Laszlo Alexandru
MIRCEA ELIADE ĪN
CONŞTIINŢA NOASTRĂ
2007 a fost decretat an comemorativ Eliade, īntrucīt se īmplineşte un secol de la naşterea sa. Toţi cei care răsfoim reviste culturale sau urmărim emisiuni radio-tv cu profil specific īntīlnim foarte frecvent numele acestui scriitor faimos. E un lucru bun, īn esenţă, chiar dacă poate fi şi un lucru rău. Īncerc să mă explic īndată.
Am impresia tot mai accentuată, pe măsură ce īnaintăm īn săptămīnile şi lunile festive, că tendinţa generalizată este de a se construi un fel de brand (cum se spune acum). Imaginea lui Mircea Eliade tinde a se transforma īntr-un model, o statuie, care să fie apoi celebrată. Cu puţine excepţii, lumea a considerat absolut firească publicarea şi premierea unei masive biografii a lui Eliade (reprezentīnd, iniţial, teza de doctorat a lui Florin Ţurcanu). Īn locul sintezelor convingătoare asupra operei, avem, iată, doctorate asupra vieţii. Nu e cam ciudat, pentru spiritul critic contemporan? Īn schimb, dacă la Paris se publică o carte dezinhibată, sub semnătura Alexandrei Laignel-Lavastine, care plimbă lupa pe deasupra petelor de frumuseţe din biografia eliadescă, īn ţară se organizează precipitat campanii de exterminare mediatică a cercetătoarei franceze. Chiar mai īnainte ca īndrăzneaţa intervenţie să ajungă sub ochii cititorilor autohtoni! Hic sunt leones!, păreau a striga din toţi bojocii vīrfurile intelighenţiei de pe Dīmboviţa & Someş. Doi-trei ani mai tīrziu, ediţia romānească a aceluiaşi discurs sacrileg are de īnfruntat conspiraţia tăcerii, īn presa literară de-aici, precum şi balcanica cenzură a difuzării, īn lanţul de librării Humanitas. Degeaba s-a stabilit Mircea Eliade la Chicago, īn īndepărtata Americă, dacă aceiaşi Mitici orientali trudesc şi azi la edificarea statuii sale fără teamă şi fără prihană
Ni s-a īntīmplat tuturor să fim īnsetaţi şi să ne gīndim cu poftă la o sticlă de Coca Cola. Dar poate n-am remarcat detaliul că una e să te răcoreşti cu ea īn America, unde are o anumită savoare, şi altceva e s-o duci la buze īn Romānia, unde marfa realizată īn circumstanţe băştinaşe are alt gust. Afară e lipită aceeaşi etichetă, dar calitatea dinăuntru e diferită. Cum se explică asta? Foarte simplu. Brand-ul este cel ce duce īn spinare realităţi de multe ori simţitor deosebite! Eu nu contest că e un lucru important să ciopleşti aparenţe īn cultură, la fel ca şi īn industrie sau īn orice altă sferă de activitate. Fără publicitate, fără o imagine stabilă, afidabilă, nu reuşeşti să impui produsul. Poţi avea o marfă extraordinar de valoroasă, dacă īi lipseşte prestigiul, imaginea, aspectul, ea nu se vinde, nu e cunoscută, moare. A construi brand-uri reprezintă o dovadă de profesionalism, iar cultura romānă se īndreaptă īn mod evident spre o profesionalizare. De aceea Institutul Cultural Romān, de pildă, exportă cu toată deliberarea brand-ul Mircea Eliade, proclamīnd chiar şi acest an comemorativ īn onoarea sa. Este un nume cu care ne putem afirma, cu care cultura romānă se poate mīndri īn străinătate, īntrucīt el īnsuşi a obţinut deja laurii prestigiului acolo, īn depărtare, prin eforturi proprii.
