Laszlo Alexandru - Ovidiu Pecican

DIALOGURI DESPRE DANTE

AL ŞASELEA DIALOG

2 iulie 2007

 

O.P.: Spiritul geometric se manifestă în principala operă a lui Dante, Divina Commedia, cu mult înainte de Spinoza, care îşi concepea etica “more geometrico”, într-un spirit geometric. De unde pînă unde această opţiune de a organiza raţional un univers, atît în partea lui vizibilă, cît şi în cea transcendentă? Deşi el se ocupă de lumea de dincolo, pe care protagonistul o vizitează, totuşi reflexele lumii de-aici se păstrează, după cum ştim. Cei ajunşi în Infern, în Purgatoriu sau în Paradis au în trena lor faptele pe care le-au realizat pe pămînt. Ei sînt pedepsiţi sau recompensaţi pentru păcate şi merite, după cum promite Biserica. Cum ţi se pare ideea asta? E ca şi cum un geometru s-ar fi apucat să tragă linii. De altfel sînt şi multe reprezentări ale lumii de dincolo, în conformitate cu viziunea lui Dante. De unde pînă unde apar, la un poet, asemenea viziuni?

L.A.: Mergem înainte cu discuţiile noastre despre Dante, după un an şi aproape jumătate de întrerupere. Am traversat opera lui aşa-zis minoră. Am dialogat despre scrisul său în limba latină, precum şi despre creaţiile lui care prefigurează Divina Comedie, care prevestesc ceva din ce avea să ne spună Dante. Venind spre întrebarea pe care mi-ai adresat-o, situaţia aceasta raţională ne poate părea extrem de ciudată, acum, în secolul XXI. Într-un mod de neînţeles, mentalitatea (post)modernă a împărţit lumea între o zonă  a intelectului şi una a sufletului. Zona intelectuală, “raţională”, calculează şi disecă, într-un mod foarte precis, realităţile palpabile, fizice, ştiinţifice, în timp ce lumea spiritului, a sufletului, a credinţei vorbeşte despre metafizică, Dumnezeu, lucruri abstracte. Această diviziune, care nouă ne-a intrat deja în pori şi în sînge, nu funcţiona în Evul Mediu! Întrega perioadă era traversată de concepţia conform căreia credinţa poate fi atestată, poate fi dovedită prin intermediul gîndirii. Cel mai mare filosof al vremii, Sfîntul Toma din Aquino, pe care Dante îl admiră şi îl urmează, s-a ambiţionat să dovedească foarte logic, aproape pe baza unor silogisme, existenţa lui Dumnezeu şi faptul că sîntem toţi datori, cu viaţa noastră, acestei entităţi supreme a Creatorului. Aşadar în Evul Mediu nu exista o fractură între raţiune, pe de o parte, şi credinţă, pe de altă parte. Astăzi una din butadele preferate, reluate şi de N. Steinhardt în Jurnalul fericirii, este “credo quia absurdum” (cred deoarece este absurd). Pe vremea aceea nimic nu era absurd! Existenţa lui Dumnezeu era “demonstrabilă”, pe baza unor raţionamente din aproape în aproape.

O.P.: Aici dă-mi voie să intervin. Viziunea ta fără îndoială utilă şi, cred, didactică, riscă să simplifice puţin Evul Mediu. El era aşa cum spui tu, dar atunci cînd Toma Aquinatul încearcă să impună această viziune şi reuşeşte pînă la urmă, asta era o concepţie revoluţionară! De fapt Evul Mediu era plin de temeri, de angoase, bazate pe ceea ce părea iraţional, pe ceea ce părea transcendentul care irumpe în realitate. Veneau tătarii sau normanzii – asta era pedeapsa lui Dumnezeu, neaşteptată, dar binemeritată! Vremurile erau percepute ca apocaliptice nu doar la anul 1000. Dacă privim sculpturile de pe frontoanele, de pe faţadele şi din interiorul marilor biserici romanice, vedem – aşa cum observa bine Henri Focillon şi atîţia alţii – tot felul de făpturi fără un echivalent real, rodul fantasmelor îngrozitoare care bîntuiau omenirea şi care n-aveau nimic raţional. Cred că ceea ce spui tu şi ceea ce realmente apoi s-a şi impus ca viziune dominantă – măcar în Biserica Catolică, dar care nu era singură, a avut şi ea schismele ei, a avut de-a face cu ereziile ei – a fost o adevărată revoluţie venind din partea unui cărturar, a unui om de înaltă spiritualitate, vorbim de Sfîntul Toma, desigur, dar care a fost şi un vizionar, şi în acelaşi timp a fost şi un raţionalist, în felul lui, a încercat să raţionalizeze aceste lucruri, să dea un ghid, o ordonare, o cartografiere a tuturor ţinuturilor de relevanţă metafizică. Ce zici?

L.A.: Apariţia lui Dante, în zona literară, asta face mai ales: implantează perspectiva raţionalistă asupra religiei, pe care o avea şi o promova Sfîntul Toma. Este un adevăr extins în spiritualitatea medievală…

O.P.: …occidentală, totuşi. Dar poate mă ajuţi să înţeleg dacă Dante este mai mult cel care implantează o viziune tomistă în literatură, în poezia epică, sau este mai curînd cel care dezvăluie zorii noi, ai unei alte sensibilităţi, ai unei lumi care va fi cea a Umanismului, a Renaşterii. Iar atunci nu ştiu în ce măsură Umanismul şi Renaşterea se mai află încă sub mantia, sub haina monahală a Sfîntului Toma.

L.A.: Asta este o temă extrem de interesantă: a periodizărilor şi a etapizărilor. Ca să dau un exemplu oarecum dintr-o altă situaţie, dacă i-ai fi întrebat pe interbelici în ce perioadă se află ei, nici unul nu ţi-ar fi spus că aparţine zonei interbelice. Nimeni n-avea cum să ştie că va urma al doilea război mondial! Va să zică, pînă la urmă, etapizarea reflectă o perspectivă posterioară (o spune G. Călinescu, atunci cînd subliniază că Renaşterea sau Romantismul reprezintă, de fapt, forma articulată, conceptualizată, pe care Jacob Burckhardt sau Doamna de Staël au oferit-o unor realităţi neutre). Poate fi şi aceasta o dezbatere interesantă: Dante este medieval sau altceva?

O.P.: Eu mă gîndesc aici nu atît la cronologia faptelor, cît la tipologia lor.

L.A.: Da. În discuţiile noastre anterioare ne refeream la Ulise, din cîntul XXVI al Infernului, care este un personaj de factură renascentistă, îşi depăşeşte vremurile. Sau o aminteam pe Francesca da Rimini, din cîntul V al Infernului, un personaj pe stil romantic. Confruntarea, în cazul ei, se produce între datoria legitimă pentru soţ şi iubirea ilegitimă, pasională, carnală, pentru cumnat. Iată că există accente care depăşesc mentalitatea vremii. Dar totuşi percepţia comună şi legitimă este că Dante reprezintă sinteza Evului Mediu. Chiar dacă are anumite premoniţii, el este esenţialmente un medieval: în concepţia filosofică profund tributară Sfîntului Toma, legată de această împletire a credinţei cu raţiunea, care constituie coloana vertebrală a Divinei Comedii, sau în spiritul geometric de care aminteai la debutul conversaţiei noastre. De asemeni universul metafizic pe care el îl închipuie, mai întîi, iar apoi îl zugrăveşte în Divina Comedie, nu se constituie în jurul unei persoane, cum se va întîmpla mai apoi la Petrarca. Poetul umanist vorbeşte pe larg despre Laura, despre suferinţele şi bucuriile iubirii lui pentru ea. La Dante, însă, universul se învîrte în jurul lui Dumnezeu, care a creat Infernul, Purgatoriul şi Paradisul. Dumnezeu e acela care hotăreşte locul fiecărei gîze sau gîngănii în acest Cosmos, ce reprezintă sistemul proporţional, ordonat, preluat pe filieră grecească. Avem sub ochi ordinea ansamblului. După ce Evul Mediu se disipă, “ordinea” se conturbă. În Renaştere deja se produc marile descoperiri geografice, marile aventuri, individul ajunge în prim-planul pictorilor, al sculptorilor, al literaţilor etc. Cu Dante încă nu sîntem în această etapă. Dumnezeu este încă atotputernic.

