Laszlo Alexandru

 

ESTETICA LUI DANTE

 

 

            Dante Alighieri a reprezentat o piatră de încercare pentru comentatorii literaturii italiene şi universale. Poetul medieval, opera sa complexă, multidisciplinară, au stîrnit curiozitatea de-a lungul timpului şi nu i-au lăsat indiferenţi nici pe exegeţii români. După George Coşbuc, important traducător al Divinei Comedii, dar şi autor al unor înflăcărate speculaţii analitice, italienistul Alexandru Balaci i-a consacrat o notabilă monografie. Anul 1965, marcînd şapte secole de la naşterea poetului, aducea pe piaţa românească a ideilor substanţialele Studii despre Dante, datorate unor buni cunoscători (Alexandru Balaci, Dumitru D. Panaitescu, Alexandru Duţu, Despina Mladoveanu, Venera Antonescu, Titus Pârvulescu, Pimen Constantinescu, Nina Façon, Cornel Mihai Ionescu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Eta Boeriu, Al. Piru). În acest context favorabil de receptare, facilitat şi de cele cinci versiuni integrale ale Divinei Comedii în limba română, precum şi de editarea în 1971 a Operelor minore ale florentinului, se poate include contribuţia unui alt specialist autohton, Edgar Papu.

          Scriitorul oferea imaginea rafinată a poliglotului (în tinereţe a fost profesor de latină, franceză, germană, italiană, română), prestigiul universitarului estetician (pentru o vreme a fost asistentul lui Tudor Vianu), reputaţia numeroaselor comentarii despre literatura străină (Giordano Bruno, Charles Dickens, Kalidassa, John Galsworthy, Virgiliu, Eugenio Montale, Luigi Pirandello, Giovanni Papini, Massimo Bontempelli, Umberto Saba, John Keats, François Villon, Rainer Maria Rilke ş.a.), bogata experienţă de traducător (Epicur, Lucreţiu, Cervantes, Garcia Lorca etc.). Existau toate premisele ca studiul despre Dante al lui Edgar Papu să constituie un punct de referinţă, în sfera de specialitate, inclusiv datorită nefericitelor sale aventuri. Manuscrisul – estimat de cîteva ori în presa literară la circa 500 de pagini (!) – a fost reţinut la Securitate, o dată cu arestarea autorului din motive religioase, în anul 1961, cînd i-a fost confiscată şi averea, împreună cu diverse alte scrieri, ediţii şi documente personale. Un motiv în plus de a deplînge destinul nefericit care îl urmăreşte indirect pe Dante, chiar şi peste secole, prin tribulaţiile comentatorilor săi.

          Îşi au şi cărţile soarta lor. Atunci cînd nimeni nu se mai aştepta, în anul 2005, la Princeps Edit din Iaşi, apar pînă la urmă cercetările lui Edgar Papu cu titlul Estetica lui Dante. Cele 350 de pagini în format A4 includ nu doar analizele profesorului, recuperate în sfîrşit din arhivele poliţiei secrete, ci şi bogate ilustrări foto ale manuscrisului, precum şi utile fişe sintetice biobibliografice. Contribuţia specialistului se află acum sub ochii noştri, o putem citi, o putem aprecia.