Ce este rău, totuşi, sub acest aspect? Imaginea lui Eliade nu cred că trebuie blocată, īnţepenită, unicizată. Se pare că 100 de ani de la naştere nu au fost īncă suficienţi pentru a limpezi percepţia īn jurul unei personalităţi extrem de disputate, de contestate dar totodată aplaudate şi elogiate. Brand-ul se edifică la capătul unor deliberări, el constituie un punct final de traseu. Dar ne-am pripi dacă am susţine că s-au tras deja toate concluziile īn această direcţie. Mircea Eliade este un subiect īn continuă dezbatere, nuanţare şi evoluţie, pe cīnd brand-ul tinde să-l blocheze, să-l īngheţe, să ofere despre el o aparenţă statică şi edulcorată.
Aş vrea să mă īntreb, īn cele ce urmează, cum ne poate ajuta, īn mod onest şi lipsit de ipocrizie, imaginea intelectuală a lui M. Eliade, dacă trecem īn revistă anumite etape din evoluţia sa biografică şi bibliografică, pe care s-o contrapunem realităţilor trăite de noi acum. Sīntem īn etapa īn care Romānia tocmai a aderat la Uniunea Europeană. S-a făcut un pas esenţial spre reconectarea creaţiei romāneşti la mişcarea continentului. Este momentul īn care cultura īşi regăseşte o matcă a democraţiei, a respectului pentru individ, a toleranţei pentru minoritate, pentru alteritate. Sub ochii noştri sīnt descoperite vocile alternative. Asta este ceea ce oferă īn mainstream, īn direcţia sa principală, cultura europeană de azi. Īn contextul astfel sumar trasat, unde am plasa brand-ul Mircea Eliade? Prin ce ne poate ajuta să ne orientăm īn realitatea contemporană, avīnd īn vedere situaţia cu care ne confruntăm īn 2007, precum şi īn anii ce se prefigurează īn viitor?
O acţiune de impact asupra imaginaţiei colective a avut-o figura lui biografică din tinereţe. Eliade a fost considerat de mulţi contemporani ai săi drept liderul grupării criterioniste, a generaţiei de la 27 etc. Constituia punctul de referinţă pentru tineretul interbelic. Adesea cīnd se vorbeşte despre cultura romānă, se afirmă că īntre cele două războaie am avut cea mai glorioasă etapă de evoluţie. Şi iată, īn perioada aceea de triumf, lumea avea sub ochi un şef de şcoală, aşadar e normal ca el să rămīnă şi azi īn centrul atenţiei noastre. E vorba aici, totuşi, de o judecată uşor pripită, globalistă şi discutabilă. Perioada interbelică riscă să fie examinată ca un bloc compact, indistinct. Existau pe-atunci numeroase tensiuni īntre diversele orientări ideologice romāneşti, concretizate īn confruntări, recriminări, invective violente. Poate fi identificată o direcţie europenistă, sincronistă, a vremii, iar liderul ei de opinie era E. Lovinescu, prin cenaclul Sburătorul şi gruparea constituită īn jurul său. Era un impuls de sincronizare, de deschidere europeană, de toleranţă. Nu puţine erau vocile minoritare din rīndurile cenaclului lovinescian. Exista un ferment amical şi stimulator. Trebuie spus, pe de altă parte, cu toată francheţea, că Mircea Eliade nu a aparţinut acestui grup de idei. Īn contrapondere la activitatea europenistă, democratică, M. Eliade s-a afiliat unei alte grupări, de sub tutela lui Nae Ionescu, profesorul său care proclama o viziune ortodoxistă, naţionalistă, unde prima globalul, socialul, datoria individului faţă de neam, ţară şi spiritualitate. Dacă, pe linie lovinesciană, valorile individului erau cele care primau, īn antiteză, perspectiva naeionesciană, ea īnsăşi destul de fluctuantă şi zigzagată, īn funcţie de oportunităţile politice ale diverselor momente, punea accentul pe stat, pe globalitate. Individul era oarecum desconsiderat, sau era apreciat doar