O.P.: Părerea mea e diferită! Eu cred că, de pildă, recursul la Virgiliu ca şi călăuză, evocarea lui Ulise, iar pe de altă parte toată această viziune de mare precizie, în felul ei, de spirit geometric, ţin mai curînd de noile timpuri. Sînt tentat să văd Evul Mediu ca fiind neguros şi asimetric. În orice caz mai puţin preocupat de echilibruri care să aibă în vedere imitarea antichităţii clasice, greco-latine. S-ar putea să avem amîndoi dreptate, sau să nu avem nici unul. Sau, cine ştie, să aibă parte de dreptate doar unul dintre noi. Dar cred că, într-o anumită măsură, Dante rămîne un precursor, sau exponentul unei mentalităţi în curs de transformare. Fiindcă spiritul geometric îl întîlnim şi la Michelangelo, şi la toţi marii arhitecţi ai Renaşterii care erau şi pictori, erau şi poeţi. Dante, din acest punct de vedere, nu e o excepţie. Faptul că e diplomat şi scrie în acelaşi timp poezie şi gîndeşte geometric şi este extrem de bine introdus în tainele metafizicii creştine (catolice, dar asta e mai puţin important) nu face din el un însingurat, ci poate un precursor. Însă nici atunci nu era o apariţie singulară, decît prin anvergura operei şi a viziunii. El este totuşi legat şi de dulcele stil nou, după cum am mai discutat, se situează şi într-un fel de avangardă (deşi termenul este prea modern pentru a descrie ceea ce se întîmplă acolo). În sensul acesta, mi se pare demn de observat că Dante poate fi pus – cronologic vorbind acum – şi în fruntea unui şir de figuri care se revendică de la un asemenea tip de abordare. N-aş merge atît de departe încît să văd în el un genial precursor al fizicii moderne şi chiar postmoderne, dacă putem vorbi de aşa ceva. Dar mie mi se pare foarte apropiat, ca tip de sensibilitate – tu spui: de Toma de Aquino, – eu spun: de evreul şlefuitor de lentile din Olanda, Baruch Spinoza.

L.A.: Ca să-ţi dau un exemplu bizar despre cît de subiectivă poate fi periodizarea, iată, avem situaţia lui Giovanni Boccaccio care, în interpretarea criticii italiene, este plasat în etapa umanistă, adică în perioada care face legătura dintre Evul Mediu şi Renaştere. Umanismul poate fi recunoscut prin anumite trăsături extrem de clare, care îngemănează reminiscenţe medievale şi prevestesc particularităţi renascentiste. Însă, spre surprinderea mea, de mai bine de un deceniu elevii mei români îmi tot repetă ceea ce li se predă la orele de istorie, şi anume că Boccaccio ar fi renascentist! Mi s-a arătat chiar şi un manual, m-am consultat cu alţi colegi, profesori de istorie, care mi-au confirmat că ei aşa au învăţat la facultate. Aşadar o anumită şcoală românească îl proiectează deja pe Boccaccio ca renascentist, în schimb şcoala italiană îl consideră încă, pe bună dreptate, doar medieval-umanist. Iată o poveste despre subiectivitatea şi imprevizibilitatea clasificărilor.

O.P.: Dar ai fi de acord să vezi în Dante un simplu ilustrator – cu har, de altfel – al concepţiei teologice a Sfîntului Toma?

L.A.: Dante este o personalitate uriaşă, strivitoare. Cred că ar fi o abordare inadecvată să-l considerăm precursorul sau succesorul cuiva. El umple cu atîta conţinut şi personalitate această capodoperă care este Divina Comedie,  încît plantează pilonii înşişi ai unor categorii. El stabileşte regulile, prin intermediul propriei creaţii. Au existat interesante discuţii legate de ecourile ereziei gioachimite, în opera dantescă, aşadar nu e vorba doar de un urmaş cuminte al tomismului.

O.P.: Sîntem într-un impas al categoriilor, atunci?

L.A.: Nu. Dante, printr-un larg consens, este considerat cel mai mare literat al Evului Mediu, cel ce realizează sinteza timpurilor sale. Chiar dacă, după cum spuneam, face trimiteri şi spre ceea ce va urma, el rămîne cel mai semnificativ artist medieval. Venind însă spre această dispunere ierarhică, geometrică, poate ar fi vremea să intrăm în discutarea mai detaliată a Divinei Comedii.

O.P.: Nu înainte de a te întreba dacă, în opinia ta şi în opinia exegeţilor pe care i-ai consultat, Dante şi-a conturat întregul plan, înainte de a începe să lucreze la ceea ce azi cunoaştem drept primul volum, sau prima etapă: coborîrea în Infern?

L.A.: Da, este mai mult ca sigur că el a avut sub ochi schema de ansamblu. Asta rezultă dintr-o privire de sus, panoramică, “din avion”. Se observă o simetrie a colţişoarelor şi cotloanelor, dispuse matematic astfel încît să semene şi să-şi corespundă. De pildă, în Divina Comedie problema politică este tratată succesiv şi progresiv. În Infern, cîntul VI: politica Florenţei; în Purgatoriu, cîntul VI: politica Italiei; în Paradis, cîntul VI: politica Imperiului. Aceeaşi problematică tratată în acelaşi cînt. Sau să nu uităm cuvîntul “le stelle”, care se repetă la finalul fiecărei cantice, în mod metronomic, pentru a conferi continuitate, unitate şi corespondenţă.

O.P.: Specialiştii ce cred? Dante şi-a elaborat opera în succesiunea cînturilor şi a volumelor, aşa cum le cunoaştem noi astăzi, sau a putut fi vorba despre elaborări parţiale ale volumului III, intercalate printre anumite cînturi din volumul I etc.? Cum se presupune că arăta atelierul poetului Dante?

L.A.: Din ceea ce se bănuieşte – pentru că e vorba despre o perioadă foarte îndepărtată (ziceam şi anterior că nu ni  s-a păstrat vreun rînd scris de mîna lui Dante) – din mărturii indirecte şi din deducţii, se pare că progresia a fost cronologică. Întîi a scris Infernul…

O.P.: Vers după vers?

L.A.: Se pare că da. Infernul a început să circule în manuscris şi să fie elogiat de contemporani, încă de pe vremea redactării capodoperei. Autorul a continuat cu Purgatoriul şi a încheiat cu Paradisul. Comentatorii închipuie o întrerupere în scrierea Divinei Comedii, după primele şapte cînturi. Ca dovadă ar sta începutul cîntului VIII din Infern, unde poetul afirmă: “Io dico, seguitando” (Eu spun, continuînd). Nu ştim dacă e reală această suspendare a redactării, sau e doar o speculaţie. O altă legendă ne este relatată în biografia alcătuită de Giovanni Boccaccio. Ultimele treisprezece cînturi din Paradis nu se regăseau nicăieri. La moartea neaşteptată şi cutremurătoare a lui Dante, în urma acelei călătorii diplomatice la Veneţia, lipsesc treisprezece cînturi. Toată lumea este îndurerată. I se fac funeralii ceremonioase, este venerat de toţi. Ansamblul operei e pus în circulaţie fără cînturile concluzive, care erau tocmai destinate să-i confere apoteoza, căci ultimul cînt al Paradisului încununează scopul călătoriei iniţiatice a lui Dante, relatează înfăţişarea sa înaintea tronului lui Dumnezeu. Ei bine, în acest context frustrant, după cîteva luni, într-una din nopţi, fiul Jacopo îşi visează tatăl, care îi confirmă că se află deja în “viaţa adevărată” şi îl învaţă să caute într-un cotlon ascuns, într-o firidă din camera unde dormise şi scrisese. La deşteptare, fiul lui Dante merge acolo unde i s-a spus, găseşte într-adevăr manuscrisele acoperite de mucegai, le curăţă, le transcrie cu grijă şi astfel e completată opera. Poate fi doar o legendă, dar pesemne că ne dă un indiciu legat de ordinea scrierii celor trei cărţi.

O.P.: O altă întrebare, referitoare la semnificaţia generală a operei. Din ce impuls se consideră că a izvorît scrierea Divinei Comedii? A fost vorba despre povestea de dragoste neîmplinită pentru Beatrice? Sau a fost mai curînd nevoia de a propaga o viziune teologică, la care Dante subscria? Sau a fost nevoia de a concepe o lume alternativă, de a da carnaţie unor idei, angoase şi speranţe pe care viaţa lui intimă le conţinea, le reflecta?

