Laszlo Alexandru

 

“O FORMĂ A EXAGERĂRII”

 

“Lipsa sincerităţii este un lucru atît de teribil? E, simplu vorbind,

o metodă care ne permite să ne multiplicăm personalităţile.”

Oscar Wilde

 

            Am scris recent despre comentariile succesive pe care criticul Gheorghe Grigurcu le-a dedicat Jurnalului semnat de Mihail Sebastian. Am constatat ciudata lor contradicţie, în literă şi spirit. Acelaşi autor, aceeaşi carte, ba uneori chiar aceleaşi pasaje îl conduceau pe comentator spre concluzii favorabile, pozitive, călduroase, în 1997, dar eşuau în reproşuri, rezerve şi minimalizare, în 2007. Fără a mai repeta pe spaţii ample exemplele deja prezentate, merită readuse în oglindă două şiruri de termeni-cheie. Să mă judece cititorii dacă am greşit, atunci cînd am rămas uluit de o asemenea incongruenţă.

          M. Sebastian, ca erou al propriului Jurnal, se afla iniţial “la antipodul «artificiului», al «falsului» de care îi era teamă”. Zece ani mai tîrziu, criticul literar consideră totuşi c㠓realitatea psihică [a protagonistului] e îngroşată de poză”. Alături de sinceritate e descoperită acum ipocrizia. La prima lectură ni se aducea în faţa ochilor un “autor fin, inteligent, sensibil ca un seismograf”. Ulterior el devine un “suspicios, anxios, frămîntat din varii motive”. Se ştie că seismograful înregistrează cutremurele, în schimb anxiosul mai mult şi le imaginează. Cum pot cele două concepte să coexiste? Odinioară se subliniau modestia, simţul autocritic şi autoexigenţa personajului din Jurnal: “are o părere cît se poate de proastă despre el însuşi. Încearcă senzaţii caracteristice de «silă, dezgust, descompunere», socotindu-se «o epavă», «un ratat»”. Apoi este văzut, însă, ca un ins “orgolios”, manifestînd în dese rînduri o atitudine “scorţoasă”. Modestia şi orgoliul, ca trăsături incompatibile, ştiam că nu se pot întîlni simultan la aceeaşi persoană. Iată că, în anumite interpretări, e totul posibil. Citatele sau aluziile lui M. Sebastian la opera lui Marcel Proust erau judecate mai întîi admirativ, ca un “joc de transparenţe emoţionale”, care “reduc artificiul”, “înnobilîndu-l”. Aceleaşi citate şi aluzii la opera lui Marcel Proust devin mai apoi un semn de “afectare”, “una din insignele cu care [Mihail Sebastian] a ţinut a se orna”. Intertextualitatea ba e nobilă, ba e afectată ca un simplu ornament. Întîlnim şi anumite pasaje ironice la adresa lui Camil Petrescu, iar ele nu-l surprindeau excesiv pe Gheorghe Grigurcu, în primul comentariu, întrucît era vorba de un “scriitor a cărui valoare nu e contestată, dar altminteri megaloman, pururi interesat, versatil, aşa cum îl ştim şi din alte surse”. Însă, după zece ani, acelaşi Grigurcu tună şi fulgeră împotriva portretului schiţat lui Camil Petrescu, “cel mai prezent şi totodată cel mai violent şarjat”, “înghesuit într-o efigie caricată”. Ceea ce analistul cunoştea şi accepta, cu ani în urmă, i se revelează acum ca fiind surprinzător şi inacceptabil.

          Cum se pot explica aceste antagonisme flagrante? Mihail Sebastian a murit în 1945. Jurnalul lui s-a publicat în 1996. Cum e posibil ca – fără nici o intervenţie din partea autorului şi fără nici o modificare asupra textului – mărturia să fie citită într-un anumit fel în 1997 şi exact pe dos în 2007?

