Ovidiu Pecican
JAFUL ANTISEMIT DE STAT: O POVESTE INTERBELICĂ
Cea
mai recentă carte publicată de istoricul israelian Jean Ancel,
intitulată The Economic Destruction
of Romanian Jewry (Jerusalem, Yad Vashem, 2007, 370 p.), reprezintă o
revenire a expertului în fenomenul Shoah din perimetrul românesc la tema sa
predilectă: investigarea metamorfozelor pe care „soluţia finală”
le-a cunoscut la Dunăre şi Carpaţi şi a manifestărilor
asociate acesteia. În cărţile sale anterioare – fie că era vorba
despre serii de documente extrase din arhive secrete de pe mapamond, fie
că erau în joc vaste şi detaliate monografii precum în Contribuţii la istoria României.
Problema evreiască (1933 - 1944) (2 volume, fiecare cu câte două
părţi, apărute în original în 2000 şi, respectiv, 2002, iar
la Ed. Hasefer, în română, în 2001 şi, respectiv, 2003) sau Preludiu la asasinat. Pogromul de la
Iaşi, 29 iunie 1941 (ediţia iniţială în 2003,
traducerea românească de la Ed. Polirom, Iaşi, 2005) –, istoricul a
reconstituit minuţios accentuarea măsurilor antievreieşti în
anii interbelici şi ai celui de-al doilea război mondial, până
la atingerea cotei de avarie. Început ca manipulare politicianistă şi
exprimat în forma oratoriei sau publicisticii populiste, antisemitismul
românesc din a doua jumătate a sec. al XIX-lea a ajuns, imediat după
primul război mondial, un punct forte în programele unor mişcări
politice şi, nu mult mai târziu, a devenit chiar politică de stat.
Incidentele de tipul atacării evreilor pe stradă şi al spargerii
ferestrelor de la casele lor au fost ulterior depăşite şi la noi
prin acte mai crude şi mai ample (aruncări din trenuri, omucideri
individuale, pogromuri). La adăpostul unor ideologii iresponsabile şi
barbare, radicalizarea antisemită a condus, tot mai mult, către ideea
de a pune în aplicare proiectul exterminării evreilor, pentru care omul
providenţial a fost, aparent paradoxal, nu liderul Gărzii de Fier, ci
un ins educat în şcoli de ofiţeri din ţări occidentale
democrate, mareşalul Ion Antonescu.
În
noua lui carte, Jean Ancel întregeşte însă tabloul, evocând efectele
colaterale ale fenomenului. El se ocupă de ceea ce numeşte, încă
din titlu, drept „distrugerea economică” a evreimii române. Chestiunea îi
este deja, în parte, familiară cititorului român din rapoartele
diplomatice trimise în Franţa de la legaţia din Bucureşti,
tocmai în anii respectivi (Carol Iancu, Shoah
în România. Evreii în timpul regimului Antonescu (1940-1944). Documente
diplomatice franceze inedite, Iaşi, Ed. Polirom, 2001). De astă
dată însă, documentele nu mai vorbesc singure, ci devin piese de la
temelia unui ansamblu care evocă metodic organizarea spolierii evreilor de
averile pe care le posedau, în temeiul pur şi simplu al apartenenţei
lor la minoritatea iudaică. Pentru a pune în lucru un mecanism de
confiscare şi „recuperare” al bunurilor evreieşti, birocraţia
din România a făcut eforturi considerabile, dovedindu-se – în rapacitatea
ei – incredibil de eficientă. Astăzi ştim că acesta era
doar începutul unui proces care s-a întins pe o durată mult mai mare de
timp, continuând şi în anii postbelici, sub o nouă stăpânire,
declarat internaţionalistă şi proletară. Istoricii elitelor
din Franţa, Guz Chaussinand-Nogaret, Christophe Charles şi Catherine
Durandin observau foarte bine, în Istoria
elitelor în Franţa (1991), că după revoluţia
burgheză, cu noianul său de decapitări nobiliare, statul, clasa
birocraţilor, „oficialii” s-au schimbat prea puţin, prezentând o
remarcabilă continuitate. La fel s-a petrecut, pesemne, şi în
România, în pofida masivelor încarcerări staliniste şi a
translaţiei de la extrema dreaptă înspre extrema stângă. În anii
60 – 70 ai secolului trecut, atunci când exodul către Israel a devenit
posibil, cei care plecau nu aveau dreptul decât la un bagaj de douăzeci de
kilograme. Restul avuţiei lor personale ori familiale rămânea
rudelor, prietenilor sau, de ce nu, statului însuşi.
