Laszlo Alexandru - Ovidiu Pecican

DIALOGURI DESPRE DANTE

AL PATRULEA DIALOG

21 februarie 2006

O.P.: Am discutat despre viaţa lui Dante, despre receptarea lui în România. Poate că n-ar fi nepotrivit să vorbim despre opera sa pentru că, la urma urmei, Dante este interesant în primul rînd nu ca personaj, ci mai cu seamă ca autor al propriei sale opere. Nu e vorbă că, autor fiind, el este şi personajul principalei sale scrieri asupra călătoriei în lumea de dincolo, Divina Commedia. Trece prin Infern, trece prin Purgatoriu şi ajunge, în al treilea volum, în Paradis. Dar dincolo de personajul pe care îl concepe şi despre care desigur vom putea vorbi la vremea respectivă, Dante, care am văzut că are şi o carieră politică, rămîne prin excelenţă poetul, scriitorul într-un sens mai larg. Hai să discutăm, un pic mai organizat decît am putut-o face eu acum în introducere, despre toate acestea. Tu cum vezi discuţia în jurul operei lui Dante?

L.A.: Putem împărţi în două categorii scrierile lui Dante, în funcţie de limba în care au fost realizate. Să ne amintim că sîntem în momentul de decantare şi formare a unei noi limbi, italiana, pe umerii latinei, limba scrisă a Evului Mediu de început şi de mijloc. Dante scrie în italiană, dar scrie şi în latină (pe care o cunoaşte foarte bine). El este un beletrist, un artist, dar este şi un om de ştiinţă. Are opere de artă, dar şi scrieri de natură ştiinţifică. Aici ar fi bifurcaţia operei danteşti. Să le examinăm aşadar pe rînd. Să vorbim întîi despre operele în latină. Vom vedea că Dante ilustrează o sinteză a cunoştinţelor şi disciplinelor intelectuale ale vremii sale, pe care le abordează în profunzime. Un titlu important de menţionat este De Vulgari Eloquentia, adică despre vorbirea vulgară. Este primul tratat de lingvistică al limbii italiene, dar şi primul tratat de dialectologie. Autorul se apleacă, în mod foarte detaliat, asupra diverselor graiuri şi feluri de expresie, în diferitele regiuni ale Italiei. Care este miza principală a acestei lucrări neterminate (ca toate scrierile sale, cu excepţia Divinei Comedii)? Autorul îşi propune, cu bună ştiinţă, să atragă atenţia lumii cultivate, intelectualităţii, asupra importanţei noii limbi care tocmai s-a născut, dar care e încă lipsită de tradiţie culturală. Exista o anumită concurenţă, în orice caz un paralelism, un bilingvism flagrant pe vremea aceea, între, pe de-o parte, italiana vorbită de popor, de oamenii simpli, lipsiţi de studii, şi pe de altă parte latina, care era limba elevată a cancelariilor, a corespondenţei oficiale, a istoriilor şi a gestelor care se consemnau. Dante consideră că nu e firesc să existe acest paralelism şi că limba italiană merită o soartă mai bună. El le atrage atenţia intelectualilor şi oamenilor de ştiinţă asupra bogăţiei şi a posibilităţilor diversificate de expresie ale noii limbi care s-a constituit. Scrierea acesta are, fără îndoială, o importanţă istorico-literară şi strategico-patriotică semnificativă, chiar dacă Dante nu-i scuteşte de biciul său coroziv pe mulţi dintre italienii situaţi în diversele regiuni ale peninsulei.

O.P.: Din cîte spui tu, opera asta are o simplă importanţă istorică. Nu mă atrage deloc s-o citesc. Avem şi noi în literatura noastră o sumedenie de asemenea lucrări. Mă gîndesc mai ales la tentativele sclifosite şi erudite ale Şcolii ardelene. Avem o sumedenie de asemenea texte despre Lingua daco-romanica sivae valachica şi aşa mai departe. N-aş vrea să scoatem cu totul din contextul istoric lucrurile: au avut o importanţă şi în cazul lui Dante, şi în cazul lui Samuil Micu Klein, Petru Maior şi alţii. Au ştiut ei de ce fac ceea ce făceau, de ce încearcă să scrie asemenea tratate, care astăzi ne par indigeste. Dar poţi să-mi dai, în legătură cu De Vulgari Eloquentia, trei motive pentru care ar merita să cheltuim puţin timp aplecîndu-ne asupra acestui text astăzi, acum?

