Ovidiu Pecican
LA MONICI
Era în primăvara lui
1993 şi era după-amiază, cred că pe la cinci sau şase,
când am ajuns aproape de capătul ultimului tronson al R.E.R.-ului
parizian, urmând – cu teroarea de a nu mă încurca – indicaţiile din
însemnările mele frugale, nu departe de casa Lovinescu-Ierunca. Strada
Pinton urca, destul de abrupt, printr-un şir de scări de piatră,
dar eu m-am oprit în faţa grilajului metalic al curţii, am sunat
şi mi-a deschis o doamnă mică de statură, robustă, cu
mers de răţuşcă, ochi exoftalmici şi buze groase, a
cărei voce caldă rămânea, totuşi, deplin cordială,
invitându-mă înauntru. Dacă aş fi avut vreun dubiu asupra
identităţii ei, auzul vocii m-ar fi liniştit definitiv,
fiindcă pe aceasta o ştiam de ani, dinainte de liceu, adusă de
fluxul şi îndepărtată de refluxul undelor scurte ale radioului
bruiat de staţiile specializate ale Securităţii.
Am traversat cei vreo doi
metri care ne despărţeau de pragul casei şi aproape imediat m-am
trezit instalat într-unul din fotoliile care mă plasau cu spatele la
intrare, în dreapta acesteia. Erau două, în jurul unei
măsuţe joase, şi am aflat că făceau parte din
scenografia bine pusă la punct a unui ritual de primire de care
beneficiaseră zeci, sute de artişti şi oameni de cultură
români primiţi, de-a lungul timpului, în acea casă, pe
măsură ce treceau prin Oraşul-Lumină şi,
învingându-şi temerile, îi căutau pe soţii Monica Lovinescu
şi Virgil Ierunca. De altfel, peste doar o zi sau două, urma să
aflu de la Paul Goma – unde am ajuns după un telefon la care m-am
încumetat tot datorită asigurărilor doamnei Lovinescu – că
perechea era desemnată prieteneşte drept “Monicii”, semn clar că
nu mă înşelasem atribuind rolul de vioara întâi doamnei.
Domnul Ierunca, anunţat în serile de sâmbătă, în difuzoarele
aparatului lângă care îmi plasam urechea, printr-o muzică
bizară, de fluier beduin ori balcanic şi un zornăit de
lanţuri care îţi ridica perii pe spinare, se dovedea acum, la prima
noastră întâlnire, un bărbat de înălţime mijlocie, distins
şi aproape fragil, cu o mină mioapă simpatică. Părea
să se complacă în rolul celui ocrotit, lăsând soţiei sale
grija micilor şi marilor decizii.
Am vorbit vreme de un
ceas, beneficiind – nesperat – de atenţia integrală a gazdelor,
transpirând secret sub sacou şi jenându-mă de inadecvarea mea.
Parcursesem un Paris primăvăratec, o zi destul de caldă pentru
luna aprilie, în scurta groasă, de iarnă, cu care pornisem la drum
din România, unde plecarea avusese loc, cu câteva zile în urmă, într-o
austeritate cvasi-hibernală a peisajului. Acum nu mai aveam ce face: să
fi apărut fără scurtă ar fi fost o extravaganţă,
cu ea păream un lapon ridicol. Mă tem că umiditatea pe care o
simţeam pe coloană venea mai degrabă din jenă, decât
datorită excesivei temperaturi a camerei.
Doamnei Lovinescu şi domnului Ierunca le plăceau câteva figuri
ale tinerei generaţii proaspăt afirmate prin jurnalistica zilei.
Pariau integral pe Alina Mungiu şi pe H.-R. Patapievici. Cu toate acestea,
slăbiciunile dinainte vreme le rămâneau intacte. Pentru Ana
Blandiana, de pildă. Nu şi pentru Marin Sorescu ori Augustin Buzura,
însă. Îi priveam şi îi ascultam, trăgând cu ochiul la peretele
din dreapta mea, acoperit integral cu rafturi gemând de cărţi
şi, dacă îmi aduc bine aminte, conţinând la nivelul picioarelor
şi puzderie de discuri de vinil bine ordonate vertical.
