Laszlo Alexandru - Ovidiu Pecican
DIALOGURI DESPRE DANTE
AL CINCILEA DIALOG
22 februarie 2006
|
O.P.: Vorbim despre opera latină
a lui Dante. Clasificările s-au făcut, desigur, aşa cum s-au
făcut. La alţi autori, unde lucrurile sīnt mai certe īn ceea ce
priveşte biografia, avem de-a face cu opera de tinereţe, opera de
maturitate, opera de senectute etc. Unii vorbesc despre tīnărul Hegel,
alţii despre ultimul Heidegger şi aşa mai departe. Noi vorbim
despre latinul Dante şi italianul Dante. Italian era de fapt şi cīnd
scria īn latină, dar era adeptul exprimării īn limba vorbită
(nu-mi place să-i spun limba vulgară). L.A.: Din latină vine expresia
limba vulgară. O.P.: Avea ceva cu oamenii de pe
Volga cu
volgarii? L.A.: Avea cu vulgus
|
|
O.P.: De acord. Dacă ar fi
să facem un top al operelor sale latine, care ţi se pare cea mai
reprezentativă īn acest moment? Sigur că, īn momentul īn care el le-a
scris, puteau fi incitante tocmai pledoariile de avangardă, cele care
provocau mai mult. Īn categoria asta cred că ar intra şi De vulgari eloquentia şi Monarchia. Una, din perspectiva
lingvisticii, retoricii, dialecticii stilului. Cealaltă, īn domeniul
deschiderilor pe care le opera īn gīndirea politică. Dar totuşi,
vorbind pentru un cititor potenţial al zilelor noastre, ce crezi, ce s-ar
citi mai uşor şi cu mai mult folos din Dante, cel care se exprima īn
limba savantă a epocii sale?
L.A.: Īmi amintesc că, īn
legătură cu capodopera lui Marcel Proust, Īn căutarea timpului pierdut, se făcea la un moment dat
afirmaţia că este ca o catedrală, cu toate elementele
arhitecturale componente extrem de armonios conturate. Ceea ce părea o
scriere spontană, un şuvoi necontrolat al amintirii artistului
īnfierbīntat primul volum, Swann,
ştim că a fost chiar respins de majoritatea editorilor s-a
vădit, cu trecerea timpului şi cu rotunjirea operei, de fapt, o
construcţie unitară, armonioasă, minuţioasă, o
realizare premeditată īn cele mai mici aspecte ale sale. Cam tot asta s-ar
putea spune şi despre opera de ansamblu a lui Dante. Este clar că Divina Comedie reprezintă
capodopera şi punctul de convergenţă al īntregii competenţe
şi ştiinţe a autorului, iar celelalte scrieri ale sale vin
să se configureze ca nişte piloni de susţinere ai capodoperei.
Va să zică nu vom putea stabili o ierarhie pe teritoriul celorlalte
opere
O.P.:
dar să formulăm
totuşi o opinie subiectivă
L.A.:
pentru că fiecare
īşi are specificul ei. Tot aşa nu putem compara mere şi prune
şi cartofi şi morcovi. Ce-ţi place mai mult: un măr, sau un
cartof, sau o portocală?
O.P.: Mie cartoful īmi place
L.A.: Cīnd ţi-e foame, preferi
un cartof, după masă īţi iei un măr, iar īn momentele de
sete deguşti o portocală. Tot astfel este extrem de
diversificată opera dantescă aşa-zis minoră. Dacă De vulgari eloquentia este un tratat de
lingvistică şi de dialectologie, dacă Monarchia este un tratat de politologie, avem īn acest domeniu al
operelor īn latină un tratat de fizică şi astronomie: Questio de aqua et terra. E poate cea
mai contestabilă dintre scrierile danteşti. Autorul are aici diverse
veleităţi ştiinţifice. Dante construieşte o
scrupuloasă argumentare prin care vrea să descrie
īnfăţişarea Pămīntului.
O.P.: Venea din tradiţia lui
Aristotel.
L.A.: Da. O descriere din punct de
vedere fizic: teritoriul apelor, teritoriul uscatului, cum s-a format
suprafaţa globului terestru şi aşa mai departe. El
cheltuieşte o erudiţie īnspăimīntătoare, dar īntregul
său demers se pierde īn gol, fiindcă īşi ia ca punct de sprijin
sistemul ptolomeic, singurul acceptat pe vremea aceea medievală.
Pămīntul este īn centrul universului. Totul se īnvīrte īn jurul
Pămīntului. Plecīnd de la aceste premise, care cu trecerea timpului s-au
dovedit eronate, Dante şi le īnsuşeşte şi, pe ele,
construieşte o seducătoare teorie ştiinţifică, impresionantă
prin erudiţie, cum spuneam, dar nefundamentată īn realitate.
O.P.: Aici să-mi dai voie
să īţi atrag amical atenţia asupra faptului că critica
severă īmpotriva teoriei despre aspectul fizic al Pămīntului,
aşa cum o găsim la Dante, sau critica despre teoria eronată o
ştim astăzi asupra culorilor, aşa cum o regăsim īntr-o
formulare totuşi faimoasă a lui Goethe, sau viziunea ptolomeică
asupra universului, pe care o īmprumută din pricini poetice şi chiar
deschideri filosofice Nichita Stănescu, īn Laus Ptolemei, sīnt
L.A.: Nu ştiu dacă
această serie este tocmai fericită, dar
O.P.:
mă gīndeam nu dintr-o
perspectivă valorică, ci ca o atitudine
L.A.: Primele două elemente
īşi au locul, dar al treilea e cam de prisos
O.P.: Acceptă-le
deocamdată, pentru a constitui o tipologie din cel puţin trei nume.
Cred că dacă am mai căuta prin Borges, am putea adăuga
şi o altă referinţă. Sigur că sīnt rapsodic adunate,
la botul calului, īn treacăt
Dar nu asupra caracterului axiologic al
selecţiei vreau să stăruim. Ci aş vrea să spun
că, după Einstein, după teoria relativităţii, pe care
a formulat-o el şi pe care astăzi o vulgarizăm, cu mai multe
erori sau mai puţine, după caz, lucrurile s-au cam schimbat. Nu mai
condamnăm asemenea teorii artistice, īn virtutea newtonianismului şi
a copernicianismului nostru, ci le vedem mai ales prin perspectiva lui Thomas
Kuhn, care vorbea despre o succesiune a paradigmelor, ca pe nişte exemple
de imaginar ştiinţific. Aşadar le putem valoriza nu prin consecinţele
lor utilitariste, practice, azi, ci printr-o anume frumuseţe
intrinsecă, un spirit de geometrie, pe care īn cazul lui Dante īl
constată şi alţii. Pomeneai despre unele interpretări,
urmate inclusiv de scheme ample şi detaliate, ale universului fizic
şi metafizic, aşa cum transpare el din exegeza la Divina Commedia. Nu se poate contesta
complexitatea acesteia, chiar dacă un fizician, sau un geolog, sau un
metafizician, sau un teolog pot aduce diverse amendamente la respectivele
formulări, īntemeindu-se pe o altă cunoaştere, pe o altă
viziune a lumii. Cred că am putea, aşa cum īncearcă unii
filosofi de astăzi, ca īnainte de a condamna, să observăm
frumuseţea unor asemenea viziuni. Se practică lectura lui Platon prin
Heidegger, deşi e o distanţă mare de parcurs. Heidegger era mai
apropiat de autorii presocratici. Sau de Hölderlin. Cred că putem face
acest du-te vino, putem inversa, īn virtutea unei noi fundamentări,
locurile īntr-o exegeză (ce
prin cine citim?) şi nu
l-aş marginaliza pe Dante, care īncearcă să le ofere contemporanilor
săi o īnţelegere ptolomeică a lumii, văzīnd īn aceasta pur
şi simplu o racordare, cu noi instrumente, cu metodologiile epocii lui, la
o viziune dominantă. Sigur că putem să ne plīngem că
Leonardo da Vinci a imaginat īntr-un anume fel zborul uman şi nu cu
rachetele americane de la NASA. Dar nu īnseamnă că Leonardo n-a avut
urmaşi. Uite cīte deltaplane avem şi există o frumuseţe a
sportului cu deltaplanul, chiar şi un risc, care nu-l invalidează pe
Leonardo, ci-l plasează īntr-un alt loc. Cred că putem recupera
cultural asemenea aventuri, chiar dacă ele sfīrşesc epistemologic
īntr-o fundătură. Ce părere ai?