L.A.: Toate acestea la un loc şi încă alte cîteva. Să le luăm pe rînd. Spre finalul cărţii de tinereţe, Vita nuova, unde o situează în prim plan pe Beatrice, se arată extrem de îndurerat de moartea ei şi promite că va scrie o carte în care o va elogia aşa cum nici o altă femeie n-a mai fost cîntată pe lume. Este întrucîtva o promisiune făcută persoanei iubite. Pe de altă parte, este însă şi o revanşă pe care Dante vrea să şi-o ia în faţa contemporanilor. A scris pe această temă acelaşi Papini, de care pomeneam şi pe care îl tot menţionez, pentru că soarta sa de dantolog îmi pare tristă şi nedreaptă. Giovanni Papini a publicat o carte extrem de consistentă, Dante vivo, o monografie care dovedeşte cunoaşterea nuanţată şi detaliată a vieţii şi operei danteşti, dar probabil datorită imaginii personale incomode, el a fost îndepărtat dintre dantologi, iar observaţiile sale au fost neglijate. Papini are un capitol care chiar aşa se intitulează, “Divina Comedie” ca revanşă. Este indiscutabil că Dante, ca orice artist care se respectă, şi-a plasat opera sub semnul unei revanşe pentru nedreptăţile din cauza cărora a suferit, pentru exilul la care a fost supus, pentru calomniile şi minciunile care au fost aruncate asupra lui, pentru sărăcia care l-a urmărit şi nu l-a cruţat, pentru statutul social nu tocmai strălucit pe care a trebuit să-l îndure, pentru nesiguranţa fiecărei zile cu care s-a confruntat. Toate acestea trebuiau transpuse într-o capodoperă. Însă nu este doar o revanşă şi nu este doar mişcarea sufletească a unui resentimentar care se defulează.

O.P.: Sau a unui frustrat…

L.A.: Întocmai. Ar fi o greşeală să reducem doar la atît Divina Comedie. În mod limpede, prin structura sa extrem de migăloasă, prin aceste corespondenţe la care tocmai ne-am referit, simetriile interioare extrem de fine, alternanţele meşteşugite, Divina Comedie este o operă îndelung cumpănită, în ansamblu, iar apoi atent cizelată, în detalii.

O.P.: Nu crezi că s-ar putea să fi fost pur şi simplu dorinţa orgolioasă a poetului de a demonstra că lira lui e la fel de viguroasă ca şi pana teologului, o întrecere cu Toma d’Aquino?

L.A.: Este şi asta. Dar nu cu Toma, ci cu Guido Cavalcanti, bunul său prieten. Sfîntul Toma nu era artist, ci filosof. Dante nu se ia la întrecere cu filosofia lui Toma, pe care o preia şi o duce mai departe, ci cu literaţii vremii lui. De altminteri, este vorba de o întrecere de pe o poziţie mai degrabă condescendentă, pentru că Dante este extrem de conştient de propria sa valoare şi o mărturiseşte în repetate rînduri. Vorbind la un moment dat despre Guido Cavalcanti, îi recunoaşte acestuia talentul cu care l-a dislocat de pe podiumul onorific al poeziei pe Guido Guinizzelli (întemeietorul curentului dolce stil nuovo). Dar, spune poetul nostru, poate că s-a născut deja al treilea, care îi va goni din cuib pe ambii Guido.

Così ha tolto l’uno a l’altro Guido

la gloria de la lingua; e forse è nato

chi l’uno e l’altro caccerà del nido. (Purg. XI, 97-99)

După toate probabilităţile, făcea aluzie la sine însuşi. Era conştient de realitatea că, în domeniul măiestriei artistice şi al amplitudinii filosofico-estetice, se află mult dincolo de ceea ce a existat pînă la el şi de ceea ce a urmat în literatura italiană. Revenind la Divina Comedie, ea reprezintă o sinteză de experienţe personale, pe de o parte, dar şi o trecere în revistă a manifestărilor extrem de numeroase ale unei civilizaţii. Constituie îngemănarea unor sentimente, a unor viziuni personale, şi totodată a unor teme universale ale existenţei umane. Individul Dante se confruntă cu mentalităţile societăţii şi pe acestea le pune în oglindă cu concepţiile teologiei şi ale moralei. De aici rezultă o primă complexitate. O alta este datorată raporturilor capodoperei cu cronologia. Pe de o parte Divina Comedie este o operă datată. E clar că vorbeşte despre realităţile vremii sale, despre aventuri, nenorociri şi fapte istorice a căror consecinţă este suportată de contemporanii medievali. Dar, pe de altă parte, Divina Comedie este şi o operă cu mesaj peren. Dante are acest meşteşug de a plasa sub zodia eternităţii şi de a extrage dintr-o aventură sau dintr-un detaliu valoarea sa general-umană, pilduitoare. Nu va fi niciodată o simplă operă artistică, prin care doar să ne delecteze, ci se va desprinde mereu imaginea unui Dante profesor, care vrea să construiască exempla: cel care ne învaţă pe noi, în acest moment, în secolul XXI, să ne ferim de anumite greşeli şi să urmăm anumite virtuţi. Împletirea dintre propria experienţă şi reflecţiile profunde privind condiţia etern-umană constituie încă una din trăsăturile care umplu de bogăţie Divina Comedie.

O.P.: Viziunea didactică este oare a lui Dante, sau este a noastră asupra lui Dante? Nu i-o atribuim noi cumva? Oare chiar voia acest lucru, să vorbească peste secole? Oare chiar avea darul “profeţiei”, pe care noi astăzi îl recunoaştem şi unora care şi l-au asumat ca atare? Lui Nostradamus, de pildă, sau lui Paracelsus, sau Contelui Cagliostro. Ori pur şi simplu, datorită amplitudinii operei şi a profunzimii ei, a coborîrii la detaliu şi a capacităţii de sinteză, Divina Comedie dobîndeşte un asemenea volum încît putem proiecta asupra ei propria noastră sensibilitate şi să-i atribuim inclusiv lucruri pe care poate că nu le are? Nu cumva sîntem noi cei care întreprindem lectura operei deschise, despre care vorbea Umberto Eco, şi, datorită polisemiei, a valenţelor plurale ale operei, dar şi datorită metodologiilor sofisticate de care noi azi dispunem, în interpretarea unei opere literare, proiectăm asupra ei lumini care poate nu există, sau nu sînt posibile, sau le exagerăm?

L.A.: Un paradox extrem de interesant în expresia lui Dante este următorul. Autorul ştie să fie foarte precis, percutant. Din două cuvinte, dintr-o jumătate de vers, el şlefuieşte o imagine inconfundabilă.

O.P.: Este trăsătura oricărui mare autor.

L.A.: E precizia care nu-ţi permite nici o secundă de îndoială, în legătură cu ce anume vrea să spună. Acelaşi Dante, însă, ştie să fie şi misterios, în anumite situaţii. Ştie să exprime lucruri în doi peri.

O.P.: Totuşi nu îi ridicăm noi un monument poate mai înalt decît cel pe care oricum îl are?

L.A.: Există pasaje care, în accepţia generalizată a interpretării, sînt enigmatice, au o valoare profetică, au fost înnobilate cu trăsături vaticinare: atunci cînd Beatrice anunţă venirea unui DUX, trimisul lui Dumnezeu, care va face dreptate (Purg., XXXIII, 37-54). Sau atunci cînd Dante vorbeşte despre “veltro”, ogarul care o va alunga pe lupoaică – una din încarnările diavolului – înapoi în Infern (Inf., I, 100-111). Cine este ogarul? Unii au spus că va fi un principe străin. Alţii că e vorba de un italian născut între Feltro şi Feltro. Alţii că e chiar o aluzie la Spiritul Sfînt. O referinţă unilaterală nu poate fi atribuită. Sînt pasaje pe care Dante cu bună ştiinţă le construieşte enigmatic şi le lansează ca pe mesaje în sticlă, azvîrlite în apa mării spre viitorime, lăsînd pe alţii să-i decripteze aluziile sau speranţele într-o lume mai bună.

