Ovidiu Pecican

 

COŞBUC DESPRE DANTE.

DOUĂ CONFERINŢE

 

 

I. GEORGE COŞBUC MEDIEVIST

 

          Dragi[1] prieteni, sunt fericit să vă reîntâlnesc după ce, cu aproape zece ani în urmă, Mircea Oliv m-a invitat pentru o primă conferinţă la Bistriţa; şi asta a fost prima mea descindere „cu treabă” în acest oraş primitor, cu un aer tedesc. Un aer germanic dincolo, acum, de orice altă germanitate decât cea arhitectonică, dar în care regăsesc un spirit al Europei Centrale care mie îmi place, şi căruia îi aparţin, căci şi eu m-am născut cam în acelaşi spaţiu.

Să vin aici pentru a-l celebra pe Coşbuc mi se pare o şansă nesperată, fiindcă ea m-a trimis înapoi la lecturi; mai exact, la o diversificare a lor. Şi pentru că, oricum, eram deja impregnat în dialogul pe care, de o vreme, începusem să îl purtăm pe seama lui Dante, Laszlo Alex şi cu mine, şi stăruiserăm şi asupra lui Coşbuc (cele două pagini care au fost selectate pentru prezentarea de astăzi spun câte ceva despre preocupările noastre mai vechi, datând deja din iarna trecută) am zis că judecata prietenului meu, după care strădania de desluşire a cronologiei faptelor din Divina Commedia se dovedeşte aproape vană la Coşbuc, mi se pare un pic cam aspră. Văzusem la el cele două volume pe care le-am adus astăzi aici – şi pe care mulţi dintre dvs. le aveţi, le-aţi parcurs –, apărute în anii 60[2], şi am zis: el le-a citit, le cunoaşte, dar nu pot decât să regret că eu nu le ştiu. Am mers, deci, la anticariat, într-o zi, le-am cumpărat, şi am început să îl frecventez pe Coşbuc altfel decât o făcusem până atunci.

 

 

1. Metamorfozele antume şi postume ale poetului

 

Vă mărturisesc că, de la o vreme, aveam o iubire din ce în ce mai... platonică pentru Coşbuc. În copilărie îl recitam, îmi mergea la inimă, era minunat, dar pe urmă am descoperit că în viaţa postumă a poetului se întâmpla ceva. La un moment dat, după ce stalinismul ofensiv a trecut, statuile lui Lenin au început să se metamorfozeze, devenind reprezentări ale lui Coşbuc. Şi această manieră a românilor de a scăpa de monumentele indezirabile m-a intrigat un pic. Mi-a părut rău pentru George Coşbuc că se întâmplă în mod nedrept să devină, câteodată, un soi de alter ego sculptural al marelui revoluţionar roşu. Dar pe de altă parte, sigur că măsura era în beneficiul artei autohtone. Se recuperau, în această manieră burlescă, lucrările de artă ale unor sculptori înzestraţi, chiar dacă prea adaptabili şi gata la compromisuri, pe seama unui clasic al nostru. În Ungaria, la Budapesta, poate ştiţi, s-a organizat, cu marile statui ale stalinismului, un parc special în care poţi vedea toate simbolurile jdanovismului, ale culturii acelor vremi. La noi, Stalin a devenit... Ioan Slavici, iar Lenin – George Coşbuc. Ba chiar şi Gorki, în anumite locuri, mai puţin frecventate, a devenit acelaşi Ioan Slavici. Foarte bine, fiindcă în felul acesta se poate înţelege mai uşor felul în care am trecut de la internaţionalismul proletar la comunismul naţionalist al lui Ceauşescu.

Altceva vreau să vă spun: că, atunci când am dat peste Divina Commedia în traducerea lui G. Coşbuc, în biblioteca tatălui meu, în casa părintească, asocierea dintre numele poetului senin şi solemn al vieţii la ţară cu viziunea din Infernul mi s-a părut stranie. Brusc, George Coşbuc mi se înfăţişa ca traducătorul unei cărţi foarte dificil de citit. M-am tot apucat de ea, îndemnat şi de viziunile grafice uluitoare ale lui Gustave Doré, am tot răsfoit-o, am tot încercat să mă apropii de pagina scrisă, dar aceasta nu se lăsa nicicum penetrată... Mă mai jena o anume dificultate şi artificialitate – mi se părea mie – a versurilor, mai nu pricepeam ce se întâmplă... Pe urmă, mai era ceva: când începi să citeşti Dante, iniţiezi lectura – că aşa a vrut autorul – cu partea infernală. Ai, aşadar, în faţa ochilor, o primă parte plină de obscuritate, de dramatism, de tensiune, care – mai ales în adolescenţă şi în tinereţe – nu este necesarmente cea pe care eşti cel mai pregătit să o întâlneşti. Nu zic că în Paradis te regăseşti mai uşor, în absenţa sau în sublimarea epicului, dar lucrurile pot părea altminteri; mai luminoase, în orice caz (sperăm toţi că Paradisul este lumina prin excelenţă!). Nici aceasta, însă, nu e uşor de suportat la vârstele timpurii ale vieţii, când ai nevoie de un reazem în urmărirea prozodiei şi a retoricii poetice în fapte, culori şi parfumuri.

Pe scurt: mă atrăgeau la ediţia pe care o aveam noi acasă  – o ediţie în colecţia „Clasicii literaturii universale” –, gravurile lui Doré. Mă intrigau, mă fascinau, şi în felul acesta, în fundalul simţirii şi gândirii mele, cumva, Dante s-a amestecat cu Doré în expresia literară a lui Coşbuc. Aşa încât, vrând-nevrând, când venea iar vorba despre horele pe care le încing fetele şi feciorii poetului năsăudean, în poezia idilică şi, câteodată, cu accente neaoşe, mă gândeam şi la celălalt versant al acestei creaţii poetice până la urmă enigmatice. Drept care, achiziţionând de la anticariat cele două volume pe care le aveţi în faţă, am rămas pur şi simplu încântat de ceea ce am găsit. Era tocmai veriga lipsă dintre dimensiunea apolinică a creaţiei coşbuciene originale şi opţiunea pentru o operă contorsionată şi amplă, de mare complexitate, cum este Divina Commedia.

Acestea fiind spuse, revin şi afirm că nu mă identific cu diagnosticul pe care Laszlo Alexandru l-a pus, în conferinţa lui, acestui demers de o fantastică erudiţie şi de o neaşteptată profunzime. Sigur că avem un traseu profesional diferit. Laszlo este filologul prin excelenţă, criticul literar, în timp ce eu sunt istoricul. Or, dinspre istoriografie, lucrurile arată cu totul altfel. Drept care mi-am şi propus să vă spun câteva vorbe despre un subiect, cred, inedit: George Coşbuc medievist. Aşa l-am descoperit eu pe George Coşbuc.

Este, desigur, şi teolog, după cum, pe bună dreptate, mi se atrage atenţia. Dar despre asta nu-mi permit eu să discut, ca ins a cărui formaţie profesională rămâne înafara unei bune cunoaşteri teologice. Eu am văzut evul mediu ca pe un ancadrament care cuprinde şi versantul teologic, şi pe cel literar, şi multe alte lucruri. Dar ca medievist, să îl găseşti pe Coşbuc contemporan în preocupări cu istoricul Nicolae Iorga, şi să nu ştii nimic despre asta, să nu îl fi menţionat ca atare măcar Iorga însuşi – care a condus Sămănătorul, la un moment dat şi unde Coşbuc colabora, publica, era prezent, era comentat, se discuta despre el –, asta mi s-a părut cu totul straniu.