L.A.: Primul poate fi enunţat chiar sub formă comparativă, preluînd analogia pe care o construiai. Dacă, de pildă, corifeii Şcolii ardelene propuneau o scriere latinizantă şi îşi căutau reperele în urmă, în ceea ce a trecut şi nu a mai fost dat să se repete, erau un fel de paseişti, Dante Alighieri, tocmai dimpotrivă, îşi proiecta soluţiile ştiinţifice în viitor. Deci el prospecta…

O.P.: …nu recapitula…

L.A.: Exact. Nu se uita în urmă, ci îşi azvîrlea privirea înainte. Este o operă de extraordinar curaj şi de prefigurare a unor procese lingvistice, care apoi l-au confirmat pe Dante în previziuni. În al doilea rînd, nu este vorba de o lucrare ştiinţifică aridă, ci, în metodologia şi meticulozitatea sa, conţine nu puţine pasaje de vervă, de dezlănţuire polemică, de virtuţi ale expresiei artistice. În al treilea rînd, De Vulgari Eloquentia reprezintă prima trecere în revistă foarte detaliată a dialectelor italiene. Pentru istoria limbii şi a culturii italiene, este un gest de o importanţă nemaipomenită. Închipuie-ţi că noi, la 1521, cînd apare Scrisoarea lui Neacşu, în paralel cu ea, la doi-trei ani distanţă, am avea un tratat de dialectologie, care să trateze despre toate provinciile româneşti de azi! Şi un asemenea tratat să dateze din 1500!

O.P.: De acord. Dar în afara argumentului tău care trimitea spre pasajele de mare virulenţă şi de explicaţia cu privire la expresivitatea stilistică, restul lucrurilor rămîn totuşi neinteresante, cred, pentru un cititor din rîndul publicului larg de azi. De ce ai recomanda concret să se citească o operă care încerca, la vremea ei, să convingă că a vorbi limba “populară” nu e rău? Astăzi vorbim cu toţii limba “populară” şi habar n-avem de latină. Lucrurile stau exact invers. Pare aşadar un truism.

L.A.: Unii au încercat – şi eu nu subscriu la această tentativă – să împartă lucrările lui Dante în opere majore şi opere minore. Opera majoră ar fi Divina Comedie, iar cele minore ar fi celelalte, dimprejur. Nu cred că este o taxonomie adecvată. Dar este incontestabil că celelalte titluri ale lui Dante vin ca un fel de parapeţi să sprijine configuraţia intelectuală a autorului şi să clădească, prin acumulări succesive, catedrala Divinei Comedii. Aşadar De Vulgari Eloquentia vine să depună o mărturie legată de competenţa uluitoare, pentru acele vremuri, în plan lingvistic, a autorului, atenţia sa extrem de minuţioasă faţă de anumite particularităţi de pronunţie, grafică, mentalităţi, năravuri, conflicte, defecte şi vicii locale.

O.P.: Pare o operă scrisă de un tip fără studii, care vrea să epateze şi să arate că e un savant!

L.A.: Dante nu şi-a propus să epateze şi Dante nu era lipsit de studii. Acesta e ultimul lucru care s-ar putea spune despre el…

O.P.: Unii zic că nu prea avea diplome universitare.

L.A.: Chiar dacă nu s-au putut atesta şcolile pe care le-a frecventat Dante, de pe urma cărora să fi primit o patalama…

O.P.: N-am zis că era un ignorant, evident.

L.A.: …cultura sa vastă, enciclopedică, este strivitoare. Aşa cum se desprinde din toate paginile pe care le elaborează.

O.P.: Plicticos nu ţi se pare că e? În De Vulgari Eloquentia?

L.A.: Pe alocuri. Dar, în ansamblu, este vorba despre una din piesele interesante care vin, repet, ca un pilon să sprijine viitoarea catedrală a Divinei Comedii.

O.P.: E o operă a cărei cronologie a fost clar stabilită? Datează de la începuturile carierei sale?

L.A.: Nu se poate preciza în mod limpede. În orice caz, se prezumă că Dante ar fi început redactarea Divinei Comedii în ultimii ani petrecuţi la Florenţa. El a fost exilat în 1301. A plecat ca ambasador la Roma şi nu s-a mai întors. Unii prezumă că ar fi scris primele şapte cînturi înainte de plecarea în exil, urmînd ca restul Infernului, iar apoi Purgatoriul şi Paradisul să le fi dus cu sine în pelerinajul de-a lungul şi de-a latul Italiei. Consensul specialiştilor este că toate celelalte opere au rămas neîncheiate tocmai pentru că pe măsură ce înainta cu ele, autorul îşi transla preocupările şi lecturile din domeniul respectiv către Divina Comedie. E ca un fel de colector al tuturor competenţelor sale.

O.P.: Aşadar trilogia lui epică în versuri ar fi canibalizantă, în raport cu celelalte…

L.A.: Ar fi o sublimare.

O.P.: Da. Mă gîndeam că îi devora toate resursele. Dar e interesant ce-ai precizat. Pentru că dacă lucrurile stau aşa, dacă la Florenţa el a apucat să înşire doar primele şapte cînturi…

L.A.: E o ipoteză…

O.P.: Ar rezulta că Infernul pentru el era, culmea, tocmai acasă, la Florenţa, iar Purgatoriul şi Paradisul l-au ajuns din urmă în exil, la Ravenna sau cine ştie pe unde.

L.A.: De unde se prezumă acest lucru (că el şi-ar fi scris primele VII cînturi în patrie)? Sîntem datori cu o explicaţie. Cîntul imediat următor, al VIII-lea, debutează astfel: “Io dico, seguitando”, adică: eu spun, urmînd. Asta presupune…

O.P.: …o cezură, nu?

