Laszlo7

Laszlo Alexandru

“CE MINTE, CE MINTE...!”

Într-un banc politic (subversiv) din Epoca de Aur, zelosul activist de partid, în timp ce îl soarbe din priviri pe secretarul-general perorînd la tribuna unui congres, mormăie admirativ împrejur: “Ce minte, ce minte…!”. Zîmbetul schiţat la auzul bancului nu e totuşi în măsură să clarifice ambiguitatea fundamentală: dictatorul peltic era apreciat pentru mintea sa, ori pentru capacitatea de-a minţi fluent? Sau poate că cele două se intersectează: cine are minte ştie să mintă?! Sau admiraţia afişată ascundea oare defăimarea mascată?

Această situaţie mi-a revenit în memorie zilele trecute, pe cînd pescuiam din presa culturală noi semne flagrante ale inteligenţei în acţiune. N-am fost surprins să reîntîlnesc impresiile impertinente ale unui Ciprian Şiulea, care se iţeau din co(t)loanele unor publicaţii de prestigiu. Fireşte că mă refer la acelaşi C. Şiulea care, acum doi ani, cu grobianism şi fără scrupule excesive, punea semnul egalităţii între lupta împotriva cancerului şi cancer, între judecarea crimei şi crimă, atunci cînd scria: “Ceea ce face din anticomunismul şi comunismul româneşti fenomene esenţial identice este demagogia”. Junele detractor avea încă de-atunci o măsea veninoasă împotriva intelectualilor care-şi iau libertatea (ori îşi asumă datoria!) de a da în vileag crimele comunismului. Dar vanitatea lui ţîfnoasă mai căuta staniolul colorat, pentru a înfăşura otrava conţinutului în sclipirile ambalajului. Neputînd justifica în mod transparent ostilitatea sa la adresa discursurilor anticomuniste, eseistul o dădea pe după vişin: ba că ele sînt anacronice, ba că sînt resentimentare, ba că nu sînt… analitice (?), ba că sînt ipocrite.

Văzînd cu cît zel îi persiflează Ciprian Şiulea pe adversarii totalitarismului, mi-am zis că poate deţine el secretul discursului anticomunist ideal: unul care să nu fie ranchiunos, să fie adînc conceptualizat, de o mare fineţe interpretativă şi cu bogate exemple istorice. Aşteptam, aşadar, cu vagă nerăbdare, să ne arate în sfîrşit C. Şiulea cum ar fi trebuit, noi toţi, să dezbatem şi să combatem regimul criminal care a batjocorit vreo trei generaţii de români. Eu am rămas cu aşteptarea, el cu oţăreala.

Apariţia Raportului asupra ororilor comunismului, realizat de un colectiv de cercetători coordonat de Vladimir Tismăneanu, i-a dat însă adolescentului întîrziat noi prilejuri de a-şi arăta poalele în public. Făcîndu-se că uită de crimele rezultate din întîlnirea întîmplătoare dintre o seceră şi un ciocan pe spinarea unor nefericiţi, opiniomanul rupe stoluri de lănci împotriva specialiştilor. Acestora, vezi Doamne, “în afara anticomunismului retardat (sic! – L.A.), de serviciu al tranziţiei, le lipseşte o opţiune şi o viziune clară asupra comunismului românesc” (vezi Timpul, nr. 2/2007, p. 3). Să trecem deocamdată peste “anticomunismul retardat”, care constituie pesemne un concept mai nou, ale cărui valenţe complexe ne scapă. Dar în limba română predicatul ar trebui să se acorde, măcar în zilele de sărbătoare, cu subiectele sale (“le lipseşte o opţiune şi o viziune”). Noroc cu lampadoforul nostru, care a răguşit gramatical de la chibiţatul pe tuşa mică! “Intelectualii români au ratat condamnarea postumă a comunismului, aşa cum rataseră şi momentul rezistenţei faţă de comunismul real” – îşi marchează vanitos un autogol Şiulea, ajutîndu-ne să pricepem că el, unul, nu e intelectual român, căci la capitolul rezistenţei la comunismul real a absentat cu brio, iar cît priveşte condamnarea postumă a dictaturii, contribuţia lui e consemnabilă doar la subparagraful “Năbădăioşi firoscoşi”. “Cred că românii ar trebui să se simtă indignaţi de acest Raport care vituperează inutil comunismul”, ne transmite c-o falcă-n cer şi una-n pămînt comentatorul. Acuma, deh! Dacă în categoria “românilor” intră, pentru alde Şiulea, doar torţionarii, doar securiştii, atunci într-adevăr aceste categorii au de ce să fie indignate că se “vituperează inutil comunismul”. Dar noi ceilalţi, nedreptăţiţii, victimizaţii, parcă sîntem ceva mai mulţi de două-trei milioane… Pentru cine şi în numele cui vorbeşte Ciprian Şiulea?