īn măsura īn care ştia să se subordoneze. Concepţia este, cultural vorbind, prestigioasă, provine din direcţia filosofiei germane a lui Nietzsche. De altfel, chiar şi din punct de vedere politic existau filiaţii extrem de fervente cu politica germană, nazistă, a anilor 30-40. Va să zică Eliade nu a fost, īn orientarea sa fundamentală de-atunci, un gīnditor democratic! Asta trebuie accentuat foarte limpede. Mircea Eliade s-a aflat printre reprezentanţii de frunte ai grupării zgomotos oripilate īn faţa ideilor democraţiei, īn faţa deserviciilor raţionalismului, īn acei ani ai tinereţii zvăpăiate. Atitudinile sale s-au manifestat īmpotriva unui stat civil, secularizat, raţional īn funcţionalitatea serviciilor sale. A militat īn favoarea primatului social al sentimentului, al veneraţiei religioase, sferă īn care apoi s-a repliat, conferindu-i conotaţii general-savante. Confruntat cu falimentul istoric al ideii deservite, e uşor de īnţeles reorientarea sa de la militantismul public ortodoxist, spre direcţia preponderent ştiinţifică de activitate. Dar ideile sale teoretice de-atunci au fost strīns īmpletite cu acţiunea politică. Nu mai e un secret pentru nimeni că Mircea Eliade a fost un admirator al Gărzii de Fier şi al legionarilor chiar dacă a īncercat să relativizeze ulterior aceste simpatii. Unii spun că a fost şi īnrolat īn Mişcarea Legionară. Alţii contestă această ipoteză. Dezbaterile continuă. Dar propensiunea sa către Garda de Fier este inechivocă, e oricīnd documentabilă. Iar Garda de Fier nu a fost o mişcare democratică (scuzaţi-mă că enunţ un truism, un adevăr banal)! Mircea Eliade s-a considerat obligat să preamărească virtuţile spirituale ale jertfei legionare, să deplīngă moartea luptătorilor Moţa şi Marin, să participe la campania electorală legionară a anilor 30 etc. Sīnt de asemeni fapte concrete, atestate. Aşadar direcţia aceasta biografică, vulcanică, a tīnărului Eliade, dacă ne-o luăm ca model, ca punct de referinţă, putem s-o facem, dar trebuie să fim foarte prudenţi.
Construcţia unui brand presupune preluarea imaginii ca un tot: e ca şi construirea unei statui. Pentru a īnălţa monumente, ele trebuie să fie bine proporţionate. Edificarea brand-ului trebuie să fie fără fisură. Or iată că tinereţea lui Mircea Eliade e departe de a fi fost lipsită de cusururi. Putem să-l admirăm şi să subscriem la elanurile lui enciclopediste, la nopţile nedormite ale adolescentului miop, dar am dovedi o mare naivitate dacă am īmbrăţişa elanurile lui politice teoretice şi practice catastrofale. O consemna īndurerat şi amicul său de-atunci, Mihail Sebastian: Lungă discuţie politică cu Mircea, la el acasă. Imposibil de rezumat. A fost liric, nebulos, plin de exclamaţii, interjecţii, apostrofe Din toate astea nu aleg decīt declaraţia lui īn sfīrşit leală că iubeşte Garda, speră īn ea şi aşteaptă victoria ei. Ioan Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazu, Ştefan cel Mare, Bălcescu, Eminescu, Hajdeu cu toţii au fost la timpul lor gardişti. Mircea īi cita de-a valma. ( ) E bine să spun īncă o dată că n-am făcut decīt să redau īntocmai vorbele lui. Asta, ca nu cumva să le uit. Şi poate că īntr-o zi lucrurile vor fi destul de liniştite pentru ca să-i pot ceti această pagină lui Mircea şi să-l văd roşind de ruşine. / Să nu uit, de asemeni, explicaţia pentru care el aderă cu atīta inimă la Gardă: / - Eu totdeauna am crezut īn primatul spiritual. / Nu e nici farsor, nici dement. Este numai naiv. Dar există naivităţi aşa de catastrofale! (Jurnal, Buc., Ed. Humanitas, 1996, p. 115).