L.A.: Diferenţa este că
deltaplanul lui Leonardo mai zboară, pe cīnd sistemul lui Dante nu
funcţionează. A fost infirmat de evoluţia gīndirii
ştiinţifice. E drept că poate avea rolul de completare a
imaginii unei personalităţi polimorfe. Dar Dante nu pe tărīmul
ştiinţific trebuie căutat. Mai ales dacă adăugăm
şi uşoara sa īnverşunare īn a-şi impune nu forma
artistică a demonstraţiei, ci īnsuşi conţinutul de
valabilitate pragmatică.
O.P.: Hai să nu trecem īnainte
aşa de repede. Īmi amintesc, fiindcă veni vorba, de o faimoasă
miniatură din romanele cu Alexăndria,
īn care Alexandru cel Mare este văzut ca strămoş al
scafandrilor. El coboară sub mare, īntr-un clopot. Astăzi e aparent
rizibilă povestea asta, sau oricum amuzantă şi interesantă,
dar vedem pe canalul de televiziune Discovery cutare echipă de oameni de
ştiinţă nebuni, combinată din fizicieni, arheologi,
tīmplari şi aşa mai departe, care īncearcă să refacă
maşinile de luptă ale Evului Mediu, sau să redescopere secretul
focului grecesc, sau chiar o scufundare īn apele mării. Pe atunci, acesta
era orizontul ştiinţific şi mi s-ar părea nedrept să-l
facem naiv sau imbecil pe Dante, īn tentativele lui, pentru că nu cred
că era aşa. Ar fi interesant poate să ne īntrebăm ce l-o fi
apucat să īncerce descifrarea secretelor lumii vizibile. Tu ce crezi?
L.A.: El avea fără
īndoială o miză enciclopedică a abordărilor intelectuale. A
fost un fel de Leonardo al Evului Mediu, am putea spune, dacă nu am
forţa puţin terminologia.
O.P.: Era cumva un uomo universale, ce părere ai?
L.A.: Tocmai asta voiam să spun.
Gīndeşte-te la elementele care prefigurează Renaşterea, prin
abordarea distinctă a unor domenii aparent incompatibile, sau oricum
īndepărtate. Dante a parcurs deja această cale! De la
meditaţiile morale, filosofice şi ecleziastice, la cercetările
de lingvistică, la cele de politologie, la cele de fizică şi
astronomie sau venind acum spre următorul titlu: Eclogae, anume o serie de versuri cīmpeneşti frivole, pe care
tot dintr-o sfidare poetică le-a compus īn ultimii ani, sau īn ultimele
luni ale vieţii sale Dante a acoperit mai toate domeniile pe care i le
putea oferi scrisul īn acea perioadă.
O.P.: Era o influenţă a
modelului antic aici? Horaţiu, Properţiu etc.?
L.A.: Da, fără
īndoială. Deci luomo universale
s-a născut īn Italia īnainte de Leonardo, şi acesta a fost
īnsuşi Dante Alighieri! O lectură semnificativă ne-o oferă
de asemeni culegerea de scrisori danteşti īn latină: Epistolae. Este vorba de treisprezece
texte, atestate ca aparţinīndu-i lui Dante. Potrivit unora, mai
există şi altele.
O.P.: E primul care scrie epistole
lirice?
L.A.: Nu sīnt epistole lirice. Sīnt
mesaje cu finalităţi practice, pragmatice.
O.P.: Īn proză?
L.A.: Sīnt scrisori pur şi
simplu.
O.P.: Mă gīndeam că poate
seamănă cu Scrisorile lui
Eminescu.
L.A.: Nu, sīnt scrisori efective, īn
care el le comunică anumite idei contemporanilor săi.
O.P.: Nu s-au păstrat
exemplarele originale, din cīte īnţeleg.
L.A.: Nu avem nici o literă
scrisă personal de mīna lui Dante, ele sīnt recopiate. Două dintre
ele reprezintă de-a dreptul scrisori deschise, cum le-am numi azi.
Poetul li se adresează florentinilor, pe care īi īndeamnă ca nu cumva
să-i opună rezistenţă īmpăratului Henric al VII-lea,
la venirea acestuia īn Italia cu oastea, pentru că ar fi cea mai
groaznică trădare din partea supusului, care se
răzvrăteşte īmpotriva suzeranului. Sigur că Dante n-a fost
ascultat, ba chiar aceste pătimaşe şi incendiare misive i-au
atras alte neplăceri din partea contemporanilor, care l-au perceput ca pe
un trădător. Dante le scrie apoi un mesaj inflamat tuturor regilor,
principilor şi popoarelor din Italia, atrăgīndu-le atenţia
asupra noului prilej istoric creat. O altă scrisoare este cea
adresată lui Henric al VII-lea īnsuşi, care era un īmpărat
tīnăr, fără mare experienţă militară,
strategică. El se īnţepenise īn nordul ţării, īn diverse
lupte de hărţuire. Īntīrzia să coboare spre Florenţa,
cetatea care, īn optica lui Dante, reprezenta capul răutăţilor,
era statul cel mai bogat al vremii, care cu banii săi recruta lefegii
şi plătea ambasadori şi trăgea sforile īmpotriva
īmpăratului. Şarpele trebuia călcat pe cap, nu pe coadă!
Īmpăratul ar fi trebuit să vină şi să zdrobească
Florenţa! Iar acest tīnăr şi inexperimentat Henric al VII-lea se
blocase şi īşi tergiversa campania militară īn Nordul Italiei.
Dante īl īndeamnă să vadă adevărata origine a răului,
să vină şi să stīrpească năpīrca. (Prefigurez īn
cīteva cuvinte ce s-a īntīmplat mai apoi. Dante īi transmite īmpăratului
chiar personal acest mesaj al său, īn unica audienţă care i-a
fost acordată şi pe care el o pomeneşte īn cuvinte veneratoare.
Pīnă la urmă Henric vine cu oastea īn zona Florenţei, dar vlaga
sa e deja pe terminate. Soţia Margareta īi murise la Genova. Oastea īi era
demoralizată şi după cīteva săptămīni de asediu
anemic, īmpăratul se retrage fără a mai insista, iar după o
vreme se īmbolnăveşte el īnsuşi de malarie şi moare. Dante
va vărsa lacrimi amare, la moartea ultimei sale speranţe de a se
īntoarce īn oraşul şi īn patria lui. Īl va plasa pe un loc glorios īn
Paradis pe acest Henric al VII-lea,
ca pe omul care a vrut să aducă binele īn ţinuturile italiene,
dar viclenia şi ticăloşia contemporanilor nu i-au permis-o.)
