Laszlo10

Laszlo Alexandru

CE SE PIERDE, ATUNCI CÎND NIMIC NU SE MAI CÎŞTIGĂ?

Horia-Roman Patapievici a avut, ca nu mulţi scriitori, norocul de a pătrunde triumfal în spaţiul dezbaterilor publice. Poate doar poetul român de căpătîi să mai fi fost întîmpinat cu o căldură similară, în secolul al XIX-lea, de către mentorul Titu Maiorescu: În fine poet, poet în toată puterea cuvîntului, este d. Mihail Eminescu. În epoca turbulentă de după căderea comunismului, cînd valorile erau contestate şi certitudinile erau răvăşite, vocea prestigioasă a lui Virgil Ierunca a răsunat cu entuziasm: L-am cunoscut, pînă la urmă, pe H.-R. Patapievici. La Paris. L-am privit îndelung. Aşadar el era cel pe care îl aşteptam. () Nu i-am zărit decît inima lui dreaptă. Şi mi-a fost (îmi este) de-ajuns.

O asemenea generozitate manifestă nu părea totuşi susţinută prin virtuţile de expresie ale tînărului publicist. Eseurile sale puneau la încercare răbdarea cititorului, prin stilistica rebarbativă, neologistica ostentativă şi echilibristica aulică. Dar ceea ce se pierdea la suprafaţă se compensa, oarecum, în adîncuri. Gînditorul îşi proclama viguros adevărurile. Unul dintre motivele, insistent denunţate, ale conflictelor sociale sîngeroase din epoca Iliescu era indicat în ruptura dintre individ şi mulţime. Sloganul proferat de masele resentimentare, Moarte intelectualilor!, avea ca rezultat abhorarea elitei, detestarea violentă a omului înzestrat. În perioada în care purtătorii de ochelari sau barbă erau vînaţi cu ciomagul pe străzile Capitalei, noul profet sublinia energic: Numai individualităţile sunt creatoare, iar masele pot fi, dar numai uneori, păstrătoare (în vol. Cerul văzut prin lentilă, Buc., Ed. Nemira, 1995, p. 36). Personalitatea poate genera progresul, iar pedepsirea acesteia conduce la degenerescenţă: O societate care reuşeşte să triumfe împotriva vocaţiei de liberă afirmare a membrilor ei regresează la starea arhaică şi neproblematică de cultură anonimă (ibid., p. 37). Nonconformismul individului este o sursă de energie creatoare, iar acele societăţi care au păstrat sau au reuşit să reinstaureze principiul uniformizării sociale au ieşit din competiţia pentru prosperitate (ibid., p. 42). Iată aşadar, ferm exprimată, în perioada politică a populismului triumfător, exigenţa privind acceptarea dreptului la diferenţă, într-o lume a separaţiei puterilor, deopotrivă umane şi divine (ibid., p. 43).

Partizanul de-atunci al drepturilor omului arăta că marginalitatea nu este o crimă decît pentru societăţile tribale sau, în cazul celor moderne, pentru cele bolnave. () O proastă politică faţă de marginali () transformă o societate promiţătoare într-una menită, lent, sinuciderii (ibid., p. 43). Filosoful cu inimă dreaptă îşi înălţa strigătul de revoltă şi milita energic pentru forţa de creaţie, pentru setea de emancipare socială a oamenilor solitari: altă esenţă în afara libertăţii nu cunosc (ibid., p. 157).

Rebeliunea este primul pas, necesar, dar încă nu şi suficient, pe traseul gîndirii fecunde. Nu e de-ajuns să constaţi (uneori chiar pe pielea ta scrijelită) că individul e îngenuncheat şi umilit. Diagnoza trebuie condusă mai departe: care sînt soluţiile sale de protecţie, în calea acestei agresiuni? Societăţile democratice de azi propun solidarizarea în jurul unor idei-forţă. De la protestul individual se trece spre constituirea unor grupuri minoritare militante. Je me révolte, donc nous sommes, era intuiţia de odinioară a lui Albert Camus. Comunităţile de interese partide, asociaţii, organizaţii, fundaţii îşi ridică vocea tot mai insistent sub ochii noştri. Promovarea drepturilor şi a libertăţilor grupului, precum şi protecţia minorităţilor deschid noua pîrtie a evoluţiei sociale. Standardele naţionaliste şi sloganul despre cel mai iubit fiu al întregului popor cad în desuetudine, bat în retragere. Lupta marelui singuratic tinde a fi cîştigată, atunci cînd el îşi descoperă semenii, atunci cînd învaţă să facă primii paşi de la solitar spre solidar.

