Laszlo Alexandru - Ovidiu Pecican

DIALOGURI DESPRE DANTE

AL CINCILEA DIALOG

22 februarie 2006

 

O.P.: Vorbim despre opera latină a lui Dante. Clasificările s-au făcut, desigur, aşa cum s-au făcut. La alţi autori, unde lucrurile sînt mai certe în ceea ce priveşte biografia, avem de-a face cu opera de tinereţe, opera de maturitate, opera de senectute etc. Unii vorbesc despre tînărul Hegel, alţii despre ultimul Heidegger şi aşa mai departe. Noi vorbim despre latinul Dante şi italianul Dante. Italian era de fapt şi cînd scria în latină, dar era adeptul exprimării în limba vorbită (nu-mi place să-i spun “limba vulgară”). L.A.: Din latină vine expresia “limba vulgară”. O.P.: Avea ceva cu oamenii de pe Volga – cu “volgarii”? L.A.: Avea cu vulgus

O.P.: De acord. Dacă ar fi să facem un top al operelor sale latine, care ţi se pare cea mai reprezentativă în acest moment? Sigur că, în momentul în care el le-a scris, puteau fi incitante tocmai pledoariile “de avangardă”, cele care provocau mai mult. În categoria asta cred că ar intra şi De vulgari eloquentia şi Monarchia. Una, din perspectiva lingvisticii, retoricii, dialecticii stilului. Cealaltă, în domeniul deschiderilor pe care le opera în gîndirea politică. Dar totuşi, vorbind pentru un cititor potenţial al zilelor noastre, ce crezi, ce s-ar citi mai uşor şi cu mai mult folos din Dante, cel care se exprima în limba savantă a epocii sale?

L.A.: Îmi amintesc că, în legătură cu capodopera lui Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut, se făcea la un moment dat afirmaţia că este ca o catedrală, cu toate elementele arhitecturale componente extrem de armonios conturate. Ceea ce părea o scriere spontană, un şuvoi necontrolat al amintirii artistului înfierbîntat – primul volum, Swann, ştim că a fost chiar respins de majoritatea editorilor – s-a vădit, cu trecerea timpului şi cu rotunjirea operei, de fapt, o construcţie unitară, armonioasă, minuţioasă, o realizare premeditată în cele mai mici aspecte ale sale. Cam tot asta s-ar putea spune şi despre opera de ansamblu a lui Dante. Este clar că Divina Comedie reprezintă capodopera şi punctul de convergenţă al întregii competenţe şi ştiinţe a autorului, iar celelalte scrieri ale sale vin să se configureze ca nişte piloni de susţinere ai capodoperei. Va să zică nu vom putea stabili o ierarhie pe teritoriul celorlalte opere…

O.P.: …dar să formulăm totuşi o opinie subiectivă…

L.A.: …pentru că fiecare îşi are specificul ei. Tot aşa nu putem compara mere şi prune şi cartofi şi morcovi. Ce-ţi place mai mult: un măr, sau un cartof, sau o portocală?

O.P.: Mie cartoful îmi place…

L.A.: Cînd ţi-e foame, preferi un cartof, după masă îţi iei un măr, iar în momentele de sete deguşti o portocală. Tot astfel este extrem de diversificată opera dantescă aşa-zis “minoră”. Dacă De vulgari eloquentia este un tratat de lingvistică şi de dialectologie, dacă Monarchia este un tratat de politologie, avem în acest domeniu al operelor în latină un tratat de fizică şi astronomie: Questio de aqua et terra. E poate cea mai contestabilă dintre scrierile danteşti. Autorul are aici diverse veleităţi ştiinţifice. Dante construieşte o scrupuloasă argumentare prin care vrea să descrie înfăţişarea Pămîntului.

O.P.: Venea din tradiţia lui Aristotel.

L.A.: Da. O descriere din punct de vedere “fizic”: teritoriul apelor, teritoriul uscatului, cum s-a format suprafaţa globului terestru şi aşa mai departe. El cheltuieşte o erudiţie înspăimîntătoare, dar întregul său demers se pierde în gol, fiindcă îşi ia ca punct de sprijin sistemul ptolomeic, singurul acceptat pe vremea aceea medievală. Pămîntul este în centrul universului. Totul se învîrte în jurul Pămîntului. Plecînd de la aceste premise, care cu trecerea timpului s-au dovedit eronate, Dante şi le însuşeşte şi, pe ele, construieşte o seducătoare teorie ştiinţifică, impresionantă prin erudiţie, cum spuneam, dar nefundamentată în realitate.

O.P.: Aici să-mi dai voie să îţi atrag amical atenţia asupra faptului că critica severă împotriva teoriei despre aspectul fizic al Pămîntului, aşa cum o găsim la Dante, sau critica despre teoria eronat㠖 o ştim astăzi – asupra culorilor, aşa cum o regăsim într-o formulare totuşi faimoasă a lui Goethe, sau viziunea ptolomeică asupra universului, pe care o împrumută din pricini poetice şi chiar deschideri filosofice Nichita Stănescu, în Laus Ptolemei, sînt…

L.A.: Nu ştiu dacă această serie este tocmai fericită, dar…

O.P.: …mă gîndeam nu dintr-o perspectivă valorică, ci ca o atitudine…

L.A.: Primele două elemente îşi au locul, dar al treilea e cam de prisos…

O.P.: Acceptă-le deocamdată, pentru a constitui o tipologie din cel puţin trei nume. Cred că dacă am mai căuta prin Borges, am putea adăuga şi o altă referinţă. Sigur că sînt rapsodic adunate, la botul calului, în treacăt… Dar nu asupra caracterului axiologic al selecţiei vreau să stăruim. Ci aş vrea să spun că, după Einstein, după teoria relativităţii, pe care a formulat-o el şi pe care astăzi o vulgarizăm, cu mai multe erori sau mai puţine, după caz, lucrurile s-au cam schimbat. Nu mai condamnăm asemenea teorii artistice, în virtutea newtonianismului şi a copernicianismului nostru, ci le vedem mai ales prin perspectiva lui Thomas Kuhn, care vorbea despre o succesiune a paradigmelor, ca pe nişte exemple de imaginar ştiinţific. Aşadar le putem valoriza nu prin consecinţele lor utilitariste, practice, azi, ci printr-o anume frumuseţe intrinsecă, un spirit de geometrie, pe care în cazul lui Dante îl constată şi alţii. Pomeneai despre unele interpretări, urmate inclusiv de scheme ample şi detaliate, ale universului fizic şi metafizic, aşa cum transpare el din exegeza la Divina Commedia. Nu se poate contesta complexitatea acesteia, chiar dacă un fizician, sau un geolog, sau un metafizician, sau un teolog pot aduce diverse amendamente la respectivele formulări, întemeindu-se pe o altă cunoaştere, pe o altă viziune a lumii. Cred că am putea, aşa cum încearcă unii filosofi de astăzi, ca înainte de a condamna, să observăm frumuseţea unor asemenea viziuni. Se practică lectura lui Platon prin Heidegger, deşi e o distanţă mare de parcurs. Heidegger era mai apropiat de autorii presocratici. Sau de Hölderlin. Cred că putem face acest du-te – vino, putem inversa, în virtutea unei noi fundamentări, locurile într-o exegeză (“ce” prin “cine” citim?) şi nu l-aş marginaliza pe Dante, care încearcă să le ofere contemporanilor săi o înţelegere ptolomeică a lumii, văzînd în aceasta pur şi simplu o racordare, cu noi instrumente, cu metodologiile epocii lui, la o viziune dominantă. Sigur că putem să ne plîngem că Leonardo da Vinci a imaginat într-un anume fel zborul uman – şi nu cu rachetele americane de la NASA. Dar nu înseamnă că Leonardo n-a avut urmaşi. Uite cîte deltaplane avem şi există o frumuseţe a sportului cu deltaplanul, chiar şi un risc, care nu-l invalidează pe Leonardo, ci-l plasează într-un alt loc. Cred că putem recupera cultural asemenea aventuri, chiar dacă ele sfîrşesc epistemologic într-o fundătură. Ce părere ai?