Care, dîndu-şi imense ifose aristocratice, pare a coborî cu hîrzobul direct din ceruri: “Discursul public despre anticomunism al lui Vladimir Tismăneanu (…) este foarte plat şi clişeistic, ceea ce e o banală evidenţă (…). Nu mult diferit, de altfel, de discursul primitiv intelectual al celorlalţi lideri marcanţi ai anticomunismului românesc de tranziţie” (vezi Observator cultural, nr. 379/5-11 iulie 2007). Aceşti “lideri marcanţi ai anticomunismului românesc”, indicaţi repulsiv cu degetul în public pentru “discursul primitiv intelectual”, ar fi nimeni alţii decît Gabriel Liiceanu, Traian Ungureanu şi Cătălin Avramescu! Sînt convins că celor trei nu le-au murit încă lăudătorii. Se pot reproşa diverse lucruri, de pildă, celui care a scris glose Despre limită: de la patetismul artificial şi violenţa verbală uneori nejustificată, pînă la sideranta lipsă de scrupule. Dar totuşi vin şi zic, din colţul meu neutru de polemist, că a-l izgoni pe Gabriel Liiceanu din spaţiul intelectualităţii, luînd ca pretext de recriminare legitimele sale convingeri anticomuniste e, vorba cuiva, mai mult decît o crimă: o imbecilitate!

În rest avem aceeaşi neobosită înşirare de aberaţii stîlcite şi încîlcite, din partea mai tînărului Ciprian, omul cu mîrţoaga: “Anticomunismul este un discurs ideologic şi politic faţă de care mi se pare absurd să soliciţi fidelitate. El se poate baza pe valori, deşi în cazul românesc ar fi de discutat despre ce fel de valori e vorba, dar chiar şi dacă anticomunismul românesc ar fi întemeiat direct pe anumite valori în sine incontestabile, între el şi acestea rămîne totuşi o diferenţă fundamentală, aceea dintre conjunctural şi esenţial”. Încerc să traduc, din congoleza moftangiului de Brazzaville, pe limba noastră, a muritorilor de rînd: anticomunismul ar fi un curent conjunctural, chiar dacă, aparent, operează cu valori esenţiale. Ce mai atîta unduire stilistică din şolduri, cînd tot cazaciocul e dansul de bază al pădurarului? Iar cît priveşte îndreptăţirea “logică” a deducţiilor sale, diferenţa dintre premise şi concluzii e la fel de evidentă ca-n experimentul ştiinţific relatat de I.D. Sîrbu: “Un savant face un purice să sară la ordinul său. «Sari!», îi spune savantul, şi el sare. Îi rupe un picior. «Sari!», îi ordonă, şi puricele sare. Îi rupe al treilea picior – şi puricele continuă să sară. Ajunge la al patrulea picior, ultimul, îl rupe, şi, deodată, puricele refuză să mai sară. / Ceea ce dovedeşte – declară savantul experimentator – că dacă unui purice i se rup toate picioarele, acesta nu mai aude!”.