          Replica lui Gheorghe Grigurcu e departe de-a aduce măcar o geană de lumină. Esenţa nedumeririlor mele este redusă la o frivolă competiţie de orgolii. Păunul gîndirii îşi desfăşoară penele multicolore, pentru a seduce şi a păcăli. Condeierul consideră util să persifleze imaginea mea publică, echivalînd activitatea mea de scriitor cu polemica “absolută”. Îndată ce mi-am permis să mă minunez, în faţa altora, de inconsecvenţele sale de judecată, am dobîndit, în viziunea lui, imaginea unui “pătimaş jucător de cărţi, care, după ce şi-a pierdut banii, lucrurile din casă, casa, nemaiposedînd altceva, mizează pe hainele de pe el”. Interesantă perspectivă (în care nu mă recunosc)! Dar, chiar de-ar fi adevărată, cum se atenuează, astfel, frapantele contradicţii din rîndurile sale precedente, semnalate de mine? O lopată de ironie, azvîrlită după gîtul celuilalt, ascunde rugina de la încheieturile propriilor texte? Sofismul din categoria argumentum ad hominem reuşeşte să spele “onoarea nereperată”?

          După ce-a persiflat bine-bine persoana mea, criticul literar, gîndindu-se pesemne că ar trebui să ofere niscaiva explicaţii şi la subiectul în discuţie, extrage din rastel un alt sofism, numit name dropping (sau argumentum ad verecundiam). Pleiada scriitorilor mondiali e convocată la bară, prin citare copioasă, pentru a zăpăci – în strălucirea lor independentă de tema în dezbatere – atenţia cititorilor creduli. “După cum spunea Baudelaire…”; Oscar Wilde susţinea…; acelaşi Wilde întreabă şi răspunde…; Michaux punctează… (pe franţuzeşte!); “îmi permit a reproduce şi următoarele cuvinte ale lui Gide…”; “mari spirite afine precum  Kierkegaard, Proust, Kafka, Cioran…”; Rimbaud deploră… etc. etc. După o asemenea ostentaţie bibliofilă festivă, concluzia cade implacabil: “Să mai medităm, d-le Laszlo!”.

          Am meditat eu ce-am meditat, însă tot n-am înţeles prin ce-au greşit scriitorii invocaţi, pentru faptul că Gheorghe Grigurcu, la distanţă de zece ani, s-a contrazis – flagrant şi stupefiant –, analizînd în răspăr acelaşi autor şi aceeaşi carte.

          Într-un singur aspect îi pot ieşi în întîmpinare. Ştim că lectura evoluează în timp. O operă artistică ne poate plăcea în adolescenţă, pentru a ne plictisi la maturitate şi a ne enerva la senectute. Gusturile sînt capricioase, imprevizibile, iar valorile sînt, vorba lui E. Lovinescu, într-o permanent㠓mutaţie”. Însă eu acuzam, la Gh. Grigurcu, nu transfigurarea unui comentariu estetic (pe marginea unui volum), ci deturnarea unei perspective etice (legate de un autor). Raportîndu-se la identice elemente şi indicii din Jurnalul semnat de Mihail Sebastian, comentatorul exalta o mărturie de viaţă, în primă instanţă, pentru ca ulterior să-i relativizeze tocmai autenticitatea, onestitatea şi credibilitatea. Lectura estetică ambivalentă poate fi spectaculos practicată (ne-a demonstrat-o Eugen Ionescu, într-o sfidare adolescentină: Nu). Însă judecata etică răstălmăcită îmi pare deja o infracţiune semnificativă.

          Cînd mi-a răspuns mie, Gheorghe Grigurcu a recurs la banale sofisme din categoria ad hominem şi ad verecundiam. În schimb lui Mihail Sebastian i-a orchestrat, în finalul celor trei episoade din România literară, un veritabil proces de intenţii, plasîndu-l virtual printre noile escadroane ale comuniştilor abuzivi: dacă ar mai fi avut zile de trăit, “e foarte cu putinţă să fi apucat, alături de cohorta de confraţi din felurite generaţii, pe drumul ideologizării, al colaboraţionismului ce a înlocuit «dezmeticirea României» la care se aştepta şi pe care o identificase cu momentul «cînd se va pune serios problema răspunderilor»”. După o asemenea presupunere fantasmagorică, moartea tragică a scriitorului e văzut㠖 cu un cinism încă mai grosolan – ca o împrejurare plină de… oportunism (!): “diaristului i s-a dat libertatea de a pleca în eternitate. Astfel, Mihail Sebastian, unul dintre cei mai de seamă oameni de litere din interbelicul românesc, are şansa de a rămîne de-a pururi tînăr, strict egal cu propria-i conştiinţă pe care istoria n-a pus-o la încercare [sic! – subliniez şi mi-e lehamite să mai comentez – L.A.]. Referindu-se la scriitorii români care au părăsit această lume în preajma instaurării comunismului, G. Călinescu aprecia că au murit «prudent»...”. Prestidigitaţia e condusă cu aceleaşi arme ale juxtapunerii şi învăluirii. Dacă cineva îi va reproşa ipotezele jignitoare (cum am şi făcut-o), Gh. Grigurcu va putea oricînd să se prevaleze de “fumigenele” elogioase – “unul dintre cei mai de seamă oameni de litere…” etc. (cum a şi făcut-o). Dacă cineva îi va imputa ironia ofensatoare prin care tratează dispariţia unui artist, criticul se va ascunde liniştit în spatele “optimistului” G. Călinescu. Dibaci nevoie-mare, îşi alternează reverenţele protocolare cu tiruri din praştie. Toţi parapeţii au fost înălţaţi pentru a prezerva o conştiinţă lunecoasă şi batjocoritor surîzătoare…