O.P.: Nu cumva era vorba de o uzanţă a epocii, sau era chiar un reflex al lui Dante? Sigur că preoţii, care foloseau exempla, aşadar mici naraţiuni cu caracter moralizator pentru a-şi ilustra omiletica, se serveau şi de simboluri inspirate din exemplul biblic, din Apocalipsa lui Ioan. Ce sînt profeţiile, în ultimă instanţă? Sînt vehiculări ale unor simboluri enigmatice, ale unor avertizări adesea sumbre, care sînt menite să mobilizeze moral şi chiar civic. Or Dante n-avea cum să nu facă asta, ca poet creştin, ca om cu o educaţie religioasă şi care se află, la nivelul concepţiei lui, într-o relaţie atît de intimă cu teologia Sfîntului Toma şi a Occidentului latin din epocă. Dar mă întreb în ce măsură asta era de aşteptat, din partea unui poet care îşi propune nici mai mult, nici mai puţin decît să te poarte prin Infern, Purgatoriu şi Paradis, ori dacă nu cumva povestea era relativ banală şi nu putea fi regăsită în repertoriul oricărui călugăr care, precum o va face Savonarola la un moment dat, se oprea, cu crucea în mînă, la răscrucea drumurilor, să le profetizeze călătorilor lucrurile sinistre care urmau să se petreacă, datorită păcatelor acestei lumi?

L.A.: Este clar că acestei frecventări a Bisericii i se datorează toate accentele vaticinare din Divina Comedie. Dante este un credincios, înainte de a fi un artist. El profetizează pentru a fi în ton cu vremea lui. Dar, de asemeni, conferă o valoare mai mult decît profetică ori de simplă înfricoşare, operei sale. Este acea carte sfîntă – cum o spune în Paradis – la care şi-au dat mîna (adică au contribuit) Cerul şi Pămîntul.

…’l poema sacro

al quale ha posto mano e cielo e terra. (Parad. XXV, 1-2)

Pe lîngă valoarea mundană, estetică, îi conferă propriei capodopere şi valenţe de inspiraţie religioasă. Permite-mi, totuşi, să revin cu un grupaj de exemple din cealaltă sferă, a virtuţilor artistice. Începusem prin a sublinia caracterul paradoxal al scriiturii danteşti. Spuneam că, pe cît e de precis în anumite aspecte, pe atît e deliberat ambiguu în altele. Dante e cel care a creat efectiv cîteva formule epigrafice. Există proverbe rămase în urma lui. Fraze pe care, îndată ce le rosteşti, le poţi identifica în istoria literaturii universale. Atunci cînd cineva spune “Nel mezzo del cammin di nostra vita” (Inf. I, 1), e o expresie inconfundabilă, pe care se poate aşeza deviza: “copyright Dante Alighieri”. Sau o altă formulă celebră: “Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate” (Inf. III, 9), cunoscuta inscripţie de pe poarta Infernului. Nu e nevoie de precizări suplimentare, chiar şi o persoană mai puţin cultivată va şti că aluzia se face la Divina Comedie. Expresiile percutante se regăsesc la tot pasul, în momentele cele mai neaşteptate. Pentru a spune că era epuizat din cauza efortului ascensiunii, protagonistul se exprimă astfel: “La lena m’era del polmon sì munta / quand’ io fui sù”, adică “Mi-a fost răsuflarea cu totul mulsă din plămîni / cînd am ajuns sus…” (Inf. XXIV, 43-44). Virgiliu îl îndeamnă pe Dante să-şi continue drumul, folosind asemenea expresii:

«Omai convien che tu così ti spoltre»,

disse ‘l maestro; «ché, seggendo in piuma,

in fama non si vien, né sotto coltre;

sanza la qual chi sua vita consuma,

cotal vestigio in terra di sé lascia,

qual fummo in aere e in acqua la schiuma.

E però leva sù; vinci l’ambascia

con l’animo che vince ogni battaglia,

se col suo grave corpo non s’accascia.» (Inf. XXIV, 46-54)

“De-acum trebuie să te scuturi de lene, / îmi spuse călăuza; căci, zăcînd pe perne / sau sub plapumă, n-ajungi la faimă; / fără de ea, cel ce viaţa şi-o consumă / lasă în urmă-i asemenea semne, / precum fumul prin aer, ori spuma pe ape. / Ridică-te, aşadar; cîştigă lupta / cu ajutorul sufletului ce-nvinge orice bătălie, / atunci cînd trupul greoi nu-l trage la trîndăveală.” Dar avem şi jocuri de cuvinte extrem de interesante, cum e, de pildă, refrenul pe care-l auzim de cîteva ori în Infern, ca o parolă magică, un fel de “Sesam, deschide-te!” din poveştile orientale. Uneori, cînd Dante şi Virgiliu se confruntă cu un obstacol mai mare, călăuza iese în faţă şi, pe ton energic, pronunţă formula: “Vuolsi così colà dove si puote ciò che si vuole, e più non domandare” (Inf. III, 94-95; Inf. V, 23-24; vezi şi Inf. VII, 11). În traducere liberă: “aşa se vrea, acolo unde se poate ceea ce se vrea, şi mai multe nu-ntreba!”. Atunci cînd Caron sau Minos îl interpelează pe Dante: ce faci tu pe-aici, n-ai ce căuta prin locurile noastre, n-ai murit încă, doar spiritele fără trup au voie să treacă…

O.P.: Virgiliu îi arată diavolului că şi-a depăşit competenţele!

L.A.: Exact. Însă nu e vorba doar de o formulă sentenţioasă, misterioasă şi întrucîtva ameninţătoare. În acest refren folosit la ananghie, de-a lungul expediţiei prin Infern, avem totodată şi un ingenios joc de cuvinte, construit în jurul verbelor servile italiene “volere” şi “potere”. Sau iată o altă situaţie, concretizată în formula retorică a intermedierilor neconfesate: “Cred’ ïo ch’ei credette ch’io credesse” – “Eu cred că el a crezut că eu cred” (Inf. XIII, 25). Dante este un mare meşteşugar al expresiei. Una din judecăţile pripite despre el e că ar fi un scriitor neşlefuit, necizelat, dur, brutal, care nu cunoaşte importanţa şi ierarhia cuvintelor. Nici vorbă de aşa ceva! El este dur, este brutal, dar o face cu toată deliberarea. Ştie să fie, în succesiunea evenimentelor, meditativ, melancolic, jucăuş, sarcastic, sardonic. Dacă tot am intrat pe domeniul acesta, al instrumentelor artistului Dante, să mai facem doi paşi înainte. Sînt memorabile şi uneori de extremă complexitate comparaţiile la care recurge autorul. Ele pot fi diversificate, de la cele realizate doar din două cuvinte, pînă la cele mai complicate şi arborescente. Ştim că Divina Comedie e scrisă în terţine, în grupuri de trei versuri. Iată deja din cîntul I cum apar comparaţiile, deocamdată nu chiar atît de ample. Autorul pesemne că nu vrea să îşi “sperie” cititorii încă de la început. Dorind să sublinieze dificultatea pe care a resimţit-o, zice aşa:

E qual è quei che volontieri acquista,

e giugne ‘l tempo che perder lo face,

che ‘n tutti suoi pensier piange e s’attrista;

tal mi fece la bestia sanza pace,

che, venendomi ‘ncontro, a poco a poco

mi ripigneva là dove ‘l sol tace. (Inf. I, 55-60)

În prima terţină se desfăşoară elementul comparativ neaşteptat, iar în a doua se revine la situaţia epică dată: “Aşa cum… etc.”, “Tot aşa… etc.”. Prima secţiune construieşte imaginea surprinzătoare, ce pare a nu avea nimic comun cu firul discursului, pentru a se reveni apoi, cu sporită forţă de impact, la linia principală: “Aşa cum cel ce bucuros dobîndeşte / şi trăieşte apoi vremea care îl face să piardă / şi în toate gîndurile sale doar plînge şi se întristează” – pînă aici ţine prima imagine. “Tot aşa m-a făcut [să mă simt] bestia [adică lupoaica] neîmpăcată / care venind spre mine, încet-încet, / mă respingea într-acolo unde soarele tace” (de remarcat minunata metaforă!). Sau iată o altă comparaţie spectaculoasă, aflată chiar cu cîteva versuri mai înainte:

E come quei che con lena affannata,

uscito fuor del pelago a la riva,

si volge a l’acqua perigliosa e guata,

così l’animo mio, ch’ancor fuggiva,

si volse a retro a rimirar lo passo

che non lasciò già mai persona viva. (Inf. I, 22-27)