Mi-am dat seama că în cultura noastră se poate constata o mare carenţă. Uneori avem protagonişti de excepţie ai scenei culturale, dar asta nu înseamnă că ştim şi ce să facem cu ei. Vă amintesc de o carte apărută în 1975, de fapt o cărţulie, o broşurică – însă de mare impact – a lui Constantin Noica: Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii române. Păi, dacă aplicăm această măsură şi altor autori, am putea să observăm că nu ducem mare lipsă de oameni deplini în cultura noastră. Şi cred că prin acest demers îl putem revendica şi pe Coşbuc pentru un raft superior al bibliotecii virtuale despre care putem vorbi, socotindu-l – în virtutea a destule argumente – un om deplin al culturii române.

 

 

2. Computatio temporum sau Coşbuc istoric

 

La 1900 – ca să dau o dată-reper, final şi început de secol, la belle époque în Europa, înaintea primului război mondial şi chiar la începutul acestuia –, Coşbuc este prins în marea lui întreprindere de traducător şi, înainte de orice, de simplu cititor captivat de lectura lui Dante, încercând, în primul rând, să înţeleagă bine şi în profunzime ceea ce citeşte. Demersul lui aici începe. În încercarea de a înţelege. De aici nevoia de a învăţa italiana şi de a traspune apoi textul original în limba de acasă, mai transparentă, prin forţa lucrurilor.

Dar e fascinant – şi aicea daţi-mi voie să fiu mândru de reflexul lui ardelenesc – că poetul Coşbuc, care a făcut o şcoală temeinică, citeşte cu creionul în mână. El vrea să priceapă cât mai adecvat şi mai pe îndelete, fără grabă. Dacă nu pricepe, se duce la bibliotecă şi caută informaţia de care are nevoie.

De pildă, este nelămurit cu cronologia evenimentelor evocate de Dante fiindcă, la fel ca toţi exegeţii notorii ai marelui florentin, traducătorul nostru crede în realitatea istorică a coborârii lui Dante în lumea de dincolo. Ca atare, i se pare esenţial să situeze corect în timp acest moment. Dar cum să facă? Nu îi rămâne decât să recurgă la sistemul de datare în uz pe vremea când poetul florentin îşi scria opera. Drept care caută şi consultă nişte tabele computaţionale, cum se numesc ele în evul mediu, sau Historische tabellenwerke, cum li se spune în germană, din cele care se alcătuiau încă de la Eusebiu din Cezareea şi de la Sf. Isidor din Sevilla încoace. Se uită şi zice: „- Cum arată era creştină aici, în Răsărit, şi cum era în Occident? cum era cu indicţionul şi cu crugul soarelui, sau cu alte măsuri temporale în Bizanţ şi ce se întâmplă în conveţia calendaristică a lumii apusene?”[3].

Brusc – sau poate încetul cu încetul (dar sentimentul este copleşitor atunci când citeşti) –, cu toate naivităţile, uneori diletante, cu toate subiectivităţile, descoperi că George Coşbuc ia foarte în serios această poveste. Dedică, practic, un întreg volum (din cele două pe care le am în faţă) ideii – o idee fixă, aproape că s-ar putea spune – că toţi comentatorii occidentali de până la el n-au înţeles nimic, atunci când au plasat la 1300, la jubileu, la o dată exactă, întâmplările din Divina Commedia. După calculele lui, anul corespunzător ar fi 1298. Şi dacă el crede asta, se străduie din răsputeri să o demonstreze, căutându-şi argumentele până în pânzele albe. Acest mic fanatism sau această perseverenţă – aproape inimaginabilă pentru mine (care îl priveam clişeizat pe Coşbuc, ca pe un autor de idile, de ierni pe uliţă, de nunţi ale Zamfirei), m-a uimit şi m-a umplut de o admiraţie pe care nu v-o ascund.

Dezvoltând un asemenea interes computaţional, el nu rămâne un biet matematician improvizat, care numără săptămânile şi încearcă să vadă cum la versul cutare lumina cade din dreapta, şi dacă ea vine din acea direcţie atunci era după-amiază, într-o zi dinainte sau de după Paşti – în fine, improvizez acuma, nu asta spune el, desigur –, nu e doar asta. Coşbuc este interesat, în paralel, de modul în care calcula un Paulus Orosius[4], de exemplu, sau Venerabilul Beda, pe care nimeni nu-i prea menţiona în perioada aceea, la noi[5].

În perioada interbelică, Aurelian Sacerdoţeanu încerca să îşi iniţieze studenţii în calcule calendaristice asemănătoare, invocându-le numele în contextul dat şi celor doi cărturari medievali. Însă abia noi, cei din generaţia mea, i-am învăţat, la Cluj, cu Pompiliu Teodor[6], care, în cadrul cursului de istoria istoriografiei universale, pe la începutul anilor 80 ai secolului trecut, ne-a trimis la Eduard Fueter şi chiar la Patrologia latina a lui Migne şi ni l-a descoperit pe Venerabilul Beda, acest călugăr irlandez, autor de istorie universală din sec. al VII-lea – al VIII-lea, care stabilea canoanele istoriografice ale unei întregi epoci[7]. Or, Coşbuc ştia deja lucrurile astea. Iorga studia la Paris, apoi cu Karl Lamprecht, la Berlin, cruciada târzie sau unele figuri legate de ea, precum Philipe de Mezières sau Thomas al III-lea, marchiz de Saluces. Între timp, însă, fără extravaganta carieră internaţională a mai tânărului său contemporan, acasă, la Feldru – de unde era şi Toader, faimosul diac ajuns în Moldova ca învăţător al copiilor boierului Ciogolea, de la care a rămas o cuvântare funebră rostită la Calafendeşti, în 1639, înmormântarea Ciogoloaiei, a Sofroniei, soţia boierului –, Coşbuc, iată, stă la ţară şi scrie despre aceste lucruri uluitoare, neaşteptate, pe alocuri incredibile.

 

 

3. Adevărul erorilor

 

De ce alege poetul un asemenea drum?

În primul rând pentru că era Coşbuc, adică una dintre cele mai importante conştiinţe creatoare poetice ale românimii, din vremea modernităţii preindustriale. Iar conştiinţa unei misiuni, ca şi cea a valorii proprii, fie ea nerevelată celorlalţi încă, obligă la înfăptuiri de anvergură. Că avem, odată cu poetul idilelor şi traducătorul marilor epopei, un asemenea misionarism cultural – nu necesarmente şi un mesianism – nu încape îndoială, câtă vreme el s-a dedicat cu fervoare şi într-o autodisciplină riguroasă creaţiei consecvente, ca şi transpunerii bogăţiilor civilizaţiei umane în limba proprie. Intenţia era clar una de tip iluminist, îndreptată către procurarea pe seama poporului său a necesarei hrane sufleteşti şi intelectuale din care cresc şi se înfiripă valorile mari.

