Laszlo Alexandru - Ovidiu Pecican
DIALOGURI DESPRE DANTE
AL PATRULEA DIALOG
21 februarie 2006
|
O.P.: Am discutat despre viaţa
lui Dante, despre receptarea lui în România. Poate că n-ar fi nepotrivit
să vorbim despre opera sa pentru că, la urma urmei, Dante este
interesant în primul rînd nu ca personaj, ci mai cu seamă ca autor al
propriei sale opere. Nu e vorbă că, autor fiind, el este şi
personajul principalei sale scrieri asupra călătoriei în lumea de
dincolo, Divina Commedia. Trece prin
Infern, trece prin Purgatoriu şi ajunge, în al treilea volum, în Paradis.
Dar dincolo de personajul pe care îl concepe şi despre care desigur vom
putea vorbi la vremea respectivă, Dante, care am văzut că are
şi o carieră politică, rămîne prin excelenţă
poetul, scriitorul într-un sens mai larg. Hai să discutăm, un pic mai
organizat decît am putut-o face eu acum în introducere, despre toate acestea.
Tu cum vezi discuţia în jurul operei lui Dante? |
|
L.A.: Putem împărţi în
două categorii scrierile lui Dante, în funcţie de limba în care au
fost realizate. Să ne amintim că sîntem în momentul de decantare
şi formare a unei noi limbi, italiana, pe umerii latinei, limba
scrisă a Evului Mediu de început şi de mijloc. Dante scrie în
italiană, dar scrie şi în latină (pe care o cunoaşte foarte
bine). El este un beletrist, un artist, dar este şi un om de
ştiinţă. Are opere de artă, dar şi scrieri de
natură ştiinţifică. Aici ar fi bifurcaţia operei
danteşti. Să le examinăm aşadar pe rînd. Să vorbim
întîi despre operele în latină. Vom vedea că Dante ilustrează o
sinteză a cunoştinţelor şi disciplinelor intelectuale ale
vremii sale, pe care le abordează în profunzime. Un titlu important de
menţionat este De Vulgari Eloquentia,
adică despre vorbirea vulgară. Este primul tratat de lingvistică
al limbii italiene, dar şi primul tratat de dialectologie. Autorul se
apleacă, în mod foarte detaliat, asupra diverselor graiuri şi feluri
de expresie, în diferitele regiuni ale Italiei. Care este miza principală
a acestei lucrări neterminate (ca toate scrierile sale, cu excepţia Divinei Comedii)? Autorul îşi
propune, cu bună ştiinţă, să atragă atenţia
lumii cultivate, intelectualităţii, asupra importanţei noii
limbi care tocmai s-a născut, dar care e încă lipsită de tradiţie
culturală. Exista o anumită concurenţă, în orice caz un
paralelism, un bilingvism flagrant pe vremea aceea, între, pe de-o parte,
italiana vorbită de popor, de oamenii simpli, lipsiţi de studii,
şi pe de altă parte latina, care era limba elevată a cancelariilor,
a corespondenţei oficiale, a istoriilor şi a gestelor care se
consemnau. Dante consideră că nu e firesc să existe acest
paralelism şi că limba italiană merită o soartă mai
bună. El le atrage atenţia intelectualilor şi oamenilor de
ştiinţă asupra bogăţiei şi a
posibilităţilor diversificate de expresie ale noii limbi care s-a
constituit. Scrierea acesta are, fără îndoială, o
importanţă istorico-literară şi strategico-patriotică
semnificativă, chiar dacă Dante nu-i scuteşte de biciul său
coroziv pe mulţi dintre italienii situaţi în diversele regiuni ale
peninsulei.
O.P.: Din cîte spui tu, opera asta
are o simplă importanţă istorică. Nu mă atrage deloc
s-o citesc. Avem şi noi în literatura noastră o sumedenie de asemenea
lucrări. Mă gîndesc mai ales la tentativele sclifosite şi
erudite ale Şcolii ardelene. Avem o sumedenie de asemenea texte despre Lingua daco-romanica sivae valachica
şi aşa mai departe. N-aş vrea să scoatem cu totul din
contextul istoric lucrurile: au avut o importanţă şi în cazul
lui Dante, şi în cazul lui Samuil Micu Klein, Petru Maior şi
alţii. Au ştiut ei de ce fac ceea ce făceau, de ce încearcă
să scrie asemenea tratate, care astăzi ne par indigeste. Dar
poţi să-mi dai, în legătură cu De Vulgari Eloquentia, trei motive pentru care ar merita să
cheltuim puţin timp aplecîndu-ne asupra acestui text astăzi, acum?
L.A.: Primul poate fi enunţat
chiar sub formă comparativă, preluînd analogia pe care o construiai.
Dacă, de pildă, corifeii Şcolii ardelene propuneau o scriere
latinizantă şi îşi căutau reperele în urmă, în ceea ce
a trecut şi nu a mai fost dat să se repete, erau un fel de
paseişti, Dante Alighieri, tocmai dimpotrivă, îşi proiecta
soluţiile ştiinţifice în viitor. Deci el prospecta
O.P.:
nu recapitula
L.A.: Exact. Nu se uita în urmă,
ci îşi azvîrlea privirea înainte. Este o operă de extraordinar curaj
şi de prefigurare a unor procese lingvistice, care apoi l-au confirmat pe
Dante în previziuni. În al doilea rînd, nu este vorba de o lucrare
ştiinţifică aridă, ci, în metodologia şi
meticulozitatea sa, conţine nu puţine pasaje de vervă, de
dezlănţuire polemică, de virtuţi ale expresiei artistice.