Ciprian Şiulea ar face bine să rămînă mai departe, cu halucinantele sale experienţe de laborator, în domeniul vivisecţiei pe purici. Fiindcă, îndată ce-şi scoate nasul în aerul încins al realităţii cotidiene, cu pretenţia de a cloci diagnoze şi cu iluzia de a oua analize, intervenţiile lui ne leagănă între iritare şi plictiseală. Iritare – ori de cîte ori echivalează obraznic demersul cercetării ştiinţifice asupra ultimei jumătăţi de secol dictatorial, cu însăşi dictatura cercetată (“A impune obligaţii morale de natură publică faţă de altceva decît faţă de valori în sine (…) înseamnă a încălca libertatea individului într-un mod compatibil cu cel predicat de regimurile comuniste însele”). Plictiseală – ori de cîte ori asimilează fantasmagoric eforturile de demontare a trecutului totalitar cu eventuala îngrădire a libertăţilor cetăţeneşti (“atunci cînd girează o condamnare a comunismului aproximativă şi inefectivă, intelectualii anticomunişti şi pro-Băsescu de azi au toate şansele să reducă, mai degrabă decît să sporească, posibilitatea ca societatea românească să asigure, în viitor, cetăţenilor ei, mai multă libertate decît azi”).

După toate aparenţele, Ciprian Şiulea încă se mai proiectează, prin wishful thinking, în epoca în care, crăcănat într-o Volga neagră, ar fi putut efectua vizite de lucru, la oraşe şi sate, printre aplauzele şi aclamaţiile de entuziasm ale mulţimii de sclavi de pe cele două trotuare. Latura indecentă a visului său adolescentin e că titularul se identifică doar cu mutra porcină a ştabului venit în inspecţie, dar niciodată cu maţele lihnite de foame ale proletarilor de pe marginea drumului.

Ce minte, ce minte…!

“Nos péchés sont têtus, nos repentirs sont lâches;

Nous nous faisons payer grassement nos aveux,

Et nous rentrons gaiement dans le chemin bourbeux,

Croyant par de vils pleurs laver toutes nos taches.”

Baudelaire

Echilibristica pe firul sofisticii e agreată nu doar de negaţioniştii Gulagului. O cazuistică mănoasă putem găsi şi dincolo, printre negaţioniştii Holocaustului. Polul Nord şi Polul Sud se află la distanţe egale de Ecuator. Între gogomănia fandosită a extremei stîngi şi monomania acrită a extremei drepte există înrudiri la fel de strînse ca între surorile siameze lipite cap în cap: nu mai pot fi separate nici prin tehnici chirurgicale complexe.

Realitatea permisivă în care trăim garantează oricui dreptul la vorbirea liberă. Dar liberă inclusiv de coerenţă, logică sau decenţa argumentaţiei. Aurora Mihacea e un cetăţean contemporan, vizitat de impresii. După ani de pasivitate în faţa ideilor, ea trimite spre publicare un articol de protest (?) în capitala Franţei (“du monde des non parlants, des millions des gens qui ne sont ni des politiciens, ni des journalistes, je me suis décidée à sortir”). Frămîntările ei vizează situaţia scriitorului Paul Goma, acuzat din toate direcţiile de antisemitism. Meditaţia provincială (“je suis professeur de philosophie à Piteşti – Roumanie”) n-a smuls totuşi ziarul Le Monde din zona indiferenţei răcoroase, nestîrnind nici măcar tradiţionalul “deocamdată, nu!”, la Poşta Redacţiei. Însă, ce noroc, a fost pe dată îmbrăţişată de foaia electronică Asymetria, animată la Paris de Dan Culcer. Nu zic, respectiva publicaţie de cultură, critică şi… imaginaţie, cum se pretinde încă de pe frontispiciu, e locul potrivit pentru cocoloşirea aberaţiilor. Căci e nevoie de multă, foarte multă imaginaţie pentru a da tîrcoale evidenţelor, fără a te întîlni cu ele.