Apoi, fiindcă era transilvănean şi, ca atare, avea acces la un tip de atmosferă culturală impregnată, saturată de o anume abordare a culturii occidentale; o tradiţie savantă, metodică până la astenie şi plictis, specifică influenţei germanice, şi o ambianţă „multiculturală”, cum îi spunem noi acum, unde apelul la alte limbi decât cea învăţată acasă era la ordinea zilei. (A studiat la Cluj, aici cultura dominantă a vremii – cea maghiară – era, pe nivelul ei academic de manifestare, impregnată, ea însăşi, de modelul acesta al unei erudiţii occidentale de cea mai bună factură... Mai erau şi mediile evreieşti... Mai exista şi o lume săsească în această zonă... Şi Coşbuc nu le ignora pe nici unele, nu prea avea cum să le ignore. În mod tacit, ele îi jalonau contrapunctic drumul, îi constituiau reperele, făcându-l să-şi dorească şi pe seama românilor ceva de o anvergură similară.)

Prin urmare, el reprezintă, dacă vreţi, dincolo de ceea ce era prin sine însuşi, şi un anumit mediu, şi un tip de destin cărturăresc pe care astăzi, când evreii şi saşii au părăsit aproape în totalitate Transilvania şi România, nu îl mai întâlnim în egală măsură şi la fel de bine reprezentat. Azi ni se pare că un anume tip de erudiţie care, să zicem, combină fizica şi filosofia, dă foarte bine (şi sunt de acord). Nu doar pentru că avem noi reprezentanţi ai unui asemenea tip de cărturar, ci pentru că la Oxford există şi un om cu mari probleme de sănătate, dar şi extraordinare performanţe în înţelegerea şi interpretarea lumii, Stephen Hawking. La noi însă, demersul lui George Coşbuc – care se validează în planul exegezei literare, în cel al investigaţiei istorice şi, nu în ultimul rând, în cel al implicaţiilor teologice ale chestiunii – rămâne exotic. Şi dovada este că, după patruzeci de ani de la apariţia acestor volume, nimeni nu le discută.

Mai mult decât atât: nimeni nu şi-a pus problema de a valoriza această superbă ediţie pe latura legăturilor culturale cu Italia. Avem astăzi Institutul Cultural Român, care face în programul său un punct de glorie din promovarea în exterior a cărţii româneşti. Toată lumea se gândeşte ce să scoatem la lumină în Occident din apariţiile ultimilor ani. „- Să îl scoatem pe prozatorul cutare şi pe poetul „X”... „- Mai avem şi vreo doi eseişti minunaţi...” Eu zic însă: ce-ar fi să edităm versiunea italiană a comentariului lui Coşbuc, cu ajutorul unei edituri din Peninsula Italică? Fie şi asumând toate rezervele faţă de versiunea interpretativă pe care o promovează el... Pentru că... nu asta interesează. Cum nu asta l-a interesat, probabil, pe editorul cărţii lui Goethe şi pe traducătoarea acestuia, Mihaela Zaharia, atunci când a publicat Teoria culorilor[8] care, se ştie clar azi, nu explică – sau explică într-o manieră plasabilă într-o realitate alternativă, într-o altă paradigmă decât cea acreditată ştiinţific de fizica newtoniană –, fără a avea o valoare ştiinţifică actuală. Şi totuşi, ea seduce, este un exemplu de gândire ordonată, disciplinată, educată, o gândire creativă care nu a dat peste răspuns. Dar asta nu înseamnă că metoda este derizorie sau greşită, că Goethe era un neinstruit sau un sărman cu duhul, şi în orice caz nu înseamnă că textul acela nu are nici o valoare, nu e frumos şi că ar rămâne reductibil la o simplă valoare istorică.

 

 

4. Istoricul mentalităţilor

 

Aş paria oricând pe cartea lui Coşbuc, pentru că ea reprezintă mai multe lucruri. În primul rând, este un caz unic în analele istoriografiei noastre moderne de pricepere – dusă până în pânzele albe, dacă vreţi, poate excesivă, repet -, dar pricepere într-ale măsurării timpului. Veţi spune poate că asta e la îndemâna oricui. Este suficient să dai un click pe internet pentru a găsi calendarele paralele ale nu ştiu câtor civilizaţii... Dacă mai dai un click pe Google vei găsi şi diferenţele dintre calendarul ortodox de stil nou şi de stil vechi etc. Dar lucrurile sunt de cu totul altă factură atunci când vorbim despre demersul lui Coşbuc. El făcea asemenea calcule cronologice fără internet şi le făcea cu erudiţia vremii, cu un real folos pentru cultura noastră, ce nu traversase problematica stabilirii cronologiei la fel precum civilizaţia occidentală.

Apoi: ca să discute toată această problematică – ce nu este doar a timpului, ci şi a alegoricului, de pildă (vezi întreaga amplă discuţie despre Beatrice) –, are nevoie de ceea ce unui istoric îi este indispensabil: un simţ care vine dintr-un anume tip de lecturi asidue, continue, prin care încearcă să placheze spiritul unei epoci. El se străduieşte în cel mai deschis chip cu putinţă să priceapă ce anume a vrut să spună Dante. Coşbuc tentează o lectură de diletant superior. Ce vrea să zică asta? Este diletantismul teoretizat de Heinrich Zimmer într-una dintre cele mai frumoase cărţi ale culturii moderne, Regele şi cadavrul. El se naşte din pasiunea autentică, îmbinată cu o îndrăzneală necenzurată de constrângerile ştiinţifice în uz, din convingerea încrezătoare că buna credinţă şi aprofundarea subiectului, în condiţiile unei cât mai bune cunoaşteri, pot conduce la rezultate mult superioare celor în uz. De aici căderea anumitor zăgazuri, cenzuri procedurale şi autocenzuri interioare. Este o lectură de felul celei întreprinse de Heinrich Schliemann atunci când, citindu-l şi răscitindu-l pe Homer, învăţându-l pe de rost pe marele aed orb direct în greaca veche, a descoperit, în cele din urmă, Troia. Şi-a zis: „- Aici a oprit Ulise, feacii sunt aceştia, aici trebuie să fi fost Illionul, aşa că... să săpăm, să vedem ce iese!”. Şi a descoperit oraşul-cetate râvnit, chiar dacă, din noianul de suprapuneri ale locuirilor din diversele epoci, nu a dat neapărat tocmai de stratul troian al lui Priam!

Asta vrea şi Coşbuc. El încearcă să spună: „Era în ziua cutare când Dante şi-a început călătoria, voiajul său a durat trei zile – nu contează că era un transfer dincolo de timp, în metafizic – şi apoi a venit înapoi”. Şi pentru a putea face acest lucru, hermeneutul trebuie să fie capabil să restituie modul de gândire al lui Dante însuşi, al contemporanilor săi, cadrele în care acest mod de gândire se derulează... Este vorba despre cadrele cronologice, dar şi de cele ţinând de spaţialitate, de geografie, căci are o întreagă discuţie despre ce se vedea la stânga pe mapamond, ce se vedea dincolo, dacă se vedea muntele Sion, dacă se vedea altceva... Este fascinat, a studiat geografia, este la curent cu cartulariile, şi practic desfăşoară o erudiţie incredibilă acest autor. Ca să facă ce, cu ea? Să facă ceva ce a trebuit să mai treacă vreo cincizeci de ani ca să se impună, şi încă vreo douăzeci ca să vină şi în România: istoria mentalităţilor. Mentalitatea care îl interesează este cea florentină din timpul lui Dante. Azi avem şi în limba română cărţi propunând sinteze asupra Florenţei în vremea familiei Medici[9]. Dar harnicul comentator român face, în chilia lui, acest lucru cu mult înainte, mai devreme cu un veac, din pură şi bună intuiţie. Pe moment, lumea nu era pregătită să descifreze această contribuţie ca atare. La noi continuă să se creadă până astăzi, în ciuda eforturilor înnoitoare, că adevărata istorie, unică şi indivizibilă, este cea politico-diplomatică şi militară. Orice altceva pare încă minor. Pentru o serie de experţi, ca şi pentru mulţime de cititori. Că lucrurile nu se reduc la atât, şi că până şi modul de reprezentare a lumii şi vieţii provenind din păturile umile sau din rândul orăşenimii italieneşti contemporane cu Dante interesează şi se constituie în subiecte istorice consistente, se va vedea mai mult decât acum în anii care vin.