În al treilea rînd, De Vulgari Eloquentia
reprezintă prima trecere în revistă foarte detaliată a
dialectelor italiene. Pentru istoria limbii şi a culturii italiene, este
un gest de o importanţă nemaipomenită. Închipuie-ţi că
noi, la 1521, cînd apare Scrisoarea lui Neacşu, în paralel cu ea, la
doi-trei ani distanţă, am avea un tratat de dialectologie, care
să trateze despre toate provinciile româneşti de azi! Şi un
asemenea tratat să dateze din 1500!
O.P.: De acord. Dar în afara
argumentului tău care trimitea spre pasajele de mare virulenţă
şi de explicaţia cu privire la expresivitatea stilistică, restul
lucrurilor rămîn totuşi neinteresante, cred, pentru un cititor din
rîndul publicului larg de azi. De ce ai recomanda concret să se
citească o operă care încerca, la vremea ei, să convingă
că a vorbi limba populară nu e rău? Astăzi vorbim cu
toţii limba populară şi habar n-avem de latină. Lucrurile
stau exact invers. Pare aşadar un truism.
L.A.: Unii au încercat şi eu
nu subscriu la această tentativă să împartă
lucrările lui Dante în opere majore şi opere minore. Opera
majoră ar fi Divina Comedie, iar
cele minore ar fi celelalte, dimprejur. Nu cred că este o taxonomie adecvată.
Dar este incontestabil că celelalte titluri ale lui Dante vin ca un fel de
parapeţi să sprijine configuraţia intelectuală a autorului
şi să clădească, prin acumulări succesive, catedrala Divinei Comedii. Aşadar De Vulgari Eloquentia vine să
depună o mărturie legată de competenţa uluitoare, pentru
acele vremuri, în plan lingvistic, a autorului, atenţia sa extrem de
minuţioasă faţă de anumite particularităţi de
pronunţie, grafică, mentalităţi, năravuri, conflicte,
defecte şi vicii locale.
O.P.: Pare o operă scrisă
de un tip fără studii, care vrea să epateze şi să
arate că e un savant!
L.A.: Dante nu şi-a propus
să epateze şi Dante nu era lipsit de studii. Acesta e ultimul lucru
care s-ar putea spune despre el
O.P.: Unii zic că nu prea avea
diplome universitare.
L.A.: Chiar dacă nu s-au putut
atesta şcolile pe care le-a frecventat Dante, de pe urma cărora
să fi primit o patalama
O.P.: N-am zis că era un
ignorant, evident.
L.A.:
cultura sa vastă,
enciclopedică, este strivitoare. Aşa cum se desprinde din toate
paginile pe care le elaborează.
O.P.: Plicticos nu ţi se pare
că e? În De Vulgari Eloquentia?
L.A.: Pe alocuri. Dar, în ansamblu,
este vorba despre una din piesele interesante care vin, repet, ca un pilon
să sprijine viitoarea catedrală a Divinei
Comedii.
O.P.: E o operă a cărei
cronologie a fost clar stabilită? Datează de la începuturile carierei
sale?
L.A.: Nu se poate preciza în mod
limpede. În orice caz, se prezumă că Dante ar fi început redactarea Divinei Comedii în ultimii ani
petrecuţi la Florenţa. El a fost exilat în 1301. A plecat ca
ambasador la Roma şi nu s-a mai întors. Unii prezumă că ar fi
scris primele şapte cînturi înainte de plecarea în exil, urmînd ca restul Infernului, iar apoi Purgatoriul şi Paradisul să le fi dus cu sine în pelerinajul de-a lungul
şi de-a latul Italiei. Consensul specialiştilor este că toate
celelalte opere au rămas neîncheiate tocmai pentru că pe
măsură ce înainta cu ele, autorul îşi transla preocupările
şi lecturile din domeniul respectiv către Divina Comedie. E ca un fel de colector al tuturor
competenţelor sale.
O.P.: Aşadar trilogia lui
epică în versuri ar fi canibalizantă, în raport cu celelalte
L.A.: Ar fi o sublimare.
O.P.: Da. Mă gîndeam că îi
devora toate resursele. Dar e interesant ce-ai precizat. Pentru că
dacă lucrurile stau aşa, dacă la Florenţa el a apucat
să înşire doar primele şapte cînturi
L.A.: E o ipoteză
O.P.: Ar rezulta că Infernul
pentru el era, culmea, tocmai acasă, la Florenţa, iar Purgatoriul
şi Paradisul l-au ajuns din urmă în exil, la Ravenna sau cine
ştie pe unde.
L.A.: De unde se prezumă acest
lucru (că el şi-ar fi scris primele VII cînturi în patrie)? Sîntem
datori cu o explicaţie. Cîntul imediat următor, al VIII-lea,
debutează astfel: Io dico,
seguitando, adică: eu spun, urmînd. Asta presupune
O.P.:
o cezură, nu?
