Laszlo Alexandru
TRĂIASCĂ
CĂPITANUL!
Ofensiva
şi defensiva, īn spaţiul public al ideilor, au trăsături
diferite şi ar fi o naivitate din partea noastră să le
confundăm. Sorin Lavric se află īntr-o disperată defensivă,
de cīnd a avut proasta inspiraţie de a-şi publica volumul despre Noica şi mişcarea legionară (Buc.,
Ed. Humanitas, 2007). A avut parte, ce-i drept, de un prim ropot de aplauze,
din partea unor condeieri ce gravitează īn sfera de influenţă a editurii-gazdă
(Bedros Horasangian prin Ziua, Vladimir
Tismăneanu prin Evenimentul zilei,
ori Dan C. Mihăilescu, pe la toate intersecţiile). Dar, īn ciuda
heirupismelor mobilizatoare, erorile grave ale cărţii nu puteau fi ascunse
īndelung. Īn ce mă priveşte am īncercat, īntr-o precedentă
intervenţie, a le semnala.
1)
S. Lavric se străduieşte să impună o perspectivă
unică de studiere a istoriei, bazată pe implicarea
comprehensivă, complice, simpatetică īn faptele studiate, şi
exclude orice alt tip de abordare. 2) S. Lavric prezintă extremismul
fascist interbelic īn mod unilateral, din interior, şi nu chestionează
critic legitimitatea faptelor şi opţiunilor de-atunci. 3) S. Lavric proslăveşte,
īn pasaje sugerīnd o Cīntare a Romāniei legionare, figuri controversate ale
fascismului romānesc (Zelea Codreanu, Moţa, Marin, Decemvirii, Nicadorii
etc.). 4) S. Lavric vrea să coafeze o mişcare subversivă, de
esenţă teroristă, şi īi stabileşte scandaloase
analogii cu grupările creştine din catacombele antichităţii
(?!). 5) S. Lavric se privează de elementara credibilitate etică,
atunci cīnd īl compătimeşte fierbinte pe ordonatorul unor măceluri
(Corneliu Zelea Codreanu), īn schimb ignoră cu suficienţă
tragedia sutelor de victime directe sau indirecte ale acestuia. 6) S.
Lavric nu ezită să īnalţe litanii de preamărire a sīngeroasei
mişcări fasciste: Legionarismul
este trecerea de la ordinea interioară la ordinea exterioară, este
īnchegarea treptată a unei frumuseţi externe pe baza unei iradieri
spirituale ce vine din interior (p. 192). 7) S. Lavric īl scuză mereu
pe Constantin Noica pentru adeziunea legionară şi activitatea politică,
explicīndu-le ba prin subita conversiune religioasă, ba prin
neţărmurita dorinţă de-a face binele cu forţa etc. 8)
S. Lavric minimalizează, īncercīnd chiar să le camufleze,
ieşirile antisemite din publicistica lui C. Noica. 9) S. Lavric falsifică
fapte notorii din istoria Romāniei, pentru a relativiza culpele gardiste: a)
numără victimele asasinatelor fasciste, dar uită la socoteală
o mulţime de cadavre; b) diminuează impactul crimelor legionare; c) īncarcă
nota de plată a omorurilor, pe seama celorlalţi politicieni interbelici;
d) umple artificial de substanţă o mişcare anarhistă şi
antisemită, comparīnd-o ca anvergură cu partide sau
personalităţi care şi-au asumat efectiv guvernarea
ţării; e) īi defăimează sistematic pe adversarii Mişcării;
f) contestă desfăşurarea ba chiar şi producerea rebeliunii
legionare.
Că
numeroasele contrafaceri teoretice şi practice ale lui Sorin Lavric se
sprijină pe o tristă aproximare a limbii romāne predicate care uită
să se mai acorde cu subiectul, virgula răsărită miraculos īntre
subiect şi predicat, pronume personale dezacordate, pleonasme
supărătoare, cacofonii dizgraţioase, repetiţii sacadate
constituie doar un banal element de recuzită, ce pigmentează cabotinismul
spectacolului.