“Aşa cum cel care, cu răsuflarea tăiată [adică supravieţuitorul miraculos al unui naufragiu] / ieşit din apa mării la ţărm / se răsuceşte înapoi spre apa periculoasă şi priveşte [nevenindu-i să creadă că a scăpat]” – pînă aici ţine primul element. “Tot aşa şi sufletul meu, ce încă mai fugea / se-ntoarse spre a privi din nou ţinutul / ce n-a mai lăsat pe altcineva să scape cu viaţă”. Dar comparaţiile lui Dante pot fi şi extraordinar de complexe. Îmi vin acum în minte două, cele mai uluitoare, pe care nu mă pot reţine să nu le citez, cu speranţa că cititorii noştri nu vor obosi să ne urmărească. Şi sînt convins că nu vor regreta, dacă vor persevera în răbdare. La un moment dat, cei doi ajung în Malebolge, în dreptul locului de osîndă al delapidatorilor, ce zac scufundaţi în smoala încinsă. Autorul, pentru a pregăti în mintea noastră “peisajul”, face această uluitoare asemănare cu atelierele veneţienilor care, iarna, îşi repară navele. Este o comparaţie extinsă pe nu mai puţin de patru terţine (adică douăsprezece versuri), în structura 3 + 1. Avem 3 terţine (nouă versuri) construind prima imagine, de mare dinamism şi acţiune agitată, plus încă 1 terţină (ultimele trei versuri) ce configurează al doilea “braţ”, de revenire la firul principal al poveştii.

Quale ne l’arzanà de’ Viniziani

bolle l’inverno la tenace pece

a rimpalmare i legni lor non sani,

ché navicar non ponno – in quella vece

chi fa suo legno novo e chi ristoppa

le coste a quel che più viaggi fece;

chi ribatte da proda e chi da poppa;

altri fa remi e altri volge sarte;

chi terzeruolo e artimon rintoppa – :

tal, non per foco ma per divin’ arte,

bollia là giuso una pegola spessa,

che ‘nviscava la ripa d’ogni parte. (Inf. XXI, 7-18)

În traducere: “Tot aşa cum, în atelierele veneţienilor, / iarna fierbe smoala vîscoasă / spre a se unge navele stricate / căci nu pot naviga – şi-n schimb / unul îşi drege o navă nouă şi altul astupă / coastele celei ce-a făcut deja multe drumuri; / unul ciocăneşte la proră şi altul la pupă; / altul face vîsle şi altul răsuceşte odgoane, / unul peticeşte pînza cea mică, altul pînza cea mare” – pînă aici, prima parte a comparaţiei. Care e rostul ei? Dublu: atît de a ne face o descriere a activităţilor reale, din atelierele navale veneţiene ale Evului Mediu, cît şi de a ne prefigura decorul fantastic al bolgiei delapidatorilor: “astfel, nu prin foc, ci prin meşteşug divin, / fierbea acolo jos o smoală groasă, / ce se lipea de toţi pereţii rîpei”.

Dar asta nu e totul! Iată un alt pasaj, chiar mai complex decît precedentul! Punînd la încercare perspicacitatea cititorului, Dante Alighieri construieşte un lanţ de două comparaţii extinse, avînd, în oglindă, aceeaşi structură complexă de 2 + 1 terţine mai întîi, 2 + 1 terţine mai apoi. Este vorba de nu mai puţin decît 18 versuri legate între ele!

Quante ‘l villan ch’al poggio si riposa,

nel tempo che colui che ‘l mondo schiara

la faccia sua a noi tien meno ascosa,

come la mosca cede a la zanzara,

vede lucciole giù per la vallea,

forse colà dov’ e’ vendemmia e ara:

di tante fiamme tutta risplendea

l’ottava bolgia, sì com’ io m’accorsi

tosto che fui là ‘ve ‘l fondo parea.

E qual colui che si vengiò con li orsi

vide ‘l carro d’Elia al dipartire,

quando i cavalli al cielo erti levorsi,

che nol potea sì con li occhi seguire,

ch’el vedesse altro che la fiamma sola,

sì come nuvoletta, in sù salire:

tal si move ciascuna per la gola

del fosso, ché nessuna mostra ‘l furto,

e ogne fiamma un peccatore invola. (Inf. XXVI, 25-42)

Există mai multe niveluri de “încifrare” stilistică a acestor versuri, care fac munca exploratorului dificilă, dar şi incitantă. Pe lîngă prezenţa comparaţiilor extinse, ne confruntăm cu structura “puzzle” despre care am mai vorbit (adică dispunerea amestecată a topicii), expresia aluzivă, trimiterea mitologică etc. Iată, pentru început, traducerea literală a primei comparaţii, cu sublinierea elementelor introductive. “Cîţi ţăranul ce se-odihneşte la fîntînă, / pe cînd cel ce lumea o luminează [adică soarele] / îşi ţine faţa mai puţin ascunsă [adică în timpul verii], / atunci cînd musca lasă locul ţînţarului [adică la venirea serii], / vede licurici jos în vale, / poate chiar acolo unde el culege via şi ară: / de tot atîtea flăcări strălucea / a opta bolgie, cum am observat, / îndată ce-am ajuns acolo de unde i se vedea capătul”. Să nu ne pierdem cu firea! Iată acelaşi mesaj, în varianta prescurtată şi expurgată de “podoabele” sale artistice: cîţi licurici vede, într-o seară de vară, ţăranul din vîrful dealului, în timp ce se odihneşte şi priveşte valea lucrată de el de-a lungul zilei, tot atîtea flăcări străluceau pe fundul bolgiei, îndată ce-am zărit-o.

Şirul continuă cu a doua comparaţie: “Şi aşa cum cel ce s-a răzbunat cu urşii [adică prorocul biblic Elisei] / a văzut căruţa lui Ilie la plecare, / atunci cînd caii s-au ridicat drept la ceruri / încît nu putea urmări cu ochii / fără a vedea altceva decît o flacără / urcînd precum un nor mărunt: / tot astfel se mişcă fiecare [limbă de foc] pe fundul gropii, / căci nici una nu-şi arată rodul furtului / şi fiecare flacără învăluie pe-un păcătos”. Contează mai puţin că Dante vorbeşte aici despre prorocul Elisei, care a pus doi urşi să-l răzbune pentru batjocura suferită (vezi 2 Regi II, 23-24), precum şi despre ridicarea la ceruri a prorocului Ilie (vezi 2 Regi II, 11-12). Firul epic central ne descrie bolgia sfătuitorilor de înşelăciune, cu o mulţime de luminiţe, de fapt flăcări ce ascund în interiorul lor sufletele păcătoase. Dar, alături de mesajul principal şi într-o împletire şerpuită, insinuantă, cu acesta, ni se spune povestea succintă a ţăranului istovit care, după o zi de muncă la cîmp, admiră de sus valea copleşită de licurici, la lăsarea serii. Ni se evocă episodul biblic al răzbunării crunte a prorocului Elisei. Ni se reaminteşte aventura ridicării la ceruri, într-un nor de foc, a prorocului Ilie.

O.P.: Aş interveni cu următoarea chestiune. Ce crezi, un editor de astăzi, dacă ar scrie Dante cu asemenea comparaţii ample, nu i-ar da manuscrisul înapoi, zicîndu-i: “mai simplificaţi, că lumea nu citeşte lucruri aşa complicate!”? Este fără îndoială un semn de măiestrie, de profunzime. Dar asta e în avantajul operei? Sau e doar un tribut plătit medievalităţii, care obliga la un soi de simbolistică încifrată, complicată, arborescentă?

L.A.: Răspunsul e în doi timpi. O dată că asta i s-a întîmplat şi în secolul XX lui Marcel Proust, care a fost preocupat de construirea frazelor ample, arborescente, şi a fost respins de toţi editorii prestigioşi. André Gide i-a aruncat manuscrisul la coşul de gunoi, chiar dacă ulterior, cînd geniul lui Proust a explodat pe firmamentul literaturii franceze, editorul improvizat şi-a cerut scuze, zicînd că s-a pripit, că nu l-a citit etc. Primul volum, Du côté de chez Swann, a fost tipărit la o editură modestă, pe spezele autorului. Riscul să fii împins la o parte, dacă îţi permiţi astfel de construcţii îndrăzneţe, este mare şi în vremea noastră, la fel ca şi în timpurile lui Dante.