L.A.: Da, că îşi reia
după un anumit timp redactarea operei. Pe acest io dico, seguitando au existat numeroase explicaţii, care au
pus pasajul pe seama unei reluări, după un anumit timp, după
plecarea în exil.
O.P.: Dar n-ar fi fost posibil ca
Divina Comedie să fi fost opera lui
de-o viaţă, începută poate chiar la tinereţe, apoi
întreruptă, apoi reluată, cum se întîmplă cu atîtea scrieri, iar
între timp sau în paralel, să fi scris şi la celelalte crochiuri, la
aceste opere care nu s-au mai finalizat?
L.A.: E improbabil, din două
motive. În primul rînd avem o operă de tinereţe, intitulată
Vita Nuova, care are alte
particularităţi. Este clar că există o enormă
evoluţie stilistică şi mentală, de maturizare, în
Divina Comedie, care
depăşeşte de departe Vita
Nuova. E evident că Divina
Comedie este deja o operă de maturitate. Pe de altă parte, este
la fel de evident că structura poemului era foarte precis închegată
şi este absolut cert că autorul a avut ansamblul în minte. Nu e genul
de lucrare care se sedimentează succesiv, iar la sfîrşit să
constatăm că s-a terminat. A existat o privire din avion, în care
toate părţile trebuiau să se complinească, să se
completeze. Exista o perfectă armonie. Era armonia cosmosului, ca o sfidare,
pe care o avea în vedere autorul. Aşadar, nu, Divina Comedie nu este
o operă de sedimentare succesivă, dar da, Divina Comedie
reprezintă o operă de cîteva zeci de ani. De ce? Pentru că
tematic, conţinutistic, e clar că ea exista constituită.
Oricînd, ca imagine de ansamblu, ea dă o superbă armonie şi
convergenţă a elementelor componente. A fost
planificată ca un tot unitar şi armonios. Dacă a avut nevoie de
cîteva zeci de ani pentru redactare, acest interval îndelungat se
datorează şi complexităţii de la suprafaţă,
expresiei, care trebuia să meargă în paralel cu complexitatea
structurală. Aşadar Divina
Comedie este deja altceva. Tocmai pentru a putea fi concepută şi
dusă la bun sfîrşit, autorul a renunţat succesiv la operele sale
aşa-zis minore.
O.P.: Ipoteza mea este că, cel
puţin teoretic, lucrurile puteau merge în paralel. Pentru că vorbim
despre două planuri total diferite ale creaţiei, două tipuri de
public ţintă şi două tipuri de stări pe care le
implică. Divina Comedie
presupune un profund angajament al fiinţei, al trăirii, al
simţirii, al inteligenţei, al spiritului de construcţie, al
tenacităţii, al voinţei autorului, în timp ce De Vulgari Eloquentia e mai degrabă
un tratat, cu trimitere la o situaţie şi o utilitate reală
şi imediată (dar nu numai imediată, ci şi de
perspectivă), o pledoarie pentru uzul limbii comune, o tentativă de
persuasiune, cu mijloacele intelectualului, ale eruditului, cu exemple,
fără îndoială. Dar care nu l-ar împiedica nici azi pe un poet
să scrie aşa ceva, în timp ce-şi consumă energiile de
profunzime pentru a ciopli un poem. Dau exemplul arhicunoscut, din literatura
noastră, al lui Eminescu, artistul care îşi cizela poemele cu mare
grijă, cu precauţie, era foarte parcimonios în a le publica, de
altfel nici n-a beneficiat de o ediţie, după cum ştim, decît
într-un moment aproape final al vieţii lui, oricum într-un moment de
cumpănă
L.A.: Pe patul de moarte, nu?
O.P.: Exact. Dar era foarte prolific
cu articolele, cu pledoariile, cu argumentările
L.A.:
politice
O.P.:
erau şi politice, dar
cuprindeau dezbateri
L.A.:
naţionaliste
O.P.:
erau şi naţionaliste, şi xenofobe
L.A.:
şi antisemite
O.P.: Da, xenofobia în sensul cel mai
larg cu putinţă. Înglobînd toate categoriile. Nu ştiu dacă
era şi rasist. Nu am idee cum se raporta la africani sau la asiatici.
Depinde cum interpretăm termenul. Dacă luăm antisemitismul
şi ca rasism poate că da.
L.A.: Şi asta e interesant de
observat: cea mai mare personalitate culturală sau literară a
Italiei, Dante, a avut o abordare prin excelenţă prospectivă,
prevăzînd anumite evoluţii, luptînd pentru o anumită
direcţie de dezvoltare. În schimb, cea mai mare personalitate
(considerată astfel, deşi contestată) a literaturii române,
Eminescu, a avut o abordare paseistă, nostalgică, deconstructivistă,
antisemită, reacţionară şi destul de descurajantă în plan
civic.