L.A.: Diferenţa este că deltaplanul lui Leonardo mai zboară, pe cînd sistemul lui Dante nu funcţionează. A fost infirmat de evoluţia gîndirii ştiinţifice. E drept că poate avea rolul de completare a imaginii unei personalităţi polimorfe. Dar Dante nu pe tărîmul ştiinţific trebuie căutat. Mai ales dacă adăugăm şi uşoara sa înverşunare în a-şi impune nu forma artistică a demonstraţiei, ci însuşi conţinutul de valabilitate pragmatică.

O.P.: Hai să nu trecem înainte aşa de repede. Îmi amintesc, fiindcă veni vorba, de o faimoasă miniatură din romanele cu Alexăndria, în care Alexandru cel Mare este văzut ca strămoş al scafandrilor. El coboară sub mare, într-un clopot. Astăzi e aparent rizibilă povestea asta, sau oricum amuzantă şi interesantă, dar vedem pe canalul de televiziune Discovery cutare echipă de oameni de ştiinţă nebuni, combinată din fizicieni, arheologi, tîmplari şi aşa mai departe, care încearcă să refacă maşinile de luptă ale Evului Mediu, sau să redescopere secretul focului grecesc, sau chiar o scufundare în apele mării. Pe atunci, acesta era orizontul ştiinţific şi mi s-ar părea nedrept să-l facem naiv sau imbecil pe Dante, în tentativele lui, pentru că nu cred că era aşa. Ar fi interesant poate să ne întrebăm ce l-o fi apucat să încerce descifrarea secretelor lumii vizibile. Tu ce crezi?

L.A.: El avea fără îndoială o miză enciclopedică a abordărilor intelectuale. A fost un fel de Leonardo al Evului Mediu, am putea spune, dacă nu am forţa puţin terminologia.

O.P.: Era cumva un uomo universale, ce părere ai?

L.A.: Tocmai asta voiam să spun. Gîndeşte-te la elementele care prefigurează Renaşterea, prin abordarea distinctă a unor domenii aparent incompatibile, sau oricum îndepărtate. Dante a parcurs deja această cale! De la meditaţiile morale, filosofice şi ecleziastice, la cercetările de lingvistică, la cele de politologie, la cele de fizică şi astronomie – sau venind acum spre următorul titlu: Eclogae, anume o serie de versuri cîmpeneşti frivole, pe care tot dintr-o sfidare poetică le-a compus în ultimii ani, sau în ultimele luni ale vieţii sale – Dante a acoperit mai toate domeniile pe care i le putea oferi scrisul în acea perioadă.

O.P.: Era o influenţă a modelului antic aici? Horaţiu, Properţiu etc.?

L.A.: Da, fără îndoială. Deci l’uomo universale s-a născut în Italia înainte de Leonardo, şi acesta a fost însuşi Dante Alighieri! O lectură semnificativă ne-o oferă de asemeni culegerea de scrisori danteşti în latină: Epistolae. Este vorba de treisprezece texte, atestate ca aparţinîndu-i lui Dante. Potrivit unora, mai există şi altele.

O.P.: E primul care scrie epistole lirice?

L.A.: Nu sînt epistole lirice. Sînt mesaje cu finalităţi practice, pragmatice.

O.P.: În proză?

L.A.: Sînt scrisori pur şi simplu.

O.P.: Mă gîndeam că poate seamănă cu Scrisorile lui Eminescu.

L.A.: Nu, sînt scrisori efective, în care el le comunică anumite idei contemporanilor săi.

O.P.: Nu s-au păstrat exemplarele originale, din cîte înţeleg.

L.A.: Nu avem nici o literă scrisă personal de mîna lui Dante, ele sînt recopiate. Două dintre ele reprezintă de-a dreptul “scrisori deschise”, cum le-am numi azi. Poetul li se adresează florentinilor, pe care îi îndeamnă ca nu cumva să-i opună rezistenţă împăratului Henric al VII-lea, la venirea acestuia în Italia cu oastea, pentru că ar fi cea mai groaznică trădare din partea supusului, care se răzvrăteşte împotriva suzeranului. Sigur că Dante n-a fost ascultat, ba chiar aceste pătimaşe şi incendiare misive i-au atras alte neplăceri din partea contemporanilor, care l-au perceput ca pe un trădător. Dante le scrie apoi un mesaj inflamat tuturor regilor, principilor şi popoarelor din Italia, atrăgîndu-le atenţia asupra noului prilej istoric creat. O altă scrisoare este cea adresată lui Henric al VII-lea însuşi, care era un împărat tînăr, fără mare experienţă militară, strategică. El se “înţepenise” în nordul ţării, în diverse lupte de hărţuire. Întîrzia să coboare spre Florenţa, cetatea care, în optica lui Dante, reprezenta capul răutăţilor, era statul cel mai bogat al vremii, care cu banii săi recruta lefegii şi plătea ambasadori şi trăgea sforile împotriva împăratului. Şarpele trebuia călcat pe cap, nu pe coadă! Împăratul ar fi trebuit să vină şi să zdrobească Florenţa! Iar acest tînăr şi inexperimentat Henric al VII-lea se blocase şi îşi tergiversa campania militară în Nordul Italiei. Dante îl îndeamnă să vadă adevărata origine a răului, să vină şi să stîrpească năpîrca. (Prefigurez în cîteva cuvinte ce s-a întîmplat mai apoi. Dante îi transmite împăratului chiar personal acest mesaj al său, în unica audienţă care i-a fost acordată şi pe care el o pomeneşte în cuvinte veneratoare. Pînă la urmă Henric vine cu oastea în zona Florenţei, dar vlaga sa e deja pe terminate. Soţia Margareta îi murise la Genova. Oastea îi era demoralizată şi după cîteva săptămîni de asediu anemic, împăratul se retrage fără a mai insista, iar după o vreme se îmbolnăveşte el însuşi de malarie şi moare. Dante va vărsa lacrimi amare, la moartea ultimei sale speranţe de a se întoarce în oraşul şi în patria lui. Îl va plasa pe un loc glorios în Paradis pe acest Henric al VII-lea, ca pe omul care a vrut să aducă binele în ţinuturile italiene, dar viclenia şi ticăloşia contemporanilor nu i-au permis-o.)