          Trebuie spus din capul locului că avem de-a face cu o carte ciudată. Cel care se aştepta să găsească aici o tradiţională dispunere a ideilor, cu o anumită evoluţie, încununată de o concluzie, va fi dezamăgit. În fapt, este vorba de juxtapunerea diferitelor fascicule de însemnări, structurate în jurul aceleiaşi teme de referinţă. Deschizînd volumul, intrăm în atelierul de experimente ale ucenicului vrăjitor care, îndreptîndu-şi privirile asupra ţintei, tatonează diversele căi de-a se apropia de ea. Aceleaşi meditaţii, aceleaşi explicaţii, aceleaşi citate, întinse pe zece-douăzeci de pagini, sînt repetate, uneori cu expresii doar uşor diferite, în două sau chiar trei rînduri. Nu de puţine ori “demonstraţia” e suspendată la jumătatea frazei, cu neaşteptata menţiune: “lipsă manuscris”. Ideea se reia, cîteva pagini mai încolo, e adusă din nou pînă la acelaşi punct culminant, după care găsim iarăşi fatidica indicaţie: “lipsă manuscris”. Nu doar ansamblul conceptual al cărţii stîrneşte un sentiment de frustrare, în sufletul cititorului, ci însuşi nivelul de expresie. Adeseori întîlnim fraze ilogice, fără cap şi coadă, alterate suplimentar de grosolane greşeli ortografice şi de transcriere. Iacopere da Todi (p. 13), Iocopone da Todi (p. 86) sau Icopone de la Todi (p. 183) se referă, de fapt, la poetul italian Jacopone da Todi. Con Grande de la Scala (p. 10, p. 311) e, fireşte, Can Grande de la Scala. Torroca (p. 27) e nimeni altul decît comentatorul Francesco Torraca. Dante n-are nici o lucrare intitulată Companierul (?, p. 133), după cum n-a scris nici Convivo (p. 60) sau Convivia (citat astfel, de zeci de ori, de-a lungul întregului volum), ci, desigur, Convivio. Raymundus Lullus, invocat cu anumite idei la p. 87-90, devine, cu aceleaşi idei, Gullus (p. 314). Luigi Tonelli (de la p. 167) se schimbă în Ruigi Tonelli (p. 208). Aflăm că “iniţiatorul ideii despre cele trei suflete, adică Palton [sic! – L.A.], este totodată aplicatorul ei…” (p. 49), sau că cercetarea estetică “nu era cu totul ignorată în antichitate, aşa cum ne arată printre altele şi Ion al lui Palton” [sic! – L.A.] (p. 203). Bănuim că e vorba de filosoful Platon şi de ideile sale… Dante Alighieri, după cum el însuşi declară, a scris “il poema sacro”, adică poemul sacru, sau, cu o traducere mai patetică, poema sacră, dar în nici un caz, după cum ne asigură azi comentatorul, “poama sacră” (p. 178, p. 200). Lipsa neglijentă a unei singure litere poate conduce chiar la dramatice răsturnări de sens: “ca în atîtea alte aspecte ale cugetării estetice danteşti, ştiinţa teologică, adică instanţa supremă a gîndirii cretine [sic! – L.A.], va avea şi de astă dată un cuvînt hotărîtor de spus” (p. 281).

          Dincolo de obstacolul greşelilor ortografice frapante, care pot stîrni ilaritatea sau confuzia, o problemă serioasă o constituie citatele. Pentru a-şi susţine ideile, Edgar Papu transcrie direct în italiană numeroase pasaje din Divina Comedie, fără a le mai da traducerea în română, ci doar, cîteodată, interpretarea. În nouă situaţii din zece, versurile sînt redate cu numeroase erori de limba italiană, care le fac practic ininteligibile. Şi nu e vorba, din păcate, doar de incompetenţa editorilor săi de azi, care stîlcesc cuvinte, care citesc eronat litere, care habar n-au ceea ce au de transpus, ci chiar de ezitările autorului. Terţinele reproduse spre ilustrare sînt pe alocuri inexacte, iar citatul este, sub aspect profesional, descalificat. Celebra exclamaţie dantescă adresată lui Virgiliu, “tu duca, tu segnore e tu maestro” (Inf., II, 140), e stîlcită de Edgar Papu sub forma: “tu duca, tu maestro, tu dottore” (p. 157), după care exegetul român se lansează în divagaţii inutile privind importanţa termenului dottore, care oricum nu figurase în pasajul originar. Finalul răsunător din confesiunea Francescăi da Rimini, în versiunea lui Dante, este “quel giorno più non vi leggemmo avante” (Inf., V, 138), pe cînd în citarea lui Edgar Papu devine: “E da quel di noi non leggemmo avante” (p. 95). Chiar dacă aici alteraţia e mai puţin semnificativă, ca sens, e totuşi consistentă, ca poeticitate.

          Atunci cînd cititorul nu e împiedicat să priceapă intenţiile autorului, din cauza greşelilor de transcriere sau a citatelor corupte, în italiană sau în latină, un alt obstacol i se înfăţişează în stilul expunerii. E. Papu nu ezită să-şi suspende adeseori prezentarea, pentru a intercala supărătoare şi superflue paranteze pseudoerudite (vezi, de pildă, pagina despre diferenţele estetico-teologice dintre substantivul unul şi adjectivul unic). Eroarea multor şoferi începători este că apasă acceleraţia cu disperare, dar uită să elibereze ambreiajul. Turează motorul la maxim şi se miră că maşina stă pe loc. Tot astfel, Edgar Papu apasă adînc pedala erudiţiei ostentative, dar lasă inactivă componenta analitică a discursului. Nu e suprinzător, aşadar, că mecanismul exegetic refuză pe alocuri să se mai clintească.

