra Luminiţa Mişan, împuşcată mortal la cîţiva metri în stînga mea, a fost o iluzie? Răsfoind, din această perspectivă, înscrierea la cuvînt cu un asemenea titlu, în care unii intelectuali argumentează, cu ofilită dexteritate, nu împotriva abuzurilor şi a crimelor comuniste, ci împotriva celor ce se străduiesc să le condamne, am simţit brusc duhoarea pe care o produce cocteilul dintre gauchisme şi balcanism. Şi nu mi-a dat pace gîndul că unii dintre noi am ieşit să protestăm împotriva comunismului, riscîndu-ne ori sacrificîndu-ne viaţa, pentru ca alţii să beneficieze de libertatea de-a recrimina însăşi dobîndirea acestei libertăţi.

(ianuarie 2009)