L.A.: Da, că îşi reia după un anumit timp redactarea operei. Pe acest “io dico, seguitando” au existat numeroase explicaţii, care au pus pasajul pe seama unei reluări, după un anumit timp, după plecarea în exil.

O.P.: Dar n-ar fi fost posibil ca Divina Comedie să fi fost opera lui de-o viaţă, începută poate chiar la tinereţe, apoi întreruptă, apoi reluată, cum se întîmplă cu atîtea scrieri, iar între timp sau în paralel, să fi scris şi la celelalte crochiuri, la aceste opere care nu s-au mai finalizat?

L.A.: E improbabil, din două motive. În primul rînd avem o operă de tinereţe, intitulată Vita Nuova, care are alte particularităţi. Este clar că există o enormă evoluţie stilistică şi mentală, de maturizare, în Divina Comedie, care depăşeşte de departe Vita Nuova. E evident că Divina Comedie este deja o operă de maturitate. Pe de altă parte, este la fel de evident că structura poemului era foarte precis închegată şi este absolut cert că autorul a avut ansamblul în minte. Nu e genul de lucrare care se sedimentează succesiv, iar la sfîrşit să constatăm că s-a terminat. A existat o “privire din avion”, în care toate părţile trebuiau să se complinească, să se completeze. Exista o perfectă armonie. Era armonia cosmosului, ca o sfidare, pe care o avea în vedere autorul. Aşadar, nu, Divina Comedie nu este o operă de sedimentare succesivă, dar da, Divina Comedie reprezintă o operă de cîteva zeci de ani. De ce? Pentru că tematic, conţinutistic, e clar că ea exista constituită. Oricînd, ca imagine de ansamblu, ea dă o superbă armonie şi convergenţă a elementelor componente. A fost planificată ca un tot unitar şi armonios. Dacă a avut nevoie de cîteva zeci de ani pentru redactare, acest interval îndelungat se datorează şi complexităţii de la suprafaţă, expresiei, care trebuia să meargă în paralel cu complexitatea structurală. Aşadar Divina Comedie este deja altceva. Tocmai pentru a putea fi concepută şi dusă la bun sfîrşit, autorul a renunţat succesiv la operele sale aşa-zis minore.

O.P.: Ipoteza mea este că, cel puţin teoretic, lucrurile puteau merge în paralel. Pentru că vorbim despre două planuri total diferite ale creaţiei, două tipuri de public ţintă şi două tipuri de stări pe care le implică. Divina Comedie presupune un profund angajament al fiinţei, al trăirii, al simţirii, al inteligenţei, al spiritului de construcţie, al tenacităţii, al voinţei autorului, în timp ce De Vulgari Eloquentia e mai degrabă un tratat, cu trimitere la o situaţie şi o utilitate reală şi imediată (dar nu numai imediată, ci şi de perspectivă), o pledoarie pentru uzul limbii comune, o tentativă de persuasiune, cu mijloacele intelectualului, ale eruditului, cu exemple, fără îndoială. Dar care nu l-ar împiedica nici azi pe un poet să scrie aşa ceva, în timp ce-şi consumă energiile de profunzime pentru a ciopli un poem. Dau exemplul arhicunoscut, din literatura noastră, al lui Eminescu, artistul care îşi cizela poemele cu mare grijă, cu precauţie, era foarte parcimonios în a le publica, de altfel nici n-a beneficiat de o ediţie, după cum ştim, decît într-un moment aproape final al vieţii lui, oricum într-un moment de cumpănă…

L.A.: Pe patul de moarte, nu?

O.P.: Exact. Dar era foarte prolific cu articolele, cu pledoariile, cu argumentările…

L.A.: …politice…

O.P.: …erau şi politice, dar cuprindeau dezbateri…

L.A.: …naţionaliste…

O.P.:  …erau şi naţionaliste, şi xenofobe…

L.A.: …şi antisemite…

O.P.: Da, xenofobia în sensul cel mai larg cu putinţă. Înglobînd toate categoriile. Nu ştiu dacă era şi rasist. Nu am idee cum se raporta la africani sau la asiatici. Depinde cum interpretăm termenul. Dacă luăm antisemitismul şi ca rasism – poate că da.

L.A.: Şi asta e interesant de observat: cea mai mare personalitate culturală sau literară a Italiei, Dante, a avut o abordare prin excelenţă prospectivă, prevăzînd anumite evoluţii, luptînd pentru o anumită direcţie de dezvoltare. În schimb, cea mai mare personalitate (considerată astfel, deşi contestată) a literaturii române, Eminescu, a avut o abordare paseistă, nostalgică, deconstructivistă, antisemită, reacţionară şi destul de descurajantă în plan civic.