O.P.: Vrei să spui că nu asta dă o notă despre valoarea operei: lipsa ei de succes momentan.

L.A.: Da. Iar al doilea moment al răspunsului este următorul: cred că şi Dante era conştient de riscul acesta! După cum ziceam, el îşi alternează perioadele lungi, aproape baroce, cu enunţuri lapidare: “Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate”;  “Vuolsi così colà dove si puote ciò che si vuole, e più non domandare”. După ce citeşti astfel de giuvaeruri de concentrare artistică, lexicală, sigur că poţi avea şi răbdarea de a gusta cele şase terţine ale unei comparaţii complexe. Caracterul contradictoriu al scriiturii danteşti este cel care ţine vie atenţia cititorilor. Dante te ia prin surprindere. El are extrem de interesante ruperi de ritm. De pildă, chiar în cîntul I, porneşte la drum şi începe să ne povestească despre pădurea păcatului, despre cele trei animale, bestiile înfiorătoare care-i taie calea, ce spaimă îngrozitoare l-a încercat, teama oribilă, nu mai ştia ce să facă etc. În mijlocul acestor tensiuni în acumulare, se întrerupe în mod neaşteptat la versul 37 şi ne povesteşte că:

Temp’ era dal principio del mattino,

e ‘l sol montava ‘n sù con quelle stelle

ch’eran con lui quando l’amor divino

mosse di prima quelle cose belle;

sì ch’a bene sperar m’era cagione

di quella fiera a la gaetta pelle

l’ora del tempo e la dolce stagione… (Inf. I, 37-43)

Adică: “Vremea era la începutul dimineţii, / iar soarele urca pe cer împreună cu acele stele / care erau cu el atunci cînd iubirea divină / a mişcat prima oară acele frumoase lucruri [adică în momentul Genezei] / încît îmi dădeau motive de speranţă / să scap de-acea fiară cu pielea pătată / momentul zilei şi dulcele anotimp”. Poetul întrerupe acumularea de tensiuni, care ne-ar duce poate la paroxism, spre a ne face o descriere de natură! Sau o altă rupere de ritm, tipic dantescă, admirabilă, o întîlnim în cîntul IX. Virgiliu, împreună cu Dante, încearcă să intre în Cetatea Dite, o împrejmuire demonică pe stil medieval, cu ziduri, punţi mobile, diavoli care stau pe creneluri şi le refuză accesul. Virgiliu iese în faţă şi le spune formula magică, solicitînd acces liber pentru Dante, care e trimis de Ceruri în călătoria sa etc. Ăia îi trimit obraznici la plimbare, că pe ei nu-i interesează. Virgiliu se întoarce confuz, neştiind cum îşi vor continua drumul. Dante, văzîndu-l şovăitor, se sperie, pentru că în el îşi punea toate speranţele: dacă însuşi magistrul e descumpănit, cu atît mai înspăimîntat e învăţăcelul. În contextul de angoasă, de frămîntare inclusiv morală (au ei oare dreptul să intre în cetatea păcatului?), cu diavolii care le urlă să plece de-acolo, cu Dante care pune sub semnul îndoielii “profesionalitatea” călăuzei sale şi începe să-şi deplîngă soarta, temîndu-se că nu va mai ieşi teafăr de-acolo, în mijlocul confuziei şi devălmăşiei generalizate, la un moment dat, Virgiliu îi strigă: iată, acolo vine trimisul Domnului. Închină-te în faţa lui şi nu mai scoate nici o vorbă! Dante îi ascultă îndemnul. Se petrece atunci unul din momentele cele mai impresionante, pentru mine, din întregul Infern. În depărtare, pe apele noroioase, păşeşte o arătare (încă nu o vedem limpede). Merge ca pe uscat. Păcătoşii scufundaţi în noroaiele Stixului fug din calea sa în toate părţile, “come le rane innanzi a la nimica / biscia per l’acqua si dileguan tutte” (Inf. IX, 76-77), se răspîndesc ca broaştele din faţa şarpelui, nici măcar tălpile picioarelor să nu i le atingă. Îngerul lui Dumnezeu înaintează lent, cu maximă maiestate. Trece pe lîngă cei doi, Dante şi Virgiliu, nu-i priveşte. Vine demn, solemn, cu capul sus, cu mişcări hotărîte, se apropie de poarta zăvorîtă a cetăţii dracilor şi o atinge uşor cu o baghetă. Iar poarta se prăbuşeşte, fărîmiţată, făcută zob de această simplă atingere a trimisului divin! După care, cu maxim dispreţ, le spune diavolilor doborîţi pe jos: cum v-aţi gîndit voi să sfidaţi voinţa Domnului?! Cum v-aţi permis aşa ceva?! La ce v-a folosit atîta aroganţă? Aşa, pe un ton nici măcar nervos, nici măcar agitat. Doar dispreţuitor. După care se întoarce, trece indiferent pe lîngă cei doi, care i se prosternează, înmărmuriţi în faţa acestei atotputernicii impresionante. Merge mai departe, ca un om pe care alte gînduri îl frămîntă. Avea deja alte lucruri de rezolvat! (“Poi si rivolse per la strada lorda / e non fé motto a noi, ma fé sembiante / l’omo cui altra cura stringa e morda / che quella di colui che li è davante”, Inf. IX, 100-103). Sînt formidabile asemenea ruperi de ritm şi puneri în scenă! Nu întîmplător se poate vorbi de calităţile de-a dreptul dramaturgice ale secvenţelor de această natură.

O.P.: Fiindcă tot veni vorba despre dramatism, de aceste aspecte şi stilistice, dar şi de mise en scène, ale relatărilor, pentru că în Marea Relatare încap o sumedenie de episoade, după cum ştim, ce părere ai despre Dante ca autor de epică? Sînt lucruri care merită să fie citite? Crezi că poate captiva atenţia cititorului mediu, cu peripeţiile pe care le relatează?

L.A.: Fără îndoială. Tocmai asta constituie sarea şi piperul Infernului.

O.P.: Dar în Paradis?

L.A.: Paradisul este mai liric. E drept că există şi acolo diverse personaje care se dezlănţuie în imprecaţii împotriva păcătoşilor, cum sînt Sfîntul Petru sau Petru Damian. În schimb Infernul este foarte epic, e plin de personaje şi aventuri, musteşte în lovituri de teatru.

O.P.: Asta nu e din cauza epuizării poetului, spre final? Nu şi-a epuizat cumva resursele imaginative?

L.A.: Nu. El îşi adaptează strategiile comunicării literare la realităţile pe care le exprimă. O realitate vîscoasă, sordidă…

O.P.: …plină de vicii…

L.A.: …chiar surprinzătoare, cu ruperi de ritm, n-ar fi foarte recomandabilă în ceruri. Paradisul trebuie să reconforteze, să aline. Dar deocamdată vorbim încă despre Infern. Aici găsim loviturile de scenă şi alte strategii retorice frecvent folosite de autor, cum sînt apelurile către cititor. În anumite situaţii, naratorul ni se adresează în mod direct – iarăşi o tehnică foarte eficientă de comunicare. Ne îndeamnă să continuăm în efortul de decriptare a mesajelor ascunse, să nu ne pripim a recunoaşte şi a valida numai înţelesul de la suprafaţă. Am în vedere versurile celebre, deseori citate:

O voi ch’avete li ‘ntelletti sani,

mirate la dottrina che s'asconde

sotto ‘l velame de li versi strani. (Inf. IX, 61-63)

“O, voi, ce-aveţi minţi sănătoase, / priviţi doctrina (învăţătura) care se ascunde / sub vălul versurilor ciudate.” Nu vă mulţumiţi doar cu aparenţele, doar cu “povestea”! Eu, autorul, vreau să vă spun chiar mai mult decît atît! Continuaţi-vă periplul alături de mine! Veţi vedea că nu veţi regreta. Este o armă retorică la care poetul recurge, pentru a menţine trează atenţia cititorului. Sau repetiţiile, iarăşi faimoase, din cîntul V, legate de povestea Francescăi: “Amor ch’a nullo amato amar perdona” (Inf. V, 103). “Iubirea care pe nici un iubit nu-l iartă de-a iubi.” Este o întreagă discuţie, care se poate învîrti în jurul acestui punct nodal, al construcţiei terţinei: repetiţia scăldată în intertextualitate. Sau alte strategii de captare a atenţiei: umorul gros, sordid.