Trebuie
spus însă că oficialităţile nu practicau, după
război, acest „joc” profitabil doar cu evreii. Cetăţenii de
etnie germană – fie ei saşi ardeleni, şvabi
bănăţeni ori ţipţeri maramureşeni – au avut de
trecut prin aceleaşi măsuri restrictive. În plus, aşa cum se
ştie, pe seama fiecăruia dintre ei trebuia plătită o
sumă în conturile administraţiei. Din acest punct de vedere se poate
deci conchide că deposedarea de bunuri a evreimii interbelice nu a fost un
episod izolat şi nu a rămas nici apanajul statului militaro-fascist
dintre cele două războaie mondiale, apărând, dimpotrivă,
mai degrabă ca expresia intolerabilă, abuzivă, a unui nou tip de
activitate lucrativă a regimurilor politice succesive româneşti. Ceea
ce a iniţiat guvernul Goga-Cuza în preambulul Dictaturii regale, sub
titulatura de sonorităţi demagogic-patriotice de „românizare”, au
continuat, în forme agravate, anarhice (legionarii) sau sistematice (Antonescu)
şi succesorii săi, după o perioadă de suspendare
revenindu-se la această conduită fără eliminarea
fizică directă a celor deposedaţi, însă în contextul
dispariţiei acestora din peisajul naţional prin emigrare.
Formulă de succes, aducătoare de venituri sigure, consistente şi
fără riscuri, procedurta a fost extinsă şi asupra etnicilor
germani, fapt care transformă statul ceauşist într-un succesor în
linie dreaptă, mai pragmatic şi mai puţin lugubru, al
dictaturilor brune antisemite. Desigur, comparaţia între cele două
epoci de înstăpânire asupra bunurilor unora dintre minoritari nu poate
pune în paranteză conotaţiile specifice fiecăruia dintre cazuri.
În timp ce fascismul şi ultranaţionalismul românesc vizau retezarea
sub toate formele a posibilităţii de supravieţuire a evreilor,
socialismul îşi dorea exclusiv înstăpânirea nestingherită asupra
bunurilor celor ce alegeau dezertarea din mediul democrat-popular. Era,
practic, o taxă extrem de pipărată, pentru libertatea de a opta
pentru capitalism, aproape o sancţiune ideologică.
Am
insistat asupra acestor asocieri pentru a sublinia că, la fel ca mereu,
Jean Ancel inaugurează, şi de astă dată, un şantier
care este departe de a fi epuizat prin cartea de faţă. Imaginea de
ansamblu o vor completa, fără îndoială, alte contribuţii,
în viitor. Ceea ce reuşeşte însă istoricul din Ierusalim, în
cele zece capitole ale investigaţiei sale, este să
înfăţişeze cu multă fidelitate, în urma unei explorări
sistematice a surselor arhivistice, una dintre ruşinoasele proceduri ale
României interbelice împotriva unei anumite categorii de locuitori ai săi,
înscriind un capitol nou în cartea prigoanei şi a injustiţiilor. Intitulată
The Economic Destruction of Romanian
Jewry, nu este deloc o lectură comodă, lucru care nu s-ar putea
spune despre nici una dintre cărţile lui Jean Ancel. Şi
totuşi, examinarea lucidă, critică a acestei zone întunecate a
trecutului nostru e binevenită pentru oricine vrea să cunoască exact
poverile trecutului, asumându-le responsabil.