Ovidiu Pecican

 

UN ISTORIC AL ROMÂNIEI INTERBELICE

            Dificultatea de a-l situa corect în context istoriografic pe Jean Ancel vine din circumstanţele biografiei sale. Prin naştere (1940, Iaşi), primii ani de studii specializate – la universitatea ieşeană, în domeniul istoriei (până în 1959) – şi problematica abordată de lucrările sale, el îşi leagă numele într-un mod solid de România şi trecutul contemporan al acesteia. Prin emigrarea în Israel, cele două masterate – istorie şi arhivistică – prin care şi-a continuat studiile din cadrul Universităţii Ebraice din Ierusalim (din 1963) şi prin interesul constant, obstinat, pentru problematica Holocaustului în România, el aparţine, neîndoielnic, cercului istoricilor israelieni. El este, în consecinţă, că o vrea sau că nu o vrea, deopotrivă, istoric român şi istoric evreu; ilustrat în câmpul studiilor româneşti, dar şi al studiilor iudaice. De altfel, opera sa, profund conectată la locurile de unde a plecat, conţine şi o neîndoielnică dimensiune universalistă. Iată ce spune autorul într-unul din textele sale: „Hitler a destăinuit lui Antonescu cele două mari secrete ale regimului nazist înainte de a fi puse în aplicare: Planul Barbarosa şi «Liniile directoare pentru tratarea evreilor din Răsărit», adică planul de exterminare a evreilor din Uniunea Sovietică” (Surse arhivistice despre Holocaustul din România). Or, asemenea precizări depăşesc sfera de interes a istoriei româneşti ori a studiilor asupra Holocaustului, încadrându-se printre contribuţiile de istorie contemporană universală.

          Datorită acestei împrejurări, marile cărţi ale lui Jean Ancel, de la colecţiile de documente la monografiile ample privitoare la Shoah în România, merită să fie studiate cu atenţie chiar şi dincolo de eventuala orientare a cititorului – specializat sau nu – către un anume subiect particular. Ceea ce aduce autorul în pagină este, până la urmă, cea mai importantă tragedie colectivă a lumii contemporane, dincolo de criza istorică a Europei din finalul lumii interbelice şi chiar neluând seama la locul unde ea s-a petrecut. Vreau să spun că nu trebuie să fii interesat de România pentru a citi pasionat, sub presiune, într-o echilibristică sufletească indescriptibilă, capitolele pe care, atent la acurateţea reconstituirii, scribul le codifică urmând îndeaproape documentele.

          Din acest punct de vedere, Jean Ancel se aseamănă, îndrăznesc să spun, dincolo de orice obstacol posibil, cu un alt scotocitor al arhivelor şi un alt suflet sensibil la vicisitudinile traversate de poporul lui: David Prodan. Pornind tot de la documentaţia aluvionară pitită prin diverse fonduri mai mult sau mai puţin accesibile, abordându-le cu stăruinţă decenii de-a rândul, şi acest investigator transilvănean al modernităţii româneşti s-a simţit chemat să restituie, scoţând din uitare, lupta pentru supravieţuire a ţărănimii române ajunse în sec. al XVIII-lea la o saturaţie a vicisitudinilor. Aici însă comparaţia se opreşte. Una este să fii umilit şi obidit, năpăstuit şi împilat, fie şi generaţie de generaţie, şi cu totul altceva e să se urmărească din răsputeri, cu toate mijloacele puse la dispoziţie de puterea statului, extincţia unei etnii, rase şi religii.

          Un suflu epopeic de tragedie traversează fundalul paginilor lui Jean Ancel din cele patru volume ale cărţii Contribuţii la istoria României. Problema evreiască (1933 - 1944) (2 volume, fiecare cu câte două părţi, apărute în original în 2000 şi, respectiv, 2002, iar la Ed. Hasefer, în română, în 2001 şi, respectiv, 2003). Titlul cărţii, cu aparenţa sa cenuşie, se vădeşte de un sarcasm enorm, odată intrat în contact cu conţinuturile acute ale explorării. Guvernul Goga – Cuza („al doilea guvern antisemit din Europa”), dictatura regală şi planul ei de „înlăturare civilizată” a evreilor din România, „rinocerizarea” intelectualilor români, atitudinea Patriarhiei Ortodoxe, apoi românizarea... averilor (prădarea şi confiscarea cu acte în regulă a avuţiilor evreimii române), pogromurile, românizarea... sufletelor şi infernul experienţei concentraţionare din Transnistria, antonescianismul şi soluţia finală sunt, în linii mari, jaloanele stabilite de autor pe calea unei reconstituiri comparabile ca proporţii şi anvergură cu Arhipelagul Gulag. Însă acolo unde Soljeniţân porneşte în principal de la sute, mii de relatări orale ale martorilor deportărilor în lagărele sovietice ale indezirabililor regimului roşu, Ancel se bizuie pe documente oficiale irefutabile, confruntate unele cu altele şi puse în oglindă, completând informaţiile dintr-un fond, să zicem, sovietic, cu altele, din arhivele naziste recuperate de învingătorii ultimei conflagraţii mondiale. Şi iarăşi, cu precizarea că, dacă în Gulag ajungeai arestat fie şi datorită unei vini imaginare, abuzive, dar totuşi, a unui pretext ce se lega de o opţiune anume a persoanei în cauză (lipsa de aderenţă la regim sau insuficienta credibilitate a adeziunii), Shoah a presupus mereu însuşi faptul apartenenţei la poporul ales, necontând nici chiar convertirile religioase, abjurările ori renegările, deci nelăsând nici o cale de scăpare evreilor.