          Premisa comentatorului este că, pentru a înţelege corect opera lui Dante, trebuie să-i pricepem ideile estetice. Trecînd în revistă concepţia poetului despre instrumentele artei, se examinează atît transpunerea practică a acestor intenţii, cît şi includerea lor în evoluţia gîndirii artistice. Plecînd de la exigenţele pe care Dante şi le asumă, în mod explicit, în Convivio, tratatul de estetică, precum şi în celebra scrisoare către Can Grande, sînt urmărite consistenţa, seriozitatea şi perseverenţa dantescă în aplicarea respectivelor concepte. E subliniată distincţia dintre limba latină (nobilă, virtuoasă şi frumoasă), respectiv limba italiană “vulgară”, folosită totuşi de artistul medieval pentru a se face înţeles de cît mai mulţi. Ni se vorbeşte despre scopul călătoriei din Divina Comedie, anume ieşirea din păcat, despre antecedentele literare ale acestei teme, precum şi despre diversele înfăţişări sub care apăreau călăuzele în literatură şi rolul lor pe traseul de iniţiere. Semnificative sînt remarcile privind caracterul clasic al structurii universului dantesc. Subsumată unor exigenţe concrete, de natură arhitectonică (a locurilor străbătute, dar şi a diviziunii versurilor pe cînturi), acţiunea poemului cunoaşte o dinamică alternată: uneori e accelerată, alteori e încetinită, în funcţie de contextul în care personajele se află. Nu se înşală exegetul nici atunci cînd subliniază evoluţia intelectuală şi estetică a lui Dante, de la opera de tinereţe Vita Nuova la capodopera Divina Commedia, de la pre-tomism la tomism.

          Partea cea mai consistentă a intervenţiei lui Edgar Papu se concentrează pe problema celor patru sensuri de lectură, care au fost explicitate de însuşi Dante. Preluate de la Sfîntul Toma – care le aplica la decriptarea Scripturilor –, trecute probabil prin concepţia lui Raymundus Lullus (dar această ipoteză a criticului român e ezitantă şi neconvingătoare), ele au fost utilizate apoi de Dante nu doar la înţelegerea textului literar, în general, ci şi la temelia propriei sale estetici. Are dreptate E. Papu să insiste pe caracterul complementar al celor patru niveluri de lectură, pe dispunerea lor paralelă, pe faptul că ele nu se exclud, ci se îmbogăţesc reciproc: “Divina Commedia nu poate fi, deci, luată decît în integritatea unitară a semnificaţiilor sale pentru a-şi dezvălui adevărata comoară de poezie. Dante este un poet de o complexitate şi de o adîncime unică, care-şi execută cîntul pe mai multe registre, atingînd simultan, printr-un singur acord, toate regiunile realităţii” (p. 76-77). Dacă autorul român nu uită să evidenţieze importanţa sensurilor alegorice ale operei danteşti, el respinge totuşi exagerările predecesorilor săi, chiar în direcţia respectivă. Demersul aberant al unui Luigi Valli, analizînd limbajul “secret” al lui Dante, ce ar fi preconizat împreună cu pseudo-secta poeţilor “fedeli d’amore” niscaiva conspiraţii politice, sub pretextul elogierii femeii iubite, este, pe bună dreptate, respins cu iritare, ca fiind “cu totul fantezist”, întrucît conţine “primejdii [de interpretare] vecine cu grotescul” (p. 65). Rămînînd, pe cît posibil, aproape de text, Edgar Papu e anti-pozitivist şi, în egală măsură, anti-speculaţionist. Interesante sînt şi excursurile sale privind evoluţia celor patru sensuri de lectură: uneori ele se reduc la două (ca în scrisoarea către Can Grande), alteori sporesc la şapte (ca în comentariul lui Pietro Alighieri, fiul poetului) (p. 77-81).

          Reţin atenţia pasajele în care cercetătorul, pe baza remarcilor formulate deja de către Dante, trece în revistă ingredientele talentului artistic: fantezia, perspicacitatea, intensitatea trăirii, fondul etic solid, precum şi elementele ţinînd de meşteşug. La loc de cinste e plasată cultura creatorului de artă, ca o componentă indispensabilă.

          Ne lipseşte spaţiul pentru a insista asupra altor aspecte abordate de scriitorul român: simbolistica cifrelor, teologia “negării” din Paradis, teoria receptării artistice, rezultată din luările de poziţie ale poetului etc. Toate pot fi plasate sub mărturisirea, poate involuntară, dintr-un colţ de pagină: “noi n-am descoperit, deci, nimic nou, nici chiar pe planul delimitat al dantologiei. În cadrul acestei probleme dezbătute, noi intenţionăm numai să aducem unele explicitări” (p. 138). Într-adevăr, fără a revoluţiona domeniul îmbrăţişat, discursul lui Edgar Papu se păstrează la un nivel al prudenţei, al evitării stridenţelor sau al îndrăznelilor nejustificate. Circumstanţa aventuroasă a publicării sale tardive nu-i dăruieşte un plus de valoare. În schimb îl văduveşte de necesara coerenţă a unei lucrări închegate. Ilaritatea gafelor de editare e nemeritată de această cercetare care, altminteri, îşi propunea din start să nu exceleze.