O.P.: Adaug că, dincolo de distanţele în timp, amîndoi erau din familii de nobili scăpătaţi, sau aproape. Aş explica (într-o paranteză a discuţiei noastre, dar o paranteză, cred, fertilă şi interesantă) această distanţă prin lumea în mijlocul căreia ei creau. Unul provenea dintr-un mediu al oraşelor libere, al oraşelor cu o burghezie foarte activă, foarte intens interesată de propria dezvoltare economică, propria independenţă, cu reflexe şi orgolii proprii, în raport cu celelalte oraşe italiene concurente. Altul provenea dintr-o mică boierime scăpătată, care niciodată n-a fost altceva decît ceea ce era, tatăl lui abia a obţinut un titlu modest de căminar, într-o Moldovă care de curînd se unificase cu Ţara Românească, formînd Principatele Unite şi apoi mica Românie, în care – Eminescu spune asta în corespondenţă – practic ori erai mic proprietar, ori lucrai la stat, ori luai în arendă nişte pămînt. Cam astea erau opţiunile. Cu siguranţă că era o lume îmbîcsită, fără mari centre de dezbateri, cei care voiau să cunoască un traseu intelectual fugeau în străinătate (nici Eminescu n-a făcut excepţie). Apoi reveneau şi aplicau micii lumi din care plecaseră adeseori nişte reziduuri ale ideologiilor în vogă.

L.A.: Dar e interesant că nici Eminescu, atunci cînd fuge în străinătate, nu reuşeşte să-şi finalizeze studiile şi este mai degrabă un “stîlp de cafenele”, adică exact aşa cum îi zeflemiseşte el pe tinerii care “la Paris învaţă / la gît cravatei cum se leagă nodul / ş-apoi ne vin de fericesc norodul / cu chipul lor isteţ de oaie creaţă”. Ce-i drept el a mers nu la Paris, ci la Berlin…

O.P.: Poate se autopersifla în versurile alea!

L.A.: Nu ştiu. Nu cred că era atît de subtil. N-am observat momente de autocritică şi autopersiflare la Eminescu.

O.P.: Le-am găsit eu. În Geniu pustiu se cam ia peste picior, acolo, la ospăţ cu şoarecii, la lumina opaiţului cu seu. În schimb ce m-a frapat este că, în timp ce Eminescu face lucrul acesta, Caragiale, marele satiric şi marele critic coroziv al moravurilor româneşti, nu are un singur rînduleţ – sau nu l-am găsit eu – autocritic.

L.A.: Eminescu se ia, ce-i drept, în derîdere, dar în ce context? În situaţia artistului lipsit de mijloace, scăpătat, care rabdă sărăcie într-un ungher, într-o magherniţă prăfuită. El nici o secundă nu ia în derîdere propriile sale idei: reacţionare, paseiste! În acelea crede cu patimă şi luptă pentru ele, prin articolele de ziar! Este capabil de un fel de autocritică ironică, dar numai la periferiile personalităţii sale, a cărei nereuşită nu şi-o atribuie sieşi, ci societăţii care nu se “grijeşte” de oamenii de cultură. Simţul autocritic adevărat nu prea l-am depistat la Eminescu.

O.P.: E mai mult decît la Caragiale, în orice caz.

L.A.: E mai mult? Tu aşa crezi?

O.P.: Cel autocritic, da. În schimb, pînă în ultima clipă, Caragiale e coroziv. Într-una din epistolele care-mi plac cel mai mult şi în care descrie vizita lui Delavrancea la el, la Berlin, îl face pe acesta cu ou şi cu oţet, ca pe un grobian căruia îi plac doar francezii şi fandoseala acestora. Muzica îi place numai cea de-acasă sau din Franţa. În Germania totul îi pare derizoriu, penibil.

L.A.: Acesta poate fi şi complexul (auto)exilatului.

O.P.: Dar n-are nici un cuvînt care să-l tempereze. Şi adaug că Delavrancea era un amic foarte bun.

L.A.: Da. Şi avocatul care l-a apărat cu succes în procesul Caion.

O.P.: Îi fugea totuşi extraordinar condeiul.

L.A.: Da, Caragiale era un şugubăţ. Pe de altă parte, se transpunea frecvent în personajele sale şi, cînd îşi bătea joc de ele, se lua şi pe sine în derîdere. Poate fi acceptată, cu o valoare mai amplă, şi capacitatea autocritică a lui Caragiale.

O.P.: Fiindcă tot am ajuns pînă la el, aş aminti doar că în memoriile despre Caragiale, pe care le-au lăsat diverşi autori (Cincinat Pavelescu etc.), adeseori el apare ca un… emotiv, un larmoaiant, un… siropos. Plînge, îl îmbrăţişează pe Slavici întemniţat la Seghedin. E extraordinar de emoţionat de “maistoraşul” Aurel (Vlaicu). Are tot felul de efuziuni, vine la Cluj cu elanuri…

L.A.: După o anumită vîrstă, se explică probabil…

O.P.: Da, probabil. Asta era în zona anecdotică a discursului.

L.A.: Să revenim atunci la Eminescu, înainte de a reveni la Dante! A doua trăsătură surprinzătoare (după prima amintită, că a plecat în Occident la studii, dar nu şi le-a încheiat) e că a fost membru asiduu al grupului “Junimea”. Or junimiştii luptau foarte perseverent pentru o dezvoltare a României, pentru o sincronizare a sa cu valorile lumii germane a preciziei, a performanţei tehniciste etc. Şi iată că Eminescu nu gustă, în creaţia sa, lumea occidentală, ba chiar îi contrapune un trecut de voievozi, de domniţe şi de jupîniţe pe care le idilizează. Nu a reuşit să se “cizeleze” nici în Germania, la Berlin, nici pe la Junimea… A rămas acelaşi reacţionar nedezminţit.