O.P.: Toate scrisorile lui au un conţinut politic?

L.A.: Mai importante – din punct de vedere strategic – sînt nu acestea, pe care le-am pomenit deja, ci altele două. Mă gîndesc mai ales la cea adresată lui Cangrande della Scala. La ce se referă ea? Cangrande a fost unul dintre marii protectori ai lui Dante. Poetul, cînd a rămas în exil, s-a oprit succesiv pe la diverse curţi nobiliare, unde seniorii locali l-au onorat şi i-au acordat protecţie. Unii. Alţii nu prea, şi Dante a trebuit să plece mai departe, pentru că a fost persiflat. Printre protectorii săi de vază a fost acest Cangrande della Scala, care a fost generos cu Dante, l-a cadorisit în repetate rînduri. Poetul nu ezită să-i mulţumească, într-una din terţinele Paradisului (ceea ce a dus la anumite strîmbături din nas privind decenţa gestului, din partea lui Papini, bunăoară). Trebuie adăugat de asemeni că el îi dedică în mod explicit Paradisul, a treia cantică, lui Cangrande della Scala, în semn de mulţumire. Aşadar există această scrisoare semnificativă, a XIII-a, pe care poetul i-o adresează lui Cangrande. De ce este ea extrem de importantă? Dante îşi destăinuie aici şi îşi detaliază intenţiile estetice pe care le-a urmărit scriind Divina Comedie.

O.P.: Cangrande nu era cumva unul din marii condotieri ai vremii?

L.A.: Exact. Era un luptător, un căpitan de oaste, om curajos şi plin de iniţiative, dar se pare că a fost şi generos cu anumiţi artişti ai vremii, iar Dante s-a aflat printre ei cu siguranţă.

O.P.: Modelul de Mecena care va deveni faimos în epoca ulterioară.

L.A.: Da. Lorenzo de’ Medici şi toţi ceilalţi. Ce spune Dante în scrisoarea sa către Cangrande? Aminteşte faptul – pe care l-am prefigurat şi în dăţile trecute – că există mai multe niveluri de înţelegere a unui text (după modelul biblic) şi că el cu bună ştiinţă şi-a construit opera supraetajată, pe diverse sertare. Lucrarea trebuie urmărită în mai multe aspecte. De asemenea – o spune în mod foarte apăsat şi explicit –, primul scop pe care l-a urmărit scriind Divina Comedie a fost să instituie o operă cu valoare de învăţătură pentru contemporani şi urmaşi. Deci o finalitate pedagogico-utilitară. Înaintea oricăror speculaţii de natură metafizică, literar㠖 frumuseţea, strategia estetică, intertextualitatea etc. – care există, primul ţel efectiv urmărit acesta a fost: să ofere o carte de învăţătură! Inclusiv dintr-un asemenea punct de vedere (deşi asta Dante n-o mai spune deschis), nu e hazardat să punem în analogie Divina Comedie cu Biblia. Este cartea care are finalităţi practice, care vrea să acţioneze asupra contemporanilor. Nu e o simplă operă teoretică. Nici pomeneală de abstragerea din realităţi, de zugrăvirea fantazioasă şi romanţată şi imaginară a unor tărîmuri inabordabile şi inaccesibile. Nu. Aceste spaţii supranaturale reprezentau un pretext de acţiune directă şi nemijlocită asupra contemporaneităţii.

O.P.: Poate că totuşi a face această asemuire doar cu Biblia e un exerciţiu de trufie. Sau, în orice caz, un gest unilateral pe care ar merita să-l mai nuanţăm. În Divina Comedie, Antichitatea îşi are emisarul ei de vază, care devine un soi de personaj cu funcţie psihopompă, care îl poartă pretutindeni pe protagonistul Dante în periplul său. Şi în lumile reci, infernale, dar şi în lumile calde, paradisiace.

L.A.: Asta e deja o strategie literară, prin intermediul căreia autorul îşi expune mesajul.

O.P.: De acord. Mai adaug că, prin transformarea de sine în personaj, în erou al acestui periplu, Dante îşi creează oportunitatea de a deveni, măcar într-un mod uman şi foarte asumat, judecătorul unor lumi – al celor care au fost şi al celor care plutesc deasupra noastră. O sumedenie de contemporani ai lui mai în vîrstă, care au decedat, o sumedenie de antecesori sînt bine ţintuiţi acolo, prin hăurile iadului. Tot aşa cum alţii beneficiază de premii din partea lui Dante. Nu e aşadar o întîmplare că, dintr-un punct de vedere, Divina Comedie poate fi considerată un soi de top al lumii care “conta” în conştiinţa lui Dante şi a epocii, a contemporanilor săi.

L.A.: Aşa este. Lumea a insistat pe aceste “topuri”. Dar eu cred că ele trebuie apreciate mai degrabă în subsidiar. Giovanni Papini are în monografia sa un capitol incitant, care chiar aşa se cheamă: Dante profesor. Papini are mare dreptate să observe un lucru: strategiile de expunere didacticistă, profesorală, sînt excelent aplicate de Dante. Nu există mărturii atestate că Dante ar fi predat vreodată undeva, dar el, prin intuiţia sa, prin reflexul intelectualului rasat, şi-a însuşit extraordinar anumite strategii retorice. Una dintre ele este că profesorul, atunci cînd expune o teorie sau o stare de fapt, trebuie imediat s-o ilustreze prin exemple, pentru a se face înţeles. Dacă se abstrage în teoria rigidă şi seacă, îşi asumă ipoteza de a vorbi singur. Or aşa ceva cred că nu-şi doreşte nici un profesor adevărat. Dante e conştient de un asemenea risc şi-l evită adesea: el enunţă păcatul, îl ilustrează prin diverse torturi, iar apoi îl exemplifică prin persoane, personaje, personalităţi care au greşit în acea direcţie. Sau enunţă virtutea, o ţintuieşte ca într-un insectar pe o anumită treaptă a mîntuirii, iar apoi o exemplifică prin diverşi sfinţi şi suflete beate.

O.P.: Dar să ştii că asta nu mi se pare o metodă biblică, ci e mai curînd strategia predicatorilor…

L.A.: Sigur că da. E o strategie de expresie pedagogică…

O.P.: E ceea ce făceau monahii, în predicile lor, cu aşa numitele exempla. Predicau o virtute sau combăteau un viciu, iar apoi dădeau exemplele. Aşa încît mi se pare mai apropiat de tradiţie, decît de ceea ce devine central de la Reformă încoace: textul biblic. Sigur că orizontul biblic îl regăsim la Dante, dar totuşi el aparţine unei Biserici Catolice care se afla înaintea criticii aspre ce dădea ultimul cuvînt textului Bibliei, pe care Martin Luther o aduce. Eu n-am mai găsit descrieri atît de pregnante ale Infernului. Să fiu iertat: poate că el aici a avut o revelaţie! Asta n-o ştim. Dar în orice caz, ştim că imaginează, lucrează cu procedeele imaginaţiei literare. Foarte pregnant. Atît de pregnant încît Purgatoriul lui, de pildă, îl face astăzi pe Jacques Le Goff să scrie o carte despre Naşterea Purgatoriului. La Dante avem un apogeu al teoriei Purgatoriului. În sensul acesta aş nuanţa ceea ce ai spus. Sigur că Dante este, cu marea lui operă, în situaţia de a da o replic㠖 nu în răspăr – Bibliei (spun o erezie acum!), nu de a o completa, ci de a o nuanţa, de a o interpreta prin propria sensibilitate şi cunoaştere, în orizontul epocii în care se află, a lumii unor preoţi care nu ştiu cît cunoşteau din integralitatea Bibliei, dar în orice caz se situau într-o tradiţie biblică, fără nici un fel de dubiu.