O.P.: Adaug că, dincolo de
distanţele în timp, amîndoi erau din familii de nobili
scăpătaţi, sau aproape. Aş explica (într-o paranteză a
discuţiei noastre, dar o paranteză, cred, fertilă şi
interesantă) această distanţă prin lumea în mijlocul
căreia ei creau. Unul provenea dintr-un mediu al oraşelor libere, al
oraşelor cu o burghezie foarte activă, foarte intens interesată
de propria dezvoltare economică, propria independenţă, cu
reflexe şi orgolii proprii, în raport cu celelalte oraşe italiene
concurente. Altul provenea dintr-o mică boierime scăpătată,
care niciodată n-a fost altceva decît ceea ce era, tatăl lui abia a
obţinut un titlu modest de căminar, într-o Moldovă care de
curînd se unificase cu Ţara Românească, formînd Principatele Unite
şi apoi mica Românie, în care Eminescu spune asta în
corespondenţă practic ori erai mic proprietar, ori lucrai la stat,
ori luai în arendă nişte pămînt. Cam astea erau opţiunile.
Cu siguranţă că era o lume îmbîcsită, fără mari
centre de dezbateri, cei care voiau să cunoască un traseu intelectual
fugeau în străinătate (nici Eminescu n-a făcut excepţie). Apoi
reveneau şi aplicau micii lumi din care plecaseră adeseori nişte
reziduuri ale ideologiilor în vogă.
L.A.: Dar e interesant că nici
Eminescu, atunci cînd fuge în străinătate, nu reuşeşte
să-şi finalizeze studiile şi este mai degrabă un stîlp de cafenele, adică exact
aşa cum îi zeflemiseşte el pe tinerii care la Paris învaţă / la gît cravatei cum se leagă nodul /
ş-apoi ne vin de fericesc norodul / cu chipul lor isteţ de oaie
creaţă. Ce-i drept el a mers nu la Paris, ci la Berlin
O.P.: Poate se autopersifla în
versurile alea!
L.A.: Nu ştiu. Nu cred că
era atît de subtil. N-am observat momente de autocritică şi
autopersiflare la Eminescu.
O.P.: Le-am găsit eu. În Geniu pustiu se cam ia peste picior,
acolo, la ospăţ cu şoarecii, la lumina opaiţului cu seu. În
schimb ce m-a frapat este că, în timp ce Eminescu face lucrul acesta,
Caragiale, marele satiric şi marele critic coroziv al moravurilor
româneşti, nu are un singur rînduleţ sau nu l-am găsit eu
autocritic.
L.A.: Eminescu se ia, ce-i drept, în
derîdere, dar în ce context? În situaţia artistului lipsit de mijloace,
scăpătat, care rabdă sărăcie într-un ungher, într-o
magherniţă prăfuită. El nici o secundă nu ia în
derîdere propriile sale idei: reacţionare, paseiste! În acelea crede cu
patimă şi luptă pentru ele, prin articolele de ziar! Este
capabil de un fel de autocritică ironică, dar numai la periferiile
personalităţii sale, a cărei nereuşită nu şi-o
atribuie sieşi, ci societăţii care nu se grijeşte de
oamenii de cultură. Simţul autocritic adevărat nu prea l-am
depistat la Eminescu.
O.P.: E mai mult decît la Caragiale,
în orice caz.
L.A.: E mai mult? Tu aşa crezi?
O.P.: Cel autocritic, da. În schimb,
pînă în ultima clipă, Caragiale e coroziv. Într-una din epistolele
care-mi plac cel mai mult şi în care descrie vizita lui Delavrancea la el,
la Berlin, îl face pe acesta cu ou şi cu oţet, ca pe un grobian
căruia îi plac doar francezii şi fandoseala acestora. Muzica îi place
numai cea de-acasă sau din Franţa. În Germania totul îi pare
derizoriu, penibil.
L.A.: Acesta poate fi şi
complexul (auto)exilatului.
O.P.: Dar n-are nici un cuvînt care
să-l tempereze. Şi adaug că Delavrancea era un amic foarte bun.
L.A.: Da. Şi avocatul care l-a
apărat cu succes în procesul Caion.
O.P.: Îi fugea totuşi
extraordinar condeiul.
L.A.: Da, Caragiale era un
şugubăţ. Pe de altă parte, se transpunea frecvent în
personajele sale şi, cînd îşi bătea joc de ele, se lua şi
pe sine în derîdere. Poate fi acceptată, cu o valoare mai amplă,
şi capacitatea autocritică a lui Caragiale.
O.P.: Fiindcă tot am ajuns
pînă la el, aş aminti doar că în memoriile despre Caragiale, pe
care le-au lăsat diverşi autori (Cincinat Pavelescu etc.), adeseori
el apare ca un
emotiv, un larmoaiant, un
siropos. Plînge, îl
îmbrăţişează pe Slavici întemniţat la Seghedin. E
extraordinar de emoţionat de maistoraşul Aurel (Vlaicu). Are tot
felul de efuziuni, vine la Cluj cu elanuri
L.A.: După o anumită
vîrstă, se explică probabil
O.P.: Da, probabil. Asta era în zona
anecdotică a discursului.
L.A.: Să revenim atunci la
Eminescu, înainte de a reveni la Dante! A doua trăsătură
surprinzătoare (după prima amintită, că a plecat în
Occident la studii, dar nu şi le-a încheiat) e că a fost membru
asiduu al grupului Junimea. Or junimiştii luptau foarte perseverent
pentru o dezvoltare a României, pentru o sincronizare a sa cu valorile lumii
germane a preciziei, a performanţei tehniciste etc. Şi iată
că Eminescu nu gustă, în creaţia sa, lumea occidentală, ba
chiar îi contrapune un trecut de voievozi, de domniţe şi de
jupîniţe pe care le idilizează. Nu a reuşit să se
cizeleze nici în Germania, la Berlin, nici pe la Junimea
A rămas
acelaşi reacţionar nedezminţit.