O.P.: Toate scrisorile lui au un
conţinut politic?
L.A.: Mai importante din punct de
vedere strategic sīnt nu acestea, pe care le-am pomenit deja, ci altele
două. Mă gīndesc mai ales la cea adresată lui Cangrande della
Scala. La ce se referă ea? Cangrande a fost unul dintre marii protectori
ai lui Dante. Poetul, cīnd a rămas īn exil, s-a oprit succesiv pe la
diverse curţi nobiliare, unde seniorii locali l-au onorat şi i-au
acordat protecţie. Unii. Alţii nu prea, şi Dante a trebuit
să plece mai departe, pentru că a fost persiflat. Printre protectorii
săi de vază a fost acest Cangrande della Scala, care a fost generos
cu Dante, l-a cadorisit īn repetate rīnduri. Poetul nu ezită să-i mulţumească,
īntr-una din terţinele Paradisului
(ceea ce a dus la anumite strīmbături din nas privind decenţa
gestului, din partea lui Papini, bunăoară). Trebuie adăugat de
asemeni că el īi dedică īn mod explicit Paradisul, a treia cantică, lui Cangrande della Scala, īn semn
de mulţumire. Aşadar există această scrisoare
semnificativă, a XIII-a, pe care poetul i-o adresează lui Cangrande.
De ce este ea extrem de importantă? Dante īşi destăinuie aici
şi īşi detaliază intenţiile estetice pe care le-a
urmărit scriind Divina Comedie.
O.P.: Cangrande nu era cumva unul din
marii condotieri ai vremii?
L.A.: Exact. Era un luptător, un
căpitan de oaste, om curajos şi plin de iniţiative, dar se pare
că a fost şi generos cu anumiţi artişti ai vremii, iar
Dante s-a aflat printre ei cu siguranţă.
O.P.: Modelul de Mecena care va
deveni faimos īn epoca ulterioară.
L.A.: Da. Lorenzo de Medici şi
toţi ceilalţi. Ce spune Dante īn scrisoarea sa către Cangrande?
Aminteşte faptul pe care l-am prefigurat şi īn dăţile
trecute că există mai multe niveluri de īnţelegere a unui text
(după modelul biblic) şi că el cu bună
ştiinţă şi-a construit opera supraetajată, pe diverse
sertare. Lucrarea trebuie urmărită īn mai multe aspecte. De asemenea
o spune īn mod foarte apăsat şi explicit , primul scop pe care l-a
urmărit scriind Divina Comedie a
fost să instituie o operă cu valoare de
īnvăţătură pentru contemporani şi urmaşi. Deci o
finalitate pedagogico-utilitară. Īnaintea oricăror speculaţii de
natură metafizică, literară frumuseţea, strategia
estetică, intertextualitatea etc. care există, primul ţel efectiv
urmărit acesta a fost: să ofere o carte de
īnvăţătură! Inclusiv dintr-un asemenea punct de vedere
(deşi asta Dante n-o mai spune deschis), nu e hazardat să punem īn
analogie Divina Comedie cu Biblia.
Este cartea care are finalităţi practice, care vrea să
acţioneze asupra contemporanilor. Nu e o simplă operă
teoretică. Nici pomeneală de abstragerea din realităţi, de
zugrăvirea fantazioasă şi romanţată şi
imaginară a unor tărīmuri inabordabile şi inaccesibile. Nu. Aceste
spaţii supranaturale reprezentau un pretext de acţiune directă
şi nemijlocită asupra contemporaneităţii.
O.P.: Poate că totuşi a
face această asemuire doar cu Biblia e un exerciţiu de trufie. Sau,
īn orice caz, un gest unilateral pe care ar merita să-l mai
nuanţăm. Īn Divina Comedie,
Antichitatea īşi are emisarul ei de vază, care devine un soi de
personaj cu funcţie psihopompă, care īl poartă pretutindeni pe
protagonistul Dante īn periplul său. Şi īn lumile reci, infernale,
dar şi īn lumile calde, paradisiace.
L.A.: Asta e deja o strategie
literară, prin intermediul căreia autorul īşi expune mesajul.
O.P.: De acord. Mai adaug că,
prin transformarea de sine īn personaj, īn erou al acestui periplu, Dante
īşi creează oportunitatea de a deveni, măcar īntr-un mod uman
şi foarte asumat, judecătorul unor lumi al celor care au fost
şi al celor care plutesc deasupra noastră. O sumedenie de
contemporani ai lui mai īn vīrstă, care au decedat, o sumedenie de
antecesori sīnt bine ţintuiţi acolo, prin hăurile iadului. Tot
aşa cum alţii beneficiază de premii din partea lui Dante. Nu e
aşadar o īntīmplare că, dintr-un punct de vedere, Divina Comedie poate fi considerată
un soi de top al lumii care conta īn conştiinţa lui Dante şi a
epocii, a contemporanilor săi.
L.A.: Aşa este. Lumea a insistat
pe aceste topuri. Dar eu cred că ele trebuie apreciate mai degrabă
īn subsidiar. Giovanni Papini are īn monografia sa un capitol incitant, care
chiar aşa se cheamă: Dante
profesor. Papini are mare dreptate să observe un lucru: strategiile de
expunere didacticistă, profesorală, sīnt excelent aplicate de Dante.
Nu există mărturii atestate că Dante ar fi predat vreodată
undeva, dar el, prin intuiţia sa, prin reflexul intelectualului rasat, şi-a
īnsuşit extraordinar anumite strategii retorice. Una dintre ele este
că profesorul, atunci cīnd expune o teorie sau o stare de fapt, trebuie
imediat s-o ilustreze prin exemple, pentru a se face īnţeles. Dacă se
abstrage īn teoria rigidă şi seacă, īşi asumă ipoteza
de a vorbi singur. Or aşa ceva cred că nu-şi doreşte nici
un profesor adevărat. Dante e conştient de un asemenea risc şi-l
evită adesea: el enunţă păcatul, īl ilustrează prin
diverse torturi, iar apoi īl exemplifică prin persoane, personaje,
personalităţi care au greşit īn acea direcţie. Sau
enunţă virtutea, o ţintuieşte ca īntr-un insectar pe o
anumită treaptă a mīntuirii, iar apoi o exemplifică prin
diverşi sfinţi şi suflete beate.
O.P.: Dar să ştii că
asta nu mi se pare o metodă biblică, ci e mai curīnd strategia
predicatorilor
L.A.: Sigur că da. E o strategie
de expresie pedagogică
O.P.: E ceea ce făceau monahii,
īn predicile lor, cu aşa numitele exempla.
Predicau o virtute sau combăteau un viciu, iar apoi dădeau exemplele.