Să limpezim mai întîi lucrurile, aşezîndu-le în ordine cronologică. Primăria Municipiului Timişoara a decis, în ianuarie 2007, să-i confere lui Paul Goma cetăţenia de onoare. Măsura a fost imediat urmată de o serie de proteste din partea Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, din partea Ambasadei Israelului la Bucureşti, din partea unor personalităţi culturale etc., care incriminau poziţiile antisemite ale proaspătului timişorean. Mihai Dinu Gheorghiu sublinia uimit, în intervenţia sa din presă, că tezele antisemite profesate de Paul Goma au fost reluate – incredibil – pînă şi în Referatul oficial pentru acordarea titlului! Onoarea cetăţeniei era justificată prin dezonoarea gîndirii! Şi într-adevăr, Referatul Primăriei Timişoara menţionează în sens pozitiv fantasmagoriile paulgomiene, conform cărora exterminarea evreilor constituise un… gest de reacţie al statului român, care în prealabil fusese… agresat şi fusese… jignit de către evrei: “Explicaţia autorului pentru fermitatea cu care regimul antonescian îi pedepsise pe evrei, după 22 iunie 1941, consta în răzbunarea pentru faptele reprobabile din anul precedent [sic! – L.A.]. Totodată Paul Goma militează pentru asumarea responsabilităţii evreilor pentru crimele comise contra românilor [sic! – L.A.] şi este contra distorsionării istoriei în vederea inventării unui mit exclusiv al genocidului doar contra evreilor în scopuri politice (de dominaţie) [sic! – L.A.], economice (extorcare de fonduri) [sic! – L.A.] şi de culpabilizare a tuturor celorlalte naţiuni ne-evreieşti [sic! – L.A.]”. Situaţie de două ori scandaloasă: primăria unui oraş de frunte al României nu doar celebrează antisemitismul, dar mai şi pune umărul la susţinerea şi răspîndirea sa!

Ce ne spune în schimb meditaţia Aurorei Mihacea, publicată acum virtual pe la Paris? Că titlul onorific timişorean a fost acordat datorită protestelor legate de atribuirea lui!! (“J’affirme aussi que pour signer la lettre de motivation pour accorder le titre de citoyen d’honneur à P. Goma ont été décisifs: […] la fausseté des thèses soutenues par M.D. Gheorghiu, tout comme par les auteurs des protestes envoyés à la Mairie de la ville de Timişoara.”) În mintea profesoarei, carul stă în faţa boilor, apele curg la deal, iar scrisoarea primăriei a fost semnată în ianuarie, din cauza protestelor din februarie-mai!

Hocus-pocusul filosoafei continuă cu acelaşi aplomb nestingherit de un minim simţ al penibilului. Zeci de comentatori îi reproşează lui Paul Goma antisemitismul. Aurora Mihacea se străduieşte, pe spaţii ample, să ne explice teoretic ce anume este negaţionismul. Extrăgînd, din întreg, o parte şi concentrîndu-se asupra acesteia, încearcă să facă uitat ansamblul. Căci de fapt P. Goma s-a discreditat printr-o sumă întreagă de argumente general-antisemite (multe le-am analizat deja anterior şi doar lipsa de spaţiu ori teama de monotonie mă împiedică să le reiau aici de-a fir a păr). Negarea făţişă a Holocaustului constituie numai unul dintre capetele de acuzare formulate împotriva sa în presă. Dar multe altele îi pot fi – şi i-au fost deja – imputate lui Paul Goma: falsa explicitare a exterminării evreilor, prin stabilirea unor legături arbitrare de cauză-efect cu evenimente anterioare, extragerea fenomenului criminal din contextul său continental, contestarea cifrei victimelor, relativizarea inocenţei lor, elogierea deşănţată a dictatorului militar care a pus la cale Holocaustul, agresarea cu extremă violenţă verbală a cercetătorilor profesionişti (în scopul de a-i intimida şi discredita), respingerea chiar a validităţii termenilor de “fascist” şi “antisemit” (prin chichiţe lingvistice destinate a le smulge realităţilor tragice reprezentarea conceptuală) etc. etc. Iar acuma vine Aurora Mihacea şi, cu seninătatea celei care extrage castraveţi din traistă în faţa grădinarului, ne minte de la obraz: “Nulle part dans les pages de son essai La semaine rouge… Goma ne nie, mais, par contre, il reconnaît les persécutions, les pogromes, les déportations de la population juive”.

