Ovidiu Pecican

 

ISTORIA CA INSTRUMENT POLITIC.

TRATATUL DE ISTORIE AL ACADEMIEI (I)

 

            1. O receptare critică timidă

            La vremea apariţiei primei tranşe din tratatul de istorie al Academiei Române, receptarea critică a fost aproape nulă, dincolo de revendicarea paternităţii unor texte plagiate şi de acuzele de iresponsabilitate editorială adresate mai cu seamă coordonatorilor volumului al IV-lea înregistrându-se ori aplauze obediente, ori voci sporadice şi marginale care criticau concepţia de ansamblu a lucrării. Lucru surprinzător doar pentru cei care ignoră meandrele jocurilor desfăşurate după strategiile promovărilor profesionale, autorul acestor rânduri s-a trezit aproape singurul din provincia vestică a României ce a reacţionat la contraperformanţa patronată de „nemuritori”, nefiind, practic, decât un alt muşchetar al unei cauze tabuizate, pe lângă celelalte voci critice: Şerban Papacostea, Leon Şimanschi şi, mai târziu, Ştefan Andreescu şi Adrian Andrei Rusu. Paralizia bizară care afecta centrii nervoşi ai inteligenţei critice a istoricilor noştri avea, desigur, o seamă de explicaţii, şi ele merită să fie relevate în mod deschis.

            Fără a fi militarizată, lumea istoricilor din România rămâne, în bună măsură, una în care ordinea şi disciplina au fost înculcate sub presiunea ideologiei dominante a comunismului, decenii de-a rîndul. Practic, vorbind despre „frontul istoric[ilor]”, Partidul Comunist Român şi cei care îl reprezentau subliniau calitatea profesionistului de parte a unui întreg cu care era important să încerce să se menţină într-un anume consens. Vremea dominaţiei rollerismului – anii 50 ai secolului trecut –, în care istoria aborigenă a fost înghesuită în patul procustian al viziunii jdanovist-staliniste, iar vechii istorici înfundau temniţele, a transmis un mesaj clar şi generaţiilor mai tinere din deceniile următoare. Existau limite ale libertăţii de viziune şi de mişcare în câmpul trecutului, iar recuperarea treptată, parţială şi parcimonioasă, dar în orice caz şi capricioasă, urma să se facă numai şi numai în lumina documentelor de partid adoptate la congrese, plenare sau formultate ca discursuri ale liderilor comunişti[1].

            Rezultatul, observabil încă, mai ales la istoricii formaţi în ambianţa dictaturilor roşii, este o anume preferinţă pentru factologie şi fără bătăi de cap în direcţia formulării unei viziuni personale, preferinţa pentru studii parţiale şi speciale în locul monografiilor, orientarea preponderentă către problematici acceptate (fuga din faţa istoriei bisericii şi a culturii, zone „contaminate” unde se puteau regăsi idei periculos de vehiculat, condamnate de regim).

            O altă cauză a tăcerii în faţa procedurilor neomologabile ale sintezei istorice a Academiei a putut fi aspiraţia sinceră a multor istoric activi de a accede cândva în rândul prestigioasei – în principiu – instituţii. Or, într-o asemenea proiecţie, pare elementar să nu scuipi acolo unde aspiri să mănânci. Totodată, timiditatea „pălmaşilor” în faţa vârfurilor simbolice ale unui domeniu – şefi de colective, de institute ale Academiei, academicieni şi şefi de secţiuni ale Academiei – este lamentabila omisiune de la îndatorirea civică a criticării reprobabilului a oricărui Akaki Akakievici de ieri şi de azi în ţările unde statul, fără a fi neapărat puternic, rămâne totuşi intens birocratizat şi puternic centralizat, ca în România postcomunistă. În România este în continuare o nesăbuinţă să îţi critici şefii, de bunăvoinţa şi resursele gestionate de aceştia depinzând multe dintre şansele afirmării profesionale şi chiar ale subzistenţei[2]. Subordonarea administrativă, conformismul şi prudenţa celor neimplicaţi în megalomanicul proiect s-au întâlnit astfel cu tăcerea favorabilă a celor ce făcuseră parte din echipa numeroasă a tratatului, îmbrăcând, în majoritatea zdrobitoare a cazurilor, forma tăcerii lipsite de inocenţă, omertà.

            Alţi istorici, din toate categoriile de vârstă, s-au dezinteresat de proiect aşa cum obişnuiesc să se dezintereseze şi în alte cazuri, în virtutea prejudecăţii ce face ravagii că a te ocupa de întâmpinări critice în specialitate este o preocupare minoră, subalternă, menită să fie rezervată începătorilor. În fapt, lucrurile stau tocmai invers, întrucât nu oricine se poate pronunţa critic, în mod argumentat, pornind de pe platforma unei bune înţelegeri, cu privire la nişte lucrări savante, ce pretind un travaliu de erudiţie, descoperiri novatoare şi, acolo unde este cazul, şi o anumită viziune interpretativă.