Deocamdată însă ajunge să se constate cu bunăcredinţă şi deschidere ce vrea Coşbuc citindu-l pe Dante. Aceasta ar putea fi una dintre posibilele chei de lectură la incursiunea exegetului din Hordou şi activ în Feldru, iar mai apoi la Bucureşti, în lumea dantescă.

 

 

5. Coşbuc, Budai-Deleanu şi Dante

 

Totuşi, dincolo de împrejurarea deja evocată, cum că descoperirea lui Dante a fost o întâmplare în viaţa lui Coşbuc, simt nevoia să găsesc şi altceva. Şi dacă e să pornesc pe această cale, descopăr un anumit tip de tradiţie cărturărească transilvăneană, ceea ce îmi dă prilejul unei întoarceri la tema deja enunţată a discuţiei mele, una dintre temele ei.

Care sunt marile traduceri în limba română ale lui Dante până astăzi? Este, în primul rând, versiunea lui Coşbuc şi, apoi, Eta Boeriu, în mod clar. Avem de a face totuşi, chiar dacă ne gândim la rădăcinile aromâneşti ale excelentei tălmăcitoare afirmate în ambianţa Cercului Literar sibian, cu două tentative izbutite pornind, ambele, din Ardeal. De ce nu izbuteşte la fel Ciffarelli, italianul stabilit la Bucureşti, şi de nu îi iese nici lui Ţundrea, cel născut în sud, la Severin, şi răpus în conflagraţia mondială secundă? Putem avea zeci de răspunsuri sau putem să nu avem nici unul. Dar cred că este ceva ce rezonează aici în mod special.

Dacă vreţi, se poate invoca un precedent politic: anume că şi noi, ardelenii, şi italienii – din nord, însă – făceam, la un moment dat, parte din aceleaşi structuri politice imperiale... Sau pot fi alte lucruri... Însă eu m-aş opri asupra unui singur punct: voi evoca un autor foarte drag inimii mele, născut prin părţile Hunedoarei, cu un secol şi ceva înainte de Coşbuc. Este vorba despre Ion Budai-Deleanu, care scrie o epopee eroi-comică, Ţiganiada sau Tabăra ţiganilor şi în care lumea a văzut ba un răspuns la sugestii pe care le-a dat Metastasio, ba un dialog cu La secchia rapita, ba o referire subînţeleasă la Batrahomiomahia a lui Homer. S-au căutat, aşadar, aceste echivalări mai ales în zona burlescului, a comicului. Lumea nu s-a gândit îndestul, cred, că şi la Budai-Deleanu, ca şi la Dante, îi avem pe draci, îi avem pe îngeri, există, prin urmare, cele două tabere invizibile care se confruntă şi care, sigur, urmează întrucâtva modelul homeric al zeităţilor care împart Olimpul în tabere opuse, atunci când este vorba de a stabili destinul lui Ulise, dar, până la urmă, avem aceste referinţe la sacru care trimit la panteonul biblic. Foarte probabil, Budai-Deleanu îl ştia pe Dante şi îi datora acestuia câte ceva. Acolo unde acest cărturar complex a ajuns, la Blaj – unde strălucea măcar indirect, spiritual, lumina care venea din Cetatea Eternă –, apoi la Viena (capitala imperiului catolicizator al Transilvaniei, adevărat braţ al papalităţii veacului iluminist îndreptat către Răsărit), Dante nu putea să lipsească din orizontul de referinţă al cărturarilor români iluminişti din secolul al XVIII-lea. Ar exista, aşadar, cred, o linie – poate subterană, poate abia ghicită –, pe care o vom desluşi mai bine atunci când vom investiga cu atenţie contextul în care s-a desfăşurat cultura română din Ardealul secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, a existat o linie de evoluţie cărturărească strâns legată de cultura italiană, inspiratoare a energiilor creative de la noi, în care s-a încadrat şi Coşbuc şi pe care el o reprezintă în chip strălucit.

Ce se întâmplă în relaţia dintre Coşbuc şi Dante s-a spus deja şi nu pot decât să precizez odată în plus. Pasiunea limbii a părut să deschidă, în egală măsură cu conţinuturile acestei uriaşe creaţii a lui Dante, pe poetul român către predecesorul lui florentin. L-a pasionat să înveţe un pic de italiană, pe urmă a văzut că, ştiind româneşte – există mărturisiri în acest sens – merge destul de uşor cu dicţionarul, iar pe urmă a zis „- Asta e o poezie de o excepţională frumuseţe, merită să o avem şi noi în limba noastră, să o înţeleagă şi să o guste şi alţii... !”... Şi a început faimosul lui periplu intelectual.

 

 

6. Mitul italian la români

 

De fapt aici cred că ceea ce l-a îmboldit pe Coşbuc – dincolo de prim-planul acestor declaraţii – a fost ceea ce trebuie să îl fi îmboldit şi pe Shakespeare să îşi localizeze unele dintre cele mai izbutite piese în Italia: această lumină enormă a oraşelor-state italiene, care păreau o scenă istorică prin excelenţă, aleasă pentru localizarea unor poeme[10], a unor creaţii dramatice de excepţie[11]. De aici, ştim prea bine, prin Goethe şi ceilalţi nordici, mitul Italiei s-a răspândit în lumea germanică şi, după 1690, prin preeminenţa culturii de limbă germană, şi în Transilvania stăpânită acum de austrieci. Deci, interesul lui Coşbuc pentru limba italiană – un autor care nu împărtăşea excesele latiniste ale lui Massim şi Laurian, ce făcuseră din testamentul Şcolii Ardelene un program excesiv, cum nu se contaminase nici de mania italienizantă a lui I. Heliade-Rădulescu – trădează o fascinaţie autentică şi consecventă. Cu atât mai mult cu cât acest lucru se petrecea într-un Ardeal care îşi păstra forţa de absorbţie în raport cu iradierea italică, mai cu seamă într-o casă de preot greco-catolic, în obedienţă ierarhică faţă de Pontiful Roman. Reacţionase în acelaşi sens, al fascinaţiei, şi moldoveanul Gheorghe Asachi, care a voiajat prin Italia în manieră goetheană, călătoria lui dobândind valoarea unui traseu iniţiatic. Nu a scăpat de vraja italică, după cum observam, nici Heliade-Rădulescu, dispus să reformeze limba şi scrisul pentru a scăpa limba română de povara grea şi cam inestetică a fanariotismului, drept care urma modelul peninsular. Iar Coşbuc, aici, este la fel de genial ca Eminescu. El – s-a spus în ce fel: mergând de la neologisme, arhaisme, regionalisme şi îmbălsămând totul într-o limbă pe care, de fapt, o creează, într-o limbă de mare expresivitate şi frumuseţe, o limbă care, ascultându-i pe profesorii de literatură, ai fi zis că trebuia să se vorbească doar în perimetrul dintre Braşov şi Târgovişte, perimetrul sacru al plămădirii limbii literare de astăzi -, ei bine, iată, Eminescu nu scria şi nu traducea în acea limbă română, Coşbuc nu scria şi nu traducea în acea limbă română... Şi totuşi, ambii au o limbă de o frumuseţe care aminteşte, într-un fel, de sonorităţile italienei.

