Ovidiu Pecican
MONICA LOVINESCU: TREI GÂNDURI
La plecarea în empireu a doamnei
Monica Lovinescu, cel mai important
şi mai consecvent critic al literaturii române din perioada
comunistă, am constatat că sunt în fericita posesie a celui mai
concis şi, în acelaşi timp, mai explicit program critic al
literaturii noastre contemporane. Rândurile care îl alcătuiesc
exprimă admirabil poziţionarea autoarei faţă de
literatură, de contextul istoric dat şi de etica meseriei de
scriitor. El este, totodată, un admirabil autoportret al Monicăi
Lovinescu, aşa cum apare el formulat într-un interviu pe care mi l-a
acordat – în scris – în noiembrie 1991. Integral dialogul nostru – mediat
epistolar – a fost publicat ulterior în România
literară, constituind, totodată, debutul meu în această
revistă (nr. 5, 20-26 februarie 1992, p. 7). Aici redau însă numai
chintesenţa câtorva dintre răspunsuri, convins că ele
merită să revină în atenţia criticilor, a scriitorilor în
general şi a tuturor cititorilor României de astăzi.
Nu în ultimul rând, văd în cele ce urmează un epitaf sobru
şi neechivoc, a cărui valoare nu este pândită de acţiunea
factorilor corozivi. Drum bun, distinsă doamnă Monica Lovinescu
înspre panteonul naţional atât de parcimonios cu prezenţele feminine,
acolo unde meritaţi un loc preeminent care, onorându-vă, ne
onorează!
Instrumentar
„Radioul mi-a îngăduit doar, prin undele sale scurte, să fiu
prezentă în singurul loc din lume care mă pasiona din clipa în care-l
părăseam: în România. Dar textele fiind scrise înainte de a fi citite,
nu văd prea bine care ar putea fi raportul lor cu oralitatea. Poate
doar, instinctiv, discursul tindea spre claritate, spre concizie. Ascultarea
nu-ţi îngăduie deliciile lecturii: revenirea spre o frază care
nu e imediat descifrabilă. Prin nuanţări excesive sau prin
lungimi intolerabile.”
Ţel
„... Un anume tip de literatură s-a încheiat, că o vrem sau nu,
în 1989, o dată cu răpunerea totalitarismului. Ce va rămâne, din
literatura forfecată de cenzori, bântuită de frici, cultivând curajul
sub forma aluziei, contând pe complicitatea unui cititor supus aceleiaşi
mizerii fizice şi morale ca şi autorul? – aceasta va fi marea
întrebare a anilor ce vin. Ar trebui însă să fie de pe acum a
noastră. Singura ambiţie pe care o au Undele scurte este de a constitui o parcelă din răspunsul
care ne aparţine tuturor, şi celor de acum, şi celor de mâine.”
Etică
scriitoricească
„Nu sunt un moralist, dacă prin moralism se înţelege o atitudine
care tinde să facă din morală «un absolut comandând tot restul».
Un singur «păcat» mi s-a părut intolerabil: acela prin cuvânt. Nu
cred că scriitorul dispune de două feluri de cuvinte, cele prin care
minte, şi cele prin care se exprimă el însuşi. Unele pentru
ziar, laudă şi schimonoseli oficiale, altele pentru «operă».
Dovadă: cernelurile se amestecă: curtenii care au bătut şi
li s-a deschis la porţile comunismului au văzut ei înşişi
cum pata aceasta de sânge intelectual se întinde pe paginile
cărţilor.”