O.P.: Ei, totuşi umor avea. Îi plăcea mai cu seamă compania lui Creangă, un mare şugubăţ.

L.A.: Să recitim emoţionanta scrisoare a lui Creangă adresată lui Eminescu (“Bădie Mihai, / Ai plecat şi mata din Ieşi, lăsînd în sufletul meu multă scîrbă şi amăreală. / Să deie Dumnezeu să fie mai bine pe acolo, dar nu cred. Munteanul e frate cu dracul, dintr-un pol el face doi; ş-apoi dă, poate nu-s cu inima curată cînd grăiesc de fratele nostru că-i cu dracul, în loc să fie cu Dumnezeu. / Dar, iartă şi mata, căci o prietinie care ne-a legat aşa de strîns nu poate să fie ruptă fără de ciudă din partea aceluia care rămîne singur. / Această epistolie ţi-o scriu în cerdacul unde de atîtea ori am stat împreună, unde mata, uitîndu-te pe cerul plin cu minunăţii, îmi povesteai atîtea lucruri frumoase… frumoase… / Dar coşcogeamite om ca mine, gîndindu-se la acele vremuri, a început să plîngă… / Bădie Mihai, nu pot să uit acele nopţi albe cînd hoinăream prin Ciric şi Aroneanu, fără pic de gînduri rele, doar din dragostea cea mare pentru Ieşul nostru uitat şi părăsit de toţi. / Şi dimineaţa cînd ne întorceam la cuibar, blagosloviţi de aghiazma cea fără de prihană şi atît iertătoare a Tincăi, care ne primea cu alai, parcă cine ştie ce nelegiuire am făptuit şi noi”). E pusă în valoare aici nu neapărat o latură şugubeaţă, cît mai degrabă imensa nostalgie şi fierbintea prietenie. Nu ştiu dacă umorul i-a apropiat pe cei doi, sau mai curînd devastatoarea căldură sufletească a lui Creangă. Dar să ne întoarcem la Dante!

O.P.: Să ne întoarcem!

L.A.: O scriere extrem de semnificativă în limba latină este Monarchia. Aceasta pune în lumină o altă performanţă intelectuală şi morală a autorului, o altă latură de virtuozitate, anume aceea de politolog. Dacă De Vulgari Eloquentia oferea imaginea surprinzătoare a unui lingvist performant, Monarchia aduce la suprafaţă calităţile sale de politolog. Am putea spune că avem de-a face cu primul tratat de politologie din cultura italiană. Dante este un întemeietor în foarte multe domenii. El scrie primul tratat de lingvistică, primul tratat de dialectologie, dar este şi primul politolog. Va fi primul mare poet, autorul capodoperei literaturii italiene. Pentru a înţelege miza extraordinară a acestei lucrări, e nevoie de un scurt ocol, ca să ne reamintim realităţile politice ale vremii: să vedem ce anume exista pe-atunci şi care sînt soluţiile propuse de Dante. Conflictul major era dat de existenţa a doi poli de putere diferiţi. De-o parte era Papa, la Roma, de cealaltă parte era Împăratul german. În funcţie de aceste două mari personalităţi, se creaseră două partide: guelfii şi ghibelinii. Cred că am mai vorbit despre ei...

O.P.: Da, am lămurit că Dante era cu Papa.

L.A.: Am abordat situaţia atunci cînd am vorbit despre biografia lui Dante. Dar e interesant că, pe motorul acestor două puteri politice, conflictul devenea mult mai complex, dobîndise deja o anvergură surprinzătoare, într-o sferă filosofică. Papa era şi este pînă azi conducător de stat şi de asemeni şef spiritual suprem al celei mai răspîndite şi dezvoltate confesiuni europene: catolicismul. Pe urmele Sfîntului Petru, ţinea cheile intrării în Paradis. Dacă Papa îţi descuia poarta Paradisului, sufletul tău îşi găsea liniştea după moarte. Dacă Papa te excomunica, nu mai aveai acces la fericirea de apoi! Ponderea sa metafizică era covîrşitoare. Împăratul, pe de altă parte, avea o foarte mare importanţă în ordinea lumească, prin puterea militară de care dispunea. Lungi dispute se petrecuseră în Evul Mediu, privitor la primatul Papei sau al Împăratului. Cine este mai important, în ordinea lumească? Împăratul? Dar Împăratul vine la Papă spre a fi încoronat. Papa? Dar Papa trebuie să fie acceptat de puterea lumească. De-aici argumentele alunecau spre textele biblice, spre diversele explicaţii conjuncturale, spre donaţia lui Constantin, care se presupunea că i-a cedat Papei dreptul de a guverna cele lumeşti. (Ulterior s-a dovedit, o dată cu Renaşterea, că aşa-numita “donaţie a lui Constantin” a reprezentat un fals grosolan.) Diverşi intelectuali se angajau în această dispută, care depăşise barierele strict politologice, pentru a dobîndi conotaţii de natură filosofică, biblică, istorică, de istoria Bisericii, de natura hermeneutică a decriptării şi explicitării voinţei lui Dumnezeu şi aşa mai departe. Va să zică acest conflict – interpersonal pînă la urmă, dar şi între două organisme statale – căpăta un fundal universal. Cine este mai important: Papa sau Împăratul? Cine cui trebuie să i se supună?