L.A.: Aici vreau să revin şi să insist pe ceea ce spuneam. Pe unii i-au şocat numele celebre: personalităţile de excepţie, împăraţii, papii care se găsesc mai ales în Infern. De aceea a fost Dante acuzat de trufie, de răfuială personală şi de diverse parti-pris-uri. Ele există, fără îndoială. Toţi artiştii au – atunci cînd sînt semnificativi – o perspectivă apăsată de exprimat. Dar, aşa cum se văd lucrurile din punctul meu de vedere, de-acum, din secolul XXI, acele nume citate şi ştiute – sînt cu sutele –, numele de elită ale culturii mondiale, ale credinţei…

O.P.: …ale politicii…

L.A.: …ele slujesc drept exemple! Riscul este să dăm mai mare importanţă exemplului, şi nu teoriei!

O.P.: Nu e de mirare, fiindcă exemplul e concret. Te izbeşte.

L.A.: Da. E mai plastic. Dar, din intuiţia mea, din felul cum am citit eu Divina Comedie, am motive să cred că pentru Dante era mai importantă teoria expusă! E drept că, fiind ea mai aridă, atenţia cititorilor a alunecat tocmai spre acest “tupeu”, spre aceast㠓nesăbuinţă”, spre acest “orgoliu” – cum le-au considerat unii – de a se cita nume glorioase în contexte infamante. Însă nu numele erau importante, ci păcatul pe care ele îl ilustrau! În concluzie şi revenind, misiva către Cangrande della Scala e esenţială pentru reflectarea unei (auto)conştiinţe estetice extrem de limpezi şi de mature pentru perioada şi contextul în care se manifestă. O altă scrisoare importantă, căci regăsim în ea orgoliul, dar şi demnitatea, verticalitatea şi caracterul răspicat al unor luări de poziţie ale lui Dante, este aşa-numita epistolă către “Prietenul din Florenţa” (All’amico fiorentino), pe  care am tradus-o şi am comentat-o inclusiv eu în România literară, acum zece ani.

O.P.: S-au dat divulgări ale numelui? Cine era destinatarul scrisorii?

L.A.:  Există diverse ipoteze. Unii spun că ar fi un nepot al lui Dante, rămas la Florenţa, şi care nu e numit tocmai pentru a nu fi periclitat. Alţii zic că este un prieten al unei rude. În fine.

O.P.: Ştii ce-mi aminteşte asta? Corespondenţa lui Cioran cu Noica… Nu crezi?

L.A.: Da, posibil. În ce constă această epistolă şi de ce este ea impresionantă, chiar şi în ziua de azi? Ne amintim că Dante fusese condamnat la moarte, să fie ars pe rug, după ce a rămas în exil şi s-a mobilizat, împreună cu alţi refugiaţi, împotriva Florenţei. Apoi el s-a retras din activităţile politice şi şi-a văzut de redactarea Divinei Comedii şi de biografia sa zbuciumată, marcată de numeroase pelerinaje şi refugii. A revenit a doua oară în epicentrul politicii, cu ocazia campaniei militare a lui Henric al VII-lea, cînd iarăşi s-a implicat extrem de zgomotos, prin scrisori deschise de o violenţă rară, împotriva Florenţei. Ca atare, florentinii din nou se răzbună pe el şi-l condamnă a doua oară la moarte, de data asta prin decapitare, îndată ce va fi prins. Iată-l pe Dante de două ori sortit pedepsei capitale, în mod succesiv. Există totuşi, după această situaţie, o tentativă de reconciliere din partea oraşului. În ce sens? Conducerea Florenţei proclamă un edict de absolvire, de graţiere a tuturor proscrişilor. Ei pot veni acasă fără nici o problemă, patria generoasă îi iartă. Cu două condiţii: să-şi recunoască vina, plătind o sumă simbolică, şi să accepte să defileze prin centrul oraşului, din faţa închisorii şi pînă la intrarea în biserică, îmbrăcaţi în rase de penitenţă, ca un fel de umilinţă publică pe care şi-o asumă în faţa patriei pe care au insultat-o. Dacă ei acceptă aceste două condiţii (să plătească o sumă infimă şi să-şi ceară iertare participînd la procesiune), cetatea îi iartă şi-i reprimeşte. Prietenul – rămas nenumit – îi semnalează rapid respectiva situaţie poetului, crezînd că-i face o mare bucurie. Dar exilatul îi răspunde extrem de răspicat şi tăios: aceasta să fie calea pe care Dante, marele om de litere, ar trebui s-o urmeze pentru a reveni în ţară? Eu, care am asudat pe cărţi şi am luptat pentru binele patriei mele, să mă întorc la mine acasă după mai bine de cincisprezece ani ca ultimul infractor, alături de un Ciolo?! (Cercetătorii au găsit apoi că numitul Ciolo era un pungaş care şi-a ars actele contabile şi care, cu ocazia aceasta, s-a întors şi s-a spălat de păcate.)

O.P.: Ciolo – contemporanul nostru!

L.A.: Da. Avem nişte Ciolo şi printre noi… Aşadar pungaşul putea fi iertat, în schimb Dante, personalitatea de frunte a Florenţei, trebuia să se alinieze cot la cot cu infractorii şi să recunoască o vină pe care n-o comisese. Adică ce? Că a delapidat? Dar el n-a delapidat! Acela fusese doar pretextul pentru alungarea sa, fiindcă era un adversar politic. Ce-ar fi trebuit să recunoască sau să retracteze? Propriile sale convingeri etico-morale? Ele nu se modificaseră în esenţă. La fel fulmina împotriva imposturii, a nedreptăţii şi a nemerniciei, de orice parte a baricadei o găsea. În acest context, Dante refuză întoarcerea, cu tonul indignării şi al orgoliului ultragiat. Spune el: o bucată de pîine şi razele soarelui le voi găsi şi în exil, cum le-am găsit şi pînă acum. Cărţile mele le voi scrie în continuare, aici unde mă aflu. Dacă Florenţa doar aşa mă vrea înapoi, ca pe un pungaş, eu ca infractor acasă nu mă duc! Dacă însă Florenţa va găsi o altă cale, şi anume să mă primească acoperit de onoruri şi să îmi aşeze pe frunte cununa de lauri, în Baptisteriul San Giovanni (unul din punctele de prestigiu central ale oraşului), atunci voi reveni cu paşi grăbiţi! Dacă ei mă cheamă ca pe un poet de seamă, pe care vor să-l omagieze, vin cu bucurie. Dar dacă vor să mă vadă ca pe un pungaş care-şi cere iertare, eu în Florenţa nu mai pun piciorul!