Ce ne facem totuşi cînd, pe lîngă zecile de stratageme antisemite ieftine ale lui Paul Goma, întinse pe sute de pagini destinate să relativizeze, să minimalizeze, să justifice, să deculpabilizeze crima, ajungem la pasajul negaţiei făţişe? “Doar ştim, avem şi hîrtii[,] şi ţinere de minte: «Holocaustul românesc» este o minciună, un fals, o escrocherie, o ticăloasă ameninţare («Punga sau viaţa!»)” (vezi Săptămîna Roşie 28 iunie - 3 iulie 1940 sau Basarabia şi Evreii, Buc., Ed. Vremea XXI, 2004, p. 273). Filosoafa nu se tulbură prea tare în faţa evidenţelor. Cu o şarlatanie de zile mari, scoate porumbelul păcii din mînecile bufante: Goma, negînd expressis verbis Holocaustul, contestă de fapt… terminologia inadecvată, dar nu realităţile istorice (“en considérant le terme comme inadéquat du point de vue de son contenu à la réalité historique respective”)! Există, în schimb, o amplă categorie de cercetători care văd identitatea dintre terminologie şi realitate, considerînd Holocaustul ca o tentativă de aneantizare a poporului evreu. Ei bine – o nouă mişcare dibace prin miraculoasele mîneci bufante ale imaginaţiei – “ceux qui confondent le terme avec la réalité à laquelle le terme renvoie conformément à la loi, réussissent à «trivialiser» la réalité de la souffrance du peuple juif par sa minimisation, par la réduction de la plus affreuse réalité à un seul mot/nom”. Iată cum negaţionistul flagrant e spălat de păcate, în schimb respectul legii e taxat drept culpă… scolastică, “querelle des universalies”, confuzia dintre termen şi realitatea de referinţă, precum şi alte vorbe mari, umflate cu pompa de la bicicleta Ukraina. Asta nu mai e filosofie, ci bîlci al gîndirii, e panaramă de cartier rău famat. Fenomenul Piteşti s-a dus în vizită la Paris! Şi cînd te gîndeşti că escrocheria pseudo-filosofică se exercită asupra unor realităţi adînc tragice, indignarea privitorilor are toate motivele să sporească.

După ce-a transformat fără a clipi negrul în alb şi îngheţata în ceai fierbinte, e chiar o bagatelă pentru Aurora Mihacea să mai presare două-trei viclenii de conjunctură. Următoarea ei ţintă este Raportul final al Comisiei Wiesel pentru Studierea Holocaustului în România, acuzat, cu provincială fasoleală, de “încălcarea principiului de non-contradicţie”. Adică, mai pe româneşte: că se contrazice. Dar unde, mă rog frumos? Păi, într-un loc ni se spune despre Paul Goma că “recunoaşte, explicit şi repetat, responsabilitatea României şi «culpa comunităţii» pentru «abominabilul pogrom» de la Iaşi, pentru deportările în Transnistria, dar afirmă că atrocităţile au fost exclusiv rezultatul răzbunării, în condiţii de război, pentru crimele comise de evrei” (vezi op. cit., Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 380-381). Pe de altă parte, se subliniază că acelaşi volum al lui P. Goma “constituie o veritabilă sinteză a negaţionismului şi antisemitismului, cum rar se poate găsi în literatura de limbă română” (vezi ibid., p. 381). Evrika!, strigă Mihacea: “j’affirme que le Rapport Wiesel-Iliescu [sic! – L.A.] est construit sur un nonsense, parce que dans ce Rapport on fait au sujet de la même personne (Paul Goma), considérée en même temps et sous le même rapport (en tant qu’auteur de l’essai La semaine rouge…) des affirmations qui se contredisent d’une manière flagrante”. Asta era, va să zică! De parcă nu-i poţi concede uneia şi aceleiaşi persoane capacitatea de a recunoaşte detaliile, amendîndu-i totodată reaua-voinţă prin care refuză percepţia întregului! Sau, ce? Dacă eu aş afirma că Aurora Mihacea are ochi frumoşi, dar nu vede realităţile din faţa nasului şi confundă culorile, ca daltoniştii – ar însemna neapărat că mă contrazic? Adică, pe limba piteşteană: “încalc principiul de non-contradicţie”?