          Dar Gheorghe Grigurcu nu se mai află în pragul ieşirii din adolescenţă, asemeni predecesorului Eugen Ionescu, pentru a face demonstraţii gratuite de argumentaţie în contradictoriu. De ce-a recurs la metoda “Sfîrlează cu fofează”? Am încercat să identific, în precedenta mea intervenţie, motivele acestei şocante palinodii. Am pus explicaţia pe seama condiţiei speciale a receptării lui Mihail Sebastian în România. În 1997 cititorii se emoţionau în faţa documentului tulburător oferit de o conştiinţă lucidă. În 2007 perspectivele deveneau deja mai ample şi permiteau reconstituirea destinului tragic al minorităţii evreieşti din România, de-a lungul dictaturii antonesciene. Iată de ce M. Sebastian putea fi admirat, atunci cînd oferea imaginea victimei solitare, însă mărturia lui era relativizată, atunci cînd dobîndea o nouă anvergură, mai incomodă. Explicaţia mea este respinsă ferm de criticul României literare: “un cu totul imprevizibil proces de intenţie”; “un soi de scenarită, un soi de complot tragi-comic”. Coincidenţa face însă ca, la cîteva zile după tipărirea intervenţiei mele, să exprime şi Dan C. Mihăilescu o ipoteză asemănătoare, chiar dacă venea de pe o altă potecă (“am realizat cu o bruscheţe aproape fizic-dureroasă în ce măsură Mihail Sebastian a fost manipulat, malformat, otrăvit şi deturnat de la artistic la vendeta politică, după 1989”; Jurnalul său a devenit “o armă contra congenerilor şi prietenilor săi mai subtil sau mai acuzat legionaroizi” – vezi Idei în dialog, nr. 37/oct. 2007, p. 7). Ceea ce eu vedeam ca o amplificare a sensurilor textului, el interpretează ca o sărăcire a lui. Ceea ce eu consideram o dovadă a suplicierii unei minorităţi, el descifrează ca o “răzbunare” aplicată intelectualilor români fascişti. Însă amîndoi constatăm aceeaşi transcendere a sensurilor iniţiale, de document al unei suferinţe individuale, către imaginea globală a unei societăţi. Dacă într-o seară tîrzie, pe o stradă întunecată, două persoane zăresc aceeaşi umbră patrupedă care aleargă şi miaună, e foarte probabil să fie vorba despre o pisic㠖 deşi culoarea ei poate stîrni impresii contradictorii.

