Ovidiu Pecican

 

MONICA LOVINESCU: OPERA SCRISĂ

 

 

          Moştenirea literară scrisă pe care Monica Lovinescu ne-o dăruieşte însumează şase volume de cronici şi consemnări transmise pe unde radio (Unde scurte, I-VI, 1990-1996), şase volume de jurnal ce acoperă două decenii de viaţă şi de istorie intrată în alertă, 1981-2000 (Jurnal, 2003-2006), o carte de memorii (La apa Vavilonului, 2 vol., 1999, 2001), un volum de interviuri (Întrevederi cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Ştefan Lupaşcu şi Grigore Cugler, 1992), volumul Diagonale (2002), un volum dedicat părinţilor ei (Această dragoste care ne leagă, 2005) şi romanul Cuvântul din cuvinte (2007). Este o operă de senectute, chiar dacă în forma decisă de autoare sunt turnate texte mai vechi, supuse unui proces de atentă rescriere, regândire, sintetizare şi chiar reinterpretare. Procedura nu este nouă, ceva similar făcând şi Mircea Zaciu cu jurnalul său. Ea rămâne caracteristică scriitorilor cu o conştiinţă profesională puternică, cu o concepţie maioresciană asupra oficiului lor, mereu pregătiţi să sacrifice spontaneitatea în favoarea aulicului, a stilului înalt, a togii. Faptul că, în loc să procedeze precum tatăl ei, E. Lovinescu, dispus să îşi adune în volumele de Critice articolele şi notele de întâmpinare ori studiile aşa cum apăruseră în reviste, Monica Lovinescu alege să filtreze critic şi să transcrie, rescrie şi reordoneze un material considerabil, arată că autoarea a ales rigoarea formală, atitudinea clasicizantă, austeritatea programatică, poza solemnă. Şi mai indică şi circumstanţa că, realizatoare de emisiuni radiofonice, vreme de decenii, Monica Lovinescu nu a văzut în acestea mai mult decât o manieră de a transforma vocaţia ei literară într-o armă de luptă cu impact masiv, ritmic, fără a renunţa însă nicicând la visul de a fi o scriitoare.

Ceea ce frapează la autoarea Undelor scurte este însă un soi de oximoronie, vizibilă deja. Efemerele – în principiu – cronici radiofonice devin în cele din urmă crochiurile paginilor definitive de mai târziu. Astfel, toată cariera de la Radio Europa Liberă – unde emisiunile Actualitatea românească şi Teze şi antiteze la Paris au impus-o cu o forţă imposibil de negat în conştiinţa ascultătorilor români ca pe criticul literar-cultural numărul unu al ultimelor trei decenii de comunism – apare astăzi, retrospectiv, ca fiind pregătirea, tatonarea şi preelaborarea versiunilor definitive, adunate în volume. În acest mod pătrundem, totodată, în vestibulul şi, apoi, în atelierul de sculptură unde Monica Lovinescu şi-a cioplit şi finisat marmorele pentru ca, de la căderea vechiului regim încoace, să le dea forma de capiteluri, coloane, frize, torsuri, busturi şi capete cu aer imperial. De o parte, îndelunga exersare, digitaţia, într-o descendenţă atică, unde stilul lui Tacit atinge ceara tăbliţelor conform unei anumite geometrii precise a gândirii; de cealaltă, forma finală, epurată de imperfecţiuni, cât mai aproape de expresia dorită, aducând cu sine o plasticitate memorabilă şi inconfundabilă.

În fapt, din acest unghi al discuţiei, Unde scurte sunt o pledoarie pentru scoaterea din minorat a genului cronicii literare radiofonice. Câţi dintre profesioniştii microfonului care îşi consumă viaţa în înregistrări şi în emisie au curajul de a transcrie şi publica ediţiile lor? Ei înşişi, purtaţi de mirajul opresiv al marginalităţii relative a mediilor de comunicare audio-vizuală, sunt gata, în mod tacit, să încuviinţeze că slujesc mai degrabă unui zeu mărunt, efemer şi deci superficial. Cultivându-l dincolo de pereţii izolaţi ai studioului, Monica Lovinescu îşi confirmă obstinată vocaţia, ridicând mult ştacheta şi impunând exigenţe şi rigori acolo unde părea să domnească improvizaţia.

