Ovidiu Pecican

 

MONICA LOVINESCU: TREI GÂNDURI

 

 

          La plecarea în empireu a doamnei Monica Lovinescu, cel mai important şi mai consecvent critic al literaturii române din perioada comunistă, am constatat că sunt în fericita posesie a celui mai concis şi, în acelaşi timp, mai explicit program critic al literaturii noastre contemporane. Rândurile care îl alcătuiesc exprimă admirabil poziţionarea autoarei faţă de literatură, de contextul istoric dat şi de etica meseriei de scriitor. El este, totodată, un admirabil autoportret al Monicăi Lovinescu, aşa cum apare el formulat într-un interviu pe care mi l-a acordat – în scris – în noiembrie 1991. Integral dialogul nostru – mediat epistolar – a fost publicat ulterior în România literară, constituind, totodată, debutul meu în această revistă (nr. 5, 20-26 februarie 1992, p. 7). Aici redau însă numai chintesenţa câtorva dintre răspunsuri, convins că ele merită să revină în atenţia criticilor, a scriitorilor în general şi a tuturor cititorilor României de astăzi.

Nu în ultimul rând, văd în cele ce urmează un epitaf sobru şi neechivoc, a cărui valoare nu este pândită de acţiunea factorilor corozivi. Drum bun, distinsă doamnă Monica Lovinescu înspre panteonul naţional atât de parcimonios cu prezenţele feminine, acolo unde meritaţi un loc preeminent care, onorându-vă, ne onorează!

 

 

          Instrumentar

 

„Radioul mi-a îngăduit doar, prin undele sale scurte, să fiu prezentă în singurul loc din lume care mă pasiona din clipa în care-l părăseam: în România. Dar textele fiind scrise înainte de a fi citite, nu văd prea bine care ar putea fi raportul lor cu oralitatea. Poate doar, instinctiv, discursul tindea spre claritate, spre concizie. Ascultarea nu-ţi îngăduie deliciile lecturii: revenirea spre o frază care nu e imediat descifrabilă. Prin nuanţări excesive sau prin lungimi intolerabile.”

 

          Ţel

 

„... Un anume tip de literatură s-a încheiat, că o vrem sau nu, în 1989, o dată cu răpunerea totalitarismului. Ce va rămâne, din literatura forfecată de cenzori, bântuită de frici, cultivând curajul sub forma aluziei, contând pe complicitatea unui cititor supus aceleiaşi mizerii fizice şi morale ca şi autorul? – aceasta va fi marea întrebare a anilor ce vin. Ar trebui însă să fie de pe acum a noastră. Singura ambiţie pe care o au Undele scurte este de a constitui o parcelă din răspunsul care ne aparţine tuturor, şi celor de acum, şi celor de mâine.”

 

          Etică scriitoricească

 

„Nu sunt un moralist, dacă prin moralism se înţelege o atitudine care tinde să facă din morală «un absolut comandând tot restul». Un singur «păcat» mi s-a părut intolerabil: acela prin cuvânt. Nu cred că scriitorul dispune de două feluri de cuvinte, cele prin care minte, şi cele prin care se exprimă el însuşi. Unele pentru ziar, laudă şi schimonoseli oficiale, altele pentru «operă». Dovadă: cernelurile se amestecă: curtenii care au bătut şi li s-a deschis la porţile comunismului au văzut ei înşişi cum pata aceasta de sânge intelectual se întinde pe paginile cărţilor.”