Care este însă poziţia fostului profet indignat, în această ordine a lucrurilor? Energiile cheltuite odinioară în denunţarea presiunilor colectivităţii sînt acum deviate, în mod paradoxal, spre critica noilor redute ale solitarilor coalizaţi. Bumerangul meditaţiei filosofice s-a întors la expeditor şi l-a plesnit între ochi. Alpinistul epuizat la jumătatea ascensiunii a făcut stînga-mprejur şi a pornit posomorît la vale. Efortul e acelaşi, decorul se schimbă la fel de vertiginos, ce mai contează că urcăm sau coborîm?! Volumul Omul recent (Buc., Ed. Humanitas, 2001) îi consemnează rostogolirea. Ţintele vituperării devin conceptele de multiculturalism, toleranţă faţă de minorităţi, corectitudine politică, egalitate de şanse etc. Atunci cînd societatea îl agresa pe individul revoltat, H.-R. Patapievici îi lua acestuia apărarea, într-un gest de sublimă solidaritate. Acum, cînd societatea e modelată de grupurile de indivizi motivaţi, H.-R. Patapievici varsă lacrimi de crocodil pe umerii Tradiţiei. Colectivitatea castratoare, odinioară intens detestată, e azi frenetic îmbrăţişată, iar minorităţile naţionale, minorităţile sexuale, minorităţile religioase, minorităţile civice etc. încasează constant perdaful scandalizat al condeierului cu inimă dreaptă. O răsucire atît de sprintenă ar fi de invidiat chiar şi la un tirbuşon.

Ţinta de ultimă oră a ex-liberalului neo-conservator o constituie Asociaţia Solidaritatea pentru libertate de conştiinţă. Această harnică organizaţie a societăţii civile a indicat, recent, cîteva puncte şubrede în mentalul colectiv. În noiembrie 2006, a solicitat cu insistenţă scoaterea icoanelor de pe pereţii şcolilor publice, în numele caracterului laic al statului român. Acelaşi principiu l-a invocat şi în august 2007, cînd a cerut printr-o petiţie eliminarea rugăciunii Tatăl nostru, din programul zilnic al postului naţional de radio. Vocea revoltată a lui H.-R. Patapievici s-a făcut îndată auzită, în articolul Cine ocupă centrul? (din Evenimentul zilei, 30 aug. 2007). Dar nu situaţia solitarului laic, agresat de cutumele majorităţii, îl îngrijorează de-acum pe filosoful oficializat. Ci, dimpotrivă, fanatismul anticreştin, deghizat în militantism de drepturile omului.

Un straniu blocaj obturează universul mental al eseistului. Lumea sa a rămas intransigentă, belicoasă, militarist-ierarhizată. Ar exista un singur Centru, legitimat de tradiţie, de consensul public şi de prestigiu, după cum ar exista diverse Margini, echivalente unor periferii, fundături, rătăciri. Promovarea drepturilor omului, a societăţii seculare, a discriminării pozitive a minorităţilor nu reprezintă altceva, pentru gînditorul nostru, decît eforturi strategice de răsturnare a ierarhiei, de dislocare a Centrului. Cel care, în 1995, clama acceptarea dreptului la diferenţă, într-o lume a separaţiei puterilor şi avertiza că acele societăţi care au păstrat sau au reuşit să reinstaureze principiul uniformizării sociale au ieşit din competiţia pentru prosperitate, în 2007 a întors rubaşca. Tremură de grija colectivităţii, respinge dreptul la diferenţă, contestă separaţia puterilor, aplaudă uniformizarea socială. În susţinerea stagnării, ni-i laudă pe aceşti apărători ai conservării unei stări de lucruri care nu face rău nimănui. Protestează împotriva faptului că în mod insidios, tradiţia începe să fie denunţată ca fiind o formă de extremism. Iată cum bălăceala călduţă în turma pravoslavnică poate constitui o mare calitate, în schimb clamarea adevărului propriu e privită cu oroare. Dacă vreun tînăr militant pentru drepturile omului i-ar striga în obraz: altă esenţă în afara libertăţii nu cunosc!, pe H.-R. Patapievici probabil că l-ar scutura frisoane de indignare. Ce greu e să mai priveşti în urmă, pentru a vedea pe unde te-ai căţărat! Gîndirea recentă a filosofului s-a acoperit cu osînză.