O.P.: Ei, totuşi umor avea. Îi
plăcea mai cu seamă compania lui Creangă, un mare
şugubăţ.
L.A.: Să recitim
emoţionanta scrisoare a lui Creangă adresată lui Eminescu (Bădie Mihai, / Ai plecat şi mata
din Ieşi, lăsînd în sufletul meu multă scîrbă şi
amăreală. / Să deie Dumnezeu să fie mai bine pe acolo, dar
nu cred. Munteanul e frate cu dracul, dintr-un pol el face doi; ş-apoi
dă, poate nu-s cu inima curată cînd grăiesc de fratele nostru
că-i cu dracul, în loc să fie cu Dumnezeu. / Dar, iartă şi
mata, căci o prietinie care ne-a legat aşa de strîns nu poate să
fie ruptă fără de ciudă din partea aceluia care rămîne
singur. / Această epistolie ţi-o scriu în cerdacul unde de atîtea ori
am stat împreună, unde mata, uitîndu-te pe cerul plin cu
minunăţii, îmi povesteai atîtea lucruri frumoase
frumoase
/ Dar
coşcogeamite om ca mine, gîndindu-se la acele vremuri, a început să
plîngă
/ Bădie Mihai, nu pot să uit acele nopţi albe cînd
hoinăream prin Ciric şi Aroneanu, fără pic de gînduri rele,
doar din dragostea cea mare pentru Ieşul nostru uitat şi
părăsit de toţi. / Şi dimineaţa cînd ne întorceam la
cuibar, blagosloviţi de aghiazma cea fără de prihană
şi atît iertătoare a Tincăi, care ne primea cu alai, parcă
cine ştie ce nelegiuire am făptuit şi noi). E pusă în
valoare aici nu neapărat o latură şugubeaţă, cît mai
degrabă imensa nostalgie şi fierbintea prietenie. Nu ştiu
dacă umorul i-a apropiat pe cei doi, sau mai curînd devastatoarea
căldură sufletească a lui Creangă. Dar să ne întoarcem
la Dante!
O.P.: Să ne întoarcem!
L.A.: O scriere extrem de
semnificativă în limba latină este Monarchia. Aceasta pune în lumină o altă
performanţă intelectuală şi morală a autorului, o
altă latură de virtuozitate, anume aceea de politolog. Dacă De Vulgari Eloquentia oferea imaginea
surprinzătoare a unui lingvist performant, Monarchia aduce la suprafaţă calităţile sale de
politolog. Am putea spune că avem de-a face cu primul tratat de
politologie din cultura italiană. Dante este un întemeietor în foarte
multe domenii. El scrie primul
tratat de lingvistică, primul
tratat de dialectologie, dar este şi primul
politolog. Va fi primul mare poet,
autorul capodoperei literaturii italiene. Pentru a înţelege miza
extraordinară a acestei lucrări, e nevoie de un scurt ocol, ca
să ne reamintim realităţile politice ale vremii: să vedem
ce anume exista pe-atunci şi care sînt soluţiile propuse de Dante.
Conflictul major era dat de existenţa a doi poli de putere diferiţi.
De-o parte era Papa, la Roma, de cealaltă parte era Împăratul german.
În funcţie de aceste două mari personalităţi, se creaseră
două partide: guelfii şi ghibelinii. Cred că am mai vorbit
despre ei...
O.P.: Da, am lămurit că
Dante era cu Papa.
L.A.: Am abordat situaţia atunci
cînd am vorbit despre biografia lui Dante. Dar e interesant că, pe motorul
acestor două puteri politice, conflictul devenea mult mai complex,
dobîndise deja o anvergură surprinzătoare, într-o sferă
filosofică. Papa era şi este pînă azi conducător de stat
şi de asemeni şef spiritual suprem al celei mai răspîndite
şi dezvoltate confesiuni europene: catolicismul. Pe urmele Sfîntului
Petru, ţinea cheile intrării în Paradis. Dacă Papa îţi
descuia poarta Paradisului, sufletul tău îşi găsea liniştea
după moarte. Dacă Papa te excomunica, nu mai aveai acces la fericirea
de apoi! Ponderea sa metafizică era covîrşitoare. Împăratul, pe
de altă parte, avea o foarte mare importanţă în ordinea
lumească, prin puterea militară de care dispunea. Lungi dispute se
petrecuseră în Evul Mediu, privitor la primatul Papei sau al
Împăratului. Cine este mai important, în ordinea lumească? Împăratul?