O altă direcţie asupra
căreia aş vrea să mă opresc īn analiza mea privind
constituirea brand-ului Mircea Eliade este cea referitoare la autorul de
opere literare. Īntrucīt sīntem īn anul centenarului său, a existat această
tendinţă de a i se atribui, din partea unora şi a altora,
diverse performanţe de excepţie, de a fi plasat pe un piedestal de
scriitor genial. Īn sprijinul celor ce robotesc la edificarea templului de
artist supradotat vine ampla sa producţie literară. Trebuie spus, cu
toată francheţea, că Mircea Eliade a fost un poligraf. A scris
mult, a scris nemăsurat, a scris non-afidabil. Spre deosebire de alţi
autori, care īşi investesc cu pondere semnătura şi vădesc
īndelungi scrupule privind conţinutul propriei intervenţii, īn pagini
de carte sau de ziar, Eliade chiar trăia din scris şi din realizarea
diverselor traduceri (o spune deschis). Ca atare el miza īn primul rīnd pe cantitate.
Producţia sa e extrem de amplă. Īnsă ar fi o mare naivitate din
partea cunoscătorilor de literatură să confunde cantitatea şi calitatea. Creaţia lui Mircea Eliade este, īn fapt, extrem de
eterogenă din punct de vedere valoric. Există cīteva culmi, dar din
păcate există şi foarte multe văi. Şi e paradoxal de
subliniat că tocmai romanul pe care el īnsuşi a mizat afectiv şi
pe care l-a considerat ca adevărata sa capodoperă, Noaptea de Sīnziene, se dovedeşte
azi deprimant şi aproape ilizibil, prin firul epic tortuos şi
căznit-misterios, prin personajele insuficient conturate şi prin
stilul alambicat, artificial, plicticos pīnă la moarte.
Īn urma studiilor şi a lecturilor mele, consider că am formaţia de literat cu ajutorul căreia să mă pronunţ, fără inhibiţii, īn sfera judecăţilor estetice. Dar, ca să nu fiu acuzat de subiectivism, aş vrea să mă sprijin aici pe aprecierile formulate de unul din cei mai autorizaţi critici romāni ai ultimelor decenii. Cu puţine săptămīni īn urmă, Nicolae Manolescu şi-a tipărit īn Romānia literară capitolul despre Mircea Eliade, din viitoarea Istorie critică a literaturii romāne. N. Manolescu nu face efortul de a-şi atenua decepţiile, exprimate uneori īn cuvinte destul de muşcătoare: este evident că, tratīnd īn Noaptea de Sīnziene (1955) războiul, ideile lui Eliade nu mai sīnt pe de-a-ntregul aceleaşi. ( ) Romanul de peste şase sute de pagini īn care autorul īşi va pune mari speranţe, este o decepţie. Eliade n-are evident darul de a crea viaţă şi īncă pe planuri mari. Iar judecata negativă a comentatorului se extinde: nici unul din romanele lui Eliade nu se conformează ideii de roman a autorului, cu excepţia poate a celui din 1934, Lumina ce se stinge... Īn mai multe se protestează contra vorbirii sterile şi se proclamă superioritatea faptei. Dar īncepīnd cu Isabel şi apele diavolului, toate suferă de vorbărie şi ne reţin mai curīnd prin febrilitatea ideilor decīt prin obiectivitatea īntīmplărilor ori adīncimea caracterelor. Afară de oarece stīnjenitor esoterism, nu este nicăieri o mitologie subiacentă īndeajuns de consistentă. O altă creaţie literară şubredă, īn dreptul căreia se opreşte criticul contemporan, este Domnişoara Christina, descrisă īn felul următor: O boieroaică de pe la īnceputul secolului XX ucisă de un vechil gelos revine sub formă de strigoi şi-şi terorizează familia. Domnişoara Christina dovedeşte după moarte o nimfomanie la fel de agresivă ca şi īn timpul vieţii. De altfel, nuvela, aspru criticată de Nichifor Crainic şi de alţi puritani ai vremii, abundă īn īntīmplări oribile şi īn scene de necrofilie, pedofilie, lesbianism, sado-masochism ori vampirism sexual. Strigoiul face streap-tease pe versuri din Luceafărul. Mai totul e de prost gust, inclusiv kitschul folcloric constīnd īn ţepuşe īnfipte īn inima strigoiului, roiuri de ţīnţari setoşi de sīnge, cīini urlīnd lugubru īn noapte şi aşa mai departe.