Din acelaşi mediu populat de voci şi de benzi cu înregistrări provine şi unicul volum de interviuri selectat de Monica Lovinescu, Întrevederi cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Ştefan Lupaşcu şi Grigore Cugler (Ed. Cartea Românească, 1992). Patru exilaţi de alură diversă - dintre care doar primii doi au intrat definitiv în prima linie a culturii noastre, fără ca ultimii să fie condamnaţi la o poziţionare inferioară în evaluările oneste (chiar dacă pe arealuri problematice mai puţin întinse, cel din urmă, şi, mai cunoscut în exterior decât la noi, penultimul) – se învrednicesc de selecţia drastică a semnatarei cărţii. Situaţia evocă o piesă de rezistenţă a colecţiei de povestiri ale lui Heinrich Böll, Colecţia de tăceri a doctorului Murke, un alt maestru al emisiunilor radiofonice, de astă dată fictiv, al cărui hobby era să selecteze din interviurile sale pauzele de respiraţie, opririle spontane din fluxul vorbirii, ascultându-le apoi cu un sentiment special numai pe acestea. Numai eu îmi amintesc destule mese rotunde conduse cu mână sigură şi voce tărăgănată, joasă, de Monica Lovinescu, din care, până la urmă, în pofida marelui lor interes, aflată la ceasul recapitulărilor, nu a reţinut, câteodată, niciuna.

Dacă se întâmplă astfel este pentru că, probabil, Monica Lovinescu are mereu în minte o hartă valorică testată zi de zi. Unii nu au acces la formele de relief din cuprinsul ei, alţii au avut dar, din pricini diverse, l-au pierdut, iar alţii sunt încă prea tineri şi nepregătiţi pentru a se şti dacă sunt vrednici să ocupe un petec din perimetrul ideal dat. Nu, vocaţia criticului de la Europa Liberă nu pare să se consume în descoperirea de noi talente. Autoarea este mai degrabă o papesă a culturii române care, din exilul ei prelungit, precum cel al lui Inochentie Micu la Roma, oficiază neîncetat, întâi de toate nu întâmpinând, ci mereu consacrând, prin abordările ei. Este drept însă că astăzi, când faima Monicăi Lovinescu vorbeşte despre o instituţie de mare stabilitate a criticii literare din vremea comunismului, nu se mai poate preciza în mod clar dacă respectiva consacrare se datorează atingerii subiecţilor de către condeiul profesionistei de înaltă ţinută, sau bunul instinct al unor consacrări de necontestat au consacrat persoana sacerdotei însăşi.

Vorbind însă despre marginalitatea genurilor cultivate de Monica Lovinescu, rămâne de spus că ea nu mai trebuie demonstrată. Repudiate apriori ca făcând parte din lumea dubioasă a celei de-a doua oralităţi – datorată invenţiei lui Marconi predestinată, parcă, aceasta, comunicării şi imediateţei, nu reflexivităţii şi artisticităţii –, acestea nu au făcut încă obiectul niciunei prize de conştiinţă în perimetrul literelor autohtone. Nu avem vreo istorie a cronicii radiofonice, nici una a interviului, măcar că performanţe în domeniu se pot găsi, în fiecare dintre cazuri. Principalul reper valoric în ambele situaţii se dovedeşte a fi tocmai Monica Lovinescu, activă la microfon încă din 1951, altfel spus, de pe vremea când staţiile de radioficare săteşti transmiteau pntru români doar cântece patriotice şi emisiuni edificatoare în stil stalinist şi spirit partinic.