Dar Împăratul vine la Papă spre a fi încoronat. Papa? Dar Papa
trebuie să fie acceptat de puterea lumească. De-aici argumentele
alunecau spre textele biblice, spre diversele explicaţii conjuncturale,
spre donaţia lui Constantin, care se presupunea că i-a cedat Papei
dreptul de a guverna cele lumeşti. (Ulterior s-a dovedit, o dată cu
Renaşterea, că aşa-numita donaţie a lui Constantin a
reprezentat un fals grosolan.) Diverşi intelectuali se angajau în
această dispută, care depăşise barierele strict
politologice, pentru a dobîndi conotaţii de natură filosofică,
biblică, istorică, de istoria Bisericii, de natura hermeneutică
a decriptării şi explicitării voinţei lui Dumnezeu şi
aşa mai departe. Va să zică acest conflict interpersonal
pînă la urmă, dar şi între două organisme statale
căpăta un fundal universal. Cine este mai important: Papa sau
Împăratul? Cine cui trebuie să i se supună?
O.P.: Faimoasa bătălie
pentru investitură, cum a fost ea numită.
L.A.: În contextul dat, pe care l-am
schiţat în grabă, Dante vine să-şi spună părerea.
Repet: era unul din subiectele centrale şi de extremă delicateţe
ale vremii sale. Iată un alt element grăitor, autorul nostru nu se
refugiază în mici abordări colaterale ale unor situaţii
mărunte. El nu ezită să se implice în problemele-cheie,
fundamentale în dezbaterea ideatică a timpului său. Trebuie precizat
că numeroasele intervenţii ale intelectualilor vremii cu diverse
explicaţii de natură filosofică, religioasă, politică,
istorică etc. de fapt reflectă o sumă de partizanate. Scribii
Împăratului exprimau puncte de vedere favorabile Împăratului, scribii
Papei argumentau, cu diverse documente şi ipoteze, preeminenţa Papei.
Care este poziţia lui Dante? E clar că, luînd partea unuia sau a
altuia, aceasta presupunea o afiliere. Atunci cînd ne-am referit la biografia
lui, spuneam că Dante a fost guelf alb. Partidul guelf era de partea
Papei, în mod clar. Însă poetul a fost obligat ulterior să se
exileze, de către guelfii negri, şi, fiind departe de patrie, a avut
cîteva tentative de apropiere de ghibelini. Contextul care era? La
Florenţa erau la guvernare guelfii negri, aduşi la putere de Charles
de Valois cu sprijinul Papei. Brusc, în exil s-au pomenit atît ghibelinii, cît
şi guelfii albi. Pare paradoxal, dar să ne gîndim că o situaţie
de genul acesta poate fi regăsită şi în istoria românească
a secolului XX. O dată cu venirea sovieticilor în ţară, cei care
au putut să se refugieze, să fugă în străinătate, au
făcut-o, iar exilul românesc a devenit extrem de diversificat. Era plin de
grupuleţe politice eteroclite. De pildă erau legionari de-ai lui
Horia Sima, aşa-numiţii simişti. Erau şi legionari mai
vechi, rămaşi fideli lui Corneliu Zelea Codreanu, codreniştii.
Între ei exista o ură devastatoare. Dar mai erau şi antonescienii
(cîţi reuşiseră să scape), şi n-aveau nimic comun nici
cu primii legionari, nici cu ceilalţi. Ulterior apăruseră
şi comuniştii ortodoxişti, staliniştii, care se
refugiaseră după anii 50, cînd în ţară cursul politic se
liberalizase pentru scurtă vreme. Printre scriitorii propagandişti
fugiţi era un Petru Dumitriu, printre familiile politicienilor
afirmaţi sub zodia secerei şi ciocanului era, parcă, fiica Anei
Pauker ş.a.m.d. Vorba lui Caragiale: toţi sîntem români, mai mult sau
mai puţin oneşti. Dar exilul acela plin de români era frămîntat de
o ură crîncenă. Noi de aici, din ţară, aveam impresia
că ei acolo se iubesc şi se sprijină reciproc. Dar nici
pomeneală!
O.P.: Ce-i şi mai interesant
ca să prelungesc exemplul tău este că exact aceleaşi
facţiuni, atunci cînd se aflau în temniţele comuniste, îşi
dădeau mîna în anticomunismul lor.
L.A.: În anticomunism, dar şi
invers, în translarea spre comunism! E bine să nu uităm refrenul
ironic al lui Păstorel Teodoreanu: Camarade,
nu fi trist / Garda merge înainte / Prin partidul comunist. Înfiorătorul
experiment de la Piteşti s-a bazat pe mulţi studenţi legionari.