Fireşte că ar fi greşit să alunecăm īndată īn extrema cealaltă şi să īl considerăm pe Mircea Eliade un scriitor lamentabil, lipsit de vīrfuri ale creaţiei. Nu aceasta e direcţia īn care merge comentariul lui Nicolae Manolescu şi nici eu nu cred aşa ceva. Voiam doar să subliniez cīt de importantă e privirea detaşată, obiectivă, neimplicată, atunci cīnd ne referim la creaţia literară eliadescă, iar intervenţia pe alocuri nu lipsită de sarcasm a criticului de la Romānia literară mi s-a părut demnă de a fi pusă īn evidenţă pentru acest tip de lectură. Īn ceea ce mă priveşte, dacă ar fi să pariez pe cīteva cărţi, o capodoperă indiscutabilă este romanul Maitreyi, care a creat senzaţie īncă de la apariţie, a fost premiat şi reprezintă cu adevărat o apariţie insolită īn cultura romānă. De asemeni reuşite literare notabile, īn opinia mea, pot fi considerate Pe strada Māntuleasa şi La ţigănci. Sīnt mici bijuterii īn proză, unde scriitorul strunjeşte cu mare atenţie şi īndemīnare artistică edificiul, scenariul epic, configuraţia magic-misterioasă a personajelor etc. Eliade ştie să scrie excelent chiar dacă sīnt foarte puţine aceste creaţii de excepţie. Ele trebuie căutate migălos, identificate cu răbdare. Dar, dacă avem entuziasmul de a-i aplauda marile performanţe, trebuie să avem şi buna-credinţă de a-i recunoaşte senin eşecurile, care sīnt la fel de răsunătoare. La o privire mai atentă, scriitorul Mircea Eliade ne oferă iarăşi o imagine amestecată, īn alb şi negru, inclusiv īn această sferă de activitate. Īnsă brand-ul la a cărui edificare trudesc sub ochii noştri armatele de dulgheri ai culturii preia doar imaginile luminoase, pe care le eternizează. Brand-ul falsifică.
Al treilea aspect care se poate discuta e legat de succesul lui Mircea Eliade ca om de ştiinţă, ca istoric al religiilor, cariera sa universitară occidentală uimitoare. Īndrăznesc totuşi să afirm că cei mai mulţi publicişti care s-au năpustit să vorbească despre savantul Eliade, īn acest an jubiliar, nu sīnt cītuşi de puţin specialişti īn istoria religiilor! Nu au o chemare sau o formaţie ştiinţifică adecvată, pe care să-şi sprijine entuziasmul. Există, īn schimb, eterna modă romānească de-a te alinia īn corul festiv şi de-a elogia ceea ce toată lumea elogiază. Nu ştiu dacă avem măcar o mīnă de specialişti autentici īn domeniu, care să dialogheze de la acelaşi nivel, sau măcar să se integreze credibil īn sfera de percepţie a performanţelor ştiinţifice atinse de Mircea Eliade.
