Laszlo Alexandru

 

ACADEMIA BELFERILOR

 

 

            Destinul senectuţii. A fi bătrîn în Occident reprezintă momentul recapitulării. Desprinderea de stresul administrativ deschide calea către mai multă lectură, plimbare cu nepoţii prin parc, simpozioane onorifice, excursii de agrement. Savanţii la vîrste venerabile devin mentori înţelepţi ai generaţiilor ce vin din urmă.

            Nimic din toate acestea, pe piciorul nostru de plai. De luni întregi asistăm la spectacolul dizgraţios al pensionărilor constipate. Pseudo-mentoratele s-au cimentat sub formă de paşalîcuri; catedra a devenit tejghea pe care, la numele producătorului, stă scrisă deviza “ŞTII TU CINE SÎNT EU?”. Gardul dărăpănat ascunde tot mai anevoie leopardul nesătul de sînge proaspăt. Cocota la pensie dă cu ruj, pune fard şi rînjeşte în oglindă: “totuşi, mai am farmec”. Savantul expirat tînjeşte după articole de slavă, supunere necondiţionată şi adulaţie. Nimic nu e prea mult pentru a-şi putea şopti în faţa oglinzii: “totuşi, mai am farmec”. Nici răsturnarea scării valorice, nici încălcarea regulamentelor propriei instituţii, nici nedreptăţirea tinerilor capabili, cu rezultate verificate, nici despotismul, nici manevrarea “subtilă” a angrenajului birocratic.

            Citim presa ultimelor săptămîni şi ne crucim de inventivitatea devastatoare a nemuritorului Eugen Simion. Cîtă aplicăţiune în a încuraja non-valoarea, ce tenacitate în a-şi îndepărta numele consacrate, ce înverşunare în a bloca proiectele ştiinţifice spontane, în favoarea obsesiei monumentale! Nici un abuz nu e prea mult în calea neo-Conducătorului. Cercetători prestigioşi, care s-au afirmat prin eforturi proprii, se văd răsplătiţi cu nedreptăţi scandaloase. (Vezi cazul Cristina Bîrsan, înscrisă la Paris la al doilea doctorat, dar concediată la Bucureşti. Vezi cazul Ileana Stănculescu, premiată cu mustrări verbale şi ameninţări de concediere pentru performanţa unui stagiu de cercetare la Roma, în Italia. Vezi cazul Liliana Corobca, autoare premiată şi editoare zeloasă, titulara unui doctorat în filologie, dar mereu ameninţată cu spectrul confiscării jumătăţii de salariu, oricum mizerabil, pe care-o mai primeşte.) Scriitori vizibili (Dan C. Mihăilescu) sau gazetari culturali perseverenţi (Nicolae Florescu) au fost îndepărtaţi din Institutul de Istorie şi Teorie Literară “George Călinescu” al Academiei Române. Nici n-a fost prea greu. Era suficient să le iei textele redactate în cadrul temei de plan, să le transcrii agramat, să le elimini pasajele mai importante, să le introduci altele, neghioabe, dar să le păstrezi semnătura, fără a le mai solicita acordul: opţiunea este între plecare sau discreditare. Roxana Sorescu a trîntit uşa, acuzînd “agonia cercetării româneşti instituţionalizate în domeniul literaturii” şi solicitînd publicarea unor liste de interes colectiv: salariile primite în Institut, numele celor excluşi din Institut, procesele intentate de salariaţi conducerii Institutului. Cercetătoarea Cătălina Velculescu arată că, sub cupola Academiei, timpul bălteşte înţepenit: înainte de 1989 venea partidul comunist să le dicteze subiectele de lucrări colective, acuma vine Eugen Simion. Se plînge public şi Cristina Deutsch de riscurile deprofesionalizării, sub cizma simi(on)escă: “Noi nu mai facem muncă de cercetare, ci de arhivare şi inventariere. Specialiştii pleacă, sectoarele de cercetare rămîn descoperite”.

            Cînd camera are geamurile oblonite şi uşa se deschide unilateral, doar către ieşire, înăuntru miroase a rînced, prin colţuri creşte mucegaiul, şobolanii chiţcăie zglobiu, iar păianjenii se leagănă ca Tarzan. Cine să mai dea cu mătura? Boss-ul, dacă mai trece prin zonă, îşi face o autoinspecţie, avînd în vedere că directorul Eugen Simion îl are ca şef direct pe preşedintele de secţie Eugen Simion. Pe vremea cînd era preşedinte al Academiei, E. Simion mai era şi preşedintele Secţiei de filologie şi literatură a Academiei, care superviza institutele de profil. Vorba unui scriitor: “luaţi un cerc, mîngîiaţi-l: va deveni vicios!”.

