Ovidiu Pecican
MONICA LOVINESCU:
OPERA SCRISĂ
Moştenirea literară
scrisă pe care Monica Lovinescu ne-o
dăruieşte însumează şase volume de cronici şi
consemnări transmise pe unde radio (Unde
scurte, I-VI, 1990-1996), şase volume de jurnal ce acoperă
două decenii de viaţă şi de istorie intrată în
alertă, 1981-2000 (Jurnal,
2003-2006), o carte de memorii (La apa
Vavilonului, 2 vol., 1999, 2001), un volum de interviuri (Întrevederi cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu,
Ştefan Lupaşcu şi Grigore Cugler, 1992), volumul Diagonale (2002), un volum dedicat
părinţilor ei (Această
dragoste care ne leagă, 2005) şi romanul Cuvântul din cuvinte (2007). Este o operă de senectute, chiar
dacă în forma decisă de autoare sunt turnate texte mai vechi, supuse
unui proces de atentă rescriere, regândire, sintetizare şi chiar
reinterpretare. Procedura nu este nouă, ceva similar făcând şi
Mircea Zaciu cu jurnalul său. Ea rămâne caracteristică
scriitorilor cu o conştiinţă profesională puternică,
cu o concepţie maioresciană asupra oficiului lor, mereu
pregătiţi să sacrifice spontaneitatea în favoarea aulicului, a
stilului înalt, a togii. Faptul că, în loc să procedeze precum
tatăl ei, E. Lovinescu, dispus să îşi adune în volumele de Critice articolele şi notele de
întâmpinare ori studiile aşa cum apăruseră în reviste, Monica
Lovinescu alege să filtreze critic şi să transcrie, rescrie
şi reordoneze un material considerabil, arată că autoarea a ales
rigoarea formală, atitudinea clasicizantă, austeritatea
programatică, poza solemnă. Şi mai indică şi
circumstanţa că, realizatoare de emisiuni radiofonice, vreme de
decenii, Monica Lovinescu nu a văzut în acestea mai mult decât o
manieră de a transforma vocaţia ei literară într-o armă de
luptă cu impact masiv, ritmic, fără a renunţa însă
nicicând la visul de a fi o scriitoare.
Ceea ce frapează la autoarea Undelor
scurte este însă un soi de oximoronie, vizibilă deja. Efemerele –
în principiu – cronici radiofonice devin în cele din urmă crochiurile
paginilor definitive de mai târziu. Astfel, toată cariera de la Radio
Europa Liberă – unde emisiunile Actualitatea
românească şi Teze şi
antiteze la Paris au impus-o cu o forţă imposibil de negat în
conştiinţa ascultătorilor români ca pe criticul literar-cultural
numărul unu al ultimelor trei decenii de comunism – apare astăzi,
retrospectiv, ca fiind pregătirea, tatonarea şi preelaborarea versiunilor
definitive, adunate în volume. În acest mod pătrundem, totodată, în
vestibulul şi, apoi, în atelierul de sculptură unde Monica Lovinescu
şi-a cioplit şi finisat marmorele pentru ca, de la căderea
vechiului regim încoace, să le dea forma de capiteluri, coloane, frize, torsuri,
busturi şi capete cu aer imperial. De o parte, îndelunga exersare,
digitaţia, într-o descendenţă atică, unde stilul lui Tacit
atinge ceara tăbliţelor conform unei anumite geometrii precise a
gândirii; de cealaltă, forma finală, epurată de
imperfecţiuni, cât mai aproape de expresia dorită, aducând cu sine o
plasticitate memorabilă şi inconfundabilă.
În fapt, din acest unghi al discuţiei, Unde scurte sunt o pledoarie pentru scoaterea din minorat a genului
cronicii literare radiofonice. Câţi dintre profesioniştii
microfonului care îşi consumă viaţa în înregistrări şi
în emisie au curajul de a transcrie şi publica ediţiile lor? Ei
înşişi, purtaţi de mirajul opresiv al marginalităţii
relative a mediilor de comunicare audio-vizuală, sunt gata, în mod tacit,
să încuviinţeze că slujesc mai degrabă unui zeu
mărunt, efemer şi deci superficial. Cultivându-l dincolo de
pereţii izolaţi ai studioului, Monica Lovinescu îşi
confirmă obstinată vocaţia, ridicând mult ştacheta şi
impunând exigenţe şi rigori acolo unde părea să
domnească improvizaţia.