Aşa īncīt mi se pare mai apropiat de tradiţie, decīt de ceea ce
devine central de la Reformă īncoace: textul biblic. Sigur că
orizontul biblic īl regăsim la Dante, dar totuşi el aparţine
unei Biserici Catolice care se afla īnaintea criticii aspre ce dădea
ultimul cuvīnt textului Bibliei, pe care Martin Luther o aduce. Eu n-am mai
găsit descrieri atīt de pregnante ale Infernului. Să fiu iertat:
poate că el aici a avut o revelaţie! Asta n-o ştim. Dar īn orice
caz, ştim că imaginează, lucrează cu procedeele imaginaţiei
literare. Foarte pregnant. Atīt de pregnant īncīt Purgatoriul lui, de pildă, īl face astăzi pe Jacques Le
Goff să scrie o carte despre Naşterea
Purgatoriului. La Dante avem un apogeu al teoriei Purgatoriului. Īn sensul
acesta aş nuanţa ceea ce ai spus. Sigur că Dante este, cu marea
lui operă, īn situaţia de a da o replică nu īn
răspăr Bibliei (spun o erezie acum!), nu de a o completa, ci de a o
nuanţa, de a o interpreta prin propria sensibilitate şi
cunoaştere, īn orizontul epocii īn care se află, a lumii unor
preoţi care nu ştiu cīt cunoşteau din integralitatea Bibliei,
dar īn orice caz se situau īntr-o tradiţie biblică, fără
nici un fel de dubiu.
L.A.: Aici vreau să revin
şi să insist pe ceea ce spuneam. Pe unii i-au şocat numele
celebre: personalităţile de excepţie, īmpăraţii, papii
care se găsesc mai ales īn Infern. De aceea a fost Dante acuzat de trufie,
de răfuială personală şi de diverse parti-pris-uri. Ele există, fără īndoială.
Toţi artiştii au atunci cīnd sīnt semnificativi o
perspectivă apăsată de exprimat. Dar, aşa cum se văd
lucrurile din punctul meu de vedere, de-acum, din secolul XXI, acele nume
citate şi ştiute sīnt cu sutele , numele de elită ale
culturii mondiale, ale credinţei
O.P.:
ale politicii
L.A.:
ele slujesc drept exemple!
Riscul este să dăm mai mare importanţă exemplului, şi
nu teoriei!
O.P.: Nu e de mirare, fiindcă
exemplul e concret. Te izbeşte.
L.A.: Da. E mai plastic. Dar, din
intuiţia mea, din felul cum am citit eu Divina Comedie, am motive să cred că pentru Dante era mai
importantă teoria expusă! E drept că, fiind ea mai aridă,
atenţia cititorilor a alunecat tocmai spre acest tupeu, spre
această nesăbuinţă, spre acest orgoliu cum le-au
considerat unii de a se cita nume glorioase īn contexte infamante. Īnsă
nu numele erau importante, ci păcatul pe care ele īl ilustrau! Īn
concluzie şi revenind, misiva către Cangrande della Scala e
esenţială pentru reflectarea unei (auto)conştiinţe estetice
extrem de limpezi şi de mature pentru perioada şi contextul īn care
se manifestă. O altă scrisoare importantă, căci
regăsim īn ea orgoliul, dar şi demnitatea, verticalitatea şi
caracterul răspicat al unor luări de poziţie ale lui Dante, este
aşa-numita epistolă către Prietenul din Florenţa (Allamico fiorentino), pe care am tradus-o şi am comentat-o inclusiv
eu īn Romānia literară, acum
zece ani.
O.P.: S-au dat divulgări ale
numelui? Cine era destinatarul scrisorii?
L.A.:
Există diverse ipoteze. Unii spun că ar fi un nepot al lui
Dante, rămas la Florenţa, şi care nu e numit tocmai pentru a nu
fi periclitat. Alţii zic că este un prieten al unei rude. Īn fine.
O.P.: Ştii ce-mi aminteşte
asta? Corespondenţa lui Cioran cu Noica
Nu crezi?
L.A.: Da, posibil. Īn ce constă
această epistolă şi de ce este ea impresionantă, chiar
şi īn ziua de azi? Ne amintim că Dante fusese condamnat la moarte,
să fie ars pe rug, după ce a rămas īn exil şi s-a
mobilizat, īmpreună cu alţi refugiaţi, īmpotriva Florenţei.
Apoi el s-a retras din activităţile politice şi şi-a
văzut de redactarea Divinei Comedii
şi de biografia sa zbuciumată, marcată de numeroase pelerinaje
şi refugii. A revenit a doua oară īn epicentrul politicii, cu ocazia
campaniei militare a lui Henric al VII-lea, cīnd iarăşi s-a implicat
extrem de zgomotos, prin scrisori deschise de o violenţă rară,
īmpotriva Florenţei. Ca atare, florentinii din nou se răzbună pe
el şi-l condamnă a doua oară la moarte, de data asta prin
decapitare, īndată ce va fi prins. Iată-l pe Dante de două ori
sortit pedepsei capitale, īn mod succesiv. Există totuşi, după
această situaţie, o tentativă de reconciliere din partea
oraşului. Īn ce sens? Conducerea Florenţei proclamă un edict de
absolvire, de graţiere a tuturor proscrişilor. Ei pot veni acasă
fără nici o problemă, patria generoasă īi iartă. Cu
două condiţii: să-şi recunoască vina, plătind o
sumă simbolică, şi să accepte să defileze prin centrul
oraşului, din faţa īnchisorii şi pīnă la intrarea īn
biserică, īmbrăcaţi īn rase de penitenţă, ca un fel de
umilinţă publică pe care şi-o asumă īn faţa
patriei pe care au insultat-o. Dacă ei acceptă aceste două
condiţii (să plătească o sumă infimă şi
să-şi ceară iertare participīnd la procesiune), cetatea īi
iartă şi-i reprimeşte. Prietenul rămas nenumit īi
semnalează rapid respectiva situaţie poetului, crezīnd că-i face
o mare bucurie. Dar exilatul īi răspunde extrem de răspicat şi
tăios: aceasta să fie calea pe care Dante, marele om de litere, ar
trebui s-o urmeze pentru a reveni īn ţară? Eu, care am asudat pe
cărţi şi am luptat pentru binele patriei mele, să mă
īntorc la mine acasă după mai bine de cincisprezece ani ca ultimul
infractor, alături de un Ciolo?! (Cercetătorii au găsit apoi
că numitul Ciolo era un pungaş care şi-a ars actele contabile
şi care, cu ocazia aceasta, s-a īntors şi s-a spălat de păcate.)
O.P.: Ciolo contemporanul nostru!
L.A.: Da. Avem nişte Ciolo
şi printre noi
Aşadar pungaşul putea fi iertat, īn schimb
Dante, personalitatea de frunte a Florenţei, trebuia să se alinieze
cot la cot cu infractorii şi să recunoască o vină pe care
n-o comisese. Adică ce? Că a delapidat? Dar el n-a delapidat! Acela
fusese doar pretextul pentru alungarea sa, fiindcă era un adversar
politic. Ce-ar fi trebuit să recunoască sau să retracteze?
Propriile sale convingeri etico-morale? Ele nu se modificaseră īn
esenţă. La fel fulmina īmpotriva imposturii, a nedreptăţii
şi a nemerniciei, de orice parte a baricadei o găsea. Īn acest
context, Dante refuză īntoarcerea, cu tonul indignării şi al
orgoliului ultragiat. Spune el: o bucată de pīine şi razele soarelui
le voi găsi şi īn exil, cum le-am găsit şi pīnă acum.
Cărţile mele le voi scrie īn continuare, aici unde mă aflu. Dacă
Florenţa doar aşa mă vrea īnapoi, ca pe un pungaş, eu ca
infractor acasă nu mă duc! Dacă īnsă Florenţa va
găsi o altă cale, şi anume să mă primească
acoperit de onoruri şi să īmi aşeze pe frunte cununa de lauri,
īn Baptisteriul San Giovanni (unul din punctele de prestigiu central ale
oraşului), atunci voi reveni cu paşi grăbiţi! Dacă ei
mă cheamă ca pe un poet de seamă, pe care vor să-l
omagieze, vin cu bucurie. Dar dacă vor să mă vadă ca pe un
pungaş care-şi cere iertare, eu īn Florenţa nu mai pun piciorul!