            Există două căi de a combate murdăria urît mirositoare: dai cu săpun pentru a înlătura cauza, sau dai cu parfum, pentru a diminua efectul. La îndemîna spiritelor totalitare a stat mereu cosmetizarea dezastrelor, cu sprijinul scutierilor şi al purtătorilor de vorbe. Ce se făcea Eugen Simion (pe numele din buletin: Ion Simion) dacă nu exista în publicistica literară şi un ceva mai tînăr Ion Sim(ion)uţ? Cum e turcul, şi pistolul! Unii protestează, la limita epuizării, împotriva demnităţii personale încălcate, a activităţii ştiinţifice blocate, a dezvoltării profesionale obstaculate (vezi Observator cultural nr. 365 / 2007; id., nr. 370 / 2007; id., nr. 372 / 2007 ş.a.). În schimb, clona academică orădeană îndeamnă proletcultist la suflecarea mînecilor (vezi Sus grinda, dulgheri!, în România literară nr. 11 / 2007; sau Criza de la DGLR, în id., nr. 12 / 2007). Nu contează că sîntem abuzaţi, important e să înălţăm mausoleul. Ce personaj hibrid, complex, e totuşi Ion Simionuţ: la un capăt latră, la celălalt dă din coadă…

Şi nu e vorba despre un simplu accident de traseu. Rugina aberaţiei roade la însăşi temelia structurilor de organizare. Acest lucru l-au înţeles deja tinerii cercetători de la Institutul de Istorie “A. D. Xenopol” din Iaşi, al aceleiaşi Academii Române. Într-o bună zi s-au uitat în calendar şi au văzut că mandatul Consiliului Ştiinţific al institutului lor expirase de vreun an (în ianuarie 2006). Aşa că la 27 martie 2007 s-au întrunit şi-au ales, în mod statutar şi democratic, un nou Consiliu Ştiinţific. Ghinionul unor pensionabili a fost că la vot n-a ieşit cine ar fi trebuit, iar structurile de conducere au fost simţitor împrospătate cu sînge tînăr. Asta e inacceptabil! Directorul Institutului “A. D. Xenopol”, venerabilul academician Alexandru Zub, a dat fuga, speriat, şi i-a solicitat sprijinul superiorului său ierarhic, stimabilul academician Alexandru Zub, preşedintele secţiei de profil. După o dezbatere pesemne furtunoasă, istoricul din Iaşi a reuşit să-l convingă pe istoricul de la Bucureşti. Ceea ce unul a votat, celălalt a suspendat. Pentru ca lucrurile să culmineze în caraghioslîc, Lolek şi Bolek i-au cerut un autograf de aducere la cunoştinţă istoricului Dan Berindei, vicepreşedintele Academiei Române, deoarece, potrivit confesiunii birocratului dedublat, “cum ar fi sunat o adresă trimisă de Alexandru Zub, ca preşedinte al Secţiei, către Alexandru Zub, director al unui institut din subordine?” (vezi rev. 22, nr. 16 / 2007). De ce să ne mai mirăm atunci că istoricii dr. Liviu Brătescu, drd. Mihai Chiper, drd. Cătălina Chelcu, drd. Marius Chelcu, drd. Adrian Cioflâncă, dr. Dorin Dobrincu, drd. Alexandru Istrate, dr. Andi Mihalache, drd. Cătălina Mihalache, drd. Bogdan Moşneagu, dr. Paul Nistor, dr. Leonidas Rados, dr. Flavius Solomon, dr. Petronel Zahariuc s-au considerat traşi în piept şi au făcut tărăboi în presă?

Orice Simion îşi are Simionuţul. În această situaţie a ţîşnit pe metereze jurnalista Sabina Fati, care a înfierat cu viguroasă indignare ingratitudinea tinerilor istorici (“inocenţii nemulţumiţi îl pun la zid pe profesorul care le-a deschis uşi, le-a pus la dispoziţie propria bibliotecă, propriul timp, propriile relaţii, pentru a deveni mai mult decît sînt”). Nu se înşală prea mult în diagnoză cea despre care se spune prin tîrg că şi-a pregătit doctoratul chiar cu venerabilul academician, devenind astfel ea însăşi mai mult decît este. Iată o frumoasă atitudine a progresistei publiciste de pe malul noroios al Dîmboviţei: între gratitudine şi deontologie a ştiut să aleagă oportun.

Academia unei ţări ar trebui să reprezinte forul suprem de respectabilitate. Vocea ei ar trebui să răsune impunător, senin, limpede, obiectiv. Vocea competenţei şi a profesionalismului fără echivocuri. În loc de toate acestea, principala noastră instanţă ştiinţifică a devenit taverna mişmaşurilor, spelunca aranjamentelor pe genunchi (tu semnezi aici, eu semnez dincolo), institutul naţional al geriatriei ofensive şi ofensatoare. Pînă cînd intervenţii decisive în direcţia unor schimbări statutare esenţiale nu vor fi realizate, imnul instituţiei va rămîne un cîntec de jale, iar drapelul ei – stindardul corsarului cu cap de mort.

Cînd treburile nu merg bine în mecanismul de guvernare a unei ţări, chemăm “mecanicul”: organizăm un referendum. Din nefericire nu se poate organiza referendum şi pentru primenirea unei academii, pentru sensibilizarea unor academicieni, pentru responsabilizarea unor “nemuritori”. Ar fi extrem de trist ca, în România, doar biologia să mai salveze Academia.