Laszlo Alexandru

 

PING-PONG

 

 

            Jurnalul lui Mihail Sebastian, de zece ani încoace, de cînd a fost publicat în România, e disputat mai abitir decît o bilă de ping-pong. Textul fierbinte, chiar incandescent, e azvîrlit de la o echipă la alta de comentatori, dobîndind treptat forţa unei ghiulele. Mărturia tragică a victimei confruntate cu decretele antisemite ale statului antonescian, a scriitorului trădat succesiv de prietenii rinocerizaţi, a dramaturgului interzis de la publicare din cauza originii sale etnice, a gazetarului dat afară din redacţii (“Avem onoarea a vă încunoştiinţa că, în baza Decretului Lege din 9 august 1940, sunteţi licenţiat din serviciu pe ziua de 7 sept. a.c., fiind evreu”), i-a impresionat profund pe cititorii de azi.

            Dar, o dată trecută emoţia primei lecturi, o dată depăşite elogiile sincere privind calitatea literară a mărturiei, sau cele privind complexitatea formaţiei culturale a autorului, a pornit să se desfăşoare dansul strategiilor publice. O categorie de comentatori a înţeles să extindă, pe bună dreptate, mesajul cărţii dinspre mărturia individuală către imaginea de ansamblu a unei epoci, a unui şir de mentalităţi şi comportamente sociale, aşa cum se desprind ele din pagina scrisă. N-a fost vorba – susţin aceştia – de o situaţie izolată şi de un caz întîmplător, ci de încununarea unor decenii de politică statală intransigentă, intolerantă, la adresa minorităţilor. Avem aici dovada directă a faptului că scriitori de frunte ai interbelicului, repere de prestigiu ale literaturii române, în loc să denunţe aberaţia fascistă, dimpotrivă, au potenţat-o, au exaltat-o şi au slăvit-o.

            De cealaltă parte, nume semnificative încearcă să deturneze această lectură incomodă, făcută unui trecut pînă azi idealizat, unor personalităţi pînă ieri venerate. Ipoteze stranii sînt aruncate în caruselul dezbaterilor (reluate apoi în două antologii consistente: Geo Şerban, Sebastian sub vremi, Buc., Ed. Universal Dalsi, 1998; Iordan Chimet, Dosar Mihail Sebastian, Buc., Ed. Universal Dalsi, 2001). Un filosof şi proprietar de editură se declară patetic, pe franţuzeşte (?), frate cu victima, întrucît şi el a fost şicanat de regimul comunist. Un fost disident acuză persiflator – bazîndu-se pe intuiţiile sale telepatice şi metafizice – că textul Jurnalului a fost contrafăcut. Un pion servil, dar frenetic, al bibliografiei eliadeşti contestă pe şleau nu autenticitatea manuscrisului, ci buna-credinţă a martorului. Orice stratagemă – oricît de ignobilă – e binevenită pentru a dilua forţa de impact a intervenţiei lui Sebastian. Simţul tragic din Balcani o coteşte periodic spre vodevil.

            Coincidenţa calendarului face ca anul 2007 să marcheze centenarul naşterii, atît pentru Mircea Eliade, cît şi pentru Mihail Sebastian. Dar ce diferenţă de tratament! Autorul lui Maitreyi e îmbrăţişat protector de instituţiile statului, care organizează colocvii, simpozioane şi conferinţe omagiale, în ţară şi peste hotare, opera lui e studiată în şcoli, numele lui îl poartă liceele oraşelor şi străzile cătunelor. De autorul Accidentului îşi amintesc doar suplimentul publicaţiei Realitatea evreiască şi două-trei iniţiative spontane. Ignoranţa şi ingratitudinea joacă hora unirii în ograda literaturii române. “I-am spus [lui Mircea Eliade] că mă gîndesc la o plecare din ţară. A aprobat – ca şi cum într-adevăr e un lucru de la sine înţeles, ca şi cum nimic altceva nu mai e de făcut.”

            O metodă mai perversă de spălare a păcatelor din interbelic constă în discreditarea acuzatorului. Dacă îi punem în dubiu capacităţile de discernămînt, dacă îi subminăm tranzitivitatea depoziţiei, avem posibilitatea să-l decredibilizăm. Contestaţia nu mai e frontală, brutală, prostească, nu. Ea se sprijină pe… intuiţii critice, pe… impresii în urma lecturii. E strecurată subtil, sub pretextul celebrării centenarului. O asemenea potecă buruienoasă parcurge acum Gheorghe Grigurcu, într-un lamentabil serial din ultimele trei numere ale României literare (nr. 33, 34 şi 35/2007).