Din acelaşi mediu populat de voci şi de benzi cu
înregistrări provine şi unicul volum de interviuri selectat de Monica
Lovinescu, Întrevederi cu Mircea Eliade,
Eugen Ionescu, Ştefan Lupaşcu şi Grigore Cugler (Ed. Cartea
Românească, 1992). Patru exilaţi de alură diversă - dintre
care doar primii doi au intrat definitiv în prima linie a culturii noastre,
fără ca ultimii să fie condamnaţi la o poziţionare
inferioară în evaluările oneste (chiar dacă pe arealuri
problematice mai puţin întinse, cel din urmă, şi, mai cunoscut
în exterior decât la noi, penultimul) – se învrednicesc de selecţia
drastică a semnatarei cărţii. Situaţia evocă o
piesă de rezistenţă a colecţiei de povestiri ale lui
Heinrich Böll, Colecţia de
tăceri a doctorului Murke, un alt maestru al emisiunilor radiofonice,
de astă dată fictiv, al cărui hobby era să selecteze din
interviurile sale pauzele de respiraţie, opririle spontane din fluxul
vorbirii, ascultându-le apoi cu un sentiment special numai pe acestea. Numai eu
îmi amintesc destule mese rotunde conduse cu mână sigură şi voce
tărăgănată, joasă, de Monica Lovinescu, din care,
până la urmă, în pofida marelui lor interes, aflată la ceasul
recapitulărilor, nu a reţinut, câteodată, niciuna.
Dacă se întâmplă astfel este pentru că, probabil, Monica
Lovinescu are mereu în minte o hartă valorică testată zi de zi.
Unii nu au acces la formele de relief din cuprinsul ei, alţii au avut dar,
din pricini diverse, l-au pierdut, iar alţii sunt încă prea tineri
şi nepregătiţi pentru a se şti dacă sunt vrednici să
ocupe un petec din perimetrul ideal dat. Nu, vocaţia criticului de la Europa Liberă nu pare să se
consume în descoperirea de noi talente. Autoarea este mai degrabă o
papesă a culturii române care, din exilul ei prelungit, precum cel al lui
Inochentie Micu la Roma, oficiază neîncetat, întâi de toate nu
întâmpinând, ci mereu consacrând, prin abordările ei. Este drept însă
că astăzi, când faima Monicăi Lovinescu vorbeşte despre o
instituţie de mare stabilitate a criticii literare din vremea
comunismului, nu se mai poate preciza în mod clar dacă respectiva
consacrare se datorează atingerii subiecţilor de către condeiul
profesionistei de înaltă ţinută, sau bunul instinct al unor
consacrări de necontestat au consacrat persoana sacerdotei
însăşi.
Vorbind însă despre marginalitatea genurilor cultivate de Monica
Lovinescu, rămâne de spus că ea nu mai trebuie demonstrată. Repudiate
apriori ca făcând parte din lumea dubioasă a celei de-a doua
oralităţi – datorată invenţiei lui Marconi
predestinată, parcă, aceasta, comunicării şi
imediateţei, nu reflexivităţii şi artisticităţii –,
acestea nu au făcut încă obiectul niciunei prize de
conştiinţă în perimetrul literelor autohtone. Nu avem vreo
istorie a cronicii radiofonice, nici una a interviului, măcar că
performanţe în domeniu se pot găsi, în fiecare dintre cazuri.
Principalul reper valoric în ambele situaţii se dovedeşte a fi tocmai
Monica Lovinescu, activă la microfon încă din 1951, altfel spus, de
pe vremea când staţiile de radioficare săteşti transmiteau pntru
români doar cântece patriotice şi emisiuni edificatoare în stil stalinist
şi spirit partinic.
Celor două marginalităţi literare anterioare, devenite
centrale, într-un anume sens, doar prin harul şi strădania autoarei
evocate, li se adaugă şi altele: cea a jurnalului şi a
memorialisticii. Este vorba, de astă dată, nu numai despre statutul
unor genuri în raport cu creaţia main
stream (proză de ficţiune, poezie, teatru). Voga lor în rândul
publicului vine mai degrabă din curiozitatea faţă de faptul de
viaţă personal, faţă de context, dintr-o curiozitate care,
atunci când nu este a istoricului sau a iubitorului de istorie, ar putea foarte
bine alimenta şi spiritul de bârfă. Altminteri, după cum
însăşi Monica Lovinescu a remarcat, nu o singură dată,
cultul memoriei la români este mai degrabă inconsistent şi
inconsecvent, iar acest fapt trimite din nou către margine produsele care
îl ilustrează... Jurnalul celor
două decenii de viaţă pe care îl încredinţează
autoarea de confesiuni tiparului este un martor al ultimilor ani de
dictatură comunistă – trăită şi înregistrată din
inima exilului –, şi al începutului tranziţiei. Iar dacă primul
deceniu evocat, 1981-1988, poate fi citit şi ca un pandant al jurnalului
zacian, cele patru volume care urmăresc destinul României postdecembriste
din fereastra domiciliului parizian al autoarei pot fi citite în paralel cu
jurnalul omului politic Ion Raţiu, un alt exilat care încearcă
să înţeleagă şi să reconstruiască România din
cioburile dictaturii, îndată după căderea personajelor întrupând
tirania. Ceea ce particularizează însemnările de aici nu este, cum
s-ar putea crede, accentul pus pe faptul literar-cultural în sine, ci mai
degrabă spiritul strategic în care este scris totul. Confruntarea cu
regimul pe moarte şi apoi defunct se vădeşte acută în
fiecare pagină, iar lectura legată a volumelor revelează un
general sui generis prins într-o încleştare îndelung pregătită
şi amânată, un comandant de oşti ce îşi înregistrează
victoriile, dar mai ales pierderile, mişcările de pe eşichierul
unei politici dinafara politicii naţionale, în sensul înscrierii în
partidele din ţară şi a militantismului pentru o anume culoare.