O.P.: Faimoasa bătălie pentru investitură, cum a fost ea numită.

L.A.: În contextul dat, pe care l-am schiţat în grabă, Dante vine să-şi spună părerea. Repet: era unul din subiectele centrale şi de extremă delicateţe ale vremii sale. Iată un alt element grăitor, autorul nostru nu se refugiază în mici abordări colaterale ale unor situaţii mărunte. El nu ezită să se implice în problemele-cheie, fundamentale în dezbaterea ideatică a timpului său. Trebuie precizat că numeroasele intervenţii ale intelectualilor vremii – cu diverse explicaţii de natură filosofică, religioasă, politică, istorică etc. – de fapt reflectă o sumă de partizanate. Scribii Împăratului exprimau puncte de vedere favorabile Împăratului, scribii Papei argumentau, cu diverse documente şi ipoteze, preeminenţa Papei. Care este poziţia lui Dante? E clar că, luînd partea unuia sau a altuia, aceasta presupunea o afiliere. Atunci cînd ne-am referit la biografia lui, spuneam că Dante a fost guelf alb. Partidul guelf era de partea Papei, în mod clar. Însă poetul a fost obligat ulterior să se exileze, de către guelfii negri, şi, fiind departe de patrie, a avut cîteva tentative de apropiere de ghibelini. Contextul care era? La Florenţa erau la guvernare guelfii negri, aduşi la putere de Charles de Valois cu sprijinul Papei. Brusc, în exil s-au pomenit atît ghibelinii, cît şi guelfii albi. Pare paradoxal, dar să ne gîndim că o situaţie de genul acesta poate fi regăsită şi în istoria românească a secolului XX. O dată cu venirea sovieticilor în ţară, cei care au putut să se refugieze, să fugă în străinătate, au făcut-o, iar exilul românesc a devenit extrem de diversificat. Era plin de grupuleţe politice eteroclite. De pildă erau legionari de-ai lui Horia Sima, aşa-numiţii simişti. Erau şi legionari mai vechi, rămaşi fideli lui Corneliu Zelea Codreanu, codreniştii. Între ei exista o ură devastatoare. Dar mai erau şi antonescienii (cîţi reuşiseră să scape), şi n-aveau nimic comun nici cu primii legionari, nici cu ceilalţi. Ulterior apăruseră şi comuniştii ortodoxişti, staliniştii, care se refugiaseră după anii ‘50, cînd în ţară cursul politic se liberalizase pentru scurtă vreme. Printre scriitorii propagandişti fugiţi era un Petru Dumitriu, printre familiile politicienilor afirmaţi sub zodia secerei şi ciocanului era, parcă, fiica Anei Pauker ş.a.m.d. Vorba lui Caragiale: toţi sîntem români, mai mult sau mai puţin oneşti. Dar exilul acela plin de români era frămîntat de o ură crîncenă. Noi de aici, din ţară, aveam impresia că ei acolo se iubesc şi se sprijină reciproc. Dar nici pomeneală!

O.P.: Ce-i şi mai interesant – ca să prelungesc exemplul tău – este că exact aceleaşi facţiuni, atunci cînd se aflau în temniţele comuniste, îşi dădeau mîna în anticomunismul lor.

L.A.: În anticomunism, dar şi invers, în translarea spre comunism! E bine să nu uităm refrenul ironic al lui Păstorel Teodoreanu: “Camarade, nu fi trist / Garda merge înainte / Prin partidul comunist”. Înfiorătorul experiment de la Piteşti s-a bazat pe mulţi studenţi legionari. Ţurcanu, şeful acelei orori unice pentru întreg secolul XX, era tocmai un fost legionar. Dacă aici, sub opresiunea stalinistă, legionarii au confluit, au alunecat în rîndurile comuniştilor, pe de altă parte, în exilul trăit în condiţii democratice, aceste facţiuni rivale şi-au păstrat duşmăniile “îngheţate” şi nealterate timp de cincizeci de ani. Revenind la subiectul nostru, cam asemănătoare era şi situaţia exilului florentin din vremea lui Dante. Şi anume s-au regăsit în acelaşi exil, în mod surprinzător, atît ghibelinii – care fuseseră goniţi (după înfrîngerea suferită în 1266 la Benevento) – cît şi guelfii albi. Au existat diverse tentative ale lor de a strînge bani, de a pune pe picioare o armată de mercenari şi de a veni să-şi recucerească cetatea natală. Au fost încercări separate ale guelfilor albi, care au eşuat, apoi au avut loc tratative cu ghibelinii, pentru a se crea o mare confederaţie, care să vină împotriva Florenţei. Care a fost atitudinea lui Dante în această vînzoleală? Iniţial a mers alături de tovarăşii săi politici, guelfii albi, încercînd să-i mai tempereze. Cînd ei au perseverat pe linia confruntării armate, Dante n-a acceptat această cale, a refuzat să ridice arma împotriva patriei, s-a retras din toate bisericuţele şi clanurile exilaţilor şi – cum spune – şi-a făcut “partid” pentru sine. Adică el însuşi a devenit… singurul membru al partidului său. Efectiv s-a retras în creaţia artistică şi şi-a văzut de propriul destin politico-estetic. Iată aşadar care au fost experienţele sale biografice. Cum se reflectă toate acestea în Monarchia? Fiindcă e clar că opţiunile noastre existenţiale se regăsesc în ceea ce punem pe hîrtie.

