Ovidiu Pecican

 

LA MONICI

 

 

          Era în primăvara lui 1993 şi era după-amiază, cred că pe la cinci sau şase, când am ajuns aproape de capătul ultimului tronson al R.E.R.-ului parizian, urmând – cu teroarea de a nu mă încurca – indicaţiile din însemnările mele frugale, nu departe de casa Lovinescu-Ierunca. Strada Pinton urca, destul de abrupt, printr-un şir de scări de piatră, dar eu m-am oprit în faţa grilajului metalic al curţii, am sunat şi mi-a deschis o doamnă mică de statură, robustă, cu mers de răţuşcă, ochi exoftalmici şi buze groase, a cărei voce caldă rămânea, totuşi, deplin cordială, invitându-mă înauntru. Dacă aş fi avut vreun dubiu asupra identităţii ei, auzul vocii m-ar fi liniştit definitiv, fiindcă pe aceasta o ştiam de ani, dinainte de liceu, adusă de fluxul şi îndepărtată de refluxul undelor scurte ale radioului bruiat de staţiile specializate ale Securităţii.

Am traversat cei vreo doi metri care ne despărţeau de pragul casei şi aproape imediat m-am trezit instalat într-unul din fotoliile care mă plasau cu spatele la intrare, în dreapta acesteia. Erau două, în jurul unei măsuţe joase, şi am aflat că făceau parte din scenografia bine pusă la punct a unui ritual de primire de care beneficiaseră zeci, sute de artişti şi oameni de cultură români primiţi, de-a lungul timpului, în acea casă, pe măsură ce treceau prin Oraşul-Lumină şi, învingându-şi temerile, îi căutau pe soţii Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. De altfel, peste doar o zi sau două, urma să aflu de la Paul Goma – unde am ajuns după un telefon la care m-am încumetat tot datorită asigurărilor doamnei Lovinescu – că perechea era desemnată prieteneşte drept “Monicii”, semn clar că nu mă înşelasem atribuind rolul de vioara întâi doamnei.

Domnul Ierunca, anunţat în serile de sâmbătă, în difuzoarele aparatului lângă care îmi plasam urechea, printr-o muzică bizară, de fluier beduin ori balcanic şi un zornăit de lanţuri care îţi ridica perii pe spinare, se dovedea acum, la prima noastră întâlnire, un bărbat de înălţime mijlocie, distins şi aproape fragil, cu o mină mioapă simpatică. Părea să se complacă în rolul celui ocrotit, lăsând soţiei sale grija micilor şi marilor decizii.

Am vorbit vreme de un ceas, beneficiind – nesperat – de atenţia integrală a gazdelor, transpirând secret sub sacou şi jenându-mă de inadecvarea mea. Parcursesem un Paris primăvăratec, o zi destul de caldă pentru luna aprilie, în scurta groasă, de iarnă, cu care pornisem la drum din România, unde plecarea avusese loc, cu câteva zile în urmă, într-o austeritate cvasi-hibernală a peisajului. Acum nu mai aveam ce face: să fi apărut fără scurtă ar fi fost o extravaganţă, cu ea păream un lapon ridicol. Mă tem că umiditatea pe care o simţeam pe coloană venea mai degrabă din jenă, decât datorită excesivei temperaturi a camerei.

Doamnei Lovinescu şi domnului Ierunca le plăceau câteva figuri ale tinerei generaţii proaspăt afirmate prin jurnalistica zilei. Pariau integral pe Alina Mungiu şi pe H.-R. Patapievici. Cu toate acestea, slăbiciunile dinainte vreme le rămâneau intacte. Pentru Ana Blandiana, de pildă. Nu şi pentru Marin Sorescu ori Augustin Buzura, însă. Îi priveam şi îi ascultam, trăgând cu ochiul la peretele din dreapta mea, acoperit integral cu rafturi gemând de cărţi şi, dacă îmi aduc bine aminte, conţinând la nivelul picioarelor şi puzderie de discuri de vinil bine ordonate vertical.