În contextul unei asemenea logici de fier (cînd plouă: rugineşte!), era inevitabil să scap eu însumi fără vreo copită servită în plină figură. Ba chiar titlul unui întreg capitol se revendică de la modesta mea persoană: L’âne de Buridan et Laszlo Alexandru. Flatantă asociere! Să vedem pe ce se bazează. “Ce qui arrive à Laszlo Alexandru en lisant l’essai La semaine rouge… me rappelle l’histoire de l’âne de Buridan” – ne asigură filosoafa. Iată-mă pictat în spirit clasic, sfîşiat, asemeni măgarului legendar, între nevoia de-a mînca şi aceea de-a bea. Teribil! Şi care ar fi, mă rog frumos, opţiunile ireconciliabile care mă macină pînă la sacrificiul suprem? Citim mai departe. “Mais à la différence de l’âne de Buridan, Laszlo Alexandru ne se permet pas de réfléchir une seconde, il n’est pas désorienté par le fait qu’il lit avec ses propres yeux les textes” etc. Perfect – dar unde s-a pierdut comparaţia? Animalul buridanic hamletizează şi nu acţionează, eu unul, în schimb, nu ezit nici o secundă în deciziile mele. Şi totuşi, gîndindu-se la mine, Mihacea îşi aminteşte de acela. Ce avem noi în comun? Nimic, în afara referinţei băşcălioase, a dorinţei subtile a neo-filosoafei de Piteşti de a se hăhăi superior, făcînd cu ochiul spre galerie. E ca şi cum aş afirma, la rîndul meu, că îi citesc produsele inteligenţei şi îmi vine sub ochi faţa exoftalmică a broaştei ţestoase, înainte de a se lua la întrecere cu Ahile cel iute de picior. Dar să nu intrăm pe tărîmul nobil al filosofiei, să ne menţinem doar în planul referinţelor literare: “Sînt zile în care te îndrăgosteşti şi de o capră cu basma” (Romain Rolland).

Nimic nu e simplu în gîndirea Aurorei Mihacea şi tot ce-i ne-nţeles se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari. Enunţul “ANA ARE MERE” poate fi receptat sub numeroase aspecte, încît “Ana” să devină “Maria”, “are” să fie “n-are”, iar “merele” să însemne “prune”, sau chiar “nuci de cocos”. Acolo ajungem, dacă urmăm sfatul preţios al filosoafei, ca nu cumva să confundăm “planul subiectiv, gnoseologic în fond (al termenului), cu planul ontologic (al realităţii la care termenul ar trebui să facă trimitere)”. Iar dacă nici măcar Ana nu mai are mere, cu atît mai clar devine că Paul Goma nu neagă de fapt Holocaustul, atunci cînd scrie, negru pe alb, că “Holocaustul românesc este o minciună, un fals, o escrocherie, o ticăloasă ameninţare”.

Şi nu e vorba de simpla neghiobie fudulă, ieşită la plimbare pe uliţa mare. Următorul pas este un avertisment explicit, lansat judecătorilor care urmează să delibereze în procesul de antisemitism al lui Paul Goma. Realitatea e complexă şi înşelătoare, omul nevricos intră la o idee, de-acolo fandacsia e gata, iar ipohondria pîndeşte după colţ: “les magistrats seront, par l’intermède de ce dossier, en pleine session avec des examens difficiles, tout comme pendant les années à l’Université, n’ayant pas la possibilité de délibérer en connaissance de cause qu’après avoir passé leurs examens pour Logique, Philosophie, Sémiotique, Psychologie et, pas dernièrement leur spécialité, Sciences Juridiques”. Haida-de! Aurora Mihacea îşi drege vocea cu gargară, pregătindu-şi vocalizele împotriva “erorii judiciare”, încă dinainte ca tribunalul să se pronunţe!

Situaţia pare a fi chiar disperată pentru partizana de dată recentă a lui Paul Goma, dacă se agită să lanseze atîtea sofisme şi viclenii grosolane, împachetate în acelaşi ambalaj şifonat: transformarea efectelor în cauze, negarea evidenţelor, minciuna frapantă, inventarea de contradicţii, fabricarea de false dileme buridanice, abstractizarea realităţilor celor mai evidente, presiunile retorice exercitate asupra magistraţilor etc. Ce minte, ce minte…! Cu un asemenea avocat improvizat, eu unul, în locul lui Paul Goma, mi-aş da demisia din meseria de antisemit.