Laszlo Alexandru

 

“ŢIGANII EUROPEI”?

În primele decenii ale secolului XX, mari intelectuali români (Nicolae Iorga, Vasile Pârvan) organizau turnee de conferinţe în străinătate, înfiinţau instituţii academice în Franţa şi Italia, publicau articole şi cărţi în diverse limbi străine. În primii ani ai secolului XXI, românii par să fi devenit spaima Europei, numele lor e echivalat cu delincvenţa, iar prezenţa lor e privită cu dezgust. Cum s-a ajuns aici? Ce a provocat prăbuşirea? Pentru a vindeca boala, trebuie stabilit diagnosticul. Aşadar: de ce sînt azi românii atît de prost văzuţi peste hotare?

De la moartea lui Nicolae Iorga şi pînă la moartea lui Nicolae Ceauşescu a trecut o jumătate de secol. În această perioadă s-au alternat trei generaţii, s-a experimentat un program politic falimentar, s-a alterat fibra etică a unei naţiuni. Dictatura le-a retezat locuitorilor simţul verticalităţii, i-a obişnuit cu duplicitatea, cu soluţiile improvizate, cu infracţionalitatea măruntă şi generalizată, cu tratarea inumană a categoriilor defavorizate (bătrîni, femei, copii). Comunismul românesc a fost o oală uriaşă, închisă ermetic, unde cloceau cele mai respingătoare vicii ale traiului în comun, sub aparenţa triumfalismului despotic.

Revoluţia din decembrie 1989 a adus sacrificiul tinerilor idealişti, sub ploaia de gloanţe, şi pasul înainte al comuniştilor din rîndul doi al nomenclaturii. Dar, din nimic, nu s-a putut constitui o clasă politică nouă, nepătată. Egalitarismul comunist de odinioară s-a transformat în insule ale bunului-plac şi ale abuzurilor locale. Legislaţia severă ar fi împiedicat acumulările ilicite de avere, justiţia incoruptibilă ar fi deranjat capitalismul spontan. Aşa că dreptatea a fost pusă în cătuşe. Micile aranjamente, delincvenţa la colţ de stradă, lipsa de scrupule faţă de semeni, în loc să se diminueze, după căderea comunismului, s-au amplificat. Politicienii, care ar fi trebuit să intervină în atenuarea acestor vicii naţionale, le-au tolerat impasibili. Dacă nu puteau să le ofere cetăţenilor bunăstarea, le-au lăsat măcar chiverniseala haotică.

Justiţia s-a aflat, de-a lungul tranziţiei, în trena politicii. Infractorii parcurg o cale lungă pînă la condamnarea definitivă (şi derizorie), iar apoi sînt generos graţiaţi. Legile sînt fabricate dinadins permisiv – în aşa măsură încît însuşi ambasadorul SUA se vede nevoit să protesteze. Politicienii români, cînd se trezesc vorbind, lansează aberaţii uluitoare, care pot figura în orice antologie a incompetenţei. Ministrul de externe român propune înfiinţarea lagărelor de muncă în deşert, pe alt continent. La cîteva zile distanţă, preşedintele Camerei Deputaţilor îl atacă, într-un limbaj suburban, pe însuşi ambasadorul SUA, pentru vina de a fi criticat nesimţirea noastră autohtonă. Intelectualii români de frunte, în puţinele situaţii cînd reuşesc să se coalizeze, îşi ridică vocea într-un apel adresat Preşedintelui, Primului-Ministru, Guvernului, Academiei Române şi mass-media, în care solicită reabilitarea postumă a unuia dintre cei mai exaltaţi propagandişti ai lui Adolf Hitler: Vintilă Horia.

Cu acest nivel al intelectualităţii, al clasei politice, al sistemului public, al conştiinţei colective, nici oamenii de rînd nu pot depăşi înălţimea ştachetei. Dar ceea ce noi ştiam şi ascundeam politicos, a fost dezvăluit o dată cu libertatea de circulaţie. În Europa, mentalitatea nu se constituie dintr-o sumă de complicităţi. Delincvenţa nu e acceptată ca stil de viaţă. Furtul din buzunare se pedepseşte, traficul de droguri se sancţionează, vînzarea copiilor nou-născuţi şochează, crima gratuită stîrneşte oroare. Infracţiunile răsunătoare, comise de anumiţi indivizi, ajung să ilumineze prăpastia uriaşă – economică, politică, mentală, morală – pe fundul căreia rătăcesc românii de o jumătate de secol.

Cocteilul Molotov a explodat în Italia, pe terenul fertil al unor crize concurente. Partidele de dreapta cer, prin vocea lui Calderoli, blocarea frontierelor. Nepoata dictatorului Mussolini continuă ce a învăţat în familie: diabolizarea unor grupuri de oameni. Partidele de stînga nu se lasă depăşite în vocalize şi îl aruncă în luptă pe Walter Veltroni care, ca autoritate executivă, în loc să dispună măsuri concrete de aplanare a tensiunilor, se lansează în declaraţii incendiare. Însă italienii de rînd au o mentalitate profund tolerantă. Nici prea antisemiţi n-au fost, în timpul celui de-al doilea război mondial. Ulterior i-au primit cu înţelegere pe marocani, pe albanezi. De ce sînt ei supăraţi pe români?

Delictele individuale trebuie să atragă pedepse individuale drastice. Dar e scandalos ca psihoza intoleranţei etnice să fie creată cu deliberare, de sus în jos. Este revoltător ca organismele de presă italiene să deformeze tendenţios, să prezinte ştiri false, să exagereze infracţiuni locale la dimensiuni internaţionale, să inventeze portretul unui popor de monştri. Aţi citit cumva, la Genova, că celulele Al-Qaeda se antrenează în România? (Nu ştiu dacă aţi văzut şi dezminţirea acestei aberaţii.) Aţi citit cumva, la Veneţia, că a fost arestat un cetăţean român avînd cadavrul unei femei în portbagaj? (Nu ştiu dacă aţi citit şi dezminţirea că era vorba despre un ucrainean, iar maşina era înmatriculată în Germania.) Aţi citit cumva că poliţia italiană a năvălit în camera de hotel a unei traficante de fiinţe umane? (Nu ştiu dacă aţi citit şi dezminţirea care spunea că de fapt e vorba de actriţa Laura Vasiliu, aflată oficial în Italia şi al cărei film tocmai a cîştigat Marele Premiu la Cannes şi candidează la Premiul Oscar.)

Românii au drum lung de străbătut pînă cînd un nou Nicolae Iorga, organizînd glorioase conferinţe europene, să fie primit cu respect şi admiraţie. Poate nu chiar alţi 50 de ani. Dar efortul trebuie să pornească de aici, din ţară, prin reforma instituţiilor şi a clasei politice. Efectele undei de şoc vor ajunge astfel, treptat, în cele mai îndepărtate colţuri. Totuşi o egală obligaţie, nu doar morală, îi revine şi occidentalului bine hrănit şi bine îmbrăcat, de a nu scuipa spre cel căzut în şanţ. Înainte de a practica victimizarea colectivă a unei comunităţi, italienii de azi ar trebui să stea pe gînduri şi să-şi amintească lecţia Sfîntului Francisc, care împingea umilinţa pînă la predica în faţa păsărilor sau a leproşilor. Urmaşii săi postmoderni ar trebui să identifice căile virtuţii, fără a uita exemplele trecutului.

(noiembrie 2007)