O.P.: În acest context, trebuie spus că spiritele erau destul de încinse. Disputa între Papă şi Imperiu era acerbă. Cel mai cunoscut gînditor, alături de Dante…

L.A.: Religios?

O.P.: Nu, politic. …Este Marsilio da Padova, cu Defensor Pacis, o lucrare fundamentală care, pînă la Hugo Grotius, a influenţat foarte multă lume. Sigur că Marsilio da Padova deservea interesele Imperiului, vorbea în numele Împăratului şi încerca să argumenteze cealaltă poziţie. Dar cred că e important de spus că Padova, care era un mare centru…

L.A.: …ghibelin, probabil.

O.P.: …universitar, în orice caz…

L.A.: Dacă n-ar fi fost ghibelin, n-ar fi avut Marsilio ce căuta pe-acolo…

O.P.: N-aş băga mîna în foc, fiindcă lucrurile nu erau foarte simple nici în acele vremuri. Numele lui se leagă de Padova fiindcă acolo s-a născut, şi încă într-o familie de magistraţi de obedienţă guelfă! Acest lucru nu l-a împiedicat însă să opteze, încă din tinereţe, pentru partida contrară, cum bine presupui. La fel ca alte centre ale vieţii intelectuale – Bologna, Roma –  Padova producea nu doar teoreticieni, ci şi o literatură juridică foarte importantă. Tot felul de legişti care, cu chiţibuşerii, încercau să motiveze de ce ar avea cineva dreptul şi legitimitatea de a se înstăpîni asupra unui teritoriu, asupra unui titlu, de a clama anumite pretenţii sau nu. Situaţia a continuat pînă în Renaştere şi mai apoi. Era firesc să se întîmple aşa într-o viaţă politică şi publică, precum cea italiană, care a generat nu doar oraşe-state, ci chiar imperii maritime, foarte apropiate altminteri pe “terra ferma”. Veneţia de Genova e la doi paşi, la urma urmei, şi totuşi fiecare dintre ele a avut la un moment dat imperii, deţinea controlul economic. În Constantinopol, de pildă, aveau cartiere întregi, cum era cel de la Pera, de unde asigurau un tranzit în toată Mediterana şi chiar pînă în Marea Neagră, de unde aduceau robi. E o lume pe care merită s-o evocăm chiar şi aşa, în două cuvinte, fiindcă altminteri am simplifica şi ni s-ar părea că Dante e un poet care s-a aventurat în viaţa politică, a încercat să aibă şi contribuţii în domeniul retoricii, gramaticii, lingvisticii etc. şi că este important doar pentru vreo două-trei oraşe ale Evului Mediu. Or nu este aşa. Toate acestea aveau o mare rezonanţă. Lumea italiană era într-un anume sens, pe-atunci, dacă nu chiar în centrul lumii, în orice caz într-o poziţie foarte vizibilă.

L.A.: Aşa este. Ar trebui să mai completez ceva, legat de opţiunile lui Dante. Am spus că el n-a acceptat, alături de tovarăşii săi, să ridice arma împotriva cetăţii natale, a Florenţei. Prin aceasta şi-a atras oprobriul multor exilaţi şi s-a văzut nevoit a se retrage din rîndurile lor. Dar asta nu a echivalat cu un gest de laşitate. Opiniile lui politice au fost extrem de tranşante. Trebuie adăugat că în 1310-1313 are loc în peninsulă expediţia militară a tînărului împărat Henric al VII-lea, conte de Luxemburg. A fost o expediţie de pedepsire a cetăţilor italiene rebele şi de restabilire a puterii imperiale. Unul din cei mai pătimaşi şi înfocaţi susţinători ai acestei campanii militare a fost însuşi Dante. El scrie două epistole în limba latină: una circulară, prin care îi invită pe toţi italienii să îngenuncheze în faţa acestui nou trimis al Domnului, şi una directă, devastatoare, către sceleraţii şi ticăloşii florentini care au nemernicia de a se răzvrăti în faţa lui Henric şi, finanţînd lefegii şi trăgînd sfori, muşcă mîna părintelui lor scump. Ei încalcă astfel sfîntul cod de vasalitate, care funcţiona în Evul Mediu, cînd cea mai mare trădare era tocmai aceea de a-ţi renega suzeranul. (Dante, de altminteri, îi plasează pe cea mai joasă treaptă din Infern pe trădători. Păcatul capital pentru Dante e trădarea.) Totodată redactează a treia epistolă pătimaşă (am putea spune, cu o ironie indecentă, că este singura scrisoare publică de dragoste a unui bărbat către alt bărbat, în vremurile acelea). Dante nu se sfieşte să mărturisească enorma sa afecţiune şi imensa speranţă pe care o aşază în acest tînăr împărat Henric al VII-lea, pe care îl aşteaptă cu tandreţe, cu iubire, cu devotament.