Celor două marginalităţi literare anterioare, devenite centrale, într-un anume sens, doar prin harul şi strădania autoarei evocate, li se adaugă şi altele: cea a jurnalului şi a memorialisticii. Este vorba, de astă dată, nu numai despre statutul unor genuri în raport cu creaţia main stream (proză de ficţiune, poezie, teatru). Voga lor în rândul publicului vine mai degrabă din curiozitatea faţă de faptul de viaţă personal, faţă de context, dintr-o curiozitate care, atunci când nu este a istoricului sau a iubitorului de istorie, ar putea foarte bine alimenta şi spiritul de bârfă. Altminteri, după cum însăşi Monica Lovinescu a remarcat, nu o singură dată, cultul memoriei la români este mai degrabă inconsistent şi inconsecvent, iar acest fapt trimite din nou către margine produsele care îl ilustrează... Jurnalul celor două decenii de viaţă pe care îl încredinţează autoarea de confesiuni tiparului este un martor al ultimilor ani de dictatură comunistă – trăită şi înregistrată din inima exilului –, şi al începutului tranziţiei. Iar dacă primul deceniu evocat, 1981-1988, poate fi citit şi ca un pandant al jurnalului zacian, cele patru volume care urmăresc destinul României postdecembriste din fereastra domiciliului parizian al autoarei pot fi citite în paralel cu jurnalul omului politic Ion Raţiu, un alt exilat care încearcă să înţeleagă şi să reconstruiască România din cioburile dictaturii, îndată după căderea personajelor întrupând tirania. Ceea ce particularizează însemnările de aici nu este, cum s-ar putea crede, accentul pus pe faptul literar-cultural în sine, ci mai degrabă spiritul strategic în care este scris totul. Confruntarea cu regimul pe moarte şi apoi defunct se vădeşte acută în fiecare pagină, iar lectura legată a volumelor revelează un general sui generis prins într-o încleştare îndelung pregătită şi amânată, un comandant de oşti ce îşi înregistrează victoriile, dar mai ales pierderile, mişcările de pe eşichierul unei politici dinafara politicii naţionale, în sensul înscrierii în partidele din ţară şi a militantismului pentru o anume culoare. Este foarte posibil ca în această epocă de degringoladă valorică, adevărata politică să o fi făcut, tocmai aşa, Monica Lovinescu, identificată cum era cu valori ale spiritului democrat şi libertar, în favoarea cărora a pledat mereu şi şi-a pus în joc energiile şi relaţiile personale. Senzaţia că destinul „politicianului” Monica Lovinescu seamănă cu cel al ardelenilor la Bucureşti, imediat după Marea Unire, este puternică, mai ales în legătură cu campania pentru accesul la prezidenţiale al lui Nicolae Manolescu. Abandonat de ai săi, ori sabotat de formule alternative, criticul de la România literară a fost însoţit de soţii Ierunca prin cercurile pariziene influente cu toată căldura şi convingerea. Cum se ştie, însă, în ţară prezidenţiabilul en titre a devenit Emil Constantinescu, acesta câştigând, până la urmă, chiar alegerile din 1996. Victorie sau eşec în ochii cuplului parizian? O victorie, fără îndoială, în pofida rezultatelor de acasă, căci periplul parizian al lui Manolescu îi dezvăluie privirilor pe „Monici” ca pe nişte autentici investitori de togă şi legitimatori ai aspiraţiilor unui pretendent la putere, în cel mai autentic stil european, în numele pasiunii comune pentru reconstrucţia democrată din România. Iar succesul nu trebuie judecat în raport cu obositorul reper pragmatic, aici, ci observând câte porţi de primă importanţă ale Franţei politice şi culturale au putut deschide gazdele pentru colegul lor, criticul de la Bucureşti intrat în politică.

Faţă de acestea, La apa Vavilonului aduce în prim-plan, într-o proză de mare eleganţă şi forţă evocatoare, vremea copilăriei, adolescenţei şi tinereţii, iar apoi maturitatea atentă la nevoia schimbării, tonalitatea elegiacă din titlu referindu-se la sentimentul de disperare şi zbucium pe care formula adoptată – revizitarea şi comentarea trecutului mai îndepărtat din perspectiva senectuţii – îl provoacă iremediabil. Dar este mai mult decât atât, căci iremediabilei treceri i se adaugă şi sentimentul tragic al exilului. (Trimiterea la Psaltire, prin Dosoftei, este transparentă: „La apa Vavilonului/ Jelind de ţara Domnului,/ Acolo şezum şi plânsăm/ La voroavă ce ne strânsăm,/ Şi cu inema amară,/ Prin Sion şi pentru ţară,/ Aducându-ne aminte,/ Plângeam cu lacrămi herbinte./ Şi bucine ferecate/ Lăsam prin sălcii animate”.) De aceeaşi factură cu Caietul albastru de Nicolae Balotă, un congener al autoarei stabilit tot în Franţa, memorialistica în două volume a Monicăi Lovinescu readuce la suprafaţă prima parte a existenţei autoarei până în anul de graţie 1980. „La apa Vavilonului reconstituia o existenţă şi profila un destin, Jurnalul este un registru care aspiră la exactitate”, observa Mircea Iorgulescu. Cele două scrieri sunt complementare, vorbind în două moduri diferite despre un traiect de viaţă, dar şi despre unul istoric, al României care se delocalizează şi se înfundă în străinătate din dorinţa de a-şi prezerva libertatea.

Cam aici pare să se cantoneze filonul esenţial al operei scrise a Monicăi Lovinescu, deşi ea mai conţine şi un imn de dragoste dedicat poveştii de iubire dintre părinţii ei şi un roman de tinereţe care anunţa o prozatoare cu un timbru personal, de neignorat. Romanciera rămâne însă doar autoarea unui preţios unicat, umbra a ceea ce putea fi, aidoma lui Pavel Chihaia şi altor autori ai generaţiei, striviţi după debut de cenzura stalinistă. Este povestea tragică a altei marginalităţi şi merită o altă discuţie. Între memorie şi luciditate, forţă expresivă şi putere de caracter, opera livrescă a Monicăi Lovinescu acreditează o voce critică de mare forţă, gravitate şi solemnitate, dar regal pentru o epocă de concesii şi abandonuri etice şi artistice ale cărei complicaţii vocea voalată şi demnă de la Europa liberă le-a ştiut descifra ca nimeni altcineva.