Laszlo8

Laszlo Alexandru

MIRCEA ELIADE ÎN CONŞTIINŢA NOASTRĂ

2007 a fost decretat an comemorativ Eliade, întrucît se împlineşte un secol de la naşterea sa. Toţi cei care răsfoim reviste culturale sau urmărim emisiuni radio-tv cu profil specific întîlnim foarte frecvent numele acestui scriitor faimos. E un lucru bun, în esenţă, chiar dacă poate fi şi un lucru rău. Încerc să mă explic îndată.

Am impresia tot mai accentuată, pe măsură ce înaintăm în săptămînile şi lunile festive, că tendinţa generalizată este de a se construi un fel de brand (cum se spune acum). Imaginea lui Mircea Eliade tinde a se transforma într-un model, o statuie, care să fie apoi celebrată. Cu puţine excepţii, lumea a considerat absolut firească publicarea şi premierea unei masive biografii a lui Eliade (reprezentînd, iniţial, teza de doctorat a lui Florin Ţurcanu). În locul sintezelor convingătoare asupra operei, avem, iată, doctorate asupra vieţii. Nu e cam ciudat, pentru spiritul critic contemporan? În schimb, dacă la Paris se publică o carte dezinhibată, sub semnătura Alexandrei Laignel-Lavastine, care plimbă lupa pe deasupra petelor de frumuseţe din biografia eliadescă, în ţară se organizează precipitat campanii de exterminare mediatică a cercetătoarei franceze. Chiar mai înainte ca îndrăzneaţa intervenţie să ajungă sub ochii cititorilor autohtoni! Hic sunt leones!, păreau a striga din toţi bojocii vîrfurile intelighenţiei de pe Dîmboviţa & Someş. Doi-trei ani mai tîrziu, ediţia românească a aceluiaşi discurs sacrileg are de înfruntat conspiraţia tăcerii, în presa literară de-aici, precum şi balcanica cenzură a difuzării, în lanţul de librării Humanitas. Degeaba s-a stabilit Mircea Eliade la Chicago, în îndepărtata Americă, dacă aceiaşi Mitici orientali trudesc şi azi la edificarea statuii sale fără teamă şi fără prihană

Ni s-a întîmplat tuturor să fim însetaţi şi să ne gîndim cu poftă la o sticlă de Coca Cola. Dar poate n-am remarcat detaliul că una e să te răcoreşti cu ea în America, unde are o anumită savoare, şi altceva e s-o duci la buze în România, unde marfa realizată în circumstanţe băştinaşe are alt gust. Afară e lipită aceeaşi etichetă, dar calitatea dinăuntru e diferită. Cum se explică asta? Foarte simplu. Brand-ul este cel ce duce în spinare realităţi de multe ori simţitor deosebite! Eu nu contest că e un lucru important să ciopleşti aparenţe în cultură, la fel ca şi în industrie sau în orice altă sferă de activitate. Fără publicitate, fără o imagine stabilă, afidabilă, nu reuşeşti să impui produsul. Poţi avea o marfă extraordinar de valoroasă, dacă îi lipseşte prestigiul, imaginea, aspectul, ea nu se vinde, nu e cunoscută, moare. A construi brand-uri reprezintă o dovadă de profesionalism, iar cultura română se îndreaptă în mod evident spre o profesionalizare. De aceea Institutul Cultural Român, de pildă, exportă cu toată deliberarea brand-ul Mircea Eliade, proclamînd chiar şi acest an comemorativ în onoarea sa. Este un nume cu care ne putem afirma, cu care cultura română se poate mîndri în străinătate, întrucît el însuşi a obţinut deja laurii prestigiului acolo, în depărtare, prin eforturi proprii.