Au avut amabilitatea să mă chestioneze cât rămân, ce fac prin Paris, ce planuri am. Le-am vorbit despre bursa care mă adusese acolo şi despre speranţa că aş putea, eventual, publica în franceză. Aici însă doamna Lovinescu m-a privit cu scepticism. I se părea, poate, neinteresant un asemenea traseu, dânsei, care alesese ca, din miezul Parisului, să se insereze cât se putea de adânc, zi de zi, în miezul literaturii române vii. Pe moment, mărturisesc, am bănuit că reacţia s-ar fi datorat mai degrabă prieteniei mele faţă de Nicolae Breban, un alt scriitor român aflat la Paris, nu foarte departe de Cité Universitaire, unde eram găzduit pentru trei luni de zile, aproape vecin, pe atunci, cu Paul Goma, în zona Porte d’Orléans-Alésia. Fusesem invitat, curând după venirea romancierului la conducerea revistei Contemporanul – căreia Breban, cu gândul la Take Ionescu, i-a adăugat şi numele de Ideea europeană –, să public acolo şi în acei ani trimiteam cu o anumită regularitate redacţiei bucureştene comentarii literare şi proză. Ştiam că între “Monici” şi Breban survenise o răceală încă din anii ‘70 şi mă gândeam că, vrând-nevrând, ea trebuia să se răsfrângă, fie şi indirect, şi asupra umbrei mele.

Puţin mai târziu, urcam mai departe scările abandonate la venire, către restaurantul de cartier unde amfitrionii mei îmi făcuseră onoarea de a mă invita să cinăm. Ospătarul îi cunoştea, pesemne erau de-ai casei, replicile lui au devenit şugubeţe când mi-a remarcat scurta albastră, de eschimos, pentru care, cu un umor galic fără cusur m-a taxat drept un provincial tipic dintr-o anume regiune a Franţei. Am înţeles asta însă abia mai târziu, peste câţiva ani, căci replicile pline de tact ale Monicăi Lovinescu şi ale lui Virgil Ierunca m-au lăsat să cred că omul îmi atribuise un aer oarecum francez, că nu par chiar atât de depeizat. Mi-am repetat de atunci că, probabil, aşa se vor fi simţit şi ei la începuturile exilului, pe când banii nu îi dădeau afară din casă iar paltoanele unice le ţineau loc şi de trenci primăvăratec, şi de pardesiu autumnal... De altfel, ceva mai încolo, într-una din zilele următoarelor două luni, parcă în mai, atunci când, în fine, Paul Goma a consimţit să mă viziteze, strâmbându-se la vederea paharelor de unică folosinţă din care îi serveam vinul alb, ales împreună în piaţa din zona Alésia, în aşa fel încât să se preteze la brânza de capră cumpărată tot atunci, pe când treceam prin faţa cantinei din Cité Universitaire, îndreptându-ne spre Fondation Deutsch de la Meurte, unde îmi făceam veacul, am putut afla că acolo luaseră prânzuri celebre prin ieftinătatea lor, la sfârşitul războiului şi până prin anii ’50, atât Virgil Ierunca, cât şi Emil Cioran. Cel alături de care urma să trec însă pe sub geamurile mansardei cioraniene, o lună şi ceva mai târziu, s-a dovedit a fi hâtrul Luca Piţu, cunoscut pe culoarele instituţiei academice de pe Boul. Raspail.

Cina a fost un regal, era primul meu contact cu bucătăria franceză la ea acasă şi tot atunci şi acolo mi s-au dat, la cerere, primele sfaturi în materie de consultare a meniurilor locului, a căror literatură întrecea imaginaţia mea de până atunci. Era o seară minunată, care prefaţa alte seri asemănătoare, fiecare cu bucuriile ei – ba plase de cărţi nou-nouţe, de mare interes, dăruite seniorial şi din toată inima, ba o invitaţie menită să compenseze absenţa mea din cercul lor la Paştile ortodoxe (fusesem căutat la telefon, dar nu putusem răspunde, vânturându-mă cine ştie pe unde) –, însă ceea ce mi s-a părut cu totul inimaginabil, deşi perfect adevărat, era că stăteam – chiar atunci şi acolo! – la masă între “Teze şi antiteze la Paris” şi “Povestea vorbei”, pătrunzând în modul cel mai palpabil cu putinţă în mitologia feerică şi dătătoare de speranţă, încă vie, a adolescenţei şi tinereţii mele incomplete şi amânate.