Coşbuc îmi apare astfel ca unul dintre românii fascinaţi de Italia. Amintiţi-vă de felul cum Simion Bărnuţiu, ajuns la maturitate, a mers să îşi continue studiile vieneze în Italia, revenind şi afirmându-se în partea a doua a vieţii ca un important universitar ieşean. Dar Italia pentru toată această pleiadă, chiar dacă nu era încă Italia unificată pe care o ştim, ci una fărâmiţată, era locul unde, până astăzi, şi dacă nimereşti într-un sătuc neînscris pe harta moştenirilor culturale, găseşti într-o cămăruţă aproape de albergo, fragmente dintr-o coloană romană încastrate în zid, poate chiar urmele unui sarcofag etrusc, prin preajmă. Nu există să nu găseşti în Italia, cu cât mergi mai spre sud, urme enorme, substanţiale, ale trecutului.

Este interesant că un Coşbuc, pe care l-am preţuit adeseori pentru clasicitatea stilului lui şi maniera echilibrată de a-şi elabora poemele, socotindu-l, într-un anume sens, un temperament clasic, îşi canalizează întreaga pasiune de la maturitate şi senectute către Dante şi lumea pe care o ilustrează el, fiindcă de la Divina Commedia s-a îndreptat şi către celelalte scrieri danteşti. E, până la urmă, o fascinaţie a evului mediu aici, oricât am spune noi că evul mediu se încheie odată cu Dante şi începe o nouă epocă. Este multă medievalitate acolo. Şi atunci, daţi-mi voie să consider că în forţa pasiunii şi în opţiunea coşbuciană pentru Dante pot întrezări versantul romantic al acestui poet şi chiar a marelui erudit care s-a dovedit a fi, aproape într-un chip neaşteptat, George Coşbuc.

 

 

7. Dantologul

 

În orice caz, revenind la demersul lui Coşbuc, aş spune că, pe lângă computistică, pe lângă maniera deja evocată de a încerca să restaureze cronologia exactă a evenimentelor din Divina Commedia, pe lângă modul de gândire din mediile florentine ale secolului al XIV-lea, la care el încearcă să acceadă, alergând de la o carte la alta, străduindu-se să restaureze, într-o monografie proiectată în mai multe volume – vreo şase, dacă nu mă înşel –, gândirea unei epoci, apoi căutând să reconstituie cultura şi ambianţa culturală în care a creat Dante, şi, ca să poată face toate aceste lucruri, ajungând un familiarizat, la modul cel mai intim, cu istoriografia problematicii danteşti, cu toţi aceşti comentatori – cu cei mari şi cu cei mai mici (şi-a cumpărat carte după carte, alcătuind un fond care acum se află la Biblioteca Academiei, dar din care, poate, mai sunt şi prin alte locuri, inclusiv în satul lui natal, eventual), Coşbuc este marele nostru dantolog. Eu nu ştiu să existe, dintre volumele dedicate lui Dante, o carte similară în cultura română. Există destule studii, monografia lui Alexandru Balaci, alte contribuţii pe teme dantologice, dar o carte de aceeaşi profunzime şi de dimensiuni similare nu avem. Ar trebui cât mai degrabă repusă în circuitul românesc, poate doar în traducere română (după cum varianta italiană aş rezerva-o străinătăţii), în colecţii cât mai accesibile, pentru ca lumea să înceapă să îl frecventeze, să îl înţeleagă. Sigur că lucrul este foarte dificil de făcut, în condiţiile în care editura specializată în asemenea ediţii din clasici a sucombat, şi nimeni nu preia această sarcină în mod sistematic. Academia Română este ocupată cu alte iniţiative, de preferinţă ale domnului E. Simion. Foarte bine, foarte frumos, dar ce facem cu Coşbuc şi cu Dante al său? Am văzut că Ed. Humanitas a reluat, în seria de scrieri semnate de C. Noica, Despărţirea sa de Goethe. Dar apropierea lui Coşbuc de Dante cine o va relua? E o mare problemă. Cred – aşa cum am spus-o şi la Arad, atunci când a venit vorba despre Ioan Slavici – că ar fi timpul să facem aşa cum am văzut că au procedat germanii, în anii 90, pe când mă aflam cu o bursă la Munster şi când am vizitat arhiva Leibniz din oraşul westfalian. Acolo oamenii adună din întreaga lume întreaga producţie de carte, manuscrisele, fotocopiile lucrărilor răspândite pe mapamond, bileţelele, în fine, tot ce este scris de mâna lui Leibniz, într-un depozit ce aspiră să devină exhaustiv, spre a-l ţine în permanenţă deschis, la dispoziţia cercetătorilor. Acolo s-au strâns, cărate cu rucsacul, ilegal, în anii când Germania era încă împărţită în două şi multe dintre acele bogăţii se aflau încă în RDG, copii fotografice, pagină după pagină, microfilme cu opera inedită a lui Leibniz, dar şi ediţii – chiar şi cele mai parţiale –, comentarii dintre cele mai felurite, orice contribuţii relevante.

Eu cred că noi, cu mult mai puţine eforturi, dar cu o tenacitate care ar trebui salutată în momentul în care am observa-o, am putea face o arhivă Coşbuc în modul cât mai complet cu putinţă, plasând-o ori în satul natal al poetului, ori chiar aici, la Bistriţa, unde există o intelectualitate vitală şi foarte interesată de moştenirea culturală vie. Or, Coşbuc apare mai viu ca niciodată în aceste pagini, tocmai fiindcă este pasional, tocmai fiindcă nu este câteodată drept, pentru că uneori pare stângaci, poate insuficient informat, alteori este informat, dar răstălmăceşte, fiindcă înţelege să aibă opţiuni proprii. Da, Coşbuc este şi aici un romantic şi un medievist, el merge pe interpretarea alegorică, refuzând cu obstinaţie să vadă în signorina Beatrice o prezenţă vie, identificabilă, eventual chiar pe Beatrice Portinari, cea atestată documentar, poate şi cu ideea de a sublima, de a lipsi de vulgaritatea biograficului o mare operă. Oricum îl sucim şi îl învârtim, Coşbuc – cu defectele lui, enorme, poate, într-o discuţie relevantă pentru exegeza dantescă – este singurul român care participă la acest colocviu de pe picior de egalitate cu nume sonore ale domeniului, prin stăruinţa cu care s-a informat, prin competenţa pe care o dovedeşte, prin erudiţia redutabilă – neaşteptată, pestru mine – a feciorului popii din Hordou, marele clasic al literaturii noastre, pe care încă noi continuăm să îl înghesuim într-un culoar destul de îngust, cu feciori şi fete horind în costume populare. Minunat, frumos! E şi acolo... Dar să îl restituim şi acestei atmosfere benedictine, austere şi înalte, care are mai curând ceva de a face cu Borges, cu lumea din Numele trandafirului a lui Umberto Eco. Eu cred că, dacă cineva se apucă, fără a ficţionaliza şi mărginindu-se la probele documentare rămase, să scrie un roman al cărui protagonist să fie Coşbuc traducătorul şi comentatorul Divinei Comedii, va rezulta o creaţie de această factură.