Ce este rău, totuşi, sub acest aspect? Imaginea lui Eliade nu cred că trebuie blocată, înţepenită, unicizată. Se pare că 100 de ani de la naştere nu au fost încă suficienţi pentru a limpezi percepţia în jurul unei personalităţi extrem de disputate, de contestate dar totodată aplaudate şi elogiate. Brand-ul se edifică la capătul unor deliberări, el constituie un punct final de traseu. Dar ne-am pripi dacă am susţine că s-au tras deja toate concluziile în această direcţie. Mircea Eliade este un subiect în continuă dezbatere, nuanţare şi evoluţie, pe cînd brand-ul tinde să-l blocheze, să-l îngheţe, să ofere despre el o aparenţă statică şi edulcorată.

Aş vrea să mă întreb, în cele ce urmează, cum ne poate ajuta, în mod onest şi lipsit de ipocrizie, imaginea intelectuală a lui M. Eliade, dacă trecem în revistă anumite etape din evoluţia sa biografică şi bibliografică, pe care s-o contrapunem realităţilor trăite de noi acum. Sîntem în etapa în care România tocmai a aderat la Uniunea Europeană. S-a făcut un pas esenţial spre reconectarea creaţiei româneşti la mişcarea continentului. Este momentul în care cultura îşi regăseşte o matcă a democraţiei, a respectului pentru individ, a toleranţei pentru minoritate, pentru alteritate. Sub ochii noştri sînt descoperite vocile alternative. Asta este ceea ce oferă în mainstream, în direcţia sa principală, cultura europeană de azi. În contextul astfel sumar trasat, unde am plasa brand-ul Mircea Eliade? Prin ce ne poate ajuta să ne orientăm în realitatea contemporană, avînd în vedere situaţia cu care ne confruntăm în 2007, precum şi în anii ce se prefigurează în viitor?

O acţiune de impact asupra imaginaţiei colective a avut-o figura lui biografică din tinereţe. Eliade a fost considerat de mulţi contemporani ai săi drept liderul grupării criterioniste, a generaţiei de la 27 etc. Constituia punctul de referinţă pentru tineretul interbelic. Adesea cînd se vorbeşte despre cultura română, se afirmă că între cele două războaie am avut cea mai glorioasă etapă de evoluţie. Şi iată, în perioada aceea de triumf, lumea avea sub ochi un şef de şcoală, aşadar e normal ca el să rămînă şi azi în centrul atenţiei noastre. E vorba aici, totuşi, de o judecată uşor pripită, globalistă şi discutabilă. Perioada interbelică riscă să fie examinată ca un bloc compact, indistinct. Existau pe-atunci numeroase tensiuni între diversele orientări ideologice româneşti, concretizate în confruntări, recriminări, invective violente. Poate fi identificată o direcţie europenistă, sincronistă, a vremii, iar liderul ei de opinie era E. Lovinescu, prin cenaclul Sburătorul şi gruparea constituită în jurul său. Era un impuls de sincronizare, de deschidere europeană, de toleranţă. Nu puţine erau vocile minoritare din rîndurile cenaclului lovinescian. Exista un ferment amical şi stimulator. Trebuie spus, pe de altă parte, cu toată francheţea, că Mircea Eliade nu a aparţinut acestui grup de idei. În contrapondere la activitatea europenistă, democratică, M. Eliade s-a afiliat unei alte grupări, de sub tutela lui Nae Ionescu, profesorul său care proclama o viziune ortodoxistă, naţionalistă, unde prima globalul, socialul, datoria individului faţă de neam, ţară şi spiritualitate. Dacă, pe linie lovinesciană, valorile individului erau cele care primau, în antiteză, perspectiva naeionesciană, ea însăşi destul de fluctuantă şi zigzagată, în funcţie de oportunităţile politice ale diverselor momente, punea accentul pe stat, pe globalitate. Individul era oarecum desconsiderat, sau era apreciat doar în măsura în care ştia să se subordoneze. Concepţia este, cultural vorbind, prestigioasă, provine din direcţia filosofiei germane a lui Nietzsche. De altfel, chiar şi din punct de vedere politic existau filiaţii extrem de fervente cu politica germană, nazistă, a anilor 30-40. Va să zică Eliade nu a fost, în orientarea sa fundamentală de-atunci, un gînditor democratic! Asta trebuie accentuat foarte limpede. Mircea Eliade s-a aflat printre reprezentanţii de frunte ai grupării zgomotos oripilate în faţa ideilor democraţiei, în faţa deserviciilor raţionalismului, în acei ani ai tinereţii zvăpăiate. Atitudinile sale s-au manifestat împotriva unui stat civil, secularizat, raţional în funcţionalitatea serviciilor sale. A militat în favoarea primatului social al sentimentului, al veneraţiei religioase, sferă în care apoi s-a repliat, conferindu-i conotaţii general-savante. Confruntat cu falimentul istoric al ideii deservite, e uşor de înţeles reorientarea sa de la militantismul public ortodoxist, spre direcţia preponderent ştiinţifică de activitate. Dar ideile sale teoretice de-atunci au fost strîns împletite cu acţiunea politică. Nu mai e un secret pentru nimeni că Mircea Eliade a fost un admirator al Gărzii de Fier şi al legionarilor chiar dacă a încercat să relativizeze ulterior aceste simpatii. Unii spun că a fost şi înrolat în Mişcarea Legionară. Alţii contestă această ipoteză. Dezbaterile continuă. Dar propensiunea sa către Garda de Fier este inechivocă, e oricînd documentabilă. Iar Garda de Fier nu a fost o mişcare democratică (scuzaţi-mă că enunţ un truism, un adevăr banal)! Mircea Eliade s-a considerat obligat să preamărească virtuţile spirituale ale jertfei legionare, să deplîngă moartea luptătorilor Moţa şi Marin, să participe la campania electorală legionară a anilor 30 etc. Sînt de asemeni fapte concrete, atestate. Aşadar direcţia aceasta biografică, vulcanică, a tînărului Eliade, dacă ne-o luăm ca model, ca punct de referinţă, putem s-o facem, dar trebuie să fim foarte prudenţi.