O.P.: Aici, dincolo de poziţia
orgolioasă şi de conştiinţa de sine artistică pe care
o manifestă o asemenea aşezare īn discurs, eu recunosc itemi
culturali prestigioşi, de la pretenţia aparent absurdă a lui
Socrate, judecat, de-a primi hrană īn pritaneu, pīnă la un autor pe
care tu, Alex, īl admiri foarte mult, mă refer la scriitor, de astă
dată, nu neapărat şi la omul cu atitudini civice, Paul Goma,
care a respins invitaţia preşedintelui Ion Iliescu de-a reveni īn
patrie. Ba chiar şi pe a preşedintelui Mircea Snegur.
L.A.: Motivul a fost acelaşi: el
nu călătoreşte īn ţări comuniste!
O.P.: Ca la Dante!
L.A.: Da, pe undeva. Sigur că
personalitatea proeminentă, pentru secolul XX, a lui Paul Goma īn cultura
romānă e de natură să ne impresioneze şi să ne
stīrnească o admiraţie neīngrădită de rezervele pe care
acelaşi Paul Goma ni le provoacă, de data asta, cu scrisul său
antisemit din secolul XXI. Acestea sīnt, pe scurt, operele īn limba latină
ale lui Dante Alighieri. S-o mai spunem īncă o dată: ele
reflectă, fiecare, o anumită sferă de activitate, un anumit
domeniu. Avem un Dante bun lingvist, un Dante bun dialectolog, un Dante bun
politolog īn scrierile sale teoretice, un Dante cu o personalitate mīndră
şi orgolioasă, un Dante foarte conştient de conceptele sale
estetice, pe care le expune teoretic, explicitīnd cu extremă claritate
ceea ce aplică apoi īn practică, şi un Dante migălos om de
ştiinţă, dar ale cărui teze nu mai stau īn picioare, o
dată cu trecerea timpului. Iată că Dante Alighieri, prin opera
sa presupus minoră, īn limba latină, face primii paşi către
constituirea conceptului de uomo
universale, pe care apoi īl va ilustra cu pregnanţă Leonardo da
Vinci.
O.P.: Īn opinia ta, citind atīt
textele publicate iniţial īn latină (traduse azi şi īn
italiană, şi īn romānă), cīt şi pe cele italieneşti,
unde crezi că se simţea Dante mai acasă? Dincolo de pledoaria
clară pe care o face pentru folosirea limbii italiene
Īn textele savante,
printre membrii elitei, care folosea īncă latina, cu tot ce presupunea o
bună cunoaştere a ei, dar şi un orgoliu al savantlīcului, sau
printre cei care foloseau italiana, deci printre autorii care puteau stabili o
comunicare mai directă, mai percutantă cu cititorii, cu consumatorii
īntr-un sens foarte larg (e vorba şi de lecturi publice, de recitări
din memorie) ai operelor italieneşti?
L.A.: Anumite speculaţii
avansează ipoteza că Dante ar fi avut un sejur la Paris. Fie pentru a
studia, fie ulterior, aflīndu-se īn exil. Această călătorie
pariziană nu e atestată īn mod ştiinţific, de biografii
săi italieni, aşa că nu ne putem baza pe ipoteza
respectivă. Fapt este că există numeroase ecouri ale limbii
franceze, din punct de vedere atīt lexical cīt şi sintactic, chiar īn Divina Comedie. Eu aş putea să
hazardez această ipoteză, că Dante avea, pe līngă
italiană şi latină, chiar şi o bună cunoaştere a
francezei. Īn orice caz, Parisul era capitala culturală a Europei de
atunci.
O.P.: Ar putea fi vorba de
influenţe culturale care să nu presupună neapărat
deplasarea lui Dante pe tărīm francez.
L.A.: Sigur că da. Putea să
fi cunoscut unele manuscrise, sau diverşi girovaghi, artişti ambulanţi, cu care să fi
schimbat idei.
O.P.: Dar să te īntreb altceva:
corespondenţa e īn italiană sau īn franceză?
L.A.: Corespondenţa e īn
latină. Toate cele 13 texte atestate.
O.P.: Atunci s-ar putea ca el să
fi respectat o uzanţă a epocii, tot aşa cum, pentru a da un
prestigiu mai intens luărilor sale de poziţie, să fi ales
voluntar latina, nu neapărat fiindcă s-ar fi simţit mai bine īn
interiorul ei.
L.A.: Ca să răspund la
īntrebarea anterioară: cred că pe līngă italiană şi
latină, am putea, speculīnd puţin, să-i ataşăm şi
franceza. Repet: reminiscenţe puternice ale ei se regăsesc īn Divina Comedie. Dar unde se simţea
Dante mai acasă? Ipoteza mea este că, la fel ca azi, cīnd
asistăm la o explozie de plurilingvism, dacă īl īntrebăm pe un
poliglot īn ce limbă se simte mai īn largul său, poate ne va
răspunde că limba este de fapt un instrument, prin intermediul
căruia el īşi transmite propriile concepte, sentimente, stări
sufleteşti, imagini despre lume şi univers şi īşi
adaptează limba la persoana colocutorului. Cred că acesta a fost
şi cazul lui Dante. El avea nişte concepte foarte clare. Sīnt convins
că se īntemeia, īn primul rīnd, pe o sumă de precepte de natură
etică, morală, cărora le-a rămas fidel de-a lungul īntregii
vieţi. Interesant: politic, putem constata că īn tinereţe a fost
guelf alb, a plecat īn exil şi s-a īndepărtat de guelfi, a fost apropiat
ghibelinilor, ca şi cum ar fi trecut de cealaltă parte a baricadei.
Un observator superficial ar putea să spună că Dante a schimbat
taberele politice. Nu. El a rămas consecvent unor principii de natură
etică. Se răzvrătea īmpotriva imposturii, a trădării
(care era culpa cea mai abominabilă pentru el). Ca atare pedepsea
măcar verbal trădarea, acolo unde o vedea, indiferent īn care tabără.
Nu era un activist politic, īn sensul strīmt, cotidian, ci un partizan al
conceptelor de natură etică. Din acestea derivă apoi o gamă
de concepţii de natură socială: impunerea ordinii īntr-un
teritoriu geografic haotic, al peninsulei italiene, īncurajarea unei noi limbi
(italiana). Treptat, dinspre fundamentele de natură etică, se
īnalţă construcţia pe diverse paliere: socialul, care se
slujeşte de lingvistic. Toate sīnt īnmănunchiate īn concepţia
politologică, reflectată de echilibrul dintre antiteze, dintre
Papă şi Īmpărat. Armonia politologică este de natură
să omogenizeze edificiul, cu diversele sale compartimente şi etaje.
Că acest edificiu Dante l-a expus īn latină, atunci cīnd a vorbit
despre latura sa lingvistică, sau īn italiană, cīnd a realizat Divina Comedie, e mai puţin
important. Semnificativ este că a rămas consecvent şi pertinent
īn īntreaga sa construcţie.