Cine
a publicat o asemenea carte şi a avut parte de o asemenea evaluare a
eşecurilor, īn mod normal īşi ia o pauză de gīndire īnainte de
a-şi mai scoate nasul īn public. Nu e cazul lui S. Lavric, care īşi trage
aer īn piept şi se năpusteşte să-mi ceară el mie!
socoteală īn revista Tribuna,
nr. 132/2008. E totuşi o mare ingenuitate să te prefaci că dai răspunsuri,
dar să eviţi explicaţiile, argumentele sau demonstraţiile,
īn schimb să storci virtuţi nebănuite din metoda
afirmativă, apodictică: se
ştie că a fost o īnscenare
; numai
un ignorant sau un impostor poate să mai susţină azi
veridicitatea
; am īndrăznit
să spun adevărul despre legionari; adevărurile pe care le spun; adevărul e cel mai bun avocat cu putinţă; cititorul poate afla ce s-a īntīmplat cu
adevărat atunci; constatarea
unui adevăr. Psihanalistul care ar sta să-i judece recurenţa
expresivă ar conchide că Sorin Lavric are o relaţie
tensională cu conceptul de adevăr.
Constat
că hagiograful de azi al legionarilor a perceput greşit observaţiile
mele, de pe alt trotuar, dintr-un alt cartier. Rugămintea lui ca dl. Laszlo să ne indice profetic cu
cine ar putea să-l īnlocuiască romānii pe Noica, īntrucīt ar fi
vorba de un adevărat simbol naţional
pus īn primejdie, vine ca pieptenele de fildeş dăruit unui chel. Analiza
critică nu īncape īn teaca prejudecăţilor mitologizante. Ea nu manipulează
statuile glorioase şi eroii sublimi, ci operează cu observaţii concrete,
bazate pe fapte precise şi informaţii corecte. Autorul publicat de
Editura Humanitas īşi greşeşte adrisantul, atunci cīnd mă īmboldeşte
să pun şi eu umărul la confecţionarea de mausolee. Iar obsesia
lui competiţională, exprimată cu o căznită ironie (prestigiul cultural de care domnia sa se
bucură īmi taie orice pornire beligerantă, singura mea grijă este să mă ridic la
īnălţimea lui etc.) mă lasă rece. Eu nu-l contrez
pentru a-l concura, ci pentru a-l corecta. Evoluăm pe coordonate diferite.
Ce
mă miră, īnsă, este că Sorin Lavric, după ce pretinde
că mă citeşte, īmi pune īntrebări din textul pe care tocmai
l-a īncheiat de parcurs. Deşi i-am spus-o deja suficient de limpede,
monograful Spiritului Pur de la Păltiniş mă chestionează,
cu prefăcută uimire: Pe cine a
trădat Noica, domnule Laszlo?. Pentru şcolerul leneş, repetitio mater studiorum, aşa
că iarăşi vin şi zic: Noica i-a trădat, de pildă,
pe ceilalţi inculpaţi din lotul care-i purta numele (vezi amintirile
īntristate ale lui N. Steinhardt, din Jurnalul
fericirii). Noica i-a trădat pe prietenii exilaţi care, după
ce-au strīns bani spre a-l răscumpăra din īnchisoare, s-au trezit īn
faţa ochilor cu agentul de influenţă al comunismului şi al
lui Ceauşescu (vezi amintirile Monicăi Lovinescu). Noica i-a
trădat pe unii membri ai exilului anticomunist, pe care, după ce i-a
cunoscut la faţa locului, i-a descris amănunţit, la īntoarcerea
īn ţară, pentru uzul Securităţii (vezi arhivele C.N.S.A.S.).
Ajung aceste cīteva exemple, domnule Lavric, sau e nevoie să pomenim
şi de cazul lui Mihai Rădulescu, mort īn puşcărie?
Doriţi detalii, sau preferaţi să rămīnă totul doar
īntre noi doi?
E
totuşi lamentabil efortul prin care cercetătorul pe stil nou īncearcă
să facă tabula rasa īn
jurul său. Eu īi reproşez că trece sub tăcere precedenta
monografie despre C. Noica, semnată de Alexandra Laignel-Lavastine, el īmi
răspunde că nu īmpărtăşeşte punctele de vedere
şi mizele urmărite de colega sa. De parcă despre asta era vorba!
Īi cerusem, de fapt, să admită că a mai trecut cineva pe-acolo,
īnaintea lui, ba chiar să accepte că acel cineva a spus pe
bază de citate despre antisemitismul lui Noica mai mult şi mai bine
decīt el. Era chiar atīt de greu?