Au avut amabilitatea să mă chestioneze cât rămân, ce fac
prin Paris, ce planuri am. Le-am vorbit despre bursa care mă adusese acolo
şi despre speranţa că aş putea, eventual, publica în
franceză. Aici însă doamna Lovinescu m-a privit cu scepticism. I se
părea, poate, neinteresant un asemenea traseu, dânsei, care alesese ca,
din miezul Parisului, să se insereze cât se putea de adânc, zi de zi, în
miezul literaturii române vii. Pe moment, mărturisesc, am bănuit
că reacţia s-ar fi datorat mai degrabă prieteniei mele
faţă de Nicolae Breban, un alt scriitor român aflat la Paris, nu
foarte departe de Cité Universitaire, unde eram găzduit pentru trei luni
de zile, aproape vecin, pe atunci, cu Paul Goma, în zona Porte d’Orléans-Alésia.
Fusesem invitat, curând după venirea romancierului la conducerea revistei Contemporanul – căreia Breban, cu
gândul la Take Ionescu, i-a adăugat şi numele de Ideea europeană –, să public acolo şi în acei ani
trimiteam cu o anumită regularitate redacţiei bucureştene comentarii
literare şi proză. Ştiam că între “Monici” şi Breban
survenise o răceală încă din anii ‘70 şi mă gândeam
că, vrând-nevrând, ea trebuia să se răsfrângă, fie şi
indirect, şi asupra umbrei mele.
Puţin mai târziu, urcam mai departe scările abandonate la venire,
către restaurantul de cartier unde amfitrionii mei îmi făcuseră
onoarea de a mă invita să cinăm. Ospătarul îi
cunoştea, pesemne erau de-ai casei, replicile lui au devenit
şugubeţe când mi-a remarcat scurta albastră, de eschimos, pentru
care, cu un umor galic fără cusur m-a taxat drept un provincial tipic
dintr-o anume regiune a Franţei. Am înţeles asta însă abia mai
târziu, peste câţiva ani, căci replicile pline de tact ale
Monicăi Lovinescu şi ale lui Virgil Ierunca m-au lăsat să
cred că omul îmi atribuise un aer oarecum francez, că nu par chiar
atât de depeizat. Mi-am repetat de atunci că, probabil, aşa se vor fi
simţit şi ei la începuturile exilului, pe când banii nu îi
dădeau afară din casă iar paltoanele unice le ţineau loc
şi de trenci primăvăratec, şi de pardesiu autumnal... De
altfel, ceva mai încolo, într-una din zilele următoarelor două luni,
parcă în mai, atunci când, în fine, Paul Goma a consimţit să
mă viziteze, strâmbându-se la vederea paharelor de unică folosinţă
din care îi serveam vinul alb, ales împreună în piaţa din zona Alésia,
în aşa fel încât să se preteze la brânza de capră
cumpărată tot atunci, pe când treceam prin faţa cantinei din
Cité Universitaire, îndreptându-ne spre Fondation Deutsch de la Meurte, unde
îmi făceam veacul, am putut afla că acolo luaseră prânzuri
celebre prin ieftinătatea lor, la sfârşitul războiului şi
până prin anii ’50, atât Virgil Ierunca, cât şi Emil Cioran. Cel
alături de care urma să trec însă pe sub geamurile mansardei
cioraniene, o lună şi ceva mai târziu, s-a dovedit a fi hâtrul Luca
Piţu, cunoscut pe culoarele instituţiei academice de pe Boul.
Raspail.
Cina a fost un regal, era primul meu contact cu bucătăria
franceză la ea acasă şi tot atunci şi acolo mi s-au dat, la
cerere, primele sfaturi în materie de consultare a meniurilor locului, a
căror literatură întrecea imaginaţia mea de până atunci.
Era o seară minunată, care prefaţa alte seri
asemănătoare, fiecare cu bucuriile ei – ba plase de cărţi
nou-nouţe, de mare interes, dăruite seniorial şi din toată
inima, ba o invitaţie menită să compenseze absenţa mea din
cercul lor la Paştile ortodoxe (fusesem căutat la telefon, dar nu
putusem răspunde, vânturându-mă cine ştie pe unde) –, însă
ceea ce mi s-a părut cu totul inimaginabil, deşi perfect
adevărat, era că stăteam – chiar atunci şi acolo! – la
masă între “Teze şi antiteze la Paris” şi “Povestea vorbei”,
pătrunzând în modul cel mai palpabil cu putinţă în mitologia
feerică şi dătătoare de speranţă, încă vie,
a adolescenţei şi tinereţii mele incomplete şi amânate.