 

 

II. ESEISTUL COŞBUC

 

A reflecta puţin cu privire la George Coşbuc, un poet clasicizat repede, înseamnă, aici, pentru mine, să încerc un exerciţiu de regândire a dimensiunilor şi a orbitelor pe care s-a înscris acest autor, dincolo de receptarea bătătorită şi de imaginea lui consacrată. Este vorba despre un literat care s-a identificat foarte rapid cu comunitatea, nu doar cea rurală – din care, într-un fel, provenea[12] –, nu doar cea transilvăneană (căreia îi aparţinea), ci cu întreaga comunitate românească, ceea ce a ajuns să domine hegemonic întreaga reprezentare pe care o avem despre el.

Poate că a venit însă timpul să îi subliniem şi dimensiunea universală. Fără emfatizări şi fără multă retorică universalistă, aş spune, totuşi, că această dimensiune, care pe mine m-a izbit, fiindcă nu eram chiar pregătit pentru a o percepe la dimensiunile ei reale, este neaşteptat de viguroasă, în creaţia şi în munca intelectuală a lui Coşbuc. De aceea, m-aş referi mai departe, în câteva cuvinte, la eseistul Coşbuc, văzând în acest aspect al scrisului său, prestaţia de eseist, mai cu seamă o latură a unei munci intelectuale mai complexe. Pentru că, degeaba se spune că tot românul e născut poet. Avem destui poeţi, însă avem un singur Coşbuc. Iar ca să ajungi Coşbuc, este necesar, fără îndoială, să ai o anumită structură temperamentală, o anumită structură sufletească, dar şi să beneficiezi de un anumit fel de educaţie şi să ai un tip particular de atitudine faţă de munca ta de poet şi de intelectual, care să îţi permită să îţi pui cât mai bine în valoare investiţia pe care Duhul Sfânt a făcut-o în tine. Cred că George Coşbuc, care venea din familia unui preot, era conştient cu ce pornea de acasă şi ce trebuie să pună de la el pentru a da un cât mai deplin relief şi o cât mai deplină valoare acestui potenţial.

Coşbuc este activ în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, într-o epocă în care a avea liceul, ca român transilvănean, era cumva o performanţă. Să mai ai şi studii universitare, era cu totul excepţional în aceste medii marginale faţă de limba şi clasele dominante ale Imperiului Bicefal, unde intelectualitatea dornică să se pregătească în vederea unei cariere româneşti nu prea era încurajată. Ba, în anumite momente ale istoriei – nu tot timpul, ci numai în unele, ca, de exemplu, atunci când s-a adoptat legea Aponyi (în 1907), tentându-se maghiarizarea –, a fost chiar dificil. Dincolo de asta, păstrând o anumită seninătate (care mi se pare cu totul remarcabilă pentru clipa istorică dată), altfel decât olimpianismul maiorescian – cu o distincţie şi graţie ce merită să fie observate, dar fără a-şi pierde, în acelaşi timp, demnitatea virilă –, Coşbuc a reuşit să străbată epocile fără a-şi altera profilul caracterial şi cărturăresc; şi pe cele dificile, şi pe celelalte, mai pline de acalmie. El s-a vădit în stare să pună, oarecum, între paranteze aspectele triviale şi vulgare ale vieţii, oriunde le întâlnea – inclusiv în comentariile dedicate lui Dante – şi să sublinieze o latură mai aproape de o anumită aspiraţie spre sublim, pe care analizele universului creaţiei sale nu o pot trece cu vederea.

 

 

1. Inspiraţie şi efort intelectual metodic

 

Problema care i s-a pus cu siguranţă lui Coşbuc şi care se pune tuturor celor care se ilustrează într-o carieră intelectuală este una simplă. Între două episoade fericite, de inspiraţie, ce facem? Aşteptăm, pur şi simplu, sprijiniţi într-un cot, la o masă, într-un restaurant, următoarea rundă de inspiraţie? Disperăm? Abandonăm? Simulăm? Minţim? Ce putem face cu adevărat între timp? Ca un ardelean temeinic, Coşbuc a decis, cred, destul de repede. S-a pasionat de studiu. A studiat şi s-a gândit că darul primit de el ar trebui dat într-un fel mai departe. Iar modul în care a făcut-o este exemplar.

Să ne gândim la traducerile lui. A tradus din poezia greacă, din cea latină, a tălmăcit – prin intermediar – şi din lirica orientală, indiană, şi mai ales şi-a dedicat ultima parte a vieţii extraordinarei traduceri din Divina Commedia şi comentariului conex referitor la opera lui Dante Alighieri. Mie acest fel de pariu cu sine al lui Coşbuc mi se pare exemplar şi l-aş dori mai prezent, în pluralitatea de forme la care suntem îndreptăţiţi să aspirăm în funcţie de temperamentele şi de pasiunile noastre, în vieţile noastre, ale tuturor.

Rămăşagul coşbucian este unul de anvergură. Scriitorul a constatat că există o mare literatură, una a cărei valoare este covârşitoare, atât calitativ, cât şi cantitativ. Sunt câteva mari epopei universale, există o mare poezie a lumii, ce nu pot fi ignorate la el acasă.  Prin urmare, ca poet, va fi socotit că datoria lui nu este doar să creeze poeme proprii, ci şi contextul poetic adecvat în care poezia să îi fie mai potrivit receptată. Să creeze, nici mai mult, nici mai puţin, decât nevoia de mare poezie în comunitatea căreia îi aparţinea. La acea oră, traducerile româneşti din capodoperele scrisului universal se puteau număra pe degete, iar cele care circulau în Transilvania nu depăşeau stadiul unor tentative parţiale de transpunere în română. Desigur, întâi şi întâi, apropiindu-se de poezia antică sau medievală, Coşbuc îşi dorea pentru sine nişte traduceri viabile. Transpunându-l în română pe Dante, el se adresa în principal unui cititor interior (cum facem toţi, imaginându-ne portretul ideal al cititorului cu care dialogăm). Şi acest cititor era după chipul şi asemănarea lui; nu neapărat un intelectual, ci, înainte de toate, un om din peisajul pe care îl străbatem; poate un om destul de concret, modelat de mulţimea celor cu care, de la naştere încoace, venise în contact, plămădit din trăsături ale rodneanului, bârgăoanului, bistriţeanului... Un ardelean, în primul rând, apoi un român; un om aparţinând tipologiilor europeanului sub raportul preferinţelor şi expectanţelor culturale.

Respectivului tip uman se adresa el când se aşeza la masă ca să traducă. Şi, pentru a-şi lămuri propriile nedumeriri şi neînţelesuri, acţiune în care se izbea, nu o dată, de dificultăţi aparent insurmontabile la prima vedere, pe când traducea din Dante Alighieri, ce să facă? Şi-a însemnat notiţe, a mers la comentatori, a discutat apoi spusele lor, atunci când acestea i se păreau deformante sau nu era de acord cu ele... Comentatorii din arealul german, dar şi exegeţi italieni, şi alţii, de alte limbi... Deci a intrat, încetul cu încetul, de la un moment la altul, în marea exegeză.