O.P.: Evident că răspunsul
meu e contrar frumoasei ipoteze intelectuale pe care o propui. Altfel ne-am
plictisi! Aş spune foarte simplu că Dante nu avea cum să nu se
simtă cel mai bine īn limba maternă. A īnvăţat-o de mic
copil, a auzit-o pretutindeni īmprejur. Cīntecele toate, poezia erau īn
florentină, acel dialect vulgar care se vorbea īn zona lui, īn
Toscana. Sigur că avem cazuri, īn istoria culturii moderne, de inşi
care s-au simţit īn elementul lor īntr-o limbă străină
prestigioasă, internaţională. Nu aş īncepe cu Cioran, care
este īn Romānia cel mai cunoscut şi care a refuzat consecvent, din anii
50 pīnă la sfīrşitul vieţii, să mai scrie īn romānă
şi īntr-o perioadă compactă chiar să mai stea de vorbă
cu compatrioţii , preferīnd franceza. M-aş referi la Leibniz, care a
apelat īn operele sale, cu o consecvenţă şi o pricepere
remarcabile, la limba franceză, pe atunci lingua franca. Īn secolul Luminilor, era cea mai prestigioasă.
Arhiva Leibniz pe care am vizitat-o la Münster şi care (o spun ca o
anecdotă, fiindcă tot veni vorba) s-a datorat īn mare
măsură efortului cercetătorilor vest-germani care s-au deplasat
īn R.D.G., la vremea respectivă, şi au cărat adeseori
clandestin, īn rucsaci, fotografiate cu aparatele de care dispuneau, ca īntr-o
acţiune a lui James Bond, filă cu filă, multe din manuscrisele
leibniziene care atunci se aflau dincolo de graniţă, īn lagărul
socialist este plină aşadar această arhivă de manuscrise
franceze. Corespondenţa sa cu capetele īncoronate, totul este īn limba
franceză.
L.A.: O situaţie analogă se
īnregistrează īn cazul lui Carlo Goldoni, cel mai important dramaturg
italian. Īn ultimii ani ai vieţii, datorită ostilităţii tot
mai accentuate a veneţienilor, a fost constrīns să plece definitiv la
Paris. A fost stipendiatul şi protejatul regelui Franţei. Ultimele
opere şi le-a redactat īn franceză. Se păstrează īncă
aceste Mémoires ale lui Goldoni.
O.P.: Sīnt traduse şi īn
romānă.
L.A.: Ba chiar şi īn
italiană.
O.P.: Neexcluzīnd aşadar
asemenea cazuri din discuţie, cred instinctiv, fiindcă principala sa
operă e scrisă īn toscană, că Dante s-a simţit īn
largul lui īn această limbă.
L.A.: Asta e indiscutabil. Vreau
să subliniez că există numeroase pasaje textuale, īn care Dante
īşi mărturiseşte īn mod explicit
O.P.:
ataşamentul
L.A.:
chiar pasiunea faţă
de limba italiană. El scrie un tratat īntreg īn apărarea şi
promovarea acestei limbi minunate care este italiana (De vulgari eloquentia). Prima carte din Convivio tocmai despre aşa ceva tratează. Este limpede
că opţiunile de natură sentimentală şi inclusiv
raţională ale lui Dante merg spre noua limbă a poporului. Pe
de altă parte, īnsă, ceea ce eu voiam să spun e că Dante
avea din reflex, cred, această cizelare, sau măcar politeţe de a
i se adresa fiecăruia pe limba lui. Atunci cīnd vorbea cu un savant, īl
lua pe latineşte. Dacă īi vorbea īn italiană, risca să nu
fie luat īn serios. Pentru că Uniunea Europeană Medievală
folosea limba latină. Sau riscul era să nu fie īnţeles. Pe
līngă acela de a fi eventual dispreţuit, pentru că folosea un
grai popular. Sau Monarchia, tratat
de politologie care se adresează nu numai peninsulei italiene, ci īmbrăţişează
o realitate imperială, continentală, īn raportul dintre Papă
şi Īmpărat, exprimă o problemă europeană.
Mitteleuropeană. Li se adresează nu doar locuitorilor peninsulei, ci multor
savanţi care vehiculează informaţiile īn latină.
Există acest reflex de a i se adresa fiecăruia pe limba sa. Dar
pasiunea şi opţiunea conştientă sīnt īn favoarea italienei,
şi ca atare Dante scrie cea mai importantă capodoperă a acestei
limbi (Divina Comedie). Dar să
ne referim īn continuare la opera dantescă īn italiană. Primul titlu,
pe care l-am amintit deja pe scurt, se numeşte Vita Nuova. Este o scriere de tinereţe, probabil
adolescentină sau post-adolescentină.
O.P.: S-a putut stabili cu precizie?
L.A.: Nu. Ca toate celelalte opere
ale lui Dante, cu excepţia Divinei
Comedii, a rămas neīncheiată. Toate sīnt neterminate, din diverse
motive: biografia agitată etc. Atenţia distributivă a autorului
a confluit spre redactarea şi definitivarea Divinei Comedii. Ce este Vita
Nuova? E o scriere autobiografică alcătuită, formal, din
text epic, pe alocuri intersectat de versuri. Este un mixtum de epic şi
liric. Ca ton al expresiei, este preponderent liric. Dante ne relatează
experienţele sale din tinereţe şi mai ales dragostea
sfīşietoare pentru Beatrice. Pe care ziceam şi data trecută
a văzut-o prima dată la 9 ani, īn biserică. A revăzut-o
după alţi 9 ani. Avem această simbolistică a cifrei 9.
Putem va să zică să considerăm textul la nivel literal şi să ne īnchipuim un
puştan care merge la biserică şi zăreşte o
fetişcană, de care se īndrăgosteşte pentru tot restul
vieţii. Sau să-l considerăm la nivel alegoric, şi atunci facem o reflecţie asupra cifrelor, ne
gīndim că 9 este 3 x 3. Iar 3 este cifra perfecţiunii, o aluzie
clară la Sfīnta Treime. Ne gīndim că 3 x 3 este Treimea la cub, deci
Beatrice este perfecţiunea īntruchipată. Īn acest caz, īnţelegem
altceva decīt simplul fapt că Beatrice a avut doar 9 ani, atunci cīnd a
fost zărită īn biserică. Tīnărul Dante este de o
sentimentalitate maladivă, nu īndrăzneşte să-i adreseze cuvīntul,
doar o admiră de departe şi fuge acasă, īn camera lacrimilor,
şi se pune pe plīns, datorită emoţiei intense şi excesive
care īl sugrumă, la ideea că a văzut fiinţa perfectă.
Beatrice īl neglijează. Pe de altă parte, el, extrem de sensibil
şi introvertit, nu vrea să-şi expună sentimentele spre
batjocura prietenilor, şi atunci se ascunde, se camuflează, nu spune
nimănui, ba chiar inventează o altă iubire, femeia-paravan. Se
preface, adică, īndrăgostit de alta, ca să abată bīrfele
şi răutăţile lumii către aceasta, pe care de fapt n-o
iubeşte, şi pentru a proteja imaginea adevăratei fete iubite. E
o īntreagă strategie la mijloc. Beatrice află că Dante ar fi
īndrăgostit de alta cum zice lumea şi-i refuză salutul.
Motiv de tragedie. Din nou Dante merge şi plīnge. Cam īn tonul acesta se
desfăşoară Vita Nuova.