Viclenia
răzbate nu doar din situaţiile punctuale, ci şi din abordările
de ansamblu. Sorin Lavric īşi construieşte din plastilină un
fals adversar, cu care se duelează pīnă la istovire. Are impresia
că e chemat să corecteze minciunile lansate de comunişti pe
seama legionarilor. Īn imaginaţia sa copilăroasă, de-o parte se găsesc
neadevărurile propagate de istoriografia statului ceauşist, de
cealaltă parte ar fi īnsuşi Adevărul, transportat pe cal alb de
apologetul fascist de azi. Īntre mistificarea de extrema stīngă şi mistificarea
de extrema dreaptă nu s-ar mai afla, īn prezent, nimic.
Din
fericire lucrurile nu stau aşa. Chiar dacă autenticul reper
ştiinţific īn domeniu e ascuns cu īncăpăţīnare de
către publicistul de la Humanitas, nu īnseamnă că el nu
există. Īn 2005 aşadar nu foarte demult a apărut la Editura
Polirom Raportul Final īntocmit de
Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului īn Romānia. Autorii
sīnt reputaţi cercetători şi specialişti de la Institutul
de Istorie Nicolae Iorga din Bucureşti, Şcoala Naţională
de Ştiinţe Politice şi
Administrative din Bucureşti, Centrul pentru Studiul Istoriei
Evreieşti din Bucureşti, Institutul de Istorie A.D. Xenopol din
Iaşi, Universitatea Al.I. Cuza din Iaşi, Universitatea Dimitrie
Cantemir din Iaşi, Asociaţia Supravieţuitorilor Holocaustului
din Romānia, Federaţia Comunităţilor Evreieşti din Romānia,
Arhivele Naţionale Istorice Centrale din Bucureşti, Universitatea din
New York, Centrul de Sociologie Europeană din Paris, Universitatea Ludwig
Maximillians din München, Institutul de Istorie din Germania, Universitatea din
Tel Aviv, Centrul Yad Vashem din Ierusalim, Universitatea Ebraică din
Ierusalim, Radio Europa liberă Radio Libertatea, Muzeul Memorial al
Holocaustului din S.U.A., membri ai Parlamentului Israelian, ambasadori ai
Statului Israel etc. Preşedintele Comisiei a fost prestigiosul Elie Wiesel
(laureat al Premiului Nobel), iar concluziile stabilite au fost public asumate de
doi preşedinţi ai Romāniei. Ca document oficial, Raportul Final se poate citi sub formă de carte, ori sub
formă electronică pe site-ul Preşedinţiei romāne, precum
şi pe site-urile Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington şi
al Centrului Yad Vashem din Ierusalim.
Hagiograful
mărunt al lui Constantin Noica de ce nu şi-a confruntat oare impresiile
extremiste cu punctul de vedere oficial ştiinţific, istoric şi
diplomatic al statului romān, aşa cum e proclamat azi īn ţară
şi īn Occident? Era mai comodă lupta cu umbra defunctei propagande
comuniste?
Poate
fi instructiv un mic exerciţiu comparativ, ca să vedem cu cine avem
de-a face. Sorin Lavric e convins īn cartea sa că rebeliunea
legionară din 1941 ar reprezenta doar o mistificare, fabricată de
clişeele propagandei comuniste (vezi p. 254). Cīnd i-am contestat ipoteza,
amintindu-i de numeroşii morţi inocenţi ai acelor
īmprejurări, inclusiv de oribilul pogrom antisemit de la abatorul din
Bucureşti şi din īmprejurimi, S. Lavric m-a corectat cu
suficienţă: Nici cei mai
īncrīncenaţi vīnători de legionari nu mai pomenesc azi de episodul
abatorului, şi asta fiindcă se ştie că a fost o īnscenare a
SSI-ului condus de Eugen Cristescu. Se ştie, constatarea unui
adevăr, adevărurile pe care le spun cuvinte mari, destinate
să ascundă impostura.
