Laszlo Alexandru

 

ISTORIA ÎN INSTANŢĂ

Între diversele tehnici de scriere a istoriei, care ocupă atenţia specialiştilor şi stau în centrul dezbaterilor, modelul românesc, pe cale de-a fi brevetat, e din nou în măsură să stîrnească uimirea. Dilema dintre istoriografia factologică şi cea interpretativă e tranşată scurt de experimentul autohton: trecutul se judecă în instanţă.

Mă gîndesc la inedita iniţiativă prin care Şerban Alexianu a solicitat oficial reabilitarea părintelui său, Gheorghe Alexianu, fost guvernator civil al Transnistriei, numit în funcţie pe vremea mareşalului Ion Antonescu. Se ştie că blestemata provincie răsăriteană a constituit spaţiul de supliciere a cîtorva sute de mii de evrei şi romi, deportaţi acolo de oficialităţile statului român, în perioada 1940-1944, şi supuşi condiţiilor celor mai inumane, cu scopul nemărturisit al grabnicei exterminări. La sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, conducătorii politici vinovaţi de dezastrul României au fost arestaţi, judecaţi şi condamnaţi – unii la moarte, alţii la ani grei de închisoare (unde mulţi şi-au găsit, mai apoi, moartea). Printre cei executaţi atunci, în baza sentinţei judecătoreşti din 1946, alături de mareşalul Antonescu s-a aflat şi fostul şef al Transnistriei ocupate, Gh. Alexianu. Dar iată că, în prezent, urmaşul celui care a coordonat buna administrare a operaţiunilor din Infernul de la Răsărit pretinde să fie despăgubit.

Ceea ce părea la început un capriciu a dobîndit, cu trecerea vremii, un profil de coşmar, după tehnica bulgărelui de zăpadă. Din 28 aprilie 1998, cînd s-a cerut revizuirea sentinţei penale date de Tribunalul Poporului, a mai trecut aproape un deceniu pînă s-a stabilit aria de competenţă a magistraţilor şi pînă cînd Curtea de Apel Bucureşti (C.A.B.), derulînd procesul, a ajuns la concluzii stupefiante. Prin sentinţa din 5 decembrie 2006, s-a hotărît achitarea mareşalului Ion Antonescu, a şefului Gărzii de Fier, Horia Sima, precum şi a altor demnitari şi guvernanţi ai vremii, întrucît deciziile lor ar fi fost luate în condiţii extreme, de război. Ba chiar agresiunea militară a României spre Răsărit era considerată legitimă, justificată de starea de necesitate în care se afla ţara pe atunci. Totuşi era menţinută parţial vina inculpaţilor, pentru fapta de-a fi permis şi a fi militat în favoarea pătrunderii armatei hitleriste pe teritoriul României.

Sentinţa C.A.B. a fost criticată în presa română şi străină, a provocat note oficiale de protest din partea guvernelor Moldovei şi Rusiei. De altminteri, a şi fost atacată la instanţa superioară, de ambele părţi aflate în proces, atît de către Parchet, cît şi de către Şerban Alexianu. Iar în mai 2008, judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie întorc la loc situaţia: confirmă definitiv sentinţa dată iniţial de Tribunalul Poporului, la finele războiului, menţin decizia privind vinovăţia inculpaţilor şi atestă legitimitatea pedepsirii lor.

Nu e doar o simplă poveste despre justiţia din România, ori despre modalitatea originală prin care se încearcă impunerea adevărului istoric pe plaiurile noastre. Se mai remarcă şi alte detalii pitoreşti. Printre argumentele în favoarea redeschiderii discuţiei stă lipsa de legitimitate a Tribunalului Poporului, în anii de după război. Creat de puterea sovietică de ocupaţie, acesta a pus în practică voinţa învingătorilor şi a avut un caracter eminamente politic. I-au căzut victimă numeroase personalităţi inocente, pentru simplul fapt că nu s-au grăbit să adere la noul regim dictatorial. Asemenea aspecte evidente nu sînt, totuşi, în măsură să invalideze moral chiar toate sentinţele pronunţate cu acea ocazie. La sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, întreaga Europă a fost cuprinsă de frenezia pedepsirii colaboraţioniştilor vinovaţi de dezastru. De ce să credem oare că fasciştii sancţionaţi în Vest au fost monştri, în schimb cei din Est au rămas – moral vorbind – neprihăniţi?

Un pretext pentru relansarea dezbaterii a fost că, de la pronunţarea sentinţei postbelice, ar fi ieşit noi fapte la iveală: s-au descoperit clauzele pactului secret Ribbentrop-Molotov. Însă detaliul că, într-un acord politic confidenţial, cele două mari supraputeri de-atunci îşi împărţeau domeniile de influenţă geografică nu scuză prin nimic implicarea activă a unor politicieni români de partea agresorului hitlerist. După cum nici nuanţa insistentă, vehiculată de apărare, potrivit căreia Gheorghe Alexianu a fost pe-atunci guvernatorul civil, iar nu militar, al Transnistriei nu e de natură să modifice în vreun fel realitatea. Ce contează că Holocaustul a fost supravegheat de sub pălărie sau de sub chipiu?

Ipoteza enunţată de avocatul lui Gh. Alexianu, potrivit căreia situaţia politică din acea perioadă ar fi determinat România să acţioneze în legitimă apărare, atunci cînd a pătruns pe teritoriul U.R.S.S., ascunde în epicentrul său o gîndire aberantă, capabilă să justifice orice agresiune armată, în orice moment istoric, şi punînd-o pe seama falsului imperativ al autoapărării. Ce apăram noi oare, cu atîta legitimitate, la Stalingrad şi la Cotul Donului?!

Lamentaţia finală a lui Şerban Alexianu, în opinia căruia judecătorii (care i-au respins definitiv tentativele de rescriere a istoriei în instanţă) ar fi dat o sentinţă eronată, deoarece “sînt produsul comunismului, sînt genul de procurori şi de jurişti care au trăit în comunism, cu frica comunismului şi cu obişnuinţa de a aştepta dispoziţii de sus” e, o dată în plus, discutabilă. Dacă justiţia de azi e pe de-a-ntregul tributară comunismului, urmaşul demnitarului fascist de ce i-a solicitat sprijinul? Iar dacă nu e – de ce o ponegreşte înciudat?

Contextul întregului “business” e dezvăluit însă abia de paginile gazetelor (vezi, de pildă, Adevărul din 7 mai 2008). În ipoteza reabilitării lui Gheorghe Alexianu, moştenitorii săi ar fi putut formula o revendicare imobiliară de 124.750,12 metri pătraţi, în cartierul bucureştean Colentina, iar drepturile litigioase au şi fost deja vîndute, înainte de vreme, controversatului afacerist Gigi Becali pentru suma de 750.000 euro.

Mai puţin de un milion. Doar atît valorează azi adevărul istoric despre participarea României la al doilea război mondial?

(iulie 2008)