Cum sună sofismele noului îmburghezit? Derapajele sale pe linia aberaţiei sînt nu doar conceptuale, ci şi retorice. Să remarcăm, mai întîi, excesele vocalice de impertinenţă, atunci cînd deplînge activismul unei minorităţi care militează în numele drepturilor omului după principii leniniste (sic!). Principiile leniniste pot fi alăturate la activităţile de apărare a drepturilor omului tot aşa cum cafeaua cu nechezol poate ajuta la zborul cu parapanta. Îngheţata fierbinte reprezintă noua specialitate culinară din bucătăria intelectuală a lui H.-R. Patapievici. De la care aflăm, uimiţi, că drepturile omului sînt foarte diversificate: unele sînt fundamentale şi universale, în timp ce altele reprezintă privilegii de atitudine, discriminatorii în sens invers, care sînt băgate pe gîtul majorităţilor, prin culpabilizare colectivă. Cele dintîi sînt mănoase şi sănătoase, merită a fi eventual respectate chiar şi de Centrul tradiţional. Celelalte, însă, e recomandabil să nu fie prea des invocate. Iată o frumoasă taxonomie filosofică dîmboviţeană: drepturi umane fundamentale vs. drepturi umane băgate pe gîtul majorităţilor. Iar pentru a le deosebi, va trebui pesemne să ne înscriem în audienţă la Marele Gînditor, care ne va spune cum mai stăm cu quiditatea ipseităţii

Demagogia este verişoara preşcolară a sofismului. După o falsă disjuncţie, iată şi o crasă ipocrizie: militanţilor de azi nu le reproşez acţiunea (anticreştinii sînt liberi să fie anticreştini). Păi dacă sînt liberi să fie anticreştini, de ce agită gazetarul spre ei, a ameninţare, crucea şi toroipanul? De ce le îndeasă pe gît Tatăl nostru? De ce le reproşează, cu voce patetică, îndrăzneala de a-şi revendica libertatea de conştiinţă?

Pînă să-i citim luările de poziţie mai recente, noi ceştialalţi eram convinşi că revenirea pe continentul civilizat şi respectarea individului trebuie să constituie puncte de reper în dezvoltarea democraţiei româneşti, pe-alocuri încă atît de balcanice. Aflăm însă acum de spaima lui H.-R. Patapievici că Asociaţia Solidaritatea pentru libertatea de conştiinţă va şantaja instituţiile noastre oportuniste şi corupte cu «drepturile omului» şi cu «legislaţia europeană». Dar, ce? Legislaţia europeană şi drepturile omului reprezintă elemente de şantaj, de care tînăra democraţie trebuie să se ferească, precum diavolul de aghiasmă? Diabeticul trebuie învăţat să refuze insulina?

Pînă şi aprecierea stării noastre de fapt este falsă, atunci cînd H.-R. Patapievici deplînge declanşarea asaltului asupra unui centru în mod normal ocupat de simboluri creştine. De unde această normalitate a centralităţii simbolisticii creştine, în ochii eseistului? Pînă în decembrie 1989, de-a lungul dictaturii comuniste, religia a avut un rol ancilar. Era suportată anevoie, în semiclandestinitate, la marginea societăţii. Preoţimea, departe de a reprezenta vreun centru, avea menirea de a aplauda la dărîmarea propriilor biserici. În scurta etapă de democraţie la care asistăm, pe fondul confuziei accentuate, crucea, sfeştania şi priveghiul s-au insinuat la festivităţile publice ale statului, la inaugurarea băncilor, la dezvelirea statuilor, la începerea cursurilor. Tragerea unui semnal de alarmă privind sferele distincte de acţiune dintre Stat şi Biserică reprezintă un minim gest de decenţă şi doar gîndirea exaltată ori răuvoitoare o poate pune pe seama militantismului leninist. Încă din Evul Mediu, politologul Dante Alighieri cerea ca Împăratul să se îngrijească de trupurile noastre, iar Papa de sufletele noastre. De ce comentatorul său diletant de azi îi uită învăţăturile? De ce ne cere să-i dăm popii ce-i al Cezarului?

Tradiţia vîrtoasă a Centrului conservator, de care H.-R. Patapievici ţine cu dinţii, pentru a nu fi uzurpată de atitudinile marginale ale apărătorilor drepturilor omului va deveni, pe zi ce trece, tot mai tristă şi mai gălbejită. Ce se va face turnul Eiffel al filosofiei române contemporane, atunci cînd noua sa jucărie va deveni o periferie? Îşi va schimba din nou opiniile?

Atunci cînd nimic nu se mai cîştigă, probabil că se pierde ceea ce s-a cîştigat deja.