Ţurcanu, şeful acelei orori unice pentru întreg secolul XX, era
tocmai un fost legionar. Dacă aici, sub opresiunea stalinistă,
legionarii au confluit, au alunecat în rîndurile comuniştilor, pe de
altă parte, în exilul trăit în condiţii democratice, aceste
facţiuni rivale şi-au păstrat duşmăniile
îngheţate şi nealterate timp de cincizeci de ani. Revenind la
subiectul nostru, cam asemănătoare era şi situaţia exilului
florentin din vremea lui Dante. Şi anume s-au regăsit în acelaşi
exil, în mod surprinzător, atît ghibelinii care fuseseră
goniţi (după înfrîngerea suferită în 1266 la Benevento) cît
şi guelfii albi. Au existat diverse tentative ale lor de a strînge bani,
de a pune pe picioare o armată de mercenari şi de a veni
să-şi recucerească cetatea natală. Au fost încercări
separate ale guelfilor albi, care au eşuat, apoi au avut loc tratative cu
ghibelinii, pentru a se crea o mare confederaţie, care să vină
împotriva Florenţei. Care a fost atitudinea lui Dante în această
vînzoleală? Iniţial a mers alături de tovarăşii
săi politici, guelfii albi, încercînd să-i mai tempereze. Cînd ei au
perseverat pe linia confruntării armate, Dante n-a acceptat această
cale, a refuzat să ridice arma împotriva patriei, s-a retras din toate
bisericuţele şi clanurile exilaţilor şi cum spune
şi-a făcut partid pentru sine. Adică el însuşi a devenit
singurul membru al partidului său. Efectiv s-a retras în creaţia
artistică şi şi-a văzut de propriul destin
politico-estetic. Iată aşadar care au fost experienţele sale
biografice. Cum se reflectă toate acestea în Monarchia? Fiindcă e clar că opţiunile noastre
existenţiale se regăsesc în ceea ce punem pe hîrtie.
O.P.: În acest context, trebuie spus
că spiritele erau destul de încinse. Disputa între Papă şi
Imperiu era acerbă. Cel mai cunoscut gînditor, alături de Dante
L.A.: Religios?
O.P.: Nu, politic.
Este Marsilio da
Padova, cu Defensor Pacis, o lucrare
fundamentală care, pînă la Hugo Grotius, a influenţat foarte
multă lume. Sigur că Marsilio da Padova deservea interesele
Imperiului, vorbea în numele Împăratului şi încerca să
argumenteze cealaltă poziţie. Dar cred că e important de spus
că Padova, care era un mare centru
L.A.:
ghibelin, probabil.
O.P.:
universitar, în orice caz
L.A.: Dacă n-ar fi fost
ghibelin, n-ar fi avut Marsilio ce căuta pe-acolo
O.P.: N-aş băga mîna în
foc, fiindcă lucrurile nu erau foarte simple nici în acele vremuri. Numele
lui se leagă de Padova fiindcă acolo s-a născut, şi încă
într-o familie de magistraţi de obedienţă guelfă! Acest
lucru nu l-a împiedicat însă să opteze, încă din tinereţe,
pentru partida contrară, cum bine presupui. La fel ca alte centre ale
vieţii intelectuale Bologna, Roma Padova producea nu doar teoreticieni, ci
şi o literatură juridică foarte importantă. Tot felul de
legişti care, cu chiţibuşerii, încercau să motiveze de ce
ar avea cineva dreptul şi legitimitatea de a se înstăpîni asupra unui
teritoriu, asupra unui titlu, de a clama anumite pretenţii sau nu.
Situaţia a continuat pînă în Renaştere şi mai apoi. Era
firesc să se întîmple aşa într-o viaţă politică
şi publică, precum cea italiană, care a generat nu doar
oraşe-state, ci chiar imperii maritime, foarte apropiate altminteri pe terra ferma. Veneţia de Genova e
la doi paşi, la urma urmei, şi totuşi fiecare dintre ele a avut la
un moment dat imperii, deţinea controlul economic. În Constantinopol, de
pildă, aveau cartiere întregi, cum era cel de la Pera, de unde asigurau un
tranzit în toată Mediterana şi chiar pînă în Marea Neagră,
de unde aduceau robi. E o lume pe care merită s-o evocăm chiar
şi aşa, în două cuvinte, fiindcă altminteri am simplifica
şi ni s-ar părea că Dante e un poet care s-a aventurat în
viaţa politică, a încercat să aibă şi contribuţii
în domeniul retoricii, gramaticii, lingvisticii etc. şi că este
important doar pentru vreo două-trei oraşe ale Evului Mediu. Or nu
este aşa. Toate acestea aveau o mare rezonanţă. Lumea
italiană era într-un anume sens, pe-atunci, dacă nu chiar în centrul
lumii, în orice caz într-o poziţie foarte vizibilă.
L.A.: Aşa este. Ar trebui
să mai completez ceva, legat de opţiunile lui Dante. Am spus că
el n-a acceptat, alături de tovarăşii săi, să ridice
arma împotriva cetăţii natale, a Florenţei. Prin aceasta
şi-a atras oprobriul multor exilaţi şi s-a văzut nevoit a
se retrage din rîndurile lor. Dar asta nu a echivalat cu un gest de
laşitate. Opiniile lui politice au fost extrem de tranşante. Trebuie
adăugat că în 1310-1313 are loc în peninsulă expediţia militară
a tînărului împărat Henric al VII-lea, conte de Luxemburg. A fost o
expediţie de pedepsire a cetăţilor italiene rebele şi de
restabilire a puterii imperiale. Unul din cei mai pătimaşi şi
înfocaţi susţinători ai acestei campanii militare a fost
însuşi Dante. El scrie două epistole în limba latină: una
circulară, prin care îi invită pe toţi italienii să
îngenuncheze în faţa acestui nou trimis al Domnului, şi una
directă, devastatoare, către sceleraţii şi
ticăloşii florentini care au nemernicia de a se răzvrăti în
faţa lui Henric şi, finanţînd lefegii şi trăgînd
sfori, muşcă mîna părintelui lor scump. Ei încalcă astfel
sfîntul cod de vasalitate, care funcţiona în Evul Mediu, cînd cea mai mare
trădare era tocmai aceea de a-ţi renega suzeranul. (Dante, de altminteri,
îi plasează pe cea mai joasă treaptă din Infern pe trădători. Păcatul capital pentru Dante e
trădarea.) Totodată redactează a treia epistolă
pătimaşă (am putea spune, cu o ironie indecentă, că
este singura scrisoare publică de dragoste a unui bărbat către
alt bărbat, în vremurile acelea). Dante nu se sfieşte să
mărturisească enorma sa afecţiune şi imensa
speranţă pe care o aşază în acest tînăr împărat
Henric al VII-lea, pe care îl aşteaptă cu tandreţe, cu iubire,
cu devotament.