Īn
Raportul Final al Comisiei Wiesel se arată
limpede, īn legătură cu episodul rebeliunii legionare, că aproape două mii de evrei de ambele
sexe şi de vīrste diferite (īntre 15 şi 85 de ani) au fost
deţinuţi abuziv şi apoi duşi la cele paisprezece centre de
tortură ale Legiunii (posturi de poliţie, Prefectura Bucureşti,
sediul Legiunii, ferma lui Codreanu, primăria comunei Jilava, clădirile
evreieşti ocupate, abatorul Bucureşti). Printre arestaţi se
aflau şi evrei īnstăriţi sau angajaţi ai unor
organizaţii publice evreieşti. Abatorul din Bucureşti a fost
locul celor mai atroce torturi. Īn ultima zi a Rebeliunii, cincisprezece evrei
au fost duşi la Prefectura Bucureşti, unde au fost torturaţi
şi/sau īmpuşcaţi. Procurorul militar numit de Antonescu să
investigheze evenimentele a raportat că a recunoscut trei cunoştinţe
printre cadavrele «torturate cu profesionalism» (avocatul Millo Beiler şi
fraţii Rauch). El a adăugat: «trupurile celor ucişi la abator au
fost atīrnate de ceafă, īn cīrligele folosite de parlagii». Secretarul lui
Mihai Antonescu a confirmat descrierea procurorului militar şi a
adăugat că unele dintre victime au fost agăţate īn timp ce
erau īncă īn viaţă, pentru a permite torţionarilor «să
ciopīrţească» trupurile lor. Dovezile indică faptul că
organizaţia teroristă numită Corpul Muncitorilor Legionari (CML)
a participat activ la pogrom, prin jaf, tortură şi crimă. (
) Īn total, 125 de evrei au fost ucişi
īn timpul pogromului de la Bucureşti, pogrom care a introdus de asemenea
capitolul abuzării īn masă a femeilor evreice, care erau violate
uneori chiar sub ochii familiilor lor (vezi p. 112).
Singura
īntrebare care mai persistă este dacă, īn prezentarea faptelor, se
īnşală cumva prestigioasa Comisie Internaţională şi
Preşedinţia Romāniei, sau dacă nu cumva ne minte de la obraz
autorul publicat de Editura Humanitas din Bucureşti.
*
Falsul
istoric nu se impune fără sprijinul consistent al unor nume
consacrate. Am fost surprins să citesc, īn Evenimentul zilei din 20 februarie a.c., pledoaria lui Vladimir
Tismăneanu īn favoarea neadevărurilor aruncate pe piaţă de
Sorin Lavric. Trec iute peste faptul că publicistul se pronunţă
călduros despre
virtuţile literare ale litaniei legionaroide: excelent scrisă, scrisă cu pasiune, eleganţă
stilistică şi rigoare etc. Pe semne că dezacordurile,
cacofoniile, repetiţiile şi pleonasmele agresive sīnt destinate
să configureze farmecul ascuns şi eleganţa riguroasă a
contrafacerii
De ce s-o fi simţit oare dator politologul să-şi
dea cu părerea īn domenii pe care nu le stăpīneşte? Nu era mai
simplu să se limiteze la aspectele pe care le cunoaşte prea bine, dar
aici le răstălmăceşte? Căci monografia publicată
de S. Lavric e orice altceva decīt o
explorare lucidă, onestă şi dezinhibată, īntrucīt īn
afara dezinhibiţiei de-a contrazice faptele notorii, luciditatea sa
devine o formă de fanatism. Cīt despre onestitatea citărilor
parţiale şi partizane, ce să mai povestim.
După
cum ne asigură, fără a clipi, comentatorul de peste ocean, cu fină sensibilitate
psihologică, Lavric detectează originea automutilării
intelectuale a lui Noica īn īmbrăţişarea dogmei legionare.
Nici măcar! Tīnărul autor mărturiseşte īn paginile
volumului său tocmai incapacitatea de-a găsi un răspuns la
spinoasa problemă a
psihologiei automutilării intelectuale a lui
Noica: Rămīne una dintre marile
necunoscute ale firii umane fenomenul acesta atīt de incontrolabil şi atīt
de imprevizibil căruia i-a căzut pradă Noica: īndrăcirea pe care a suferit-o
atunci cīnd şi-a pus credinţa īn slujba «binelui suprem» (vezi
p. 251). Ce carte a citit oare Vladimir Tismăneanu?
Tot
astfel, nu reuşesc să-l īnţeleg pe harnicul analist al
dictaturii comuniste din Romānia, atunci cīnd se plīnge de flagranta
rea-credinţă cu care īi este comentată īn presă activitatea.
Căci ce altceva decīt frapantă rea-credinţă īi
consacră el īnsuşi celeilalte monstruozităţi a secolului
XX, fascismul, atunci cīnd elogiază făcătura publicată la
Ed. Humanitas (cartea lui Sorin Lavric
este o critică bine-venită a antilegionarismului manipulativ şi
instrumental, īn fond total ipocrit, al comuniştilor deopotrivă īn
perioada Dej şi poate chiar mai cinic īn perioada Ceauşescu)? De
fapt intervenţia lui S. Lavric se ia la trīntă cu tezele antifasciste
din totdeauna (de centru sau de stīnga, democratice sau extremiste). Junele
preferat al lui Vl. Tismăneanu flutură, fără sfială,
gogoaşele reşapate ale legionarismului pentru eternitate: mitul
Căpitanului, mitul predominanţei spirituale a pistolarilor de la Casa
Verde, mitul luminos al asasinilor nicadori şi decemviri, contestarea
amplorii crimelor politice gardiste, contestarea rebeliunii legionare etc. etc.
Cum
poate pretinde obiectivitate de receptare cel care īşi pune prestigiul
şi competenţa profesională īn slujba unor interese
conjuncturale? Cum poate solicita nepărtinire cel care excelează īn
favoritisme păguboase?
Fervoarea
lui Vladimir Tismăneanu de-a se extazia īn faţa kitsch-ului istoric e
īntrecută numai de zelul lui Dan C. Mihăilescu, pe pīrtia
paralelă. Teleastul zburdalnic pare a-şi fi asumat sarcina de-a
acredita un fals patent. Īn preajma publicării cărţii ocheade
complice, glumiţe de salon, zīmbete ca-ntre connaisseurs
După exprimarea unor obiecţii īn presa
culturală opintire panicată, indignare jucată, apărare
precipitată (exact aşa,
nuanţat, treptat, comprehensiv şi documentat, citeşte Sorin Lavric episodul
aderării lui Noica la legionarism īn cartea apărută īn decembrie
2007 la Humanitas vezi Idei īn
dialog, nr. 3/2008, p. 7-10; toate epitetele şi virgulele din citat īi
aparţin televizionastrului).
Mă
pregăteam să mă mir că Dan C. Mihăilescu
răstoarnă realitatea cu roţile īn sus şi ne-o prezintă
astfel şugubăţ nevoie mare cu toată naturaleţea.
El nu e deranjat, bunăoară, de campania prefabricată pentru
promovarea cărţii lui S. Lavric; īn schimb e şifonat de cele
cīteva rezerve individuale şi le pune pe seama conspiraţiei
universale (Practici străvechi,
prezente la noi ca şi īn toată lumea, dar care, iată, slavă
Domnului, ajung să sperie sau să descurajeze tot mai puţin, īn
favoarea studiilor imparţiale). El īşi īndeamnă cititorii
să se documenteze nu din Raportul
Final al Comisiei Wiesel sau din alte eventuale lucrări profesioniste,
ci din pagini de īmbujorată memorialistică de extremă
dreaptă (Pe cei
nefamiliarizaţi cu subiectul nu este nevoie să-i obligi să
rătăcească prin stufărişul bibliografic, culminīnd cu
sintezele lui Armin Heinen, Francisco Veiga, Eugen Weber ş.cl. Le va fi de
ajuns mărturia cuprinzătoare a lui Mircea Vulcănescu din Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut
(
) unde, apropo de structura
Mişcării, lucrurile sīnt rezumate perfect). Mde, halal
opţiuni de documentare ştiinţifică!
Dan
C. Mihăilescu īşi īnchipuie apoi, printr-o denaturare flagrantă,
că segmentul paramilitar şi
asasin al legionarismului ar fi fost provocat şi potenţat de instituţiile ordinii publice,
instigate de setea dictatorială a lui Carol II. De-aici şi
pīnă la deculpabilizarea subtilă a legionarilor că doar ambele
tabere aflate īn conflict au comis excese, ambele au produs victime, deci
ambele sīnt īn egală măsură vinovate, nu-i aşa? a
rămas un singur pas, făcut fără nici o graţie (Cīnd cele două faţete ale
răului se motivează şi se potenţează reciproc ani de-a
rīndul, istoricul onest nu are cum să condamne monovalent). Detaliul
esenţial, pe care Dan C. Mihăilescu uită să-l arate
cititorilor săi, e că, de-a lungul cītorva ani, Mişcarea
Legionară s-a aflat īn permanentă ofensivă īmpotriva statului
romān şi a funcţionarilor săi. Oficialităţile depuneau
eforturi constante să-şi apere pielea de metoda crimei politice,
ridicate la rang de strategie militantă. Atunci cīnd Corneliu Zelea
Codreanu l-a ucis pe prefectul de poliţie Manciu, īn 1924, Carol al II-lea
era īncă departe de tron. (Prinţul era ocupat, pe vremea aceea, cu
poveştile de amor şi se pregătea să plece din ţară.)
Agresiunile criminale ale Căpitanului, la adresa instituţiilor
statului, au precedat cu ani de zile retorsiunile severe! Dar comentatorii
īnverziţi de azi uită să apeleze la detaliile cronologiei, īn
goana lor după răstălmăciri cu orice preţ.
Iar
cīnd cronologia e totuşi invocată, deformarea e din nou
transparentă. Bunăoară tele-comentatorul Mihăilescu face
distincţii esenţiale īntre etapa legionară codrenistă,
respectiv aceea simistă, īntre militantismul spiritualist de tip Eliade
şi Noica, respectiv pogromul final (Da,
să acceptăm că nu totul e-o apă şi-un pămīnt,
că una era legionarismul studenţesc īn anii debutului lui Mircea
Eliade şi cu totul altceva rebeliunea din ianuarie 1941, că, orice
s-ar zice, īntre codrenismul de primă oră şi simismul final
există severe, uneori radicale, deosebiri
etc.). De parcă n-ar
fi vorba despre una şi aceeaşi mişcare teroristă, care a
evoluat de la crimele individuale pe cīnd se afla īn opoziţia
politică la crimele īn masă după ce-a ajuns la guvernare! De
parcă legionarismul lui Mircea Eliade nu s-ar fi dezvoltat de la etapa
teoretică, religios militantă, la cea practică, a campaniei
electorale pe la sate, īn iarna anului 1937! De parcă legionarismul lui
Constantin Noica n-ar fi progresat de la ideile xenofobe iniţiale, la
militantismul concret, ca prim-redactor al oficiosului fascist Buna Vestire! Tehnica inocentării
contemporane cunoaşte stratageme dintre cele mai diversificate: se pune
semnul egalităţii īntre terorismul practicat de un grup criminal
şi măsurile de forţă luate de statul aflat īn
defensivă; se admit rătăcirile ideatice ale unor intelectuali
de frunte, dar se ascunde activitatea lor efectivă īn sectorul politic.
Īn
aceste condiţii, ar fi o naivitate din partea mea să mă minunez
de şubrezenia etică a intervenţiei lui Dan C. Mihăilescu.
Oare cum se face că, īn ochii lui, o carte destinată să
reabiliteze Mişcarea Legionară şi pe gazetarul său,
Constantin Noica, devine admirabilă, īn schimb toţi cei
deranjaţi de stridenţa neadevărului sfīrşesc, sub condeiul
lui, culpabilizaţi? Cum se face că, pus īn faţa unei critici
punctuale, pe bază de citate, argumente şi explicaţii, Dan C.
Mihăilescu răspunde prin exclamaţii panicarde şi
surescitare (mostră de cecitate
voluntară şi reducţionism vulgar; atīta venin, atīta ură, aşa o mostră īnfiorătoare
de cum să-i spun mai fin? exegeză torţionară şi
gīndire contorsionistă)? E totuşi descalificant ca, īn locul
ideilor, gazetarul dīmboviţean să recurgă la spumoasa
diabolizare a adversarului, deplasīndu-l īn contexte false cum ar fi anii īn care Silviu Brucan cerea moartea
lui Iuliu Maniu, sau cīnd Radu Popescu, Oscar Lemnaru, Zaharia Stancu, N.
Gogoneaţă et. comp. vituperau īmpotriva lui Cioran şi Eliade. Cu
astfel de texte-ghilotină erau obişnuiţi doar francezii de la
1945-47, cīnd, īn ucigaşa tradiţie a terorii revoluţionar
vendeene, se cerea executarea fără proces, decapitarea, dezonorarea,
defenestrarea colaboraţioniştilor
etc.