Construcţia unui brand presupune preluarea imaginii ca un tot: e ca şi construirea unei statui. Pentru a înălţa monumente, ele trebuie să fie bine proporţionate. Edificarea brand-ului trebuie să fie fără fisură. Or iată că tinereţea lui Mircea Eliade e departe de a fi fost lipsită de cusururi. Putem să-l admirăm şi să subscriem la elanurile lui enciclopediste, la nopţile nedormite ale adolescentului miop, dar am dovedi o mare naivitate dacă am îmbrăţişa elanurile lui politice teoretice şi practice catastrofale. O consemna îndurerat şi amicul său de-atunci, Mihail Sebastian: Lungă discuţie politică cu Mircea, la el acasă. Imposibil de rezumat. A fost liric, nebulos, plin de exclamaţii, interjecţii, apostrofe Din toate astea nu aleg decît declaraţia lui în sfîrşit leală că iubeşte Garda, speră în ea şi aşteaptă victoria ei. Ioan Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazu, Ştefan cel Mare, Bălcescu, Eminescu, Hajdeu cu toţii au fost la timpul lor gardişti. Mircea îi cita de-a valma. () E bine să spun încă o dată că n-am făcut decît să redau întocmai vorbele lui. Asta, ca nu cumva să le uit. Şi poate că într-o zi lucrurile vor fi destul de liniştite pentru ca să-i pot ceti această pagină lui Mircea şi să-l văd roşind de ruşine. / Să nu uit, de asemeni, explicaţia pentru care el aderă cu atîta inimă la Gardă: / - Eu totdeauna am crezut în primatul spiritual. / Nu e nici farsor, nici dement. Este numai naiv. Dar există naivităţi aşa de catastrofale! (Jurnal, Buc., Ed. Humanitas, 1996, p. 115).