            În fine, trebuie notată aici şi atitudinea de repudiere tacită a unor istorici şi competenţi, şi de bună credinţă, în numele dispreţului faţă de „maculatură” clamat de unul dintre ei într-o dezbatere mai amplă care a avut loc la Sighet, în vara lui 2004. Protagoniştii secvenţei decupate în pagina de faţă au fost doi istorici reputaţi ai comunismului. „Dennis Deletant: [...]... Mă miră că ceilalţi istorici nu se raliază la cauza susţinută de profesorul Papacostea.// Marius Oprea: Este jenant să faci recenzie la maculatură. [...] Deci, nu spun că trebuie lăsaţi în pace [plagiatorii şi interpreţii tezişti ai istoriei – n. O. P.], dar, după părerea mea, trebuie mers la rădăcina răului! În momentul în care ai acces liber la informaţie, ştii cine au fost oamenii care scriu asemenea texte, e uşor, pentru că selecţia va fi una pe cale naturală. În momentul în care cunoşti trecutul absolut compromiţător al unui om, bineînţeles că nu-l mai votezi, nu-i cumperi cărţile, nu mai ai încredere în capacităţile lui! De-asta spun! Putem să scriem noi nu ştiu câte recenzii la cărţile astea care sunt o maculatură cu totul şi cu totul ieftină, dar nu rezolvăm problema de fond”[3].

            După cum se vede, Marius Oprea formulează o atitudine reticentă la modul cel mai drastic faţă de produsul iniţiativei Academiei. Până să apară transcrierea convorbirii de la Sighet, ea nu putea fi însă nicidecum ghicită. Tocmai de aceea este de aşteptat ca şi pe terenul istoriografiei criticile să devină, într-un fel sau altul, publice, spulberând impresia de tăcere complice. Tocmai fiindcă este vorba despre „maculatură ieftină”, se cuvine combătută pretenţia acestei literaturi istorice ori prestins istorice de a forma opinia. Nepăsarea la adresa ei nu face decât să o ajute să prolifereze. Iar apoi, nici istoricii de valoare nu au de ce să rămână izolaţi în cercul preocupărilor lor preferate, oricât de nobile ar fi acestea. Dacă vocea lor contează pentru public, au cu atât mai mult datoria de a o pune în slujba separării valorii de nonvaloare. Cât despre „problemele de fond”, nu le poţi nicidecum trata ignorând expresia concretă pe care o îmbracă. Nimic nu există „în sine”, ci doar în veşmintele concrete pe care le îmbracă ideea atunci când părăseşte teritoriul indistinct al virtualităţii. Văd o confirmare a acestei supoziţii tocmai în retragerea de pe piaţă a celor patru volume criticate, în vederea necesarei refaceri. Editura nu ar fi luat o asemenea măsură dacă obiecţiile formulate nu ar fi avut substanţă. De aici rezultă şi că nimeni nu este impermeabil la critică – nici măcar cel mai înalt for ştiinţific al unei ţări, cum este Academia! –, şi că utilitatea actului critic onest, întemeiat pe argumente şi ferit de părtinire este incontestabilă.

            Merită, totodată, să fie combătută ideea că nu ai de ce să-ţi dai osteneala de a combate manifestările conjuncturale ale erorii metodologice şi ştiinţifice, pentru a te dedica, în schimb, „rădăcinii răului”. Care să fie aceasta? Ignoranţa? Necunoaşterea ori eludarea regulilor jocului istoriografic? Presupunerea că istoricul e menit unei poziţii ancilare faţă de politic, neputând-o nicicum depăşi? Timpurile sub care, bietul om, cade mereu? Păcatul originar? A vorbi despre „rădăcina răului” este, prin urmare, pe cât de pretenţios, pe atât de vag, şi este de preferat ca ea să fie lăsată pe seama teologilor, moraliştilor şi a filosofilor. Istoricii se pot, astfel, dedica mai aplicat menirii lor: aceea de a reconstitui trecutul fără părtinire, din convingere, cu onestitate şi în virtutea unei cât mai bune cunoaşteri a meseriei, pe de o parte, şi de a citi cu un ochi critic, de expert, versiunile oferite de discursul istoriografic al confraţilor de ieri şi de astăzi pentru a îndrepta şi completa ceea ce se poate, în virtutea stadiului de cunoaştere la care s-a ajuns.

            2. Plagiatul multiplu

            Abordările critice înregistrate în cazul tratatului au aparţinut unor istorici din generaţia vârstnică (Ş. Papacostea şi Leon Şimanchi) şi unora situabili în zona vârstei mature (Ştefan Andreescu, Adrian Andrei Rusu şi subsemnatul). Într-un mod neaşteptat, tinerii – în alte ocazii impetuoşi – au rămas înafara dezbaterii cazului tratatului. Cât despre cei care s-au pronunţat, în pofida distanţelor de vârstă şi a apartenenţei la centre istoriografice diferite (doi bucureşteni, un ieşean şi doi clujeni), remarcabil rămâne faptul că toţi cei menţionaţi îşi exersează interesul profesional în interiorul medievisticii. Faptul are legătură cu volumele al II-lea, al III-lea şi al IV-lea ale sintezei Academiei, ultimele două acoperind, în principiu, tocmai perioada evului de mijloc, chiar în cazul acestor volume înregistrându-se derogări de la reţeta profesională prescrisă de uzanţe. De relevarea acestora s-au ocupat Şerban Papacostea şi Leon Şimanschi – primul academician, al doilea angajat al unui institut ieşean de cercetări subordonat Academiei, aflaţi însă la o vârstă când planurile de viitor profesional depind exclusiv de programul, dorinţa şi puterile individuale –, arătând că din volumele menţionate fac parte texte cu paternitate deturnată, amalgamuri între contribuţii ale unor vii şi ale unor decedaţi etc.[4].

            Lansat pe piaţă cu mare pompă, în prezenţa şefului statului, de către Academia Română, noul tratat de Istorie a românilor a primit o primă corecţie chiar din partea unui academician[5]. Setul primelor tomuri ale sintezei abia apăruse în librării când acad. Şerban Papