Laszlo Alexandru

 

DANTE – “INFERNUL” – O INTERPRETARE

 

 

“Cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi;

şi cu ce măsură măsuraţi, veţi fi măsuraţi.”

(Matei, VII, 2)

            Le mulţumesc d-nei Flavia Teoc şi Centrului Cultural Italian pentru amabilitatea de a mă fi invitat să conferenţiez despre Dante Alighieri. Activăm de ceva vreme pe linia italienisticii, aici, la Cluj, şi mă bucur că a apărut şi momentul de joncţiune efectivă a iniţiativelor noastre. Aş vrea acum să vorbesc despre Infernul lui Dante, urmînd să abordez succesiv, poate în alte condiţii, în alte împrejurări, de asemeni Purgatoriul şi Paradisul. Prezentarea mea se vrea o expunere a structurii Infernului. Va fi vorba despre o interpretare dar, înainte de aceasta, e nevoie de o sistematizare a subiectului nostru.

            Pentru început aş vrea să subliniez existenţa a trei paliere distincte, contopite de Dante în edificarea universului său fictiv. De obicei cînd vorbim despre Infern, Purgatoriu sau Paradis, ştim că ele sînt spaţii imaginare, desprinse din credinţă. Religia este cea care statuează existenţa acestor zone de după moarte, unde vor merge sufletele. Este locul unde sîntem răsplătiţi sau sîntem pedepsiţi pentru felul în care ne-am trăit viaţa. Dar e vorba de universuri ale imaginarului, destul de abstracte, cu o consistenţă mai degrabă generală şi variată. Imaginaţia diferă de la om la om, de la popor la popor, de la o perioadă istorică la alta. Aşadar şi imaginea Infernului sau a Paradisului a fost foarte diferită. Autorul italian vine spre aceste tărîmuri ale fanteziei cu raţiunea: iată paradoxul său specific. Infernul, Purgatoriul sau Paradisul erau ţinuturi ale credinţei şi ale imaginaţiei. Ei bine, Dante le configurează cu ajutorul minţii. Ele se constituie la intersecţia a trei zone, a trei discipline, a trei ştiinţe: mitologia, geografia şi morala. În ce sens mitologia (adică ştiinţa despre zei şi închipuirea începuturilor lumii)? A fost revalorificat momentul mitologic de după Geneză, cînd un grup de îngeri, sub conducerea lui Lucifer, s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Ce soartă au avut ei, în viziunea lui Dante? Au fost izgoniţi, tocmai pentru că nu i se mai supuneau lui Dumnezeu, îi contestau autoritatea. Lucifer, căzut pe Pămînt, s-a scufundat şi a săpat în prăbuşire un fel de pîlnie. A sfîrşit prin a se înţepeni în centrul Terrei. Infernul s-a constituit efectiv ca urmare a cantităţii de pămînt dislocate prin căderea lui Lucifer. Iată cum un mit apocrif, al genezei, a fost refolosit şi transpus în context geografic, pe al doilea palier de configurare.

Dar Dante este cel mai ilustru scriitor al Evului Mediu. Pe atunci lumea nu ştia că Pămîntul este rotund, aşa cum o ştim noi azi şi cum este deja o banalitate. Scriitorul italian a luat, pe de o parte, povestea lui Lucifer izgonit din Paradis şi a combinat-o cu teoria ptolomeică a Pămîntului plat. I-a adăugat, însă, şi al treilea aspect, cel moral. Nu doar spaţiul infernal apare în mod concret, modelat ca atare, ci există într-însul chiar o ierarhie a păcatelor. Infernul fusese mai înainte perceput oarecum “la grămadă”: gălăgie, suferinţe, durere, fum, foc, lacrimi. Dante, cu spiritul său foarte raţional, lucid, a luat toate acestea şi a construit cu ele o structură precisă, a clasificat păcatele (aşa cum se poate observa în desenul alăturat).             După ce ajungem în Infern, întîlnim o succesiune de cercuri. Situaţia poate fi uşor explicată, dacă ne închipuim că, în viaţa de toate zilele, am avea de urcat sau de coborît un deal foarte abrupt. Cum procedăm? Maşina sau bicicleta noastră e obligată să înainteze în cercuri, pe serpentine, pentru că efortul ar fi prea mare să urce sau să coboare de-a dreptul. Ar fi oarecum împotriva legilor mecanicii, sau ale fizicii. Intuind această particularitate, Dante însuşi a închipuit un şir de cercuri, într-un fel de spirală. Avem nouă cercuri, cu diverse păcate: laşii, nebotezaţii, desfrînaţii, mîncăii, zgîrciţii şi risipitorii, furioşii, ereticii, ucigaşii, sinucigaşii, pustiitorii, defăimătorii, sodomiţii, cămătarii, avem o prăpastie, apoi sînt proxeneţii şi seducătorii, linguşitorii, simoniacii (adică cei care vînd cuvîntul divin, preoţii care cer plată pentru a te ierta de păcate; se pare că era un nărav foarte răspîndit în Evul Mediu), ghicitorii, delapidatorii, ipocriţii, hoţii, sfătuitorii de înşelăciune, semănătorii de vrajbă, falsificatorii, alchimiştii, vine un alt obstacol: puţul giganţilor, şi pe urmă trădătorii, dispuşi ierarhic, în funcţie de gravitatea faptelor: trădătorii de rude în zona Caina, trădătorii de patrie în zona Antenora, trădătorii de oaspeţi în zona Tolomea şi trădătorii de binefăcători în zona Giudecca.

            Ce e interesant de observat? Nu numai că Dante nu i-a aruncat pe toţi de-a valma, claie peste grămadă, dar dispunerea reflectă şi o ierarhie a păcatelor. În viziunea autorului, cu cît cobori mai mult şi te apropii de Lucifer, cu atît eşti mai păcătos. Cu cît stai mai departe de Lucifer, cu atît fapta pe care ai comis-o e considerată mai puţin gravă. Mulţi oameni sînt păcătoşi, dar greşelile lor nu sînt identice şi nu sînt la fel de condamnabile. Plasarea sufletelor în Infern exprimă o judecată valorică a păcatelor. Putem descifra aşadar schema Infernului şi ca pe o reflectare a mentalului medieval. Ce anume era considerat un lucru grav, în Evul Mediu, şi ce anume era socotit pe-atunci mai scuzabil? Repet, cu cît se coboară, păcatul este mai greu, pedeapsa este mai crîncenă, mai dureroasă, cercul se strîmtorează. (Aş vrea să subliniez de asemeni că nu mă refer aici la aspecte ale expresiei artistice din Divina Comedie. Nu vorbesc absolut deloc despre versuri, despre rimă, despre terţine, despre figuri de stil etc. Abordez acum exclusiv conţinutul ideatic al Infernului.)

Cum de s-a gîndit Dante să ne expună această realitate imaginară, sub o aparenţă atît de concretă? Trebuie adăugat – înainte de a da un răspuns la această întrebare – că scopul principal al autorului nu a fost de a crea neapărat o operă de artă, pe care noi s-o admirăm pur şi simplu. El a vrut să ofere întîi de toate un instrument de învăţătură, să ne facă – citindu-i cartea – să ne gîndim la noi înşine şi, poate, să ne situăm fiecare acolo unde am considera că merităm. Transpunîndu-ne în acele situaţii, să încercăm să ne corectăm viaţa, pentru a evita cercurile infernale. Înainte de a fi o operă de artă, care să ne impresioneze, este o operă de învăţătură, care să ne îndrepte paşii. Acest aspect este important de subliniat. Ei bine, pentru a obţine impactul, pentru a fi mai convingător, ce a imaginat el? S-a pus pe sine însuşi în centrul acţiunii! Dante e nu numai scriitorul care gîndeşte structura respectivă, ci este de asemeni personajul care parcurge Infernul. Merge acolo deoarece, la un moment dat, s-a rătăcit. Ne putem identifica şi noi cu el, pentru că şi noi putem cîndva pierde calea cea dreaptă. Căutînd să iasă de-acolo, îi vine în întîmpinare Virgiliu, marele poet din lumea antică, maestrul său în ale iscusinţei artistice, acel Virgiliu care murise deja şi, sub formă spirituală, era condamnat la Infern (întrucît toţi nebotezaţii ajung acolo). Dante, surprins într-un moment de rătăcire – nu ştim dacă visează, nu ştim dacă fabulează, nu ştim dacă este un voiaj real, avînd în vedere elementele geografice, foarte concrete, cu care avem de-a face, găsim aici o acumulare, o pluristratificare de sensuri – se lasă preluat şi condus de Virgiliu. Parcurge în spirală, în jos, tot Infernul, fiind spectator – şi uneori chiar actor – în toate aventurile ce vor urma.

            Ce poate fi mai convingător, pentru cititor, decît să vii şi să-i spui “stai să-ţi explic ce-am văzut eu!”? Dacă-i zici: “ştii, eu mi-am închipuit că ar fi cam aşa”, eşti mai puţin credibil. Dar dacă-i spui că ai umblat pe-acolo şi-i relatezi ce-ai văzut cu ochii tăi, forţa de impact a mesajului este incontestabilă şi de neînlăturat. Dante coboară în spirală, mereu spre stînga. (E o simbolistică importantă şi aici: mîna stîngă e simbolul păcatului. Mîna dreaptă, partea dreaptă – simbolul mîntuirii, al purificării. De altminteri, în Purgatoriu se va urca pe partea dreaptă. Purgatoriul va fi un munte, iar Paradisul va fi o succesiune de ceruri. Dar e vorba de alte două cărţi şi nu vreau să insist acum asupra lor. Ajunge să adaug doar atît: metodele de locomoţie prin cele trei tărîmuri sînt diferite. În Infern se coboară, în Purgatoriu se urcă, în Paradis se zboară. Cele trei ţinuturi seamănă între ele doar în configurarea extrem de precisă, de clară şi de raţională a constituţiei, a structurii lor.). Dante, călăuzit de Virgiliu, coboară pe rînd în aceste cercuri, roată, şi asistă la diverse aventuri, întîlniri existenţiale şi revelaţii personale. Ceremonialul este cam acelaşi peste tot: se intră în cercul respectiv, cei doi constată ce anume se întîmplă acolo, ce păcate sînt pedepsite, care e tortura aplicată şi pe urmă se întîlnesc cu unul-două personaje reprezentative, din lumea antică sau din cea contemporană lui Dante, din realitatea medievală, florentină, italiană. De pildă cînd ajunge printre mîncăi, va găsi un mare mîncău, care-i va povesti de ce se află acolo şi cine mai e pe lîngă el. Atunci cînd ajunge printre simoniaci, va găsi un mare simoniac, care-i va povesti pe cine mai aşteaptă alături de el. Şi tot aşa mai departe. “Martorul” principal, protagonistul-narator, întîlneşte succesiv o întreagă serie de “martori” secundari, care ne relatează la persoana întîi, cu maximă credibilitate, ce se petrece efectiv.

Încă un lucru extrem de important mai trebuie să precizez, legat de principiul după care se conduce “viaţa” din Infern. Păcatele sînt pedepsite după regula echivalenţei (ceea ce în italiană s-a numit “la legge del contrapasso”). Fiecare tip de păcat este sancţionat într-un mod echivalent. De pildă desfrînaţii, cei care au înşelat în iubire, şi-au trădat perechea, vor zbura sub formă de păsări şi vor fi izbiţi de stînci, fără nici o secundă de repaos. Care a fost vina lor, în timpul vieţii? Nu au rămas fideli, alături de partenerul destinat, ci au cutreierat în căutarea altor aventuri amoroase, s-au zbătut să-şi găsească noi plăceri carnale. Nu li se permite acum nici un moment de oprire, de odihnă, desfrînaţii nu au nici o posibilitate de a-şi atenua suferinţa ori de a scăpa. (Vă reamintesc că Infernul e pentru totdeauna, nu există cale de întoarcere, “Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate” scrie pe poartă.) Sau, de exemplu, ghicitorii cu ce anume au greşit? Şi-au aruncat privirile în viitor. Aceasta îl jigneşte pe Dumnezeu, pentru că El e cel care ţine cheile timpului. Doar El are voie să ştie ce ni se va întîmpla. Aceia, însă, au sfidat, au încălcat voinţa şi legea lui Dumnezeu. Cum vor fi pedepsiţi, conform regulii echivalenţei? Ghicitorii se vor învîrti plîngînd, vor bîntui prin cerc, în eternitate, numai că vor avea capetele răsucite diametral încît – spune foarte plastic şi izbitor Dante – lacrimile de durere care le curg, li se prăvălesc pe umeri şi le şiroiesc pe fese. Poetul medieval ştie să fie extrem de dur şi are imagini de o mare percutanţă realistă.

            Aşadar legea echivalenţei guvernează în Infern. Fiecare cu ce anume a păcătuit, cu aceea este şi pedepsit. Iată motivul pentru care am considerat potrivit ca motto al prezentării mele un citat din Biblie (Evanghelia după Matei, VII, 2): “Cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi, veţi fi măsuraţi”. Este punctul de sprijin etic, pilastrul pe care s-a bazat Dante însuşi, atunci cînd şi-a construit acest imperiu imaginar, dar atît de raţional: a fost împins de nevoia de a nu fi nici excesiv, dar nici prea blînd în judecată.

            Înainte de a merge spre aspectele de interpretare, vă propun o sintetizare. Nu putem interpreta, pînă cînd nu ştim efectiv cu ce anume ne confruntăm. Vă invit să vedem, pe rînd, care sînt păcatele şi păcătoşii din Infernul lui Dante.

            Laşii – Aleargă în pielea goală, înţepaţi de muşte şi viespi; sîngele lor e devorat pe jos de viermi oribili. Nebotezaţii – Suferă de durerea spirituală a tînjirii inutile după chipul lui Dumnezeu. Avem deja cîteva personaje pe care le întîlneşte Dante în călătoria sa. Sînt marii poeţi ai Antichităţii: Homer, Horaţiu, Ovidiu, Lucanus şi Virgiliu însuşi, care îi va fi călăuză. Locul lui Virgiliu este în Infern pentru că a fost necredincios, în sensul că a fost nebotezat. El, de-aici, din cercul său, a urcat pentru a-l întîmpina pe Dante, pentru a-i da o mînă de ajutor, şi împreună cu el parcurge apoi tot traseul Infernului, pînă în profunzimi. Cum suferă nebotezaţii, printre care găsim şi marii artişti, marii filosofi ai Antichităţii? Ei nu sînt chinuiţi de o tortură fizică. Suferinţa lor este de natură spirituală: stau (“şi cujetă”, cum ar spune ardeleanul) şi tînjesc după chipul lui Dumnezeu. Păcatul lor a fost comis cu intelectul, anume că în meditaţiile lor, de-a lungul vieţii, nu au luat în considerare adevărata credinţă creştină. Dumnezeu este binele absolut. Acest bine ei nu-l vor vedea niciodată, nu se vor întîlni cu el, pentru că l-au ignorat pe cînd trăiau, aşadar nu-l merită nici după moarte. E o tortură spirituală, nu fizică: se manifestă prin imensa nostalgie după binele inaccesibil lor în eternitate. Desfrînaţii – Furtuna izbeşte spiritele păcătoase de stînci, fără posibilitatea vreunei odihne. Apariţii definitorii sînt aici Francesca da Rimini şi Paolo Malatesta. Ar trebui să ţin o serie întreagă de conferinţe pentru a vă vorbi despre marile personaje din Divina Comedie, ceea ce acum, din păcate, nu e posibil. Vă las să descoperiţi singuri povestea celor infideli în iubire, felul în care Francesca şi-a înşelat soţul cu cumnatul, de ce, cum s-a întîmplat etc. Mîncăii – Stau culcaţi în ploaie, sfîşiaţi de Cerber (cîinele oribil cu trei capete) şi urlă de durere. Personajul emblematic pentru acest cînt şi pentru acest păcat este Ciacco. Zgîrciţii şi risipitorii – Două şiruri de păcătoşi împing bolovani uriaşi din direcţii contrare, se întîlnesc cap în cap şi se izbesc unii de alţii la infinit. În timp ce se ciocnesc, se insultă reciproc. Se întorc, parcurg traseul în sens invers, se întîlnesc din nou, la capătul opus, şi se insultă iarăşi. Unii le strigă celorlalţi: “De ce risipeşti?”. Ceilalţi le răspund: “De ce eşti zgîrcit?”. Observa la un moment dat Cesare Pavese, în jurnalul său Il mestiere di vivere, că aici se vede cel mai bine ilustrată legea echivalenţei. Ce îl afectează cu adevărat pe un zgîrcit? Îl baţi? Nu-l doare! Nu-i dai să mănînce? Nici o problemă, căci oricum se privează singur de mîncare. Cel mai tare suferă văzînd pe altul cum aruncă nesăbuit cu banii. Şi invers. Pe un risipitor îl înnebuneşte să vadă pe altul cum îşi ascunde mărunţişul la ciorap! Asistăm astfel la o tortură reciprocă, ei se întretorturează, o metodă ingenioasă găsită de Dante.

Furioşii – Zac în noroi, se lovesc cu mîinile şi picioarele, se muşcă, se sfîşie în bucăţi. Păcătosul caracteristic este Filippo Argenti. Ei înşişi au fost extrem de mînioşi, de-a lungul existenţei, nu poţi să stai de vorbă cu ei, te insultă, sînt lipsiţi de răbdare să te asculte, par mereu supăraţi pe tine. La fel li se va întîmpla, potenţat suplimentar, pe lumea cealaltă. Se vor devora, se vor muşca, se vor sfîşia. Ereticii – Sînt îngropaţi în morminte de foc. Figura tutelară: Farinata degli Uberti. Este unul dintre personajele de mare impact şi rezonanţă, unul dintre eroii istoriei florentine, unul dintre adversarii politici ai lui Dante. Nu insist aici pe situaţia politică italiană din Evul Mediu: cine au fost guelfii, cine ghibelinii, cine guelfii albi, cine guelfii negri etc. Ajunge să spun că Dante îl regăseşte pe Farinata în Infern, dar îl respectă, pentru că este un om de o mare statură, de o mare valoare personală.

            Iată o altă situaţie notabilă din Divina Comedie. Reacţiile personajului Dante sînt extrem de diferite şi de surprinzătoare pentru noi, cititorii. Ne-am plictisi dacă protagonistul s-ar duce la fiecare păcătos şi i-ar ţine o predică, l-ar certa: de ce-ai făcut cutare şi cutare? Nu ţi-e ruşine? Uite în ce hal ai ajuns! etc. Dar nu asta e situaţia lui Dante. El este un om în carne şi oase, care suferă şi compătimeşte, care este de acord sau ar vrea eventual să sporească tortura, pentru că i se pare că vreun păcătos merită chiar mai grav pedepsit. Uneori, cum e la întîlnirea cu Francesca, el leşină de durere, de milă, văzîndu-i pe cei doi cumnaţi condamnaţi în eternitate la chinuri. În altă parte, cum se întîmplă în faţa lui Farinata, îl respectă, vorbeşte foarte demn cu el, rămîne impresionat. În alte părţi, confruntat cu trădătorii, îi dispreţuieşte şi îi chiar “torturează” suplimentar. Într-un moment culminant al Infernului, Dante îl prinde de păr pe Bocca degli Abati şi îl izbeşte, îl brutalizează. Sînt reacţii extrem de diverse ale lui Dante ca personaj şi protagonist. Inclusiv prin aceasta, el reuşeşte să ne ia prin surprindere. Dar mergem mai departe.

Ucigaşii – Sînt scufundaţi într-un fluviu de sînge încins, fiind vînaţi de centauri (animale mitologice, jumătate cal, jumătate om, care au aici rolul de gardieni). Personaj de referinţă: Nesso, centaurul călăuză. Vreau să vă spun că în acest potop de sînge fierbinte zac mai ales tiranii, dictatorii. Mă tem că pe Ceauşescu al nostru prin zona asta va trebui să-l căutăm, dacă ajungem să-i facem o vizită, de nu cumva o fi mai jos pe undeva.             Două vorbe asupra unui aspect la care încă nu m-am referit pînă acum. Infernul este înţesat cu o sumă întreagă de călăuze, paznici, gardieni, demoni etc. E extrem de populat pe-acolo, e o aglomeraţie mai ceva ca-n Manhattan. Se calcă pe picioare unii pe alţii: şi păcătoşi, şi torţionari, nu mai ştii care ce rol are. Avem de asemeni o gamă foarte amplă de “slujbaşi”. Dante a preluat din mitologia păgînă, greacă şi latină, foarte multe figuri celebre. De pildă îi întîlnim pe Minos, pe luntraşul Caron, pe centauri, pe Uriaşi, pe Anteu care îi ia în braţe pe Dante şi Virgiliu, la puţul giganţilor, şi îi mută pe malul celălalt etc.

E plin de personaje antice, recuperate şi reutilizate. Divina Comedie reprezintă o sinteză inclusiv din punct de vedere mitologic. Cînd ne gîndim la Infern, poate că unii ne închipuim ce-am citit în Biblie, sau ce-am auzit de la preot în biserică. Dar Dante foloseşte mai mult decît Biblia pentru a-şi construi universul, el realizează o sinteză a mitologiilor antice, greacă şi latină, pe care le cunoaşte foarte bine şi le amalgamează cu mitologia biblică, transplantînd totul în imaginarul medieval. Sinucigaşii – Sufletele lor sînt transformate în plante şi sfîşiate de Harpii (alţi torţionari de provenienţă antică). Figură de referinţă: Pier delle Vigne. Pustiitorii – Sînt goniţi de o haită de căţele înfometate care, îndată ce îi prind, îi sfîşie în bucăţi. Ce este cu aceşti “pustiitori”? Întîlnim aici o problemă a dantologiei româneşti, pe care se cuvine s-o clarificăm. Denumirea de “pustiitori” le-o atribui eu acum, pentru prima dată, spre a defini un păcat cu trăsături mai neobişnuite. Risipitorii (i prodighi) sînt cei care îşi aruncă banul cu indolenţă. Pustiitorii (gli scialacquatori) sînt cei care îşi distrug bunurile în mod violent. Această culpă ni se poate părea mai ciudată, căci de-abia ce ne regăsim, în România, după traumele financiare şi materiale ale comunismului. Nu sîntem aşadar prea ispitiţi de un asemenea păcat. Pe vremea lui Dante a existat însă un padovan, pe numele său Giacomo da Sant’Andrea, care şi-a invitat oaspeţii la cină şi, pentru a le alunga plictiseala, i-a invitat afară şi a dat foc propriului castel, spre a admira laolaltă cu ceilalţi un incendiu pe cinste. Acela desigur că se va regăsi aici, printre pustiitori, pentru că a risipit în mod violent. Din păcate, traducerile româneşti ale Divinei Comedii stabilesc o echivalenţă nominală între “prodighi” şi “scialacquatori”, care sînt numiţi, în ambele ipostaze, doar “risipitori”. Cititorul român al poemului n-are cum înţelege deosebirea.

Defăimătorii – Stau culcaţi şi se răsucesc sub o ploaie de foc care aprinde şi nisipul de sub ei. Personaj de referinţă: Capaneo. Sodomiţii – Aleargă fără oprire sub grindina de flăcări. Personaj de referinţă: Brunetto Latini, fostul magistru al lui Dante. A fost o importantă dezbatere legată de contradicţia morală de-aici. Protagonistul, îndată ce-l vede pe Brunetto, îşi mărturiseşte recunoştinţa faţă de el într-un pasaj impresionant, cînd îi declară printre altele: “M’insegnavate come l’uom s’etterna”. M-aţi învăţat, dragă maestre, cum omul se eternizează, cum poate deveni omul etern. I-a fost dascăl, Dante îl respectă, şi totuşi îl plasează în Infern. Să fie Brunetto Latini sodomit? Există un admirabil eseu al unui dantolog român, Titus Pârvulescu, unde se contestă cu argumente convingătoare că Brunetto ar fi fost homosexual. Din păcate nu putem zăbovi nici asupra acestui aspect, trebuie să mergem înainte.

Cămătarii – Stau ghemuiţi sub grindina de foc, iar la gît le atîrnă punga de bani cu însemnele propriei familii. Personaj caracteristic: Reginaldo degli Scrovegni, unul dintre păcătoşii proeminenţi ai vremii. Proxeneţii şi seducătorii – Defilează goi, biciuiţi de diavoli, pe două şiruri opuse. Proxeneţii (care au sedus în contul altora) într-o parte, ceilalţi (seducătorii pe cont propriu) în alta. Personaj reprezentativ: Venedico Caccianemico. Linguşitorii – Stau scufundaţi în scîrna provenită din toate haznalele lumii. Personaj de referinţă: Alessio Interminei da Lucca. Simoniacii – Sînt preoţii, dar mai ales episcopii şi papii care, pe vremea lui Dante, refuzau să te absolve de păcat, în timpul spovedaniei, dacă nu le plăteai. Nu-şi făceau datoria “profesională” decît contra cost. Ei stau înfipţi cu capul în jos în gropi minuscule, iar picioarele le sînt pîrjolite de flăcări. Personaj de referinţă: Papa Niccolò III degli Orsini. După cum vedeţi, Dante n-are nici un fel de probleme să-i plaseze pe papi şi pe cîţiva mari ecleziaşti în Infern. El se ghidează după principiile creştine, nu după ceremonialul ipocrit de bună purtare, dictat de Biserică. Ghicitorii – I-am pomenit deja. Umblă plîngînd, cu capul răsucit la spate, încît lacrimile le scaldă fesele. Delapidatorii –  Aduşi în cîrcă de diavoli, sînt azvîrliţi în smoala încinsă; dacă ies la suprafaţă, sînt împinşi înapoi cu căngile. Personaj de referinţă: Ciampolo di Navarra.

Ipocriţii – Umblă cu greu, purtînd în spinare mantii de plumb, aurite pe dinafară. Călugării Gaudenţi. Întins pe jos stă, răstignit, marele preot Caiafa. Cînd a fost întrebat de farisei dacă Isus trebuie omorît sau nu, el i-a îndemnat să-l răstignească, susţinînd că e mai bine să piară unul singur, decît întregul popor. A fost un ipocrit, pentru că ştia prea bine că Isus e nevinovat. Pedeapsa lui e cu atît mai straşnică. Toţi damnaţii care poartă pe umeri mantii de plumb şi se mişcă anevoie din cauza greutăţii îi calcă pe piept, la infinit, şi îl strivesc sub picioare. Hoţii – Sînt fugăriţi de şerpi care îi leagă de mîini, îi muşcă de gît, îi transformă în flăcări şi cenuşă; apoi îşi reiau înfăţişarea; cînd termină de ocolit cercul, ajung în acelaşi loc şi sînt din nou muşcaţi de şerpi, îşi schimbă iarăşi înfăţişarea. Personaj caracteristic: Vanni Fucci. Printre hoţi întîlnim şi una dintre cele mai oribile pedepse. Omul şi şarpele se întîlnesc. Se privesc. Şarpele sare pe om, se încolăceşte în jurul lui şi îl muşcă. După care se trage înapoi. Cei doi, şarpele şi omul, se privesc din nou îngroziţi. Iese un fum ciudat din amîndoi. Şarpele se preschimbă treptat în om, omul se transformă încet în şarpe: metamorfoza reciprocă. Sfătuitorii de înşelăciune – Se învîrt pe fundul bolgiei ca nişte licurici, înfăşuraţi în flăcările care îi ascund, dar îi şi ard. Personaje de referinţă: Ulise (în cîntul XXVI) şi Guido da Montefeltro (în cîntul XXVII). Nu avem timp să insistăm pe toate apariţiile proeminente, am avea enorm de multe lucruri de spus.

Semănătorii de vrajbă – Unii umblă cu maţele pe jos, despicaţi şi sfîşiaţi de un diavol cu spadă; rănile li se vindecă, dar diavolul îi taie din nou: îl vedem pe Mahomed (cel care a dezbinat creştinismul) şi pe ginerele său Ali (de pe urma căruia s-au dezbinat sunniţii şi şiiţii, cele două facţiuni musulmane rivale). Altul bîntuie decapitat, ţinîndu-şi căpăţîna în braţe ca pe o lanternă, spre a lumina prin întuneric: e Bertram de Born, trubadur francez care a băgat zîzanie între tată şi fiu, anume între regii Henric al II-lea şi Henric al III-lea ai Angliei. Falsificatorii – Zac claie peste grămadă, acoperiţi de bube şi puroi; se scarpină frenetic, smulgîndu-şi pielea. Griffolino d’Arezzo şi Gianni Schicchi. Alchimiştii – Sînt umflaţi de hidropizie, imobilizaţi în eternitate. Maestro Adamo. Asistăm la o dispută antologică între păcătoşii înţepeniţi “în gelatină”, care sfîrşesc prin a se certa şi a-şi căra pumni. Se încing într-o dispută contondentă, din dorinţa de a lămuri care a fost mai corupt şi mai cinic. O scenă nu atît de umor, cît mai ales de sarcasm şi de satiră feroce.

Trădătorii de rude şi de patrie – Sîntem deja spre capătul Infernului, în zonele mai apropiate de Lucifer, unde e sancţionată culpa cea mai gravă. Trădătorii stau cu trupul sub gheaţă. Aici este Bocca despre care vă vorbeam, ticălosul de a cărui identitate se interesează cu atîta insistenţă protagonistul Dante. Şi cine este Bocca degli Abati? În timpul bătăliei de la Montaperti, el a dat semnalul trădării, a trecut primul de partea duşmanilor sienezi şi a tăiat cu o lovitură de spadă mîna stegarului. Drapelul florentin s-a prăbuşit, conspiratorul l-a sfîşiat în bucăţi şi a scuipat pe el. Armata dezorganizată a intrat în panică, facţiunea trădătoare a întors armele şi a prins să-i ucidă pe florentini chiar pe cîmpul de luptă, în timp ce duşmanul dezlănţuit dădea asaltul. Bătălia s-a încheiat dezastruos. Pentru nemernicia sa premeditată cu sînge rece, Bocca degli Abati dîrdîie aici în eternitate. Trădătorii de oaspeţi şi de binefăcători – Stau scufundaţi sub gheaţă; dinţii unuia rod căpăţîna celui de lîngă el. Personaje de referinţă: Contele Ugolino şi Arhiepiscopul Ruggieri. Ugolino, el însuşi trădător al Pisei, pentru că a trecut în partidul advers şi le-a deschis inamicilor porţile cetăţii, a fost la rîndul său trădat de Arhiepiscopul Ruggieri, care l-a prins împreună cu doi fii şi doi nepoţi, l-a încuiat într-un turn şi l-a lăsat să piară în chinuri, atît pe el cît şi pe cei patru copii. Moartea de foame se pedepseşte prin devorarea în eternitate a ţestei arhiepiscopului, de către conte. Scene sadice, scene groaznice.

            Sîntem de-acum în centrul Pămîntului. Am ajuns la Lucifer, monstrul cu un cap şi trei chipuri, unul roşu (simbolizînd neputinţa), altul gălbui (simbol al prostiei) şi al treilea negru (în semn de ură). Gurile lui Lucifer îi molfăie, îi sfîşie la infinit pe cei trei mari trădători din istoria omenirii: Iuda, Brutus şi Casius. Ce legătură există între ei? Iuda l-a trădat pe Isus (adică Biserica), Brutus şi Casius l-au trădat pe Cezar (adică Statul). Iată pilonii fundamentali ai existenţei umane din Evul Mediu: Biserica şi Statul. Iar cei care au periclitat înseşi temeliile societăţii sînt sfîşiaţi în eternitate de Satana. Şeful diavolilor are de asemeni nişte aripi enorme de liliac, pe care le flutură la infinit şi stîrneşte cu ele un vînt îngheţat, ce congelează lacul Cocit unde stau scufundaţi trădătorii.

N-am vorbit încă despre cele trei ape curgătoare din Infern: Aheronul, Stixul şi Flegetonul, care se varsă toate în jos (logic, conform legilor fizicii), în Cocit, lacul ce îngheaţă sub mişcarea aripilor supremului demon. Ce fac cei doi călători, Dante şi Virgiliu? Pentru a trece de centrul Terrei şi a ieşi în emisfera australă, trebuie să coboare de-a lungul trupului lui Lucifer. Ne aflăm chiar la centrul de greutate al Pămîntului. Cînd ajung la brîul lui Lucifer, planurile fizice se inversează, ei se răsucesc şi încep să urce. Ies pe partea opusă (Pămîntul e plat, ţineţi minte) şi, exact la antipod, vor găsi muntele Purgatoriului, unde cei doi îşi vor continua călătoria iniţiatică. Dar drumul prin tărîmul pierzaniei ţine doar pînă aici.             Aşadar Infernul este foarte clar structurat, pe ierarhii de păcate. La un moment dat, în cîntul XI, după ce personajele principale au parcurs deja o parte din drum şi au intrat în cetatea Dite, Dante îi semnalează dezgustat călăuzei sale că a început să crească duhoarea infernală. Nu s-ar putea opri puţin, pentru a-şi mai obişnui nasul cu mirosul? Virgiliu e de acord să se oprească şi să mai stea de vorbă, spre a diminua efectele dezagreabile ale călătoriei. Şi atunci, ca să-i distragă atenţia, despre ce să-i povestească? Îi descrie (şi ne descrie) structura Infernului. Ce-au văzut pînă atunci şi ce urmează să mai vadă. Care este explicaţia lui Virgiliu?

Există trei mari zone în Infern, în funcţie de cele trei categorii generice de păcat. Pînă la zidurile cetăţii Dite găsim incontinenţii, adică pe aceia care nu se pot stăpîni, care păcătuiesc prin exagerare. Mîncăii mănîncă prea mult. Desfrînaţii duc în exces păcatul carnal. Zgîrciţii şi risipitorii ţin prea mult, sau dau prea mult. Totuşi incontinenţa e un păcat mai mic, care încă poate fi înţeles. De la cercul VI în jos, după eretici, găsim violenţii, împărţiţi la rîndul lor în trei categorii succesive: violenţii faţă de alţii (faptă mai puţin gravă), violenţii faţă de ei înşişi (sinucigaşii) şi violenţii faţă de Dumnezeu (aceia care îl defăimează sau îl jignesc). Dar, comentează Virgiliu, violente sînt şi animalele, aşadar chiar şi aceste tipuri de păcat se mai pot înţelege, fiindcă ţin de instinct. Vine apoi categoria cea mai gravă de infractori: înşelătorii. De multe ori ei comit înşelăciunea inclusiv cu ajutorul violenţei, aşadar o fac deja cu toată deliberarea. Atunci cînd înşeli, păcatul respectiv trece prin raţiune. Ca să delapidezi, ca să furi (dau un exemplu întîmplător) nu poţi acţiona din instinct. Îţi faci planuri, te gîndeşti cum să-ţi urmezi paşii. Sau falsificatorii de aur din Evul Mediu nu operau datorită faptului că nu se puteau stăpîni. Nu, ei îşi calculau gesturile. Întotdeauna dacă infracţiunea e comisă din nestăpînire, e mai mică; dacă infracţiunea e instinctivă, violentă, e ceva mai mare. Dar atunci cînd infracţiunea e realizată prin intermediul raţiunii, al creierului – aici stă păcatul cel mai grav. Ca să nu mai vorbim despre trădare, cînd nu numai că îţi faci rău ţie, dar duci la înfrîngerea propriei cetăţi şi la moartea concetăţenilor tăi. E ticăloşia cea mai scandaloasă care se poate închipui. De ce? Raţiunea – şi iată unde îl recunoaştem pe Dante artistul raţional! – ne este dată ca să ne căutăm binele, nu răul. Iar binele suprem e Dumnezeu. Aceştia au fost atît de perverşi încît au deturnat scopul raţiunii. În loc ca, prin intermediul ei, să-l caute pe Dumnezeu, şi-au pus mintea la contribuţie, tocmai pe dos, pentru a-l jigni, pentru a încălca voinţa divină. Iată cele trei mari categorii de păcat, pedepsite în ordine amplificată. Cu cît coborîm, ele sînt mai grave: incontinenţa (lipsa de măsură), violenţa (instinctul) şi înşelăciunea (raţiunea deturnată).

            Pînă aici s-ar extinde prezentarea Infernului dantesc pe care mi-am propus s-o realizez. Ea trebuie totuşi completată cu cîteva judecăţi din perspectivă contemporană. Nu doresc să insist foarte mult pe această ultimă parte, a unei interpretări prea detaliate. Aş vrea să subliniez însă că ierarhia pedepselor danteşti cuprinde la temelie nu doar judecata morală, ci, în egală măsură, şi proiecţia unei mentalităţi medievale. Întrebarea pe care mi-o pun este dacă ierarhia aceasta mai stă în picioare, aşa cum a fost ea edificată. Dacă regulile gîndite de Dante – pe urmele lui Aristotel şi ale lui Toma din Aquino – mai sînt valabile şi azi. Sau dacă nu cumva noi, (post)modernii, putem clasifica păcatele altfel, sau măcar să ne exprimăm anumite îndoieli legate de prezenţa lor printre noi.

            Eu unul îl predau pe Dante de 15 ani şi am avut diverse experienţe la catedră. Aş vrea să vă prezint cîteva reacţii venite din partea elevilor mei, atunci cînd le descriam păcatele şi pedepsirea lor. În cercul nebotezaţilor găsim nu doar filosofii, artiştii, ci şi copiii nou-născuţi, care au murit înainte de a fi botezaţi. Ei ajung de asemeni în Infern. Atunci cînd le-am explicat-o elevilor mei, m-am confruntat cu o anumită rezervă mentală: “Copiii ce vină au? De ce să meargă în Infern? Nu e vina lor că n-au apucat să se boteze!”. Da, dar culpa ne poate marca şi indirect. Nu doar dacă o comitem cu deliberare, în mod voluntar, ci şi dacă a fost aruncată pe noi, prin păcatul originar, fără voia noastră. De altfel copiii din Infern sînt şi cel mai blînd pedepsiţi. Nu au acţionat în mod nemijlocit, însă faptul că au rămas nebotezaţi nu le este iertat. După cum îi explică Virgiliu lui Dante, muntele credinţei este “principio e cagion di tutta gioia” (începutul şi cauza tuturor bucuriilor). Cei ce nu sînt botezaţi nu se pot mîntui, fiindcă nu fac parte din tagma credincioşilor. Lipsa botezului duce automat la Infern, chiar dacă n-ai comis vreun alt păcat.

            O discuţie interesantă am avut-o la cercul al treilea, legat de mîncăi. Una dintre elevele mele premiante (care între timp îşi continuă cu succes studiile în Italia) n-a vrut să accepte această situaţie dantescă. Mi-a spus în timpul orei cam aşa: “Sînt la mine acasă. Încui uşa. Mănînc dintr-al meu, cît vreau eu. N-am furat de la nimeni, n-am dat în cap la nimeni. De ce aş fi vinovată cu ceva?!”. Aici iarăşi problema trebuie judecată altfel. I-am răspuns aşa: da, acum te încui în casă şi mănînci. Eşti doar tu cu tine, singură. Dar pe vremea medievală a lui Dante, singurătatea nu exista. Nu te puteai închide în casă. Erai un individ în mijlocul societăţii şi te supuneai voinţei lui Dumnezeu. Dacă aveai o casă, a vrut Dumnezeu să ai casă. Dacă erai sănătoasă, a vrut Dumnezeu să te ţină sănătoasă, fiindcă puteai fi bolnavă, sau infirmă. Dacă ai de mîncare şi încă îţi prisoseşte, ai pentru că ţi-a dat Dumnezeu. Iar dacă foloseşti excesiv ceea ce ai primit de la Dumnezeu, păcătuieşti. Astfel trebuie înţelese lucrurile. Vina de a fi mîncău şi pedepsirea acestei culpe sînt perfect motivate.

            O perplexitate am legată de cămătari. În ziua de azi, dacă nu mergi la bancă, nu vei reuşi niciodată să îţi cumperi o garsonieră. Dar banca ce face? Îţi dă o sumă, iar apoi ţi-o solicită înapoi cu dobîndă. Acelaşi lucru îl face şi vecinul sau prietenul care ne împrumută bani şi ne cere mai mulţi înapoi. Diferenţa care este? Cămătarul e sancţionat de lege atunci cînd este prins, în schimb banca n-o pedepseşte nimeni, chiar dacă esenţa operaţiunii este aceeaşi. E aici o ipocrizie, care nu ştiu dacă astăzi mai este legitimă sau nu. A pedepsi camăta, care stă la baza înseşi dezvoltării economice, înseamnă poate a descuraja evoluţia societăţii.

            Simonia: nu ni se iartă greşelile la biserică, atunci cînd ne spovedim, decît dacă îi dăm bani preotului. E în curs de dispariţie această infracţiune, chiar dacă mai sînt încă mulţi clerici care, şi acum, cer o contribuţie anuală “obligatorie” din partea credincioşilor. Frecvenţa respectivului păcat este mult restrînsă, dar el mai există.

            În ultimul cerc al Infernului aflăm trădătorii. Dante vedea trădarea ca fiind păcatul cel mai grav. Eu însă vin şi observ următorul lucru: trădarea a dobîndit un aspect foarte relativ în vremurile noastre. În România dinainte de 1989, au existat diverşi ofiţeri de Securitate (unul, numit Turcu, sau altul, generalul Pacepa) care au “defectat”, au fugit în America, au cerut azil politic. Aceia au fost consideraţi trădători de către regimul dictatorial şi au fost condamnaţi la moarte. După decembrie 1989, cînd comunismul s-a destrămat, aceşti expatriaţi şi-au schimbat radical statutul, au devenit mari eroi, li se restituie bunurile confiscate, sînt felicitaţi pentru “premoniţia” lor democratică, ni se spune că au prevestit căderea lui Ceauşescu şi au contribuit la sfîrşitul lui etc. Iată cum trădarea devine, sub ochii noştri, o vină tot mai eterică, mai puţin evidentă, şi ar trebui, poate, să-şi găsească un loc ceva mai sus, pe scara păcătoşilor, printre infracţiunile mai uşoare.

            Dacă mă întrebaţi pe mine, ca opţiune personală, care ar fi culpa pe care în acest moment o consider cea mai abominabilă şi mai înfiorătoare, vă voi răspunde scurt: crima! Ucigaşul ia viaţa altcuiva, fără a-i mai da nici o posibilitate de opţiune. El nu-i permite victimei să-şi aleagă propriul destin. Violenţa prin care îi retezi semenului tău dreptul la existenţă cred că poate constitui, în zilele noastre, păcatul cel mai grav şi aspru sancţionabil. Am prelungi însă excesiv această prezentare, dacă am sta să explicăm de ce crima era mai frecventă în Evul Mediu şi de ce societatea era pe-atunci mai tolerantă cu asemenea infracţiune. Aceste mici detalii nu pun cîtuşi de puţin sub semnul îndoielii ierarhia dantescă. Ea există ca atare, stă în picioare de cîteva secole şi n-a fost contestată credibil, în legitimitatea ei, tocmai fiindcă şi teologic, şi filosofic, şi existenţial este extrem de solidă, se întemeiază pe marii filosofi ai epocii, precum şi pe convingerile estetice şi experienţa personală ale lui Dante. Este o proiecţie morală pe care Dante Alighieri o respectă şi o descrie cu extraordinară vivacitate, cu bogăţie artistică şi chiar, s-o spunem direct, cu geniu.

(Conferinţă susţinută la Centrul Cultural Italian,

Cluj, 23 mai 2007)