O.P.: Aici, dincolo de poziţia orgolioasă şi de conştiinţa de sine artistică pe care o manifestă o asemenea aşezare în discurs, eu recunosc itemi culturali prestigioşi, de la pretenţia aparent absurdă a lui Socrate, judecat, de-a primi hrană în pritaneu, pînă la un autor pe care tu, Alex, îl admiri foarte mult, mă refer la scriitor, de astă dată, nu neapărat şi la omul cu atitudini civice, Paul Goma, care a respins invitaţia preşedintelui Ion Iliescu de-a reveni în patrie. Ba chiar şi pe a preşedintelui Mircea Snegur.

L.A.: Motivul a fost acelaşi: el nu călătoreşte în ţări comuniste!

O.P.: Ca la Dante!

L.A.: Da, pe undeva. Sigur că personalitatea proeminentă, pentru secolul XX, a lui Paul Goma în cultura română e de natură să ne impresioneze şi să ne stîrnească o admiraţie neîngrădită de rezervele pe care acelaşi Paul Goma ni le provoacă, de data asta, cu scrisul său antisemit din secolul XXI. Acestea sînt, pe scurt, operele în limba latină ale lui Dante Alighieri. S-o mai spunem încă o dată: ele reflectă, fiecare, o anumită sferă de activitate, un anumit domeniu. Avem un Dante bun lingvist, un Dante bun dialectolog, un Dante bun politolog în scrierile sale teoretice, un Dante cu o personalitate mîndră şi orgolioasă, un Dante foarte conştient de conceptele sale estetice, pe care le expune teoretic, explicitînd cu extremă claritate ceea ce aplică apoi în practică, şi un Dante migălos om de ştiinţă, dar ale cărui teze nu mai stau în picioare, o dată cu trecerea timpului. Iată că Dante Alighieri, prin opera sa presupus minoră, în limba latină, face primii paşi către constituirea conceptului de uomo universale, pe care apoi îl va ilustra cu pregnanţă Leonardo da Vinci.

O.P.: În opinia ta, citind atît textele publicate iniţial în latină (traduse azi şi în italiană, şi în română), cît şi pe cele italieneşti, unde crezi că se simţea Dante mai “acasă”? Dincolo de pledoaria clară pe care o face pentru folosirea limbii italiene… În textele savante, printre membrii elitei, care folosea încă latina, cu tot ce presupunea o bună cunoaştere a ei, dar şi un orgoliu al savantlîcului, sau printre cei care foloseau italiana, deci printre autorii care puteau stabili o comunicare mai directă, mai percutantă cu cititorii, cu consumatorii într-un sens foarte larg (e vorba şi de lecturi publice, de recitări din memorie) ai operelor italieneşti?

L.A.: Anumite speculaţii avansează ipoteza că Dante ar fi avut un sejur la Paris. Fie pentru a studia, fie ulterior, aflîndu-se în exil. Această călătorie pariziană nu e atestată în mod ştiinţific, de biografii săi italieni, aşa că nu ne putem baza pe ipoteza respectivă. Fapt este că există numeroase ecouri ale limbii franceze, din punct de vedere atît lexical cît şi sintactic, chiar în Divina Comedie. Eu aş putea să hazardez această ipoteză, că Dante avea, pe lîngă italiană şi latină, chiar şi o bună cunoaştere a francezei. În orice caz, Parisul era capitala culturală a Europei de atunci.

O.P.: Ar putea fi vorba de influenţe culturale care să nu presupună neapărat deplasarea lui Dante pe tărîm francez.

L.A.: Sigur că da. Putea să fi cunoscut unele manuscrise, sau diverşi “girovaghi”, artişti ambulanţi, cu care să fi schimbat idei.

O.P.: Dar să te întreb altceva: corespondenţa e în italiană sau în franceză?

L.A.: Corespondenţa e în latină. Toate cele 13 texte atestate.

O.P.: Atunci s-ar putea ca el să fi respectat o uzanţă a epocii, tot aşa cum, pentru a da un prestigiu mai intens luărilor sale de poziţie, să fi ales voluntar latina, nu neapărat fiindcă s-ar fi simţit mai bine în interiorul ei.

L.A.: Ca să răspund la întrebarea anterioară: cred că pe lîngă italiană şi latină, am putea, speculînd puţin, să-i ataşăm şi franceza. Repet: reminiscenţe puternice ale ei se regăsesc în Divina Comedie. Dar unde se simţea Dante mai “acasă”? Ipoteza mea este că, la fel ca azi, cînd asistăm la o explozie de plurilingvism, dacă îl întrebăm pe un poliglot în ce limbă se simte mai în largul său, poate ne va răspunde că limba este de fapt un instrument, prin intermediul căruia el îşi transmite propriile concepte, sentimente, stări sufleteşti, imagini despre lume şi univers şi îşi adaptează limba la persoana colocutorului. Cred că acesta a fost şi cazul lui Dante. El avea nişte concepte foarte clare. Sînt convins că se întemeia, în primul rînd, pe o sumă de precepte de natură etică, morală, cărora le-a rămas fidel de-a lungul întregii vieţi. Interesant: politic, putem constata că în tinereţe a fost guelf alb, a plecat în exil şi s-a îndepărtat de guelfi, a fost apropiat ghibelinilor, ca şi cum ar fi trecut de cealaltă parte a baricadei. Un observator superficial ar putea să spună că Dante a schimbat taberele politice. Nu. El a rămas consecvent unor principii de natură etică. Se răzvrătea împotriva imposturii, a trădării (care era culpa cea mai abominabilă pentru el). Ca atare pedepsea – măcar verbal – trădarea, acolo unde o vedea, indiferent în care tabără. Nu era un activist politic, în sensul strîmt, cotidian, ci un partizan al conceptelor de natură etică. Din acestea derivă apoi o gamă de concepţii de natură socială: impunerea ordinii într-un teritoriu geografic haotic, al peninsulei italiene, încurajarea unei noi limbi (italiana). Treptat, dinspre fundamentele de natură etică, se înalţ㠓construcţia” pe diverse paliere: socialul, care se slujeşte de lingvistic. Toate sînt înmănunchiate în concepţia politologică, reflectată de echilibrul dintre antiteze, dintre Papă şi Împărat. Armonia politologică este de natură să omogenizeze edificiul, cu diversele sale compartimente şi etaje. Că acest edificiu Dante l-a expus în latină, atunci cînd a vorbit despre latura sa lingvistică, sau în italiană, cînd a realizat Divina Comedie, e mai puţin important. Semnificativ este că a rămas consecvent şi pertinent în întreaga sa construcţie.