O scriere de tinereţe, puternic tributară lui dolce stil nuovo, despre care am mai pomenit īn treacăt
şi pe care am putea să-l detaliem aici, pentru cei care poate nu sīnt
familiarizaţi cu lirica medievală. Ce este acest dolce stil nuovo? E un curent literar ce-şi găseşte
originea īn Guido Guinizzelli, poet care l-a precedat pe Dante cu cīteva zeci
de ani şi a scris o poezie programatică, intitulată Al cor gentil rempaira sempre amore (La sufletul nobil se-ntoarce mereu ca-n
patrie iubirea). Denumirea de dolce
stil nuovo provine dintr-o terţină a lui Dante īnsuşi. Care
este esenţa conceptuală a acestui curent literar tipic medieval?
Sīntem īn sfera poeziei aulice, aristocratice, unde īn centrul atenţiei se
află doamna, femeia iubită. Dar ea este eterizată, este
conceptualizată. Nu vom īntīlni o descriere fizică a ei. La Petrarca
ştim că Laura era blondă. Despre Beatrice nu ştim nici
dacă era blondă sau brunetă, nici dacă era slabă sau
grasă, nici dacă era scundă sau īnaltă. Īntīlnim doar
conceptul de femeie, care este perfect (ca orice concept). O altă
trăsătură importantă: să nu uităm că sīntem
īn Evul Mediu, care are o cultură prin excelenţă
religioasă, bisericească. Tot ce se īntīmplă pe Pămīnt este
o proiecţie a voinţei Cerurilor. Noi nu putem face nimic de capul
nostru, sīntem predestinaţi īntr-o anumită direcţie, pe care a
hotărīt-o Dumnezeu, atunci cīnd ne-a adus pe lume. Femeia īntrucīt este
un concept al perfecţiunii unde sălăşluieşte oare?
Īn ceruri, desigur, īn preajma lui Dumnezeu īnsuşi, care este
Perfecţiunea deplină. Iată un concept fundamental pentru dolce stil nuovo, cel de donna angelicata (femeia īnger),
care reprezintă mesagerul, trimisul, solul venit din Cer pe Pămīnt
spre a ne revela miracolul, venuta da
cielo in terra a miracol mostrare (cum spune Dante īntr-unul dintre
celebrele sale sonete). Femeia este intermediarul dintre Dumnezeu, pe de o
parte, şi noi, muritorii păcătoşi, pe de altă parte,
care nu tīnjim īn nici un caz la farmece de natură trupească,
instinctivă. Marea noastră aspiraţie este către
perfecţiunea spirituală şi dobīndirea Paradisului, pentru
că doar acolo vom fi cu adevărat fericiţi. Femeia este cea care
ne deschide calea spre transcendent. Femeia este agentul lumii metafizice
şi mijloceşte mīntuirea. Iată o ipostază foarte
īndrăzneaţă, cu conotaţii cam eretice. Anumite
trăsături ale Beatricei frizează de-a dreptul sacrilegiul
(după cum scrie şi Papini). Dante vorbeşte despre Beatrice īn
cuvintele īnflăcărate şi pătimaşe cu care Biserica se
referă la Sfīnta Fecioară. Dar acest sacrilegiu este caracteristic
pentru dolce stil nuovo, curent a
cărui poetică e aplicată de Dante īn Vita Nuova şi reluată apoi din nou, īn pasaje ample din Paradis.
O.P.: Sigur că istoricul din
mine simte nevoia să spună că oricīt de inovativă ar fi
fost această centralitate acordată nu atīt chipului feminin, cīt
conceptului de femeie, ea era una care fără īndoială avea
premergători. Iarăşi aş trimite la poezia trubadurilor, din
a doua jumătate a secolului al XII-lea, şi apoi la tot secolul al
XIII-lea. Trubadurii, dar şi truverii şi Minnesängerii. Aş
aminti tratatul lui André Chapelain, despre iubirea curtenească, privit de
altfel cu destulă suspiciune de către Biserică.
L.A.: Se pare că o aluzie
limpede, textuală, aproape un citat din Andreas Capellanus există īn
cīntul V din Infern, īn episodul
iubirii dintre Francesca da Rimini şi Paolo Malatesta.
O.P.: Atunci lucrurile există cu
adevărat īntr-o comunicare, unele cu altele. S-a spus īnsă şi
că poezia conţinīnd această concepţie, aşa-numitul amour courtois, este
influenţată de anumite tipuri de poezie arabă. Aşadar
cruciadele n-au trecut fără episoade de aculturaţie,
fără importuri şi sugestii īn zona aceasta a
mentalităţii, a culturalului, şi sigur că se poate invoca o
īntreagă literatură, le roman
de la Rose, toată starea de spirit care este o certitudine pentru
lumea cultivată şi pentru lumea bogaţilor. Nu ştim cīt de
mult mergeau aceste lucruri īn jos, īnspre păturile populare. Poate
că erau mai lipsite de romantism, mai brutale, sub constrīngerile
socialului şi ale lipsei de cultură şi educaţie. Īn orice
caz, fără īndoială există autori care au susţinut
că secolul cruciadelor a inventat iubirea occidentală şi că
ea este, dacă vrem, o inovaţie pe care Evul Mediu dezvoltat, aflat la
apogeul său, o poate revendica pentru sine. Īn ce priveşte Vita Nuova, aş zice doar atīt
că, din relatarea pe care o faci, rezultă că Dante scrie
aşa cum īnţelege el şi asumīnd această experienţă
īn nume propriu o proză a seducţiei, a micilor tertipuri ale
dragostei, căreia nu i te poţi īmpotrivi. Dar cu o notă care
mă duce cu gīndul la marile şi cunoscutele romane ale secolului
XVIII, cu oftaturi, cu plīnset, cu retrageri strategice şi cu pedepse
simbolice, dar resimţite cu brutalitate pătimaşă de o
sensibilitate care nu era doar a poetului, ci şi a īndrăgostitului.
Cred că putem valoriza īn acest sens, nu-i aşa? N-avem un soi de Suferinţele tīnărului Werther,
toată lumea mai trăieşte o vreme. Noi astăzi ştim
că Beatrice a murit tīnără. Dar aş spune un lucru, apropo
de discuţia dacă Beatrice din Divina
Comedie a existat sau este doar un concept, o reprezentare. Eu cred că
ambele lucruri coexistă, nu se exclud unul pe altul. O pledoarie atīt de
pasională cum o īntīlnim īn Vita
Nuova nu putea să aibă la bază un simplu concept.
L.A.: Sigur că da. Spuneai
că trebuie să lămurim un aspect: Vita Nuova e un roman al seducţiei. Probabil. Dar să ne
īnţelegem
O.P.: Dante e cel sedus!
L.A.: Exact. Fiindcă altfel
rişti să īnţelegi că el pune īn aplicare o sumă
īntreagă de strategii pentru a seduce femeia.
O.P.: Īn orice caz, o strategie ai
menţionat-o
L.A.: Or este chiar invers! El este
sedus īn mod spontan şi instantaneu, iar Vita Nuova este o sumă fenomenologică a suferinţelor
din dragoste.
O.P.: Şi a unor tertipuri
L.A.: Rezultatul faptului de a fi
fost deja sedus de către femeie.
O.P.: Totuşi el face să
ajungă la urechile Beatricei faptul că ar iubi pe alta.
L.A.: Da, dar asta e o strategie
pentru a o feri de răutăţile lumii.
O.P.: Dar şi pentru a-i stīrni
invidia...
L.A.: Poate da, poate nu. Se īntreba
Papini tot la el ne īntoarcem dacă Beatrice īl va fi iubit cu
adevărat pe Dante. Comentatorul īnclina să creadă că nu.
Noi completăm acum: dacă Dante nu a pus la punct o sumă de
strategii pentru a seduce, ci s-a lăsat sedus, se pare că nici nu a
avut un succes prea mare, īn plan biografic.