          Scriitorul de la Tîrgu Jiu îmi reproşează apoi insistenţa cu care resping mereu ideile inacceptabile. Astfel procedînd, aş fi devenit un “cultivator al polemicii pure” şi un “fanatic al impulsului”. Rămîne de văzut în ce măsură a denumi lucrurile pe adevăratul lor nume şi a te încăpăţîna să distingi albul de negru poate reprezenta un defect, în mentalitatea românească. În ordinea disciplinei gîndirii, însă, marcarea diferenţelor specifice constituie un instrument superior pentru cunoaşterea corectă a universului înconjurător. Ea este, în orice caz, infinit preferabilă, în locul unei ambigue contopiri a extremelor, a incompatibilităţilor. O asemenea păguboasă întreprindere stă, din nefericire, tot mai frecvent în năravul persiflatorului meu. Nu doar pe Mihail Sebastian îl vede ca fiind sincer şi ipocrit, sensibil ca un seismograf şi anxios, modest şi orgolios, nobil şi afectat etc. Dar şi pe mine mă consideră un tip raţional, care se lasă totuşi călăuzit de patimi (“lucid pentru că e polemist, un pic lunatic pentru că se pierde înfrigurat-voluptuos în fixaţia ce-l stăpîneşte”). Aş fi în stare să încarnez “un maniheism static” şi, totodată, să-mi modific atitudinea “cu 180 de grade”. Mă învîrt fără a mă mişca şi mă deplasez, stînd pe loc. Ce fel de animale ciudate şi imposibile zugrăveşte Gheorghe Grigurcu în fanteziile sale?!

          Nu numai descrierile sale individuale devin, pe zi ce trece, o galerie de absurdităţi aiuritoare, ci chiar taxonomiile sale sînt forţate. Iată-l pe Sebastian plasat “în societatea, măgulitoare foarte, a unor mari spirite afine precum Kierkegaard, Proust, Kafka, Cioran”. Nu discut acum despre categoria (filosofică?, literară?) în care Kierkegaard, Proust şi Kafka s-ar simţi în largul lor. Dar cum ar trebui să arate “societatea măgulitoare foarte” în care victima şi călăul conversează subţire, picior peste picior? Căci, pe vremea cînd evreului Mihail Sebastian i se confiscau telefonul şi aparatul de radio din casă, antisemitul Emil Cioran exalta, de pildă la Radio Bucureşti, în 27 noiembrie 1940, Profilul interior al Căpitanului: “Pe un plan absolut, dacă ar trebui să aleg între România şi Căpitan [Corneliu Zelea Codreanu], n-aş fi ezitat nici o clipă. După moartea lui ne-am simţit fiecare mai singur… Cu excepţia lui Iisus, nici un mort n-a fost mai prezent între vii…”. În timp ce evreul Mihail Sebastian era evacuat din propria locuinţă, antisemitul Emil Cioran se lamenta incendiar: “Care sînt motivele mai adînci care ne determină a nu ne întîlni cu evreii decît prin ură şi dispreţ? De ce nu există nici un om pe pămînt care să iubească pe evrei în mod naiv, spontan, fără să ştie? (…) Dacă aş fi evreu, m-aş sinucide pe loc”. În timp ce evreul Mihail Sebastian era concentrat la lopătarea zăpezii şi la aplicaţii militare pe coclauri, antisemitul Emil Cioran era trimis în diplomaţia occidentală. Iată cum este relatată scena, în chiar Jurnalul cu pricina: “Îl întîlnesc azi-dimineaţă pe Cioran pe stradă. E radios. - M-au numit. A fost numit ataşat cultural la Paris. - Înţelegi - zice -, dacă nu mă numeau, dacă rămîneam pe loc, trebuia să mă duc la concentrare. Primisem ordinul de concentrare chiar azi. Dar nu m-aş fi prezentat cu nici un preţ. Dar aşa, totul s-a rezolvat. Înţelegi? Sigur că înţeleg, dragă Cioran. Nu vreau să fiu rău cu el. (Şi mai ales nu aici – la ce ar servi?) E un caz interesant. E chiar mai mult decît un caz: e un om interesant, remarcabil de inteligent, fără prejudecăţi şi cu o dublă doză de cinism şi laşitate, amuzant reunite”. Peste decenii, însă, iată că victima şi agresorul sfîrşesc îmbrăţişaţi, sub bagheta magică a lui Grigurcu, în aceeaşi… “societate, măgulitoare foarte, a unor mari spirite afine”. Tăvălugul viclean al inocentizării striveşte totul. Scheletul din dulap rînjeşte plin de cinism. Cu o asemenea logică strîmbă, şi lui Gheorghe Grigurcu i se poate prezice că, în deceniile postumităţii sale, va fi perceput ca frate de cruce al lui Adrian Păunescu (întrucît, mari spirite afine, ambii s-au născut în Basarabia).