            Comentatorul porneşte prin a observa, legitim, că figura autorului se iţeşte, în avanscena Jurnalului, cu acurateţea unei prezenţe literare: “Mihail Sebastian devine indiscutabil cel mai relevant personaj al scriitorului Mihail Sebastian”. De bună seamă că orice diarist propune, uneori printre rînduri, alteori mai de-a dreptul, o imagine proprie în contextul evenimentelor înfăţişate. Problema e cum anume citim ceea ce se află ascuns în filigran. Pentru analistul nostru, Sebastian e, asemeni unui autor romantic sau unui personaj din literatura rusă, un depresiv care se gîndeşte mereu la plecare sau la sinucidere. “Realitatea psihică e îngroşată de poză”, marchează criticul literar un prim dubiu privind acurateţea mărturiilor victimei.

            E totuşi ciudat cum unul şi acelaşi fenomen, observat în paginile unuia şi aceluiaşi Jurnal, conducea cu zece ani în urmă spre concluzii radical diferite. În revista Viaţa românească nr. 7-8/1997 – şi reluat în vol. A doua viaţă (Buc., Ed. Albatros, 1997, p. 423-432) –, Gheorghe Grigurcu publica un comentariu extrem de călduros despre Mihail Sebastian. Pe vremea aceea, eroul însemnărilor zilnice ilustra “un exemplar specific, am spune: de rasă, al inadaptabilului, al individului care nu-şi găseşte un rost nici afară şi nici în sine”, care se află tocmai “la antipodul «artificiului», al «falsului» de care îi era teamă” (vezi vol. cit., p. 424). Meditaţiile lui M. Sebastian erau aşadar considerate de Gh. Grigurcu, în 1997, “la antipodul falsului”, pentru a deveni, în 2007, “îngroşate de poză”: ce s-a schimbat, oare, de-atunci şi pînă acum?

            Protagonistul Jurnalului apare, în optica recentelor comentarii din România literară, ca un “suspicios, anxios, frămîntat din varii motive”. Ce straniu, însă, că în precedentele adnotări ale aceluiaşi mînuitor al penei, el încă era un “autor fin, inteligent, sensibil ca un seismograf” (vezi vol. cit., p. 424). Ce s-a schimbat, oare, de-atunci şi pînă acum?

            Mai aflăm din analizele estetice de azi că victima epurărilor antisemite ale perioadei Antonescu ar fi, totuşi, un ins “orgolios”, cu o reacţie “scorţoasă”. Pe ce bază? Păi, întrucît ridică din umeri şi refuză să semneze un memoriu prezentat lui de către Şerban Cioculescu, după răsturnarea statului fascist, prin care se solicita reintegrarea scriitorilor evrei în viaţa publică: “Citesc şi îi înapoiez hîrtia, fără un cuvînt. Nu mă interesează. Sincer, fără poză, fără nici un dram de exagerare, nu mă interesează. Mi-e greu să-i explic lui Cioculescu şi nici nu încerc. Dar, fiindcă stăruie ca să vin neapărat la adunarea generală, îi spun că nu voi veni”. Pare totuşi limpede motivaţia gestului: Sebastian refuză, o dată mai mult, să vîslească în direcţia curentului istoriei. Nu din orgoliu, ci din delicateţea excesivă de-a nu stîrni vreo suspiciune de arivism îşi declină el semnătura! Răstălmăcirea tendenţioasă, răuvoitoare, a gestului de pudoare, e flagrantă.

            De altminteri, acum zece ani, acelaşi critic literar scotea în evidenţă că personajul Sebastian “are o părere cît se poate de proastă despre el însuşi. Încearcă senzaţii caracteristice de «silă, dezgust, descompunere», socotindu-se «o epavă», «un ratat»” (vezi vol. cit., p. 423-424). Cum ar putea “un orgolios” să resimtă “dezgust” faţă de sine însuşi?! Ce s-a schimbat, oare, între lectura din 1997 şi cea din 2007?!

            Întrucît autorul Jurnalului îşi permite să constate amuzat, la un moment dat, asemănarea dintre viaţă şi literatură, comparînd frivolitatea uneia dintre iubitele sale cu frivolitatea relaţiei dintre Odette şi Swann, comentatorul de azi îl aşteaptă la cotitură şi îl “execută” scurt: “Afectarea proustiană a lui Sebastian e prin urmare una din insignele cu care a ţinut a se orna”. Dar nu tot astfel stăteau lucrurile cu zece ani în urmă: “Jurnalul său ne îngăduie a-i reconstitui personalitatea printr-un joc de suprapuneri între literatură şi viaţă, joc de transparenţe emoţionale ce suprimă aproximaţia, reduc artificiul la un minim expresiv, înnobilîndu-l prin utilizarea sa în calitate de receptacol al «adevărului» faptic şi sufletesc” (vezi vol. cit., p. 425). Ce s-a schimbat, oare, de-atunci şi pînă acum?