O.P.: Evident că răspunsul meu e contrar frumoasei ipoteze intelectuale pe care o propui. Altfel ne-am plictisi! Aş spune foarte simplu că Dante nu avea cum să nu se simtă cel mai bine în limba maternă. A învăţat-o de mic copil, a auzit-o pretutindeni împrejur. Cîntecele toate, poezia erau în “florentină”, acel dialect “vulgar” care se vorbea în zona lui, în Toscana. Sigur că avem cazuri, în istoria culturii moderne, de inşi care s-au simţit în elementul lor într-o limbă străină prestigioasă, internaţională. Nu aş începe cu Cioran, care este în România cel mai cunoscut şi care a refuzat consecvent, din anii ‘50 pînă la sfîrşitul vieţii, să mai scrie în român㠖 şi într-o perioadă compactă chiar să mai stea de vorbă cu compatrioţii –, preferînd franceza. M-aş referi la Leibniz, care a apelat în operele sale, cu o consecvenţă şi o pricepere remarcabile, la limba franceză, pe atunci lingua franca. În secolul Luminilor, era cea mai prestigioasă. Arhiva Leibniz – pe care am vizitat-o la Münster şi care (o spun ca o anecdotă, fiindcă tot veni vorba) s-a datorat în mare măsură efortului cercetătorilor vest-germani care s-au deplasat în R.D.G., la vremea respectivă, şi au cărat adeseori clandestin, în rucsaci, fotografiate cu aparatele de care dispuneau, ca într-o acţiune a lui James Bond, filă cu filă, multe din manuscrisele leibniziene care atunci se aflau dincolo de graniţă, în lagărul socialist – este plină aşadar această arhivă de manuscrise franceze. Corespondenţa sa cu capetele încoronate, totul este în limba franceză.

L.A.: O situaţie analogă se înregistrează în cazul lui Carlo Goldoni, cel mai important dramaturg italian. În ultimii ani ai vieţii, datorită ostilităţii tot mai accentuate a veneţienilor, a fost constrîns să plece definitiv la Paris. A fost stipendiatul şi protejatul regelui Franţei. Ultimele opere şi le-a redactat în franceză. Se păstrează încă aceste Mémoires ale lui Goldoni.

O.P.: Sînt traduse şi în română.

L.A.: Ba chiar şi în italiană.

O.P.: Neexcluzînd aşadar asemenea cazuri din discuţie, cred instinctiv, fiindcă principala sa operă e scrisă în toscană, că Dante s-a simţit în largul lui în această limbă.

L.A.: Asta e indiscutabil. Vreau să subliniez că există numeroase pasaje textuale, în care Dante îşi mărturiseşte în mod explicit…

O.P.: …ataşamentul…

L.A.: …chiar pasiunea faţă de limba italiană. El scrie un tratat întreg în apărarea şi promovarea acestei limbi minunate care este italiana (De vulgari eloquentia). Prima carte din Convivio tocmai despre aşa ceva tratează. Este limpede că opţiunile de natură sentimental㠖 şi inclusiv raţional㠖 ale lui Dante merg spre noua limbă a poporului. Pe de altă parte, însă, ceea ce eu voiam să spun e că Dante avea din reflex, cred, această cizelare, sau măcar politeţe de a i se adresa fiecăruia pe limba lui. Atunci cînd vorbea cu un savant, îl lua pe latineşte. Dacă îi vorbea în italiană, risca să nu fie luat în serios. Pentru c㠓Uniunea European㔠Medievală folosea limba latină. Sau riscul era să nu fie înţeles. Pe lîngă acela de a fi eventual dispreţuit, pentru că folosea un grai “popular”. Sau Monarchia, tratat de politologie care se adresează nu numai peninsulei italiene, ci îmbrăţişează o realitate imperială, continentală, în raportul dintre Papă şi Împărat, exprimă o problemă europeană. Mitteleuropeană. Li se adresează nu doar locuitorilor peninsulei, ci multor savanţi care vehiculează informaţiile în latină. Există acest reflex de a i se adresa fiecăruia pe limba sa. Dar pasiunea şi opţiunea conştientă sînt în favoarea italienei, şi ca atare Dante scrie cea mai importantă capodoperă a acestei limbi (Divina Comedie). Dar să ne referim în continuare la opera dantescă în italiană. Primul titlu, pe care l-am amintit deja pe scurt, se numeşte Vita Nuova. Este o scriere de tinereţe, probabil adolescentină sau post-adolescentină.

O.P.: S-a putut stabili cu precizie?

L.A.: Nu. Ca toate celelalte opere ale lui Dante, cu excepţia Divinei Comedii, a rămas neîncheiată. Toate sînt neterminate, din diverse motive: biografia agitată etc. Atenţia distributivă a autorului a confluit spre redactarea şi definitivarea Divinei Comedii. Ce este Vita Nuova? E o scriere autobiografică alcătuită, formal, din text epic, pe alocuri intersectat de versuri. Este un mixtum de epic şi liric. Ca ton al expresiei, este preponderent liric. Dante ne relatează experienţele sale din tinereţe şi mai ales dragostea sfîşietoare pentru Beatrice. Pe care – ziceam şi data trecut㠖 a văzut-o prima dată la 9 ani, în biserică. A revăzut-o după alţi 9 ani. Avem această simbolistică a cifrei 9. Putem va să zică să considerăm textul la nivel literal şi să ne închipuim un puştan care merge la biserică şi zăreşte o fetişcană, de care se îndrăgosteşte pentru tot restul vieţii. Sau să-l considerăm la nivel alegoric, şi atunci facem o reflecţie asupra cifrelor, ne gîndim că 9 este 3 x 3. Iar 3 este cifra perfecţiunii, o aluzie clară la Sfînta Treime. Ne gîndim că 3 x 3 este Treimea la cub, deci Beatrice este perfecţiunea întruchipată. În acest caz, înţelegem altceva decît simplul fapt că Beatrice a avut doar 9 ani, atunci cînd a fost zărită în biserică. Tînărul Dante este de o sentimentalitate maladivă, nu îndrăzneşte să-i adreseze cuvîntul, doar o admiră de departe şi fuge acasă, în “camera lacrimilor”, şi se pune pe plîns, datorită emoţiei intense şi excesive care îl sugrumă, la ideea că a văzut fiinţa perfectă. Beatrice îl neglijează. Pe de altă parte, el, extrem de sensibil şi introvertit, nu vrea să-şi expună sentimentele spre batjocura prietenilor, şi atunci se ascunde, se camuflează, nu spune nimănui, ba chiar inventează o altă iubire, “femeia-paravan”. Se preface, adică, îndrăgostit de alta, ca să abată bîrfele şi răutăţile lumii către aceasta, pe care de fapt n-o iubeşte, şi pentru a proteja imaginea adevăratei fete iubite. E o întreagă strategie la mijloc. Beatrice află că Dante ar fi îndrăgostit de alta – cum zice lumea – şi-i refuză salutul. Motiv de tragedie. Din nou Dante merge şi plînge. Cam în tonul acesta se desfăşoară Vita Nuova. O scriere de tinereţe, puternic tributară lui dolce stil nuovo, despre care am mai pomenit în treacăt şi pe care am putea să-l detaliem aici, pentru cei care poate nu sînt familiarizaţi cu lirica medievală. Ce este acest dolce stil nuovo? E un curent literar ce-şi găseşte originea în Guido Guinizzelli, poet care l-a precedat pe Dante cu cîteva zeci de ani şi a scris o poezie programatică, intitulată Al cor gentil rempaira sempre amore (La sufletul nobil se-ntoarce mereu ca-n patrie iubirea). Denumirea de dolce stil nuovo provine dintr-o terţină a lui Dante însuşi. Care este esenţa conceptuală a acestui curent literar tipic medieval? Sîntem în sfera poeziei aulice, aristocratice, unde în centrul atenţiei se află doamna, femeia iubită. Dar ea este eterizată, este conceptualizată. Nu vom întîlni o descriere fizică a ei. La Petrarca ştim că Laura era blondă. Despre Beatrice nu ştim nici dacă era blondă sau brunetă, nici dacă era slabă sau grasă, nici dacă era scundă sau înaltă. Întîlnim doar conceptul de femeie, care este perfect (ca orice concept). O altă trăsătură importantă: să nu uităm că sîntem în Evul Mediu, care are o cultură prin excelenţă religioasă, bisericească. Tot ce se întîmplă pe Pămînt este o proiecţie a voinţei Cerurilor. Noi nu putem face nimic de capul nostru, sîntem predestinaţi într-o anumită direcţie, pe care a hotărît-o Dumnezeu, atunci cînd ne-a adus pe lume. Femeia – întrucît este un concept al perfecţiunii – unde sălăşluieşte oare? În ceruri, desigur, în preajma lui Dumnezeu însuşi, care este Perfecţiunea deplină. Iată un concept fundamental pentru dolce stil nuovo, cel de “donna angelicata” (“femeia înger”), care reprezintă mesagerul, trimisul, solul venit din Cer pe Pămînt spre a ne revela miracolul, “venuta da cielo in terra a miracol mostrare” (cum spune Dante într-unul dintre celebrele sale sonete). Femeia este intermediarul dintre Dumnezeu, pe de o parte, şi noi, muritorii păcătoşi, pe de altă parte, care nu tînjim în nici un caz la farmece de natură trupească, instinctivă. Marea noastră aspiraţie este către perfecţiunea spirituală şi dobîndirea Paradisului, pentru că doar acolo vom fi cu adevărat fericiţi. Femeia este cea care ne deschide calea spre transcendent. Femeia este agentul lumii metafizice şi mijloceşte mîntuirea. Iată o ipostază foarte îndrăzneaţă, cu conotaţii cam eretice. Anumite trăsături ale Beatricei frizează de-a dreptul sacrilegiul (după cum scrie şi Papini). Dante vorbeşte despre Beatrice în cuvintele înflăcărate şi pătimaşe cu care Biserica se referă la Sfînta Fecioară. Dar acest “sacrilegiu” este caracteristic pentru dolce stil nuovo, curent a cărui poetică e aplicată de Dante în Vita Nuova şi reluată apoi din nou, în pasaje ample din Paradis.