O altă direcţie asupra căreia aş vrea să mă opresc în analiza mea privind constituirea brand-ului Mircea Eliade este cea referitoare la autorul de opere literare. Întrucît sîntem în anul centenarului său, a existat această tendinţă de a i se atribui, din partea unora şi a altora, diverse performanţe de excepţie, de a fi plasat pe un piedestal de scriitor genial. În sprijinul celor ce robotesc la edificarea templului de artist supradotat vine ampla sa producţie literară. Trebuie spus, cu toată francheţea, că Mircea Eliade a fost un poligraf. A scris mult, a scris nemăsurat, a scris non-afidabil. Spre deosebire de alţi autori, care îşi investesc cu pondere semnătura şi vădesc îndelungi scrupule privind conţinutul propriei intervenţii, în pagini de carte sau de ziar, Eliade chiar trăia din scris şi din realizarea diverselor traduceri (o spune deschis). Ca atare el miza în primul rînd pe cantitate. Producţia sa e extrem de amplă. Însă ar fi o mare naivitate din partea cunoscătorilor de literatură să confunde cantitatea şi calitatea. Creaţia lui Mircea Eliade este, în fapt, extrem de eterogenă din punct de vedere valoric. Există cîteva culmi, dar din păcate există şi foarte multe văi. Şi e paradoxal de subliniat că tocmai romanul pe care el însuşi a mizat afectiv şi pe care l-a considerat ca adevărata sa capodoperă, Noaptea de Sînziene, se dovedeşte azi deprimant şi aproape ilizibil, prin firul epic tortuos şi căznit-misterios, prin personajele insuficient conturate şi prin stilul alambicat, artificial, plicticos pînă la moarte.

În urma studiilor şi a lecturilor mele, consider că am formaţia de literat cu ajutorul căreia să mă pronunţ, fără inhibiţii, în sfera judecăţilor estetice. Dar, ca să nu fiu acuzat de subiectivism, aş vrea să mă sprijin aici pe aprecierile formulate de unul din cei mai autorizaţi critici români ai ultimelor decenii. Cu puţine săptămîni în urmă, Nicolae Manolescu şi-a tipărit în România literară capitolul despre Mircea Eliade, din viitoarea Istorie critică a literaturii române. N. Manolescu nu face efortul de a-şi atenua decepţiile, exprimate uneori în cuvinte destul de muşcătoare: este evident că, tratînd în Noaptea de Sînziene (1955) războiul, ideile lui Eliade nu mai sînt pe de-a-ntregul aceleaşi. () Romanul de peste şase sute de pagini în care autorul îşi va pune mari speranţe, este o decepţie. Eliade n-are evident darul de a crea viaţă şi încă pe planuri mari. Iar judecata negativă a comentatorului se extinde: nici unul din romanele lui Eliade nu se conformează ideii de roman a autorului, cu excepţia poate a celui din 1934, Lumina ce se stinge... În mai multe se protestează contra vorbirii sterile şi se proclamă superioritatea faptei. Dar începînd cu Isabel şi apele diavolului, toate suferă de vorbărie şi ne reţin mai curînd prin febrilitatea ideilor decît prin obiectivitatea întîmplărilor ori adîncimea caracterelor. Afară de oarece stînjenitor esoterism, nu este nicăieri o mitologie subiacentă îndeajuns de consistentă. O altă creaţie literară şubredă, în dreptul căreia se opreşte criticul contemporan, este Domnişoara Christina, descrisă în felul următor: O boieroaică de pe la începutul secolului XX ucisă de un vechil gelos revine sub formă de strigoi şi-şi terorizează familia. Domnişoara Christina dovedeşte după moarte o nimfomanie la fel de agresivă ca şi în timpul vieţii. De altfel, nuvela, aspru criticată de Nichifor Crainic şi de alţi puritani ai vremii, abundă în întîmplări oribile şi în scene de necrofilie, pedofilie, lesbianism, sado-masochism ori vampirism sexual. Strigoiul face streap-tease pe versuri din Luceafărul. Mai totul e de prost gust, inclusiv kitschul folcloric constînd în ţepuşe înfipte în inima strigoiului, roiuri de ţînţari setoşi de sînge, cîini urlînd lugubru în noapte şi aşa mai departe.