O.P.: Mă gīndesc doar atīt,
că descoperim un Dante extrem de labil īn dragoste. Dante bietul, sedus
sau nu
L.A.: Sedus şi abandonat. Malgré soi
O.P.: Dante este, īn aceste scrieri,
un tīnăr care suferă din dragoste. Care nu se fereşte s-o
afirme, iată, īntr-o operă literară. Or ulterior, la maturitate,
īn opera politică, īn epistolele despre care am vorbit, el apare ca un ins
intransigent, adeseori dur, vituperează īmpotriva tuturor. Se pare că
au existat nişte cotituri īn formarea caracterului său.
L.A.: Aşa este. Scrisul lui
reflectă cu admirabilă transparenţă evoluţia
personalităţii: de la hipersensibilitatea care izbucnea īn lacrimi,
īn perioada adolescentină, el ajunge omul politic, omul de stat, devine
persoana verticală care īşi arogă dreptul de a le indica şi
celorlalţi calea cea dreaptă. O operă de maturitate interesantă,
importantă, īn domeniul scrierilor italiene, este Il Convivio (Ospăţul).
Avem de-a face cu o scriere de factură estetică amplă
O.P.: Are vreo legătură cu
ideea Banchetului platonician?
L.A.: Sigur că da. Se
revendică direct de la Banchetul
lui Platon. Adică e o desfăşurare de īnţelepciune filosofică,
peste care pluteşte reminiscenţa lui Platon, alături de
Aristotel, citat īncă din primele cuvinte.
O.P.: Ospăţul nu are loc la
o masă, cu delicatese culinare, ci cu bunătăţi ale
spiritului.
L.A.: Tot operă neterminată
este. Structurată, din ceea ce s-a păstrat, īn patru cărţi.
Cum sīnt ele constituite? Fiecare debutează cu o canţonă a lui
Dante, pe care autorul apoi, nemulţumit de faptul că n-a fost
īnţeleasă potrivit intenţiilor sale de creator, porneşte
şi o interpretează, o comentează. Este un tratat de critică
literară, au pied de la lettre,
dar dinspre observaţiile stilistice, scriitorul alunecă la
consideraţii de natură estetică, pe care apoi le dublează
cu cele de natură filosofică, le īmpănează cu citate
şi analogii din literatura antică şi medievală etc. Practic
realizează un fel de sinteză a īnţelepciunii filosofice şi
estetice a vremurilor sale şi a
īnaintaşilor săi. S-ar putea spune foarte multe despre Convivio. Īn demersul nostru de
esenţializare şi sintetizare a aspectelor legate de Dante, ajunge
să subliniem următorul lucru. Aici sīnt reluate īn mod explicit
şi analizate cele patru sensuri īn care pot fi īnţelese Sfintele
Scripturi: literal, alegoric, moral şi anagogic. Dante ne explică ce
va să zică fiecare din aceste sensuri, felul cum pasajul biblic se
poate decripta supraetajat. Demersul dantesc din Convivio e globalizator, dar avīnd o finalitate practică. Nu e
cītuşi de puţin abuziv să preluăm schema de lectură
aplicată prin cele patru niveluri de comprehensiune Bibliei şi
s-o transpunem īn chiar decriptarea sensurilor Divinei Comedii. Nu insist, pentru că il tempo spinge (timpul ne zoreşte). Mai trebuie amintit
neapărat un titlu, Rime, o
culegere a poeziilor lui Dante, de factură destul de diversă, de la
canţone pīnă la sonete
Poezii ulterioare adolescenţei.
O.P.: O antologie. Un florilegiu.
L.A.: Da. Aici iarăşi se
desprind cīteva. Pe vreo două aş insista chiar acum. Există un
minunat sonet, pe care unii īl văd printre cele mai armonioase din limba
italiană. Guido, i vorrei
, aceasta
e poezia la care mă gīndesc. Ne aflăm īntr-un context artistic de
uluitoare seninătate, linişte, tihnă, īmpăcare cu universul
şi cu sine īnsuşi, īn compania celor mai buni prieteni. Guido, eu
aş vrea ca tu (Cavalcanti) şi cu Lapo (Gianni un alt poet) şi
cu mine (Dante) să fim īnălţaţi prin vrajă şi
īmbarcaţi pe un mic vas, care să cutreiere mările după voia
noastră, īncīt stīnd laolaltă şi povestind să ne
crească bucuria. Iar bunul vrăjitor să le aşeze
alături pe doamnele noastre, monna Vanna şi monna Lagia precum
şi iubita mea (a treizecea, printre frumoasele Florenţei),
şi-apoi să ne pierdem īn vorbe de iubire şi dezmierdări,
făcīnd pe fiecare fericită, cum tare cred c-am fi şi noi.
Guido,
i vorrei che tu e Lapo ed io
fossimo presi per incantamento,
e messi in un vasel chad ogni vento
per mare andasse al voler vostro e mio,
sģ che
fortuna od altro tempo rio
non ci potesse dare impedimento
anzi, vivendo sempre in un talento,
di stare insieme crescesse l disio.
E monna
Vanna e monna Lagia poi
con quella chč sul numer de le trenta
con noi ponesse il buono incantatore:
e quivi
ragionar sempre damore,
e ciascuna di lor fosse contenta,
sģ come i credo che saremmo noi.
Este o poezie scurtă, un sonet,
dar de mare impact şi mă impresionează la fiecare lectură.
Senzaţia de pace, seninătate şi echilibru universal pe care le
comunică sīnt extraordinare. Concilierea spirituală a faimoşilor
prieteni, comunicarea lor afectuoasă, iubirea reconfortantă a
doamnelor şi, īn acest context, īndulcirea miraculoasă a furiei
mării induc un minunat echilibru īntre armonia gīndurilor, a
simţurilor şi a naturii. O poezie de factură exact opusă
ca să vedem cīt de divers poate fi Dante īn instrumentele sale artistice
regăsim īntr-o canţonă furibundă, pe care poetul i-o
īnchină unei anume Pietra. Se pare că era o femeie extrem de
ispititoare, care i-a refuzat avansurile, iar Dante turbează de
dorinţă sexuală şi frustrare fiziologică. El īşi
mărturiseşte furia īmpotriva acestei Pietra.
Cosģ nel mio parlar voglio esser aspro
comč ne li atti questa
bella petra,
la quale ognora impetra
maggior durezza e pił
natura cruda
Poezia se īncheie īntr-o mīnie
gigantică, prin care poetul ne arată că cel mai cu plăcere
ar īnhăţa femeia de plete, ar trīnti-o īn şanţ şi ar
frămīnta-o prin noroi, ca să-i arate ce-a pierdut, atunci cīnd l-a
refuzat.
Omč, perché non latra
per me, comio per lei,
nel caldo borro?
ché tosto griderei: «Io vi
soccorro» (
)
Sio avessi le belle trecce prese,
che fatte son per me
scudiscio e ferza,
pigliandole anzi terza,
con esse passerei vespero
e squille:
e non sarei pietoso né
cortese,
anzi farei comorso quando
scherza.
Iată două chipuri extreme
ale lui Dante: cel senin, melodios, meditativ dar şi cel
pătimaş, violent, lubric.
O.P.: Poate că era coleric.
L.A.: Era cīte puţin din toate.
Dar tocmai asta īi dă bogăţia impresionantă, diversitatea
stupefiantă a versurilor.
(fragment dintr-un volum īn curs de
redactare)