O.P.: Sigur că istoricul din mine simte nevoia să spună că oricît de inovativă ar fi fost această centralitate acordată nu atît chipului feminin, cît conceptului de femeie, ea era una care fără îndoială avea premergători. Iarăşi aş trimite la poezia trubadurilor, din a doua jumătate a secolului al XII-lea, şi apoi la tot secolul al XIII-lea. Trubadurii, dar şi truverii şi Minnesängerii. Aş aminti tratatul lui André Chapelain, despre iubirea curtenească, privit de altfel cu destulă suspiciune de către Biserică.

L.A.: Se pare că o aluzie limpede, textuală, aproape un citat din Andreas Capellanus există în cîntul V din Infern, în episodul iubirii dintre Francesca da Rimini şi Paolo Malatesta.

O.P.: Atunci lucrurile există cu adevărat într-o comunicare, unele cu altele. S-a spus însă şi că poezia conţinînd această concepţie, aşa-numitul amour courtois, este influenţată de anumite tipuri de poezie arabă. Aşadar cruciadele n-au trecut fără episoade de aculturaţie, fără importuri şi sugestii în zona aceasta a mentalităţii, a culturalului, şi sigur că se poate invoca o întreagă literatură, le roman de la Rose, toată starea de spirit care este o certitudine pentru lumea cultivată şi pentru lumea bogaţilor. Nu ştim cît de mult mergeau aceste lucruri în “jos”, înspre păturile populare. Poate că erau mai lipsite de romantism, mai brutale, sub constrîngerile socialului şi ale lipsei de cultură şi educaţie. În orice caz, fără îndoială există autori care au susţinut că secolul cruciadelor a inventat iubirea occidentală şi că ea este, dacă vrem, o inovaţie pe care Evul Mediu dezvoltat, aflat la apogeul său, o poate revendica pentru sine. În ce priveşte Vita Nuova, aş zice doar atît că, din relatarea pe care o faci, rezultă că Dante scrie – aşa cum înţelege el şi asumînd această experienţă în nume propriu – o proză a seducţiei, a micilor tertipuri ale dragostei, căreia nu i te poţi împotrivi. Dar cu o notă care mă duce cu gîndul la marile şi cunoscutele romane ale secolului XVIII, cu oftaturi, cu plînset, cu retrageri strategice şi cu pedepse simbolice, dar resimţite cu brutalitate pătimaşă de o sensibilitate care nu era doar a poetului, ci şi a îndrăgostitului. Cred că putem valoriza în acest sens, nu-i aşa? N-avem un soi de Suferinţele tînărului Werther, toată lumea mai trăieşte o vreme. Noi astăzi ştim că Beatrice a murit tînără. Dar aş spune un lucru, apropo de discuţia dacă Beatrice din Divina Comedie a existat sau este doar un concept, o reprezentare. Eu cred că ambele lucruri coexistă, nu se exclud unul pe altul. O pledoarie atît de pasională cum o întîlnim în Vita Nuova nu putea să aibă la bază un simplu concept.

L.A.: Sigur că da. Spuneai că trebuie să lămurim un aspect: Vita Nuova e un roman al seducţiei. Probabil. Dar să ne înţelegem…

O.P.: Dante e cel sedus!

L.A.: Exact. Fiindcă altfel rişti să înţelegi că el pune în aplicare o sumă întreagă de strategii pentru a seduce femeia.

O.P.: În orice caz, o strategie ai menţionat-o…

L.A.: Or este chiar invers! El este sedus în mod spontan şi instantaneu, iar Vita Nuova este o sumă fenomenologică a suferinţelor din dragoste.

O.P.: Şi a unor tertipuri…

L.A.: Rezultatul faptului de a fi fost deja sedus de către femeie.

O.P.: Totuşi el face să ajungă la urechile Beatricei faptul că ar iubi pe alta.

L.A.: Da, dar asta e o strategie pentru a o feri de răutăţile lumii.

O.P.: Dar şi pentru a-i stîrni invidia...

L.A.: Poate da, poate nu. Se întreba Papini – tot la el ne întoarcem – dacă Beatrice îl va fi iubit cu adevărat pe Dante. Comentatorul înclina să creadă că nu. Noi completăm acum: dacă Dante nu a pus la punct o sumă de strategii pentru a seduce, ci s-a lăsat sedus, se pare că nici nu a avut un succes prea mare, în plan biografic.