Fireşte că ar fi greşit să alunecăm îndată în extrema cealaltă şi să îl considerăm pe Mircea Eliade un scriitor lamentabil, lipsit de vîrfuri ale creaţiei. Nu aceasta e direcţia în care merge comentariul lui Nicolae Manolescu şi nici eu nu cred aşa ceva. Voiam doar să subliniez cît de importantă e privirea detaşată, obiectivă, neimplicată, atunci cînd ne referim la creaţia literară eliadescă, iar intervenţia pe alocuri nu lipsită de sarcasm a criticului de la România literară mi s-a părut demnă de a fi pusă în evidenţă pentru acest tip de lectură. În ceea ce mă priveşte, dacă ar fi să pariez pe cîteva cărţi, o capodoperă indiscutabilă este romanul Maitreyi, care a creat senzaţie încă de la apariţie, a fost premiat şi reprezintă cu adevărat o apariţie insolită în cultura română. De asemeni reuşite literare notabile, în opinia mea, pot fi considerate Pe strada Mântuleasa şi La ţigănci. Sînt mici bijuterii în proză, unde scriitorul strunjeşte cu mare atenţie şi îndemînare artistică edificiul, scenariul epic, configuraţia magic-misterioasă a personajelor etc. Eliade ştie să scrie excelent chiar dacă sînt foarte puţine aceste creaţii de excepţie. Ele trebuie căutate migălos, identificate cu răbdare. Dar, dacă avem entuziasmul de a-i aplauda marile performanţe, trebuie să avem şi buna-credinţă de a-i recunoaşte senin eşecurile, care sînt la fel de răsunătoare. La o privire mai atentă, scriitorul Mircea Eliade ne oferă iarăşi o imagine amestecată, în alb şi negru, inclusiv în această sferă de activitate. Însă brand-ul la a cărui edificare trudesc sub ochii noştri armatele de dulgheri ai culturii preia doar imaginile luminoase, pe care le eternizează. Brand-ul falsifică.

Al treilea aspect care se poate discuta e legat de succesul lui Mircea Eliade ca om de ştiinţă, ca istoric al religiilor, cariera sa universitară occidentală uimitoare. Îndrăznesc totuşi să afirm că cei mai mulţi publicişti care s-au năpustit să vorbească despre savantul Eliade, în acest an jubiliar, nu sînt cîtuşi de puţin specialişti în istoria religiilor! Nu au o chemare sau o formaţie ştiinţifică adecvată, pe care să-şi sprijine entuziasmul. Există, în schimb, eterna modă românească de-a te alinia în corul festiv şi de-a elogia ceea ce toată lumea elogiază. Nu ştiu dacă avem măcar o mînă de specialişti autentici în domeniu, care să dialogheze de la acelaşi nivel, sau măcar să se integreze credibil în sfera de percepţie a performanţelor ştiinţifice atinse de Mircea Eliade.