Este foarte posibil ca în această epocă de degringoladă
valorică, adevărata politică să o fi făcut, tocmai
aşa, Monica Lovinescu, identificată cum era cu valori ale spiritului
democrat şi libertar, în favoarea cărora a pledat mereu şi
şi-a pus în joc energiile şi relaţiile personale. Senzaţia
că destinul „politicianului” Monica Lovinescu seamănă cu cel al
ardelenilor la Bucureşti, imediat după Marea Unire, este
puternică, mai ales în legătură cu campania pentru accesul la prezidenţiale
al lui Nicolae Manolescu. Abandonat de ai săi, ori sabotat de formule
alternative, criticul de la România
literară a fost însoţit de soţii Ierunca prin cercurile
pariziene influente cu toată căldura şi convingerea. Cum se
ştie, însă, în ţară prezidenţiabilul en titre a devenit Emil Constantinescu, acesta
câştigând, până la urmă, chiar alegerile din 1996. Victorie sau
eşec în ochii cuplului parizian? O victorie, fără îndoială,
în pofida rezultatelor de acasă, căci periplul parizian al lui Manolescu
îi dezvăluie privirilor pe „Monici” ca pe nişte autentici investitori
de togă şi legitimatori ai aspiraţiilor unui pretendent la
putere, în cel mai autentic stil european, în numele pasiunii comune pentru
reconstrucţia democrată din România. Iar succesul nu trebuie judecat
în raport cu obositorul reper pragmatic, aici, ci observând câte porţi de
primă importanţă ale Franţei politice şi culturale au
putut deschide gazdele pentru colegul lor, criticul de la Bucureşti intrat
în politică.
Faţă de acestea, La apa
Vavilonului aduce în prim-plan, într-o proză de mare
eleganţă şi forţă evocatoare, vremea copilăriei,
adolescenţei şi tinereţii, iar apoi maturitatea atentă la
nevoia schimbării, tonalitatea elegiacă din titlu referindu-se la
sentimentul de disperare şi zbucium pe care formula adoptată –
revizitarea şi comentarea trecutului mai îndepărtat din perspectiva
senectuţii – îl provoacă iremediabil. Dar este mai mult decât atât,
căci iremediabilei treceri i se adaugă şi sentimentul tragic al
exilului. (Trimiterea la Psaltire, prin Dosoftei, este transparentă: „La
apa Vavilonului/ Jelind de ţara Domnului,/ Acolo şezum şi
plânsăm/ La voroavă ce ne strânsăm,/ Şi cu inema
amară,/ Prin Sion şi pentru ţară,/ Aducându-ne aminte,/
Plângeam cu lacrămi herbinte./ Şi bucine ferecate/ Lăsam prin
sălcii animate”.) De aceeaşi factură cu Caietul albastru de Nicolae Balotă, un congener al autoarei
stabilit tot în Franţa, memorialistica în două volume a Monicăi
Lovinescu readuce la suprafaţă prima parte a existenţei autoarei
până în anul de graţie 1980. „La
apa Vavilonului reconstituia o existenţă şi profila un
destin, Jurnalul este un registru
care aspiră la exactitate”, observa Mircea Iorgulescu. Cele două
scrieri sunt complementare, vorbind în două moduri diferite despre un traiect
de viaţă, dar şi despre unul istoric, al României care se
delocalizează şi se înfundă în străinătate din
dorinţa de a-şi prezerva libertatea.
Cam aici pare să se cantoneze filonul esenţial al operei scrise a
Monicăi Lovinescu, deşi ea mai conţine şi un imn de
dragoste dedicat poveştii de iubire dintre părinţii ei şi
un roman de tinereţe care anunţa o prozatoare cu un timbru personal,
de neignorat. Romanciera rămâne însă doar autoarea unui preţios
unicat, umbra a ceea ce putea fi, aidoma lui Pavel Chihaia şi altor autori
ai generaţiei, striviţi după debut de cenzura stalinistă.
Este povestea tragică a altei marginalităţi şi merită
o altă discuţie. Între memorie şi luciditate, forţă
expresivă şi putere de caracter, opera livrescă a Monicăi
Lovinescu acreditează o voce critică de mare forţă,
gravitate şi solemnitate, dar regal pentru o epocă de concesii
şi abandonuri etice şi artistice ale cărei complicaţii
vocea voalată şi demnă de la Europa
liberă le-a ştiut descifra ca nimeni altcineva.