O.P.: Mă gîndesc doar atît, că descoperim un Dante extrem de labil în dragoste. Dante bietul, sedus sau nu…

L.A.: Sedus şi abandonat. Malgré soi…

O.P.: Dante este, în aceste scrieri, un tînăr care suferă din dragoste. Care nu se fereşte s-o afirme, iată, într-o operă literară. Or ulterior, la maturitate, în opera politică, în epistolele despre care am vorbit, el apare ca un ins intransigent, adeseori dur, vituperează împotriva tuturor. Se pare că au existat nişte cotituri în formarea caracterului său.

L.A.: Aşa este. Scrisul lui reflectă cu admirabilă transparenţă evoluţia personalităţii: de la hipersensibilitatea care izbucnea în lacrimi, în perioada adolescentină, el ajunge omul politic, omul de stat, devine persoana verticală care îşi arogă dreptul de a le indica şi celorlalţi calea cea dreaptă. O operă de maturitate interesantă, importantă, în domeniul scrierilor italiene, este Il Convivio (Ospăţul). Avem de-a face cu o scriere de factură estetică amplă…

O.P.: Are vreo legătură cu ideea Banchetului platonician?

L.A.: Sigur că da. Se revendică direct de la Banchetul lui Platon. Adică e o desfăşurare de înţelepciune filosofică, peste care pluteşte reminiscenţa lui Platon, alături de Aristotel, citat încă din primele cuvinte.

O.P.: Ospăţul nu are loc la o masă, cu delicatese culinare, ci cu bunătăţi ale spiritului.

L.A.: Tot operă neterminată este. Structurată, din ceea ce s-a păstrat, în patru cărţi. Cum sînt ele constituite? Fiecare debutează cu o canţonă a lui Dante, pe care autorul apoi, nemulţumit de faptul că n-a fost înţeleasă potrivit intenţiilor sale de creator, porneşte şi o interpretează, o comentează. Este un tratat de critică literară, au pied de la lettre, dar dinspre observaţiile stilistice, scriitorul alunecă la consideraţii de natură estetică, pe care apoi le dublează cu cele de natură filosofică, le împănează cu citate şi analogii din literatura antică şi medievală etc. Practic realizează un fel de sinteză a înţelepciunii filosofice şi estetice a vremurilor sale şi  a înaintaşilor săi. S-ar putea spune foarte multe despre Convivio. În demersul nostru de esenţializare şi sintetizare a aspectelor legate de Dante, ajunge să subliniem următorul lucru. Aici sînt reluate în mod explicit şi analizate cele patru sensuri în care pot fi înţelese Sfintele Scripturi: literal, alegoric, moral şi anagogic. Dante ne explică ce va să zică fiecare din aceste sensuri, felul cum pasajul biblic se poate decripta supraetajat. Demersul dantesc din Convivio e globalizator, dar avînd o finalitate practică. Nu e cîtuşi de puţin abuziv să preluăm schema de lectură aplicat㠖 prin cele patru niveluri de comprehensiune – Bibliei şi s-o transpunem în chiar decriptarea sensurilor Divinei Comedii. Nu insist, pentru c㠓il tempo spinge” (timpul ne zoreşte). Mai trebuie amintit neapărat un titlu, Rime, o culegere a poeziilor lui Dante, de factură destul de diversă, de la canţone pînă la sonete… Poezii ulterioare adolescenţei.

O.P.: O antologie. Un florilegiu.

L.A.: Da. Aici iarăşi se desprind cîteva. Pe vreo două aş insista chiar acum. Există un minunat sonet, pe care unii îl văd printre cele mai armonioase din limba italiană. Guido, i’ vorrei…, aceasta e poezia la care mă gîndesc. Ne aflăm într-un context artistic de uluitoare seninătate, linişte, tihnă, împăcare cu universul şi cu sine însuşi, în compania celor mai buni prieteni. Guido, eu aş vrea ca tu (Cavalcanti) şi cu Lapo (Gianni – un alt poet) şi cu mine (Dante) să fim înălţaţi prin vrajă şi îmbarcaţi pe un mic vas, care să cutreiere mările după voia noastră, încît stînd laolaltă şi povestind să ne crească bucuria. Iar bunul vrăjitor să le aşeze alături pe doamnele noastre, monna Vanna şi monna Lagia precum şi iubita mea (a treizecea, printre frumoasele Florenţei), şi-apoi să ne pierdem în vorbe de iubire şi dezmierdări, făcînd pe fiecare fericită, cum tare cred c-am fi şi noi.

          Guido, i’ vorrei che tu e Lapo ed io

fossimo presi per incantamento,

e messi in un vasel ch’ad ogni vento

per mare andasse al voler vostro e mio,

 

          sì che fortuna od altro tempo rio

non ci potesse dare impedimento

anzi, vivendo sempre in un talento,

di stare insieme crescesse ‘l disio.

 

          E monna Vanna e monna Lagia poi

con quella ch’è sul numer de le trenta

con noi ponesse il buono incantatore:

 

          e quivi ragionar sempre d’amore,

e ciascuna di lor fosse contenta,

sì come i’ credo che saremmo noi.

Este o poezie scurtă, un sonet, dar de mare impact şi mă impresionează la fiecare lectură. Senzaţia de pace, seninătate şi echilibru universal pe care le comunică sînt extraordinare. Concilierea spirituală a faimoşilor prieteni, comunicarea lor afectuoasă, iubirea reconfortantă a doamnelor şi, în acest context, îndulcirea miraculoasă a furiei mării induc un minunat echilibru între armonia gîndurilor, a simţurilor şi a naturii. O poezie de factură exact opus㠖 ca să vedem cît de divers poate fi Dante în instrumentele sale artistice – regăsim într-o canţonă furibundă, pe care poetul i-o închină unei anume Pietra. Se pare că era o femeie extrem de ispititoare, care i-a refuzat avansurile, iar Dante turbează de dorinţă sexuală şi frustrare fiziologică. El îşi mărturiseşte furia împotriva acestei Pietra.

                   Così nel mio parlar voglio esser aspro

          com’è ne li atti questa bella petra,

          la quale ognora impetra

          maggior durezza e più natura cruda…

Poezia se încheie într-o mînie gigantică, prin care poetul ne arată că cel mai cu plăcere ar înhăţa femeia de plete, ar trînti-o în şanţ şi ar frămînta-o prin noroi, ca să-i arate ce-a pierdut, atunci cînd l-a refuzat.

                   Omè, perché non latra

          per me, com’io per lei, nel caldo borro?

          ché tosto griderei: «Io vi soccorro» (…)

                   S’io avessi le belle trecce prese,

          che fatte son per me scudiscio e ferza,

          pigliandole anzi terza,

          con esse passerei vespero e squille:

          e non sarei pietoso né cortese,

          anzi farei com’orso quando scherza.

Iată două chipuri extreme ale lui Dante: cel senin, melodios, meditativ – dar şi cel pătimaş, violent, lubric.

O.P.: Poate că era coleric.

L.A.: Era cîte puţin din toate. Dar tocmai asta îi dă bogăţia impresionantă, diversitatea stupefiantă a versurilor.

 

(fragment dintr-un volum în curs de redactare)