Faptul incontestabil, care se poate confirma şi percepe inclusiv la nivelul publicului comun, a fost succesul său universitar, cariera strălucită. Prea puţini au fost intelectualii care, plecīnd din Romānia, īn anii tulburi ai războiului, să pornească de jos şi să ajungă īn vīrful ierarhiei ştiinţifice mondiale. Performanţa ne lasă visători, ne īndeamnă să sperăm că jocul rămīne deschis, că indivizii merituoşi pot fi oricīnd răsplătiţi de soartă. N-aş vrea să par frivol, dar pīnă la un punct victoria lui Mircea Eliade īn ştiinţă este echivalentă cu reuşita Nadiei Comăneci sau a lui Gică Hagi īn sport. Toate acestea sīnt nume răsunătoare cu care ne mīndrim, pe marginea cărora visăm: Am fi putut fi şi noi ca ei. Pe contopirea sentimentală cu obiectul veneraţiei se bazează tocmai edificarea statuii, īn ziua de azi. Mişcarea psihologică de identificare cu modelul este extrem de uşor explicabilă. A construi brand-ul este o activitate profesionistă, īn compartimentul administrativ al unei culturi. Totodată, īnsă, cei care privesc lucrurile din interior, criticii, gīnditorii, artiştii īnşişi cred că sīnt obligaţi să intre pe sub mantia aceasta de glorie, spre a vedea cum a fost cioplit bustul. Dacă doi sculptori se opresc la poalele unui monument, sīnt convins că ei examinează altceva decīt doi trecători obişnuiţi, care n-au nimic de-a face cu arta respectivă. Ei judecă proporţii, puncte de echilibru, consistenţa materialului şi aşa mai departe. Putem opta să fim simpli pietoni şi să admirăm gură-cască o statuie, sau putem īncerca să analizăm calitatea şlefuirii.
N-aş vrea să īnchei īnainte de a schiţa o ultimă explicaţie, legată de receptarea distorsionată a lui Mircea Eliade. Īn mod curios, există grupuri de interese şi influenţe foarte diverse īn cultura noastră, care l-au īmbrăţişat fierbinte pe gīnditorul de la Chicago. Sīnt scriitori prestigioşi, care contribuie cu toată deliberarea la creşterea, formarea şi consolidarea brand-ului. Īn loc să-şi exercite spiritul critic, punīnd īn balanţă luminile şi umbrele subiectului, aceştia descurajează orice discurs analitic matur despre Eliade. Procedīnd astfel, probabil nu-şi dau seama că īşi trădează statutul de intelectual, īn favoarea unuia, mult mai palid, de funcţionar cultural. Mă gīndesc aici la o grupare a exilului parizian, animată prin anii 80-90 de Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma şi alţii, care şi-au făcut o datorie de suflet din a sta de strajă şi a bloca pe oricine īndrăzneşte să emită rezerve la adresa subiectului declarat de ei tabł. Īmi amintesc cu vie neplăcere de marea bătălie de la iazul mic, desfăşurată īn presa subţire de Bucureşti īn jurul eseului Felix culpa, de Norman Manea, la īnceputul anilor 90. Prozatorul exilat a īndrăznit să abordeze subiectul tinereţii legionare eliadeşti, cu toată deferenţa şi reverenţa stilistică, folosind diverse argumente documentate, susţinute de citate. Şi iată că īnsăşi promotoarea est-eticului īn cultura romānă, Monica Lovinescu, s-a năpustit să abjure de la propriile ei criterii de judecată şi să replice dur atīt īmpotriva analistului, cīt şi a revistei (22) care a īndrăznit să-i răspīndească textul. Am asistat, cu acea ocazie, la decepţionanta ilustrare a dictonului balcanic: Ştii tu cine sīnt eu?!. Explicaţiile pot fi multe şi diverse: datorii de recunoştinţă, de prezenţă comună pe aceleaşi baricade anticomuniste, de-a lungul deceniilor, obligaţii reciproce şi aşa mai departe. Ştiu, pot fi aruncate numeroase argumente īn discuţie. Dar care e, totuşi, preţul unei conştiinţe?!