Faptul incontestabil, care se poate confirma şi percepe inclusiv la nivelul publicului comun, a fost succesul său universitar, cariera strălucită. Prea puţini au fost intelectualii care, plecînd din România, în anii tulburi ai războiului, să pornească de jos şi să ajungă în vîrful ierarhiei ştiinţifice mondiale. Performanţa ne lasă visători, ne îndeamnă să sperăm că jocul rămîne deschis, că indivizii merituoşi pot fi oricînd răsplătiţi de soartă. N-aş vrea să par frivol, dar pînă la un punct victoria lui Mircea Eliade în ştiinţă este echivalentă cu reuşita Nadiei Comăneci sau a lui Gică Hagi în sport. Toate acestea sînt nume răsunătoare cu care ne mîndrim, pe marginea cărora visăm: Am fi putut fi şi noi ca ei. Pe contopirea sentimentală cu obiectul veneraţiei se bazează tocmai edificarea statuii, în ziua de azi. Mişcarea psihologică de identificare cu modelul este extrem de uşor explicabilă. A construi brand-ul este o activitate profesionistă, în compartimentul administrativ al unei culturi. Totodată, însă, cei care privesc lucrurile din interior, criticii, gînditorii, artiştii înşişi cred că sînt obligaţi să intre pe sub mantia aceasta de glorie, spre a vedea cum a fost cioplit bustul. Dacă doi sculptori se opresc la poalele unui monument, sînt convins că ei examinează altceva decît doi trecători obişnuiţi, care n-au nimic de-a face cu arta respectivă. Ei judecă proporţii, puncte de echilibru, consistenţa materialului şi aşa mai departe. Putem opta să fim simpli pietoni şi să admirăm gură-cască o statuie, sau putem încerca să analizăm calitatea şlefuirii.

N-aş vrea să închei înainte de a schiţa o ultimă explicaţie, legată de receptarea distorsionată a lui Mircea Eliade. În mod curios, există grupuri de interese şi influenţe foarte diverse în cultura noastră, care l-au îmbrăţişat fierbinte pe gînditorul de la Chicago. Sînt scriitori prestigioşi, care contribuie cu toată deliberarea la creşterea, formarea şi consolidarea brand-ului. În loc să-şi exercite spiritul critic, punînd în balanţă luminile şi umbrele subiectului, aceştia descurajează orice discurs analitic matur despre Eliade. Procedînd astfel, probabil nu-şi dau seama că îşi trădează statutul de intelectual, în favoarea unuia, mult mai palid, de funcţionar cultural. Mă gîndesc aici la o grupare a exilului parizian, animată prin anii 80-90 de Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma şi alţii, care şi-au făcut o datorie de suflet din a sta de strajă şi a bloca pe oricine îndrăzneşte să emită rezerve la adresa subiectului declarat de ei tabù. Îmi amintesc cu vie neplăcere de marea bătălie de la iazul mic, desfăşurată în presa subţire de Bucureşti în jurul eseului Felix culpa, de Norman Manea, la începutul anilor 90. Prozatorul exilat a îndrăznit să abordeze subiectul tinereţii legionare eliadeşti, cu toată deferenţa şi reverenţa stilistică, folosind diverse argumente documentate, susţinute de citate. Şi iată că însăşi promotoarea est-eticului în cultura română, Monica Lovinescu, s-a năpustit să abjure de la propriile ei criterii de judecată şi să replice dur atît împotriva analistului, cît şi a revistei (22) care a îndrăznit să-i răspîndească textul. Am asistat, cu acea ocazie, la decepţionanta ilustrare a dictonului balcanic: Ştii tu cine sînt eu?!. Explicaţiile pot fi multe şi diverse: datorii de recunoştinţă, de prezenţă comună pe aceleaşi baricade anticomuniste, de-a lungul deceniilor, obligaţii reciproce şi aşa mai departe. Ştiu, pot fi aruncate numeroase argumente în discuţie. Dar care e, totuşi, preţul unei conştiinţe?!