O.P.: Asta întotdeauna place. Chiar şi tipilor subtili. Îl găsim şi în Rabelais, şi în Cervantes.

L.A.: Dante vine chiar înaintea lui Rabelais să ne povestească despre o ceată de draci care, la plecarea într-o expediţie, se aliniază în spatele conducătorului militar improvizat şi, spre a-i da semn de obedienţă, scot limba la el. Iar acesta, pentru a le da semnalul de plecare, “făcuse din cur trompetă”:

ed elli avea del cul fatto trombetta. (Inf. XXI, 139)

O.P.: S-ar părea că nu doar în folclorul nostru dracul apare ca un neghiob. E mai mult ridicol, nu neapărat simpatic.

L.A.: Aşa este. Sau insultele ce apar în Infern. Îl vedem pe Virgiliu cum răcneşte la un ticălos care, zăcînd în apele Stixului, încerca să le blocheze drumul, să le răstoarne pluta. Călăuza îi dă un brînci înapoi în noroi şi-i strigă: “via costà con li altri cani…” (Inf. VIII, 42), marş de-aici lîngă ceilalţi cîini! Împreună cu violenţele verbale, întîlnim şi violenţe gestuale. Atunci cînd Dante ajunge printre trădători, îi găseşte scufundaţi în gheaţă, avînd doar căpăţîna deasupra. Îl întreabă pe unul dintre ei cine este şi, întrucît acela nu doar că refuză să i-o spună, ci îl mai şi insultă, protagonistul, furios,

Allor lo presi per la cuticagna

e dissi: «El converrà che tu ti nomi,

o che capel qui sù non ti rimagna». (Inf. XXXII, 97-99)

“Atunci l-am înhăţat de ţeastă / şi i-am zis: «Va trebui să-mi zici numele, / sau păr nu-ţi va mai rămîne-n cap»”. Violenţa gestuală extremă apare în pasajele cele mai dramatice. Sau iată o superbă ingeniozitate literară, ilustrată printr-o antiteză negată. Ne aflăm în momentul de la finalul Infernului, cu apariţia îngrozitoare a lui Lucifer. Naratorul i se adresează din nou direct cititorului, spre a-i solicita înţelegerea şi sprijinul afectiv, în această încercare fundamentală:

Com’io divenni allor gelato e fioco,

nol dimandar, lettor, ch’i’ non lo scrivo,

però ch’ogni parlar sarebbe poco.

Io non mori’ e non rimasi vivo:

pensa oggimai per te, s’hai fior d’ingegno,

qual io divenni, d’uno e d’altro privo. (Inf. XXXIV, 22-27)

Geniala transpunere a lui George Coşbuc se cuvine citată aici cu admiraţie, pentru echivalarea respectivelor pasaje: “De-a mea şi mută şi-ngheţată stare / să nu mă-ntrebi acum, şi nici n-o scriu, / căci nu-i cuvînt să poată spune-atare. / Eu n-am murit, dar n-am rămas nici viu; / socoţi, de ai vrun strop de duh în tine, / ce-am fost cînd fui cum n-aş mai vrea să fiu”. Orice comentariu suplimentar al acestor pasaje pare de prisos. Dar avem şi nenumărate situaţii groteşti în Infern. De exemplu demonul Caron (“împrumutat” din mitologia antică) se ocupă cu transportarea sufletelor damnate pe celălalt mal. Acest luntraş e un bătrîn cu înfăţişare înspăimîntătoare, cu faţa rotundă, înroşită de furie, cu “chipul lînos” (“le lanose gote”, Inf. III, 97), barba albă şi ochii scoşi din orbite de indignare. Urlă la păcătoşi, le strigă să vină mai repede pe luntre, că n-are timp de pierdut. Ba chiar “batte col remo qualunque s’adagia” (Inf. III, 111), izbeşte cu vîsla pe cel care se mişcă-ncet. Sînt detalii, frînturi de vers, de-o vîscozitate şi un impact semantic şi stilistic care îţi tulbură indiferenţa, te bulversează.

O.P.: În opinia ta, care sînt cele trei poveşti, cele mai tari, din toată Divina Comedie? Dacă le situezi în Infern, pe toate trei, cu atît mai bine, de vreme ce acesta va fi fiind mai epic.

L.A.: Nu cred că poate fi stabilită o ierarhie…

O.P.: Realizeaz-o tu acum, la repezeală. Care sînt cele trei care ţi se par mai impresionante?

L.A.: Pot fi amintite într-adevăr cîteva puncte nodale, dacă înaintăm pe linia aceasta, a receptării epice. Am mai spus-o deja că Divina Comedie este, în egală măsură, epică, lirică şi dramatică. Dar se poate merge, pe bună dreptate, numai pe unul din firele de interpretare. Printre poveştile tipic danteşti, de extraordinar impact, se află cea a contelui Ugolino şi a arhiepiscopului Ruggieri.

O.P.: Ce-au păţit ei?

L.A.: Ugolino a fost închis într-un turn, la Pisa, unde erau ţinute de obicei păsările care-şi lepădau penele, la Muda. (Să fie oare în asta şi o aluzie la inconstanţa politică a contelui?) A fost încarcerat acolo de arhiepiscopul Ruggieri, ca pedeapsă: Ugolino fusese ghibelin, dar îşi trădase partidul, o dată cu schimbarea regimului politic, devenise guelf spre a-şi menţine puterea administrativă. La întoarcerea ghibelinilor, a fost pedepsit tocmai de arhiepiscopul care, în mod normal, cu mantia sa ecleziastică, trebuia să se afle printre guelfi, şi cînd colo îi conducea pe ghibelini, ca un adevărat trădător ce era el însuşi. Contele a fost încuiat împreună cu doi fii şi doi nepoţi, copii, adolescenţi, şi toţi cinci au fost lăsaţi acolo să piară de foame. După cum afirmă chiar personajul Ugolino, care ne-o relatează, doar această situaţie în sine poate că nu e impresionantă. Însă mult mai tragică devine prin detaliile sale. Ei sînt încuiaţi în turn şi, după cîtva timp, aud cum de-afară li se zideşte uşa de la ieşire. Pricep abia astfel că urmează să-şi sfîrşească viaţa acolo, fără ca nimeni să-i anunţe. După cîteva zile, tot mai disperat, într-un acces de deznădejde, văzîndu-şi copiii în pragul agoniei, contele îşi muşcă mîinile de durere. În acel moment, unul dintre băieţi, crezînd că părintele său face gestul respectiv de foame, i se prăbuşeşte la picioare şi îi strigă: mai bine mănîncă din noi, tată! Tu ne-ai dat trupul şi tu să ne dezgoleşti carnea de pe oase! O situaţie cutremurătoare, care îl constrînge pe contele Ugolino să îşi ascundă spaima, pentru a nu-i umple de o mai mare disperare pe copiii ce-i stau alături. De-a lungul zilelor următoare, ei se prăbuşesc pe rînd şi mor, astfel încît la sfîrşit rămîne viu doar contele, de unul singur, şi hălăduieşte bezmetic peste cadavrele lor, strigîndu-i şi încercînd să-i readucă la viaţă. Avem aici un pasaj voit obscur şi polisemantic, nenorocitul ne spune că “apoi mai puternică decît durerea a fost foamea” (“Poscia, più che ‘l dolor, potè ‘l digiuno”, Inf. XXXIII, 75). Un vers îndelung comentat. Ce-a făcut Ugolino? Şi-a mîncat propriii copii, după care a murit el însuşi? Sau a ales să moară de foame, mai degrabă decît de durere? Nu vom şti niciodată. Sensurile interpretării sînt deschise. Vorbeam despre legea echivalenţei. Care este pedeapsa din Infern pentru acest episod înfiorător? Ugolino şi Ruggieri stau scufundaţi în gheaţă, căpăţînă lîngă căpăţînă, şi, în eternitate, contele devoră ceafa arhiepiscopului, pedepsindu-l pentru sfîrşitul groaznic de care a avut parte. De altminteri asta e şi scena absolut oribilă care-i sare în ochi lui Dante: două căpăţîni, dintre care cea din spate o ronţăie pe cea din faţă, iar cînd se apropie să-i întrebe ce li s-a întîmplat, care e povestea lor, o ţeastă o înhaţă cu colţul gurii pe cealaltă, ca să nu se mişte, să nu-i strice “festinul”. Îşi şterge gura de ceafa păroasă a celuilalt şi abia apoi îşi relatează supliciile.