O.P.: Ce părere ai? Era
oportunist?
L.A.: Evocă la un moment dat
onoarea supremă pe care a avut-o de a fi fost primit de Henric al VII-lea
şi senzaţia de neşters, care îi va răvăşi
toată existenţa, cinstea incredibilă pe care a avut-o, atunci
cînd i s-a dat voie ca buzele lui să se lipească de
încălţările Împăratului. Este stupefiant! E singurul pasaj
în care orgoliosul, vanitosul, demnul, polemicul, trufaşul, filosoful,
cosmologul, geniul Dante se mărturiseşte onorat de ipostaza de a fi
putut săruta vîrful condurilor imperiali! Ca dovadă că
speranţa pe care şi-o pusese artistul în venirea Împăratului, în
cucerirea Florenţei, în posibilitatea ca el însuşi să
revină în oraşul natal a fost imensă! Dacă a existat o dorinţă
uriaşă, care l-a pus în mişcare de-a lungul întregului exil pe
Dante, apoi tocmai aceasta a fost: visul că va intra pe poarta
principală în Florenţa, pentru a se încorona cu cununa de lauri
şi a vedea întregul oraş prăbuşindu-i-se la picioare
şi venerîndu-l ca pe cel mai important poet al său. Acest gînd nu i
s-a împlinit niciodată. Dar e interesant cum Henric a devenit unul din
agenţii care i-ar fi putut sprijini aspiraţiile. Iată şirul
de opţiuni ale lui Dante, care spre final ajunge să se închine cu
smerenie în faţa Împăratului. Nu ne vom mira dacă, în anii Romantismului,
poetul Ugo Foscolo, atunci cînd îl evocă aluziv pe Dante, îl numeşte
Ghibelinul fugar (Ghibellin fuggiasco).
E şi aceasta o ipoteză! Guelful alb a devenit ghibelin. Cum se
reflectă toate acestea în Monarchia?
În ipoteza lui Dante, cele două puteri, Papalitatea şi Imperiul, nu
ar trebui să se afle în raporturi antagonice. Ele ar trebui să fie
şi teoretic chiar sînt complementare. Relaţia e la fel ca aceea
dintre Soare şi Lună. Fiecare îşi are propria sferă de
acţiune. Papa ar trebui să-şi ia în primire, cu toată
fermitatea, vocaţia metafizică şi să ţină cheile
Raiului, pe care le-a preluat de la Petru, iar Împăratul să-şi
asume cu toată hotărîrea predominanţa politică
lumească. Împăratul îi este dator Papei cu o iubire filială.
Papa, ca un bun părinte, pe de altă parte, trebuie să-l
sfătuiască şi să-l îndrume pe Împărat. Dar nu mai mult
de atît. Nu să-l conducă! Cele două puteri trebuie să se
afle în raporturi de complementaritate. Aici este esenţa, nucleul ipotezei
politologice a lui Dante. Lucrarea lui a iscat un mare scandal. Mai ales din
direcţia intervenţiilor papaliste, a fost considerată
eretică. E interesant de ştiut că, la cîţiva ani după
moartea lui Dante, această scriere a fost arsă pe rug, în public,
pentru blasfemie, pentru ideile îndrăzneţe pe care le avansa.
Ideile sale, rebotezate azi sub denumirea de secularizare a puterii statale,
constituie baza de organizare a statelor europene moderne
O. P.: Prin urmare, nu ar trebui
exclus din discuţie nici un anume oportunism politic, fie şi
momentan, al lui Dante. Fiindcă te şi întrebi, citind începutul
trilogiei sale, unde vine vorba despre miezul vieţii sale, în care a comis
o abatere nenumită de la calea cea dreaptă: care să fi fost
greşeala în cauză? Dar despre aceasta, ca şi despre alte
chestiuni legate de Divina Comedie,
îţi propun să discutăm, cu un alt prilej, când vom ajunge la
locul cuvenit.
L.A. Aderenţa lui Dante la ideea
imperială probabil că nu a fost cîtuşi de puţin
conjuncturală. După cum s-a văzut din Monarchia dar şi din Paradis,
unde un loc de cinste pe treapta mîntuirii îi este rezervat împăratului
Henric al VII-lea , Dante îşi însoţeşte mereu opţiunile
biografice, existenţiale, politice, cu ample argumentaţii de
natură teologică, politologică sau filosofică. Nimic nu e
simplu, la Dante, pentru că în mintea lui toate conceptele universale se
află în corelaţie.
(fragment dintr-un volum în curs de
redactare)