O.P.: Ce părere ai? Era oportunist?

L.A.: Evocă la un moment dat onoarea supremă pe care a avut-o de a fi fost primit de Henric al VII-lea şi senzaţia de neşters, care îi va răvăşi toată existenţa, cinstea incredibilă pe care a avut-o, atunci cînd i s-a dat voie ca buzele lui să se lipească de încălţările Împăratului. Este stupefiant! E singurul pasaj în care orgoliosul, vanitosul, demnul, polemicul, trufaşul, filosoful, cosmologul, geniul Dante se mărturiseşte onorat de ipostaza de a fi putut săruta vîrful condurilor imperiali! Ca dovadă că speranţa pe care şi-o pusese artistul în venirea Împăratului, în cucerirea Florenţei, în posibilitatea ca el însuşi să revină în oraşul natal a fost imensă! Dacă a existat o dorinţă uriaşă, care l-a pus în mişcare de-a lungul întregului exil pe Dante, apoi tocmai aceasta a fost: visul că va intra pe poarta principală în Florenţa, pentru a se încorona cu cununa de lauri şi a vedea întregul oraş prăbuşindu-i-se la picioare şi venerîndu-l ca pe cel mai important poet al său. Acest gînd nu i s-a împlinit niciodată. Dar e interesant cum Henric a devenit unul din agenţii care i-ar fi putut sprijini aspiraţiile. Iată şirul de opţiuni ale lui Dante, care spre final ajunge să se închine cu smerenie în faţa Împăratului. Nu ne vom mira dacă, în anii Romantismului, poetul Ugo Foscolo, atunci cînd îl evocă aluziv pe Dante, îl numeşte “Ghibelinul fugar” (“Ghibellin fuggiasco”). E şi aceasta o ipoteză! Guelful alb a devenit ghibelin. Cum se reflectă toate acestea în Monarchia? În ipoteza lui Dante, cele două puteri, Papalitatea şi Imperiul, nu ar trebui să se afle în raporturi antagonice. Ele ar trebui să fie – şi teoretic chiar sînt – complementare. Relaţia e la fel ca aceea dintre Soare şi Lună. Fiecare îşi are propria sferă de acţiune. Papa ar trebui să-şi ia în primire, cu toată fermitatea, vocaţia metafizică şi să ţină cheile Raiului, pe care le-a preluat de la Petru, iar Împăratul să-şi asume cu toată hotărîrea predominanţa politică lumească. Împăratul îi este dator Papei cu o iubire filială. Papa, ca un bun părinte, pe de altă parte, trebuie să-l sfătuiască şi să-l îndrume pe Împărat. Dar nu mai mult de atît. Nu să-l conducă! Cele două puteri trebuie să se afle în raporturi de complementaritate. Aici este esenţa, nucleul ipotezei politologice a lui Dante. Lucrarea lui a iscat un mare scandal. Mai ales din direcţia intervenţiilor papaliste, a fost considerată eretică. E interesant de ştiut că, la cîţiva ani după moartea lui Dante, această scriere a fost arsă pe rug, în public, pentru blasfemie, pentru ideile “îndrăzneţe” pe care le avansa. Ideile sale, rebotezate azi sub denumirea de “secularizare a puterii statale”, constituie baza de organizare a statelor europene moderne…

O. P.: Prin urmare, nu ar trebui exclus din discuţie nici un anume oportunism politic, fie şi momentan, al lui Dante. Fiindcă te şi întrebi, citind începutul trilogiei sale, unde vine vorba despre miezul vieţii sale, în care a comis o abatere nenumită de la calea cea dreaptă: care să fi fost greşeala în cauză? Dar despre aceasta, ca şi despre alte chestiuni legate de Divina Comedie, îţi propun să discutăm, cu un alt prilej, când vom ajunge la locul cuvenit.

L.A. Aderenţa lui Dante la ideea imperială probabil că nu a fost cîtuşi de puţin conjuncturală. După cum s-a văzut din Monarchia – dar şi din Paradis, unde un loc de cinste pe treapta mîntuirii îi este rezervat împăratului Henric al VII-lea –, Dante îşi însoţeşte mereu opţiunile biografice, existenţiale, politice, cu ample argumentaţii de natură teologică, politologică sau filosofică. Nimic nu e simplu, la Dante, pentru că în mintea lui toate conceptele universale se află în corelaţie.

 

(fragment dintr-un volum în curs de redactare)