O altă grupare ce contribuie zelos la decorarea brand-ului s-a conturat īn jurul Editurii Humanitas şi al lui Gabriel Liiceanu. Aici presupun că interesul financiar joacă totuşi un rol determinant. Se ştie că editura cu pricina īşi exercită, cu toată autoritatea, dreptul exclusiv de publicare īn ţară a lui Mircea Eliade. Discutabil rămīne īnsă faptul că această popularizare este parţială, nu e filtrată prin spiritul critic, ba este chiar editorial deficitară (vezi desele comentarii īn acest sens ale lui Z. Ornea). Discuţia liberă, polifonică, e īn mod activ descurajată, e redusă arogant la tăcere de către agenţii şi impresarii ce mişună īn jurul cărţilor cu preţuri exorbitante. Nu īn ultimă instanţă īi regăsim īn tranşeele pro-Eliade pe simpatizanţii extremei drepte. Şi nu mă refer doar la cei din politică, ci inclusiv la actorii agresivi din presa literară. O decepţie amară am avut-o īn ultimii ani cu revista Jurnalul literar de la Bucureşti şi cu animatorul ei, gazetarul Nicolae Florescu. Ştiu că publicaţia trece acum prin momente financiare dificile, dar cīrmirea pe care a efectuat-o şi partizanatul lamentabil īn favoarea scriitorilor legionari, recuperaţi la grămadă şi resuscitaţi prin respiraţie artificială, m-au dezamăgit şi m-au determinat să renunţ la colaborarea cu ei.
Īnsă Mircea Eliade este un drapel de luptă şi pentru instituţiile statului. Cīnd spunem Gabriel Liiceanu, sīntem deja foarte aproape de Horia-Roman Patapievici şi de Institutul Cultural Romān care, prin intermediul fondurilor statale, contribuie la crearea brand-ului şi la exportarea lui, pe modelul pufului de păpădie suflat de vīnt īn toate direcţiile orizontului. Ne pomenim săptămīnal cu simpozioane festive, ba īn Brazilia, ba īn China, ba īn Honolulu. E bine să nu fim mai creduli decīt e cazul, să nu ne facem impresia că Eliade e adorat īn Tanzania şi să avem abilitatea de a recunoaşte eforturile deliberate de construire a imaginii.
Simţeam nevoia de a exprima acum aceste lucruri. Sīnt convins că trebuie să reīnvăţăm să fim lucizi şi ponderaţi. E datoria de azi a unor intelectuali veritabili. Degeaba ne īntunecăm raţiunea şi ţopăim de bucurie că īn America de Sud s-a mai ţinut o conferinţă jubiliară omagială despre Mircea Eliade. Eu unul nu cred că trebuie să-l omagiem pe Eliade, ci sīntem datori să-l cunoaştem corect, īn detaliu, să-l analizăm cu maturitate şi să ne luăm din modelul său cultural ceea ce ne poate ajuta, acum, īn acest moment de reintegrare şi reapropiere de Europa. Poate setea lui enciclopedică, poate spiritul său de sacrificiu pe altarul studiului īnverşunat. Dar mai ales să nu fim vicleni şi să nu ne acoperim intoleranţele, īncrīncenările, după cum fac unii, īnvelindu-le cu numele lui, sau cu anumite citate stupefiante din naivităţile lui catastrofale.
Am primit cu bucurie invitaţia la acest simpozion, din partea prietenului nostru, dl. Aurel Podaru. Ba chiar am contribuit eu īnsumi, īn oarecare măsură, la găsirea titlului: Mircea Eliade īn conştiinţa noastră. Cred īntr-adevăr că trebuie să analizăm cazul Eliade filtrat prin conştiinţă. Nu prin frenezie, nu prin viscere, nu prin mīndria de a fi romāni etc. Nu mai sīntem īn situaţia de a desfăşura pompoase şi demagogice declamaţii naţionaliste. Cultura īnseamnă, īnainte de toate, o meditaţie lucidă: luăm ceea ce e bun, ceea ce ne poate ajuta spiritual, şi recunoaştem cu tristeţe, cu amărăciune ceea ce e de respins. Subliniez că īn opinia mea Mircea Eliade este, īn mod indiscutabil, o personalitate importantă, polimorfă, a culturii noastre. Dar adaug imediat că trebuie să avem grijă, īn aceeaşi măsură, să nu contribuim din prea mult entuziasm la edificarea unor statui şubrede sau găunoase.
(Intervenţie īn cadrul Colocviilor de la
Beclean,
7 iunie 2007)