O altă grupare ce contribuie zelos la decorarea brand-ului s-a conturat în jurul Editurii Humanitas şi al lui Gabriel Liiceanu. Aici presupun că interesul financiar joacă totuşi un rol determinant. Se ştie că editura cu pricina îşi exercită, cu toată autoritatea, dreptul exclusiv de publicare în ţară a lui Mircea Eliade. Discutabil rămîne însă faptul că această popularizare este parţială, nu e filtrată prin spiritul critic, ba este chiar editorial deficitară (vezi desele comentarii în acest sens ale lui Z. Ornea). Discuţia liberă, polifonică, e în mod activ descurajată, e redusă arogant la tăcere de către agenţii şi impresarii ce mişună în jurul cărţilor cu preţuri exorbitante. Nu în ultimă instanţă îi regăsim în tranşeele pro-Eliade pe simpatizanţii extremei drepte. Şi nu mă refer doar la cei din politică, ci inclusiv la actorii agresivi din presa literară. O decepţie amară am avut-o în ultimii ani cu revista Jurnalul literar de la Bucureşti şi cu animatorul ei, gazetarul Nicolae Florescu. Ştiu că publicaţia trece acum prin momente financiare dificile, dar cîrmirea pe care a efectuat-o şi partizanatul lamentabil în favoarea scriitorilor legionari, recuperaţi la grămadă şi resuscitaţi prin respiraţie artificială, m-au dezamăgit şi m-au determinat să renunţ la colaborarea cu ei.

Însă Mircea Eliade este un drapel de luptă şi pentru instituţiile statului. Cînd spunem Gabriel Liiceanu, sîntem deja foarte aproape de Horia-Roman Patapievici şi de Institutul Cultural Român care, prin intermediul fondurilor statale, contribuie la crearea brand-ului şi la exportarea lui, pe modelul pufului de păpădie suflat de vînt în toate direcţiile orizontului. Ne pomenim săptămînal cu simpozioane festive, ba în Brazilia, ba în China, ba în Honolulu. E bine să nu fim mai creduli decît e cazul, să nu ne facem impresia că Eliade e adorat în Tanzania şi să avem abilitatea de a recunoaşte eforturile deliberate de construire a imaginii.

Simţeam nevoia de a exprima acum aceste lucruri. Sînt convins că trebuie să reînvăţăm să fim lucizi şi ponderaţi. E datoria de azi a unor intelectuali veritabili. Degeaba ne întunecăm raţiunea şi ţopăim de bucurie că în America de Sud s-a mai ţinut o conferinţă jubiliară omagială despre Mircea Eliade. Eu unul nu cred că trebuie să-l omagiem pe Eliade, ci sîntem datori să-l cunoaştem corect, în detaliu, să-l analizăm cu maturitate şi să ne luăm din modelul său cultural ceea ce ne poate ajuta, acum, în acest moment de reintegrare şi reapropiere de Europa. Poate setea lui enciclopedică, poate spiritul său de sacrificiu pe altarul studiului înverşunat. Dar mai ales să nu fim vicleni şi să nu ne acoperim intoleranţele, încrîncenările, după cum fac unii, învelindu-le cu numele lui, sau cu anumite citate stupefiante din naivităţile lui catastrofale.

Am primit cu bucurie invitaţia la acest simpozion, din partea prietenului nostru, dl. Aurel Podaru. Ba chiar am contribuit eu însumi, în oarecare măsură, la găsirea titlului: Mircea Eliade în conştiinţa noastră. Cred într-adevăr că trebuie să analizăm cazul Eliade filtrat prin conştiinţă. Nu prin frenezie, nu prin viscere, nu prin mîndria de a fi români etc. Nu mai sîntem în situaţia de a desfăşura pompoase şi demagogice declamaţii naţionaliste. Cultura înseamnă, înainte de toate, o meditaţie lucidă: luăm ceea ce e bun, ceea ce ne poate ajuta spiritual, şi recunoaştem cu tristeţe, cu amărăciune ceea ce e de respins. Subliniez că în opinia mea Mircea Eliade este, în mod indiscutabil, o personalitate importantă, polimorfă, a culturii noastre. Dar adaug imediat că trebuie să avem grijă, în aceeaşi măsură, să nu contribuim din prea mult entuziasm la edificarea unor statui şubrede sau găunoase.

(Intervenţie în cadrul Colocviilor de la Beclean,

7 iunie 2007)