          Lansat în elogierea la scenă deschisă a duplicităţii – “«Poza» nu e decît un procedeu al elaborării estetice, o ipostază a eului creator stilizat, care-şi statuează chipul intrinsec” –, Gh. Grigurcu îşi plasează discursul sub mantia înşelătoare a lui Oscar Wilde: “Lipsa sincerităţii este un lucru atît de teribil? E, simplu vorbind, o metodă care ne permite să ne multiplicăm personalităţile”. O fi – pe la ei! Dar la noi esteticul s-a văzut constrîns a se împleti cu eticul. Scriitorul era învăţător, duhovnic şi sfetnic. Îi las criticului din Tîrgu Jiu întreaga plăcere de a defila sub portretul irlandezului cinic, azvîrlit în puşcărie pentru ultraj la moralitatea publică şi mort de tînăr în mizerie, uitat şi dispreţuit. Spune-mi pe cine citezi, ca să-ţi spun cu cine votezi. Însă dacă vine vorba despre înţelegerea realităţilor româneşti, eu unul prefer să ascult cuvintele lui N. Steinhardt: “Suprarealismul e de la Paris, delirul o fi bun la Zürich, la cafenea. Aici nu-i acolo. Aici se opreşte trenu-n gară, nu gara la tren. Aici e ţara lui Ion, a Fanarioţilor şi a lui Soarbe-zeamă, aici Vlad Ţepeş i-a tras pe solii turci în ţeapă, nu le-a spus «trageţi întîi dumneavoastră, domnilor englezi», iar Petrache Carp i-a arătat lui Vodă Carol că porumbul se mănîncă cu mîna, aici e pe viaţă şi pe moarte, aici nu e decor sofisticat şi suprem de nebunatic, nu-s draperii şi delicii, nu-i paradis ori iad artificial, aici e ca la dugheană, ca la tejghea, ca la obor, ca la proces de clironomie; nu-i cu giuvaericale, e cu pietre, cu bolovani”.

          Împins de admiraţia sa pentru dedublarea personalităţii, Gheorghe Grigurcu nu putea să-l uite din catastif tocmai pe Paul Goma. Se ştie că proeminentul disident al dictaturii ceauşiste a încarnat, în ultimii ani, o scandaloasă schimbare la faţă. Din apărător al drepturilor omului, a devenit un insultător al minorităţii evreieşti. Din aliat al politicii occidentale, de la care aştepta ajutor în perioada anticomunistă, a ajuns un virulent denigrator al democraţiilor în acţiune, o dată cu etapa sa antisemită. Din contestatar al totalitarismului – un negaţionist al Holocaustului. Din persiflator al lui Ceauşescu – un apologet al lui Antonescu. Din inamic al lui C.V. Tudor – un amic al lui Ion Coja. La picioarele unui asemenea titirez reacţionar îşi depune azi Grigurcu mirtul şi tămîia, declarîndu-l “un reper moral de prim ordin”. Să vezi şi să nu crezi.

          M-am numărat şi eu, în anii ‘90, printre admiratorii nonconformismului revoluţionar al lui Paul Goma. L-am susţinut cu scrierile mele polemice. I-am îngrijit editarea Scrisorilor întredeschise (1995). I-am prefaţat primul volum din Jurnal (1997). I-am lansat public vreo două cărţi (1997). Am avut cu el o intensă corespondenţă, timp de aproape un deceniu. După 1999, însă, am înregistrat cu o stupoare crescîndă convertirea sa la antisemitism, intoleranţă şi extremism. Mi-am exprimat rezervele, întîi în scrisori directe, apoi în polemici şi intervenţii din presă, în cărţile mele. Credeam că particip la o dezbatere despre principii şi verosimilitate documentară, informaţie şi realitate istorică, citare corectă şi transparenţă a surselor, bună-credinţă în argumentaţie etc. În loc de toate acestea, fostul meu partener epistolar, autorul editat şi prefaţat de mine a înţeles să mă răsplătească prin cele mai variate minciuni şi insulte. Am aflat, de pe o zi pe alta, că sînt un tip lipsit de onestitate, întrucît i-am cenzurat o carte apărută la Polirom (în realitate, nu-i cenzurasem nici o carte, în schimb îi prefaţasem una, îi îngrijisem alta şi îi lansasem altele două, la Cluj şi la Bucureşti). Am aflat că sînt incompetent, întrucît scriu despre volume pe care nu le citesc (în realitate, niciodată n-am scris despre un volum pe care nu l-am citit). Am aflat că sînt un om servil, întrucît mă plasez în serviciul altora (în realitate, niciodată n-am scris pe vreo temă impusă ori sugerată de cineva). Am aflat că m-am vîndut unor forţe oculte, care mi-au pus la dispoziţie “fonduri, local, secretare, automobile (şi benzină!), şoferi” etc. (în realitate, niciodată n-am beneficiat de asemenea facilităţi, în schimbul scrisului meu).