Unde
o fi īnvăţat Dan C. Mihăilescu asemenea viclenii răsuflate,
din panoplia propagandei violente, cum sīnt mimarea indignării,
transfigurarea faptelor, ironizarea adversarului īn scopul discreditării,
exagerarea panicardă şi catastrofistă ş.a.? Se pare că
şcoala minciunii, de la răposata revistă Luceafărul, a lăsat urme indelebile. Pentru cititorii
familiarizaţi cu viaţa literară ceauşină, nu
reprezintă un secret că Dan C. Mihăilescu era un bocanc de
nădejde, īn echipa de fotbal orientată īmpotriva scriitorilor
rezistenţi prin cultură, īn anii 1970-1980. Sub conducerea poetului
comunist Nicolae Dragoş, iar din 1980 a sinistrului Nicolae Dan
Fruntelată (ca redactori şefi), respectiv a inconturnabilului Mihai
Ungheanu (ca redactor şef adjunct), Dan C. Mihăilescu dezvolta ample
vocalize īn revista de partid şi de stat, mereu la ordinele stăpīnirii.
Era pe-atunci de serviciu īn sectorul munca cu cartea, dar nu se dădea
īn lături nici de la omagii directe, īn caz de necesitate. De pildă,
sub genericul strivitor Īn
aşteptarea marelui eveniment politic: Congresul XII al P.C.R.,
vijeliosul Dan C. Mihăilescu ne vorbea despre Patria inimii īn următorii termeni: Scriitor comunist [subl.
D.C.M.] īnseamnă rosturile unui eu
care de bunăvoie se pune īn slujba patriei sale şi, prin urmare,
acest eu trebuie să se muncească pe sine ca un aluat, să se
frămīnte īndelung pe sine, să se pună de bunăvoie
līngă un izvor de căldură (care este iubirea de patrie) ca
să poată creşte īn sine şi tot de bunăvoie
să-şi lase aromele şi gustul pe cerul gurii semenilor săi (vezi
Luceafărul, nr.
46/sīmbătă 17 nov. 1979, p. 7).
După
ce s-a muncit vreo treizeci de ani ca un aluat şi s-a frămīntat
īndelung pe sine, Dan C. Mihăilescu s-a pus astăzi de bună voie
līngă un izvor de căldură, ca să poată creşte,
īncīt şi-a lăsat aromele şi gustul pe cerul gurii noastre. Doar
atīt, că a schimbat polii de (p)referinţă: din scriitor comunist, a ajuns admirator de hagiografi ai Mişcării Legionare. A
descoperit că la ceafă te poţi scărpina la fel de bine,
şi cu mīna stīngă, şi cu mīna dreaptă, īn funcţie de
ocazie.
Rămīne
īn urma lui boarea de regret pentru sprinteneala stilistică, bibliografia
exhibată provocator, agilitatea expresivă şi veselul joc de
picioare ale intelectualului care dacă ar fi fost īnsoţit de ceva
mai multă bună-credinţă ar fi putut să fie. Dar n-a
fost să fie.
P.S.
Sorin Lavric de la care a pornit īntreaga tărăşenie īmi
comunică īn căznita, dar abundenta sa replică din revista Tribuna că nici el, nici
apropiaţii săi n-au auzit de vreo carte de-a mea. E normal, că
doar nu era să figurez prin bibliotecile George Manu, Şerban Milcoveanu
ori alţi camarazi cu guler verde. Altminteri īnsă, pe līngă cele
vreo două cărţi, dintre care una absolut mizerabilă,
publicate pīnă azi de S. Lavric, cred că au drept de
existenţă şi cele vreo zece publicate de mine (fără a
mai pune la socoteală traducerile). Problema junelui humanitasiot e
că nu-şi uită stilul caracteristic, nici măcar atunci cīnd
īi răspunde celui ce īi reproşează cacofoniile, căci vine
să afirme senin: īi iau remarca ca
pe o glumă. Ha-ha, ce glumă bună! Sorin Lavric se pare
că e predestinat să scrie pe viitor o carte impresionantă,
grandioasă, uluitoare, cu un titlu inconfundabil: Trăiască Căpitanul!.