            Criticul României literare notează nemulţumit, la protagonistul Jurnalului, toate semnele “unei mefienţe congenitale, [ale] unei precauţii faţă de un mediu în care îi e frică de decepţii”. Şi într-adevăr, Mihail Sebastian nu menajează cîtuşi de puţin infracţiunile etice ale contemporanilor săi, chiar şi atunci cînd aceştia reprezintă nume de anvergură ale culturii române. Dar el nu ezită să le admită şi calităţile, acolo unde i se pare a le recunoaşte. Nae Ionescu, de pildă, e descris în bogate circumstanţe polimorfe, într-o infinitate de nuanţe. Iată: “M-am ferit să scriu despre vizita mea de alaltăieri la Nae. Am plecat de acolo cu sentimente împărţite: simpatie, iritare, îndoială, dezgust. (…) Dar mai tîrziu l-am regăsit pe vechiul meu Nae Ionescu, limbut, abil, copilăros şi din cînd în cînd şmecher”. În pofida celor mai limpezi dovezi textuale, exegetul de azi conchide totuşi, sentenţios şi unilateral, că “Sebastian se arată surprinzător de «rău» cu mentorul său incontestabil”.

            Gheorghe Grigurcu ne semnalează, la fel de indignat, şi “chipul cel mai prezent şi totodată cel mai violent şarjat”, al lui Camil Petrescu, “înghesuit într-o efigie caricată”. Dar acum zece ani, acelaşi analist literar nota fără a clipi: “Un personaj central e, în Jurnalul de care ne ocupăm, Camil Petrescu, scriitor a cărui valoare nu e contestată, dar altminteri megaloman, pururi interesat, versatil, aşa cum îl ştim şi din alte surse. (…) Statura scriitorilor vizaţi nu se modifică, desigur, în urma unor astfel de mărturii programat subiective. De fapt, ele nici nu-şi propun a se substitui criticii sau istoriei literare, reprezentînd simple schiţe «pe viu», exerciţii de asemănare cu realitatea a unor propuneri de fizionomii morale. Sfera lor nu e cea a unor judecăţi sintetice, globale, «definitive», ci a unor aproximări în concretul psihologic, în imaginea instantanee. A ne inflama disproporţionat în faţa unor fişe ce intersectează intimitatea subiectului cu cea a obiectului nu mi se pare înţelept” (vezi vol. cit., p. 431). Ce s-a schimbat, oare, de-atunci şi pînă acum?

            De fapt întrebarea de mai sus nu e cîtuşi de puţin retorică. Iar răspunsul se întrezăreşte deja. În ultimii zece ani s-a schimbat contextul receptării din cultura română: mulţi dintre cei care atunci au vibrat, sincer impresionaţi de autenticitatea suferinţelor revelate de Jurnalul lui Mihail Sebastian, şi-au amendat între timp spontaneitatea. S-au speriat că, admiţînd şi condamnînd realitatea strîmbă, aberantă, care a strivit individul, vor fi nevoiţi s-o recunoască apoi şi la nivelul întregii categorii etnice. În 1997 Mihail Sebastian aducea doar imaginea unui scriitor călcat în picioare. În 2007 el simbolizează deja suplicierea unei comunităţi, al cărei reprezentant a devenit. Iată cum se face că pînă şi un critic literar strălucit, de talia lui Gheorghe Grigurcu, ajunge să citească aceeaşi carte şi să folosească aceleaşi argumente în comentariul său, dar o dată pentru a lăuda, iar apoi, la zece ani distanţă, pentru a repudia – mai mult sau mai puţin – subtil. Simţul tragic din Balcani a eşuat în vodevil.

            P.S. Am citit cu oarecare mirare, în Jurnalul naţional din 5 sept. 2007, imnul de slavă pe care Gheorghe Grigurcu îl intonează la adresa lui Paul Goma. Am rămas visător mai ales la ultima sa frază: “Oricîte obiecţii în bună ori rea credinţă i-am aduce, Goma se cade a fi socotit atît drept unul din scriitorii noştri de seamă, cît şi drept un reper moral de prim ordin”. Exigenţa morală a unui scriitor constituie cartea sa de vizită. Însă judecata lui logică ar trebui să echivaleze, totuşi, cu o igienă a gîndirii. Buna-credinţă reproşată lui Paul Goma eu încă n-am întîlnit-o. Dar că actualul Goma, care oferă diversificate dovezi de rea-credinţă, fanatism şi extremism, ar constitui un reper moral de prim ordin, iată opţiunea exclusivă şi personală a lui Gheorghe Grigurcu, pe care eu unul sînt departe de-a o împărtăşi. E ca şi cum reputatul critic ne-ar povesti senin că şoricioaica poate fi otrăvitoare, însă e totuşi delicioasă dacă e servită dimineaţa, pe stomacul gol, dintr-o ceaşcă de porţelan rafinat. N-aş vrea să împing cinismul pînă la a-i ura “poftă bună!”.