La bocca sollevò dal fiero pasto

quel peccator, forbendola a’ capelli

del capo ch’elli avea di retro guasto. (Inf. XXXIII, 1-3)

E una din situaţiile cele mai macabre din literatura universală.

O.P.: A doua poveste?

L.A.: Ele sînt foarte diferite, inclusiv prin sentimentele pe care le stîrnesc. De aceea spuneam că nu se poate stabili o ierarhizare a lor. O situaţie din nou extrem de complexă, una dintre cele mai răsunătoare din întreaga Divina Comedie, o avem în cîntul V, unde sînt pedepsiţi infidelii în iubire. Personaje de referinţă sînt Francesca da Rimini şi Paolo Malatesta. Ştim că, potrivit codului medieval, nu aveai dreptul de a-ţi alege consoarta sau soţul, ci căsnicia era o uniune strategică, decisă de părinţi. Astfel graţioasa Francesca ajunge soţia bătrînului conte Malatesta, al cărui frate este însă un tînăr cult, agreabil şi atrăgător. Cei doi tineri ajung să se îndrăgostească unul de celălalt şi să-l înşele pe contele hidos. Dar iarăşi nu situaţia în sine este impresionantă, cît contextul, detaliile poveştii închipuite de autor. Dante o întreabă pe Francesca în legătură cu amănuntele aventurii lor: cum ţi-ai dat seama că iubirea îţi este împărtăşită? Care a fost momentul în care v-aţi dezvăluit reciproc sentimentele? Şi spiritul damnat îi relatează următoarele: eram singuri într-o zi şi citeam de plăcere povestea cavalerului Lancelot, care s-a îndrăgostit de regina Geneviève. Eram singuri şi lipsiţi de orice bănuială. Dar atunci cînd cel de lîngă mine – şi care niciodată nu va fi despărţit de mine – a citit pasajul în care cavalerul a sărutat zîmbetul rîvnit al reginei, s-a decolorat la chip, m-a privit şi mi-a sărutat buzele fremătînd. Astfel ne-am dat seama, citind o poveste de dragoste, de faptul că noi înşine ne iubeam.

Noi leggiavamo un giorno per diletto

di Lancialotto come amor lo strinse;

soli eravamo e sanza alcun sospetto.

Per più fïate li occhi ci sospinse

quella lettura, e scolorocci il viso;

ma solo un punto fu quel che ci vinse.

Quando leggemmo il disïato riso

esser basciato da cotanto amante,

questi, che mai da me non fia diviso,

la bocca mi basciò tutto tremante.

Galeotto fu 'l libro e chi lo scrisse:

quel giorno più non vi leggemmo avante. (Inf. V, 127-138)

Avem aici nu doar o frumoasă poveste de dragoste, ci de asemeni complexa strategie epică a “construcţiei supraetajate”: noi citim despre călătoria iniţiatică a personajului Dante (nivelul 1) care, stînd de vorbă cu personajul Francesca (nivelul 2), află că citea despre personajul Lancelot, care se îndrăgostise de Geneviève (nivelul 3). Iubirea dintre cavaler şi regină se reflectă asupra iubirii dintre Francesca şi Paolo, care se reflectă asupra sentimentelor lui Dante.

O.P.: Avem cartea care corupe?

L.A.: Sigur că da. Sîntem în plin Borges! De asta spuneam glumind, cu cîteva episoade în urmă, că Dante a fost mai mare borgesian decît argentinianul. Iar Francesca da Rimini completează: “Galeot a fost cartea şi cel ce-a scris-o”. Aşa cum Galehault, amicul intrigant al cavalerului, a făcut legătura dintre Lancelot şi Regina Geneviève, de data aceasta cartea a fost emisarul, mediatorul iubirii dintre ei. Avem construcţia în oglindă. Dar avem şi discuţia mai amplă care se poate dezvolta de-acolo, legată de viciile şi virtuţile literaturii, ale lecturii, în ce măsură sîntem sau nu expuşi riscurilor, citind excesiv. De-aici şi pînă la Don Quijote mai avem doar un singur pas de făcut.

O.P.: Povestea lui Galeot o regăsim şi la începutul Decameronului, nu-i aşa?

L.A.: Da. Dar povestea nu se încheie. Pe cînd unul dintre personaje, adică Francesca, îi expune aventura lor, celălalt plînge, iar Dante, de milă, leşină: “caddi come corpo morto cade” (e şi o superbă aliteraţie acolo!). “Căzui cum cade corp de mort” (Inf. V, 142). De milă cade protagonistul, dar nu numai de milă. Iarăşi ne confruntăm cu o problemă extrem de tensionată. Pe de o parte, Dante îi înţelege şi îi compătimeşte pe cei doi. El însuşi a iubit-o platonic pe Beatrice, care a fost căsătorită cu altul, poate că se transpune cu închipuirea în situaţia lor. Pe de altă parte, însă, legea divină e cea care interzice şi pedepseşte o asemenea faptă. Dante se confruntă cu o situaţie limită, e sfîşiat între compasiune şi raţiune. Ei bine, el nu poate opta pe faţă, nu-şi permite să încalce preceptele divine şi atunci leşină. Opţiunea îi este blocată. El nu poată privilegia sentimentele, împotriva voinţei şi a legii divine. Iată încă o dovadă că Dante este profund medieval. Cîteva secole mai tîrziu, romanticii vor lupta cu Diavolul şi cu Bunul Dumnezeu pentru a-şi apăra iubirea. Îşi vor cuceri dreptul la sentiment. Dante n-a ajuns acolo.

O.P.: Şi a treia şi ultima poveste pe ziua de azi?

L.A.: Nu e neapărat o poveste, sau o situaţie epică de relatat, ci un context impresionant. În cîntul III sînt pedepsiţi gli ignavi, laşii. Dante face aici un mare pas înainte, în identificarea şi pedepsirea păcatelor. Am fi crezut că doar o infracţiune violentă, spectaculoasă, îi poate atrage atenţia, îi poate mobiliza fantezia în condamnare şi pedepsire. Ei bine, nu. Dante este cel care se exprimă foarte tăios împotriva laşităţii, împotriva celor care au trăit ca plantele şi nu au avut puterea personală de a-şi asuma o opţiune. Dacă ar fi greşit, ar mai fi dovedit că sînt vii. Dacă ar fi făcut lucruri bune, s-ar fi mîntuit. Dar nu: ei au fost laşi toată viaţa lor, s-au dat după cel puternic, totdeauna, şi-au calculat fiecare pas şi au refuzat să-şi spună deschis părerea, pentru a nu deranja nici o tabără, nici cealaltă. Ei mărşăluiesc în eternitate, goi, de-a lungul cercului şi sînt înţepaţi de insecte, biciuiţi de goange care le brăzdează chipul. Sîngele şi lacrimile de durere şi de ruşine le cad la picioare, iar viermii greţoşi le înhaţă aceste fructe ale chinului şi le devoră cu repeziciune.

Incontanente intesi e certo fui

che questa era la setta d’i cattivi,

a Dio spiacenti e a’ nemici sui.

Questi sciaurati, che mai non fur vivi,

erano ignudi e stimolati molto

da mosconi e da vespe ch’eran ivi.

Elle rigavan lor di sangue il volto,

che, mischiato di lagrime, a’ lor piedi

da fastidiosi vermi era ricolto. (Inf. III, 61-69)

Dante ar vrea să afle, ca în toate celelalte cercuri, cine se află acolo. Cine e măcar unul dintre aceştia, pentru a-i imortaliza povestea. Dar acest privilegiu nu i se concede. Virgiliu îi lansează fraza memorabilă: “non ragioniam di lor, ma guarda e passa” (Inf. III, 51). “Să nu mai vorbim despre ei, priveşte doar şi treci mai departe!” Au fost laşi de-a lungul vieţii, nu merită ca măcar numele să li se mai reţină după moarte. Laşitatea e un păcat descalificant şi umilitor. Nu asistăm la o situaţie epică, ci la o conjunctură morală cu impact extrem.

O.P: Îţi propun să ne oprim deocamdată aici, în dreptul acestor imagini infernale pe care le-ai invocat.

(fragment dintr-un volum în curs de redactare)