          Preludiu la asasinat. Pogromul de la Iaşi, 29 iunie 1941 (ediţia iniţială în 2003, traducerea românească de la Ed. Polirom, Iaşi, 2005) reia şi detaliază – cu o minuţie pozitivistă dublată de acutul simţ al problematizării de care dispune autorul – unul dintre capitolele vastei panorame reconstituite anterior, focalizând asupra unui episod de dezlănţuire bestială organizată, de factura celui surprins de Gross în Vecinii, monografia sumbră a evenimentelor din târguşorul polonez Jedwabne. După cum observa Alexandru-Florin Platon, „Amplu documentată, cartea lui Jean Ancel reaşează în lumina crudă a adevărului unul din cele mai triste evenimente din istoria contemporană românească. Ea ar trebui să fie o lectură obligatorie pentru toţi cei care continuă să aibă o viziune idilică despre relaţiile dintre români şi evrei şi să se îndoiască de existenţa Holocaustului în România” („Barbaria cu faţă umană”, în Contrafort, nr. 7-8, iulie – august 2005). Dar şi pentru ceilalţi, aş adăuga, ca unul care, ca efect al tăcerii dense ce înconjura subiectul în istoriografia română, am fost tentat multă vreme să îi subestimez dimensiunile, chiar şi după ce am aflat despre eveniment.

          Aici este, de fapt, locul de a reveni şi la identitatea de istoric român a acestui autor israelian al Shoah. Aflată în prima etapă a receptării operei sale, cultura noastră traversează încă o stare prelungită de şoc, după cum o mărturisesc sporadicele ecouri pe care traducerea cărţilor lui Jean Ancel le-a stârnit în mediile de specialitate. Tăcerea regimului comunist, refuzul naţionaliştilor români – şi chiar a democraţilor cu o înţelegere îngustă a noţiunii de patriotism – de a accepta adevărul ororii dezvăluite metodic de cercetătorul de la Institutul Yad Vashem, contestările unor autori diverşi (de la Paul Goma şi Ion Coja la Teşu Solomovici) nu împiedică înţelegerea circumstanţei elementare că aceia care se interesează de trecutul României nu se pot limita la elogieri şi lamentări. Se cuvin asumate şi faptele faţă de care simţim nevoia unui radical divorţ, a dezavuării. Abominabile, demoralizante, ele trebuie cercetate şi cunoscute, cu speranţa înţelegerii resorturilor care au condus la astfel de dezvoltări şi cu hotărârea de a nu lăsa ca ele să se repete.

          Nu este deloc uşor să metabolizezi darurile făcute de Jean Ancel. E vorba despre timpuri care încă se întrezăresc în geana de lumină a zilei care abia a trecut. Se cuvine însă recunoscută măiestria profesională a investigatorului, curajul civic al cetăţeanului, curajul de a reveni mereu de unde s-a plecat, în numele strădaniei de a înţelege mai bine.

          Din acest punct de vedere, odată în plus, Jean Ancel face un serviciu enorm istoriografiei române, ridicând colţul draperiei mortuare ce acoperă chipul hidos al intoleranţei antisemite şi procedând la anatomia acesteia spre binele tuturor celor afectaţi de cele petrecute şi aspirând la un altfel de viitor. Atunci când vorbim despre România dintre cele două războaie nu mai putem mitiza perioada, neţinând seama şi de drasticele somaţii ale chemării la realitate. Succesiune de dictaturi după 1938, cu politici minoritare antidemocratice – aşa cum arăta Irina Livezeanu într-o monografie –, cu o intelectualitate în bună măsură xenofobă, la fel ca politicienii, dar mai ales cu un aparat de stat alunecat tot mai decis către soluţia exterminării evreilor şi a romilor, vremea dintre 1938 şi 1944 face ca imaginea de până mai ieri a unei Românii aureolate numai de progresele de după întregirea statală să trebuiască amendată. Din panoplia istoricilor substanţiali, care au avut darul şi harul de a modifica percepţia publică asupra trecutului românesc face, prin urmare, parte şi Jean Ancel, membru în Comisia Wiesel pentru Studierea Holocaustului în România, excelent scormonitor al arhivelor lumii, dar, înainte de toate, un fost student la română şi istorie dat afară din universitatea ieşeană şi, mai apoi, fost combatant în câteva războaie israeliene. Cunoscând acestea chiar din gura lui, îmi vine să cred că istoria pe care o scriem este, până la urmă, şi o încercare de a pricepe propriul nostru trecut personal. De a-l pricepe şi, eventual, accepta. De a participa la o judecată nepărtinitoare.