Nu scrie oricine despre un autor cum este Dante. (Se întâmplă să o spun tocmai eu care, mânat de o anume nesăbuinţă, am consimţit să intru într-un dialog susţinut vreme de mai multe episoade cu colegul şi prietenul Laszlo Alexandru. Nu pentru că m-aş pricepe, ci fiindcă, aşa cum spunea odată Nicolae Breban, nu e atât de importantă originalitatea, cât mai cu seamă ce maeştri îţi alegi. Iar Dante este un asemenea maestru de anvergură excepţională... Contează la cine mergi ca să înveţi meserie. Nu e totuna că înveţi, precum Eckermann, de la Goethe, sau să te adresezi unui mărunt scrib de la colţul străzii. Nimic democratic, din păcate – de nu cumva din fericire – în uceniciile culturale!)

Ei bine, Coşbuc învăţa de la uriaşii literaturii universale. Şi impresia mea, din ce în ce mai puternică şi mai stabilă, pe măsură ce răsfoiesc aceste vaste volume, care prind în sumarul lor doar câteva dintre caietele cu comentarii – după cum asigură editorii dintâi – ale lui Coşbuc, este că el are calităţile necesare dialogului cu titanii, cu marile spirite ale umanităţii. Rămâne, poate, să le fotocopiem, cum propunea Constantin Noica în legătura cu manuscrisele eminesciene... Sau să le edităm, să le comentăm noi înşine, să le facem cât mai lesne de înţeles, să le adnotăm, să le sistematizăm puţin, să mai dăm subtitluri, să dăm scurte descrieri la începutul capitolelor. Dar şi să le facem cât mai accesibile, să le lăsăm să curgă înspre generaţiile recente de cititori, dizlocând poate o imagine simplistă asupra bardului năsăudean, prea comod şi definitiv instalată în conştiinţe. Să ajungă aceste caiete până la elevi; nu neapărat în şcoli, nu obligatoriu în timpul orelor, unde programa constrânge cu rigorile ei. Mai degrabă pe la cercurile literare, ca să nu-i îndepărteze pe copii de pagina exegetului care a fost autorul Nunţii Zamfirei, obligându-i cumva să înveţe pe de rost sau să reproducă mecanic fragmente, idei...

 

 

2. Un program intelectual

 

Dar Coşbuc eseistul, Coşbuc comentatorul mi se pare profund necunoscut, poate puţin minimizat, mai mult trecut cu vederea, bagatelizat, un artizan al travaliului intelectual care nu ar trebui subestimat. Să citez, în sprijinul afirmaţiei mele, doar dintr-un singur loc. Zice Coşbuc, la un moment dat: „Problema cea mare pentru un comentator al lui Dante e să găsească raporturile dintre sensurile reale şi imaginile sensurilor. Să le afle căutând cu cea mai severă critică şi cu bun simţ al logicii metoda consacrată de explicare a scrierilor sfinţilor părinţi”[13]. Avem aici un fel de profesiune de credinţă în materie de critică şi exegeză de care nu poţi trece şi pe care nu o poţi subestima.

Practic, dacă e să şi tălmăcesc ceea ce zice Coşbuc, el susţine că atunci când vrei să înţelegi şi să comentezi o operă exemplară, atitudinea pe care este recomandabil să o ai este cea critică. Dar nu este vorba despre orice fel de critică. Nu o critică cu bătăi pe umăr sau înecată în generalităţi, ci chiar cea mai severă critică. Cu cât eşti mai riguros, cu atât ai şanse mai mari de a pătrunde înspre adevărurile cele mai profunde, de a le îndigui, de a confecţiona cărămizi serioase, temeinice, din care să poţi ridica ulterior o zidărie solidă, rezistentă. Te poţi întreba: călăuzit de ce torţă? De bunul simţ al logicii, e de părere Coşbuc. Logică, aşadar, gândire raţională; dar moderată mereu de bunul simţ.

Există şi excese ale logicii, când ajungi la o formalizare ce pare să ducă, până la urmă, înspre lucruri pe care nu le mai sesizezi în orizontul sensibil (şi au fost asemenea analize, după cum excesive mi se par, într-un alt plan, inclusiv anumite analize stilistice; cele pe textele eminesciene, de exemplu, în care vezi numai cum se distribuie accentele în versul poetului, sau se face numărătoarea şi clasificarea epitetelor, ori a cuvintelor de origine latină sau slavă... Nu cred că asta e cine ştie ce semnificativ la Eminescu, după cum nu ar fi nici în cazul lui Coşbuc, ori chiar al lui Dante).

Mereu ar trebui păstrată dreapta măsură. Nici să subestimezi logica, nici să nu spui: „- Bun, până aici e logica, iar mai departe totul se explică prin revelaţie”. Revelaţia nu vine oricând, oricum şi la oricine. Aşa încât, în acest teritoriu incert, neverificabil în mod cotidian, este recomandabilă mai degrabă prudenţa. Iar el are o opţiune absolut modernă, europeană. Chiar astăzi, eu aş merge liniştit pe mâna lui cu asemenea pariuri pe raţiune şi pe rigoare critică.

Dar ce este frumos aicea este că George Coşbuc trimite explicit la ceea ce a fost, de fapt, izvorul culturii europene moderne. Aceste lucruri ar descrie metoda consacrată de explicare – a scrierilor sfinţilor părinţi, a patristicii. Or, toată erudiţia modernă s-a construit pornind de aici. Întreaga filologie modernă asta a însemnat: încercarea de a edita cu cât mai multă acurateţe cărţile biblice. „- Aşa se spune aici? Dar dincolo? Şi sfinţii părinţi ce părere au despre asta? Cum coroborăm această tradiţie cu editarea critică a Bibliei?”

Coşbuc face aici o treabă extraordinară. Mă întreb dacă avem în literatura română pe cineva care să mai fi trimis la acest model. Se împlinesc abia câteva zile de când am văzut prima oară o traducere – poate e ignoranţa mea şi există traduceri mai vechi – care să se intituleze Patrologia latină. Era abia volumul I. Adică abia acum începe să se publice sistematic în română. Şi bine facem că aducem şi în limba noastră aceste scrieri fundamentale ale culturii vechi. Am mai avut contribuţii, desigur: Filocalia părintelui Stăniloaie şi altele. Sunt, incontestabil, şi destule lucruri care s-au făcut. Dar în sfârşit vom avea aceste colecţii şi în interiorul idiomului şi culturii noastre: faimoasa patrologie latină a lui Migne, de pildă, va poposi, cumva, prin eforturi de mare anvergură, şi ale teologilor, dar şi ale filologilor noştri, poate şi ale filosofilor precum Alexandru Baumgarten şi ale celor din grupul său. Încetul cu încetul poate vom face această operă esenţială şi la noi, pentru noi.

Avem, acum, aceste începuturi, dar încă în urmă cu o sută de ani Coşbuc avea în vedere metoda şi, implicit, prin travaliul lui cărturăresc, pleda pentru punerea ei la treabă dincolo de patristică, în abordarea unei opere care ţine de cultura umanistă europeană, de Dante Alighieri.

În fine, pe el ce îl interesează, după cum rezultă din citatul de mai sus? Care este problema cea mare pentru un comentator al lui Dante? (De astă dată vorbeşte chiar despre Dante.) Să găsească raporturile dintre sensurile reale şi imaginile sensurilor. Aşadar, este vorba despre relaţia dintre sens şi simbol. De unde şi lectura lui, preponderent alegorică.

În orice caz, crezul lui îmi apare consonant cu ceea ce semioticienii de astăzi propun ca lectură posibilă.