          Iar la sfîrşit de tot, ca să fie buchetul complet, am aflat că Paul Goma m-a chemat şi în instanţă. Pe mine, alături de alte personalităţi şi instituţii care şi-au exprimat consternarea publică în legătură cu deriva sa naţionalist-antisemită: Administraţia Prezidenţială, Gabriel Andreescu, Editura Polirom Iaşi, Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România, Alexandru Florian, Horia Gârbea, Mihai Dinu Gheorghiu, Radu Ioanid, Ion Bogdan Lefter, Nicolae Manolescu, Boris Marian, Mircea Mihăieş, Carmen Muşat, Andrei Oişteanu, Revista 22, Revista Observator cultural, Revista Realitatea evreiască, Revista Timpul, Michael Shafir, William Totok, Ion Vianu, Elie Wiesel, Ziarul Cotidianul.

          În capodopera sa Jurnalul fericirii, N. Steinhardt consemnează laşitatea vicleană a intelectualilor care ocolesc adevăratele subiecte ale zilei, căutînd un pseudo-refugiu în estetic. “A spune că doi şi cu doi egal patru nu înseamnă a declara ca Tudor Vianu că Goethe a scris Poezie şi Adevăr, că Voltaire a murit în 1778 ori că Balzac, domnilor, e un realist romantic. Sau a ţine, ca George Călinescu, admirabile inedite prelegeri despre viaţa şi opera lui Eminescu. Cînd alături de tine oamenii sunt tăiaţi cu fierăstrăul, dacă vrei să enunţi că doi şi cu doi fac patru înseamnă că trebuie să urli cît te ţine coşul pieptului: este o nedreptate strigătoare la cer ca oamenii să fie tăiaţi în două cu fierăstrăul”.

          Adaptînd aici ideea lui N. Steinhardt – care ne cere să aritmetizăm formula algebric㠓doi şi cu doi fac patru” şi să identificăm temele dramatice ale momentului, fără a ne ascunde în spatele frazelor sforăitoare – voi spune în felul următor: adevărata problemă de azi nu este dacă Paul Goma are sau nu talent literar, domnilor, ci faptul că Paul Goma, după ce-a făcut o masivă campanie de publicistică antisemită agresivă, şi-a permis, pe deasupra, să-i cheme sfidător la tribunal pe aceia care au îndrăznit să-i reproşeze masiva campanie de publicistică antisemită agresivă.

          Într-un asemenea context, a-l vedea pe fostul intransigent Gheorghe Grigurcu – eşuat pe neaşteptate în doctrina “multiplicării personalităţilor” şi a “lipsei de sinceritate” – că îl proclamă pe antisemitul Paul Goma drept “un reper moral de prim ordin” al naţiunii, tocmai în ziarul dalmaţianului Dan Voiculescu (alt reper moral al naţiunii!), e de natură să ne proiecteze conştiinţa la graniţa dintre disperare şi indignare. Trăim în România şi asta ne consumă toată energia.

          Cît priveşte reproşul pe care noul colaborator al gazetei dan-voiculesciene mi-l adreseaz㠖 anume că aş dovedi “o prea mare încordare a actului moral” –, doar versul dantesc îi poate da răspunsul: “non ragioniam di lor, ma guarda e passa” (Inf., III, 51).

          Îl aştept pe Gheorghe Grigurcu să redescopere că vorbele sclipitoare nu pot înveli pe termen lung adevăruri corupte, în aceeaşi măsură în care un antisemit înverşunat nu poate constitui “un reper moral de prim ordin”. Şoricioaica degustată dimineaţa, pe stomacul gol – fie şi dintr-o ceaşcă de porţelan rafinat – strică nu numai dantura şi tenul ci, după o vreme, chiar viaţa toată.