Coşbuc face acest demers cu mare minuţie. Nu trebuie să ne mirăm că şi-a folosit ultimii ani de viaţă exclusiv pentru asta. Există caiete la care revenea, refăcea... Altele sunt curate pentru că lua un caiet vechi, îl transcria, lua iar de la capăt, reelabora, în timp ce mergea mai departe pe firul exegezei. Deci are o acurateţe a muncii şi un perfecţionism care l-au împiedicat să o ducă până la capăt. Dar, vă întreb eu, la ce folosea o muncă finalizată în sens cantitativ, lipsită de rafinament, de precizia şi decantarea pe care ţi-o dă, în raport cu o ciornă, o versiune mai avansată?

Cred că George Coşbuc ne face încă mari daruri. Unul dintre acestea este modelul de intelectual pe care el îl ilustrează. Ştiam de acest model, şi Eminescu îl propune. El, care a mers şi cu membrii societăţii „Orientul”, să culeagă folclor, dar care citea cu Moses Gaster din hronografe medievale în slavonă... Şi Coşbuc era un fan împătimit al folclorului, se ştie cât a scris pe motive venind dinspre rural, alimentat de un mod al spunerii care este şi al oralităţii populare, uneori; ceea ce nu înseamnă că l-ar copia pe Eminescu sau, şi mai dinainte, pe Alecsandri, în aplecarea lor către valorizarea filonului ţărănesc. Avea, la rându-i, deschidere către ambii versanţi: şi înspre creaţia populară, şi pe linia erudiţiei de benedictin.

Dar acest model vine şi din Transilvania. Nu e de mirare. În această direcţie s-a ilustrat şi Gheorghe Şincai, care petrecea zi după zi şi ore în şir în Biblioteca Vaticană, până când l-a remarcat un cardinal şi, în loc să îl dea afară, ca pe un excesiv ce îşi neglija îndatoririle de teolog în favoarea apelcării spre studiul istoriei, l-a chemat şi i-a înlesnit chiar contactul cu biblioteca „secretă” (mai degrabă discretă) a Sfântului Scaun. Gândiţi-vă la Ion Budai-Deleanu, filolog şi istoric de mare fineţe şi profunzime, dar fermecat, la rându-i, de lirica populară din zona Hunedoarei, ale cărei ecouri se regăsesc din belşug în Ţiganiada. Gândiţi-vă şi la Nicolae Densuşanu, pe când lucra la volumul lui despre Horia. A făcut rost de atâtea documente de prin arhivele străine, încât a umplut zeci de caiete pe care şi David Prodan, un secol mai târziu, neavând acces direct la depozitele documentare budapestane şi vieneze (decât foarte târziu şi prea puţin), le mai folosea.

Poate că unora vi s-ar părea greoi, „ardelenesc” acest tip de abordare care te face să petreci douăsprezece ore, aproape nemişcat, într-un scaun, în faţa cărţilor şi a foilor de scris, cu spinarea gârbovită, copiind – nu cu aparate de fotocopiat, ca acuma –, ci prin truda mâinii, cu peniţa, ori stilul, ori pana înmuiată în cerneală... Este o muncă devotată, mai puţin gustată azi, parcă. Ar trebui, mă gândesc, să învăţăm în şcoli, dincolo de autori şi opere, o metodă de muncă intelectuală.

Şi în privinţa asta cred că poetul năsăudean este exemplar. Congenerii noştri scriitori sunt mult mai aplecaţi asupra lor înşile, dezvăluindu-şi şi etalându-şi pe îndelete egocentrismul, nu credeţi? La Coşbuc nu vom găsi nici o secundă asemenea aplecări, oarecum impudice. Traducerea lui din Divina Commedia nu este un soclu pe care să îşi cocoţeze propriul orgoliu.

Închei aici, fără a mai lungi vorba, dar am ţinut mult să vorbesc despre ceea ce mie mi s-a impus ca fiind modelul intelectual al lui George Coşbuc. Este vorba despre abordarea pe care – în lipsa unui termen mai potrivit – o aşezăm sub titulatura generică de „eseistica lui Coşbuc”, deşi, de fapt, am putea-o numi chiar abordare monografică, întrucât vorbeşte despre o operă şi un autor cu intenţia de a epuiza subiectul, în aceste eseuri întinse, de o mare erudiţie, unde, totuşi, nu erudiţia, ci „digestia” acestei erudiţii contează. Încă şi astăzi mai putem umple subsolurile propriilor pagini cu tot felul de note, căutând să ne etalăm lecturile, să afişăm cu o anume vanitate ediţiile consultate, şi chiar spiritul nostru gureş sau cârcotaş relevat de comentarii. Dar, până la urmă, aceasta rămâne o muncă ce te înrobeşte cumva surselor. Dacă nu reuşeşti să ieşi deasupra, să accezi la o viziune proprie, s-a terminat. Pretutindeni în paginile lui – şi atunci când greşeşte, când pare să rateze, când nu încheie –, Coşbuc se situează deasupra, şi ai putea face pe o foaie de hârtie – o face chiar el, la final – o sinteză a punctelor lui de vedere, care nu sunt altceva decât reperele pe o hartă imaginară ale viziunii sale despre Dante.

Coşbuc merită să fie celebrat, să fie reluat, să fie tipărit, adus la cunoştinţa cât mai multora, şi merită să fie comentat sistematic. Aşa cum se face Lectura Dantis, nu văd de ce nu s-ar medita, din când în când, asupra câte unui fragment din interpretarea coşbuciană a lui Dante.

Aseară mă uitam, gândindu-mă la ce voi spune astăzi, doar la un singur aspect: cum vorbeşte Coşbuc despre cântul în care Dante îl întâlneşte în Infern pe dascălul lui, faimosul umanist Brunetto Latini. Exegetul are o întreagă demonstraţie, în care încearcă să arate cum s-au înşelat comentatorii dinaintea lui atunci când au plasat păcatul de care este învinuit Brunetto Latini (şi alţi cărturari din preajma lui) în zona unei opţiuni de natură sexuală socotite nefireşti. După Coşbuc ar fi vorba de cu totul altceva: de o cutezanţă de tip intelectual, care se leagă de minimizarea bunului Dumnezeu; nu chiar ateism, dar ceva de o factură asemănătoare. Este o demonstraţie magistrală, în care i se restituie lui Dante onoarea de a nu fi bârfit pe seama maestrului său, ci de a fi încercat să îl plaseze printre păcătoşii de o anumită factură, ce se pot regăsi în cadrul unui tip uman universal: cei ce cutează să se răzvrătească, precum în tragedia antică, împotriva divinităţii, cei atinşi de hybris.

Iată cum o lectură poate neconfirmată ulterior de analizele aplicate textului dantesc se dovedeşte plină de excepţionale intuiţii care vorbesc nu despre bardul florentin, ci mai ales de sensibilitatea şi inteligenţa unui mare clasic al nostru, George Coşbuc.

Închei spunând ceea ce nu pot decât enunţa aici, nu şi demonstra: persuasiunea cu care s-a aplecat Coşbuc asupra traducerii şi comentării Divinei Comedii, iniţierea sa în dantologie şi aprofundarea continuă a acesteia, până la capătul vieţii, calculele fără precedent referitoare la cronologia evenimentelor derulate în spaţiul trilogiei marelui florentin şi atmosfera de relativă discreţie din jurul lor sugerează un mirabil atelier misterios, o dospire alchimică, la foc mocnit, a unei exemplare queste cărturăreşti, care mă lasă înfometat, din dorinţa de a cunoaşte mai mult despre ea şi eroul ei, dar mă şi luminează cu căldura ei magică, vorbindu-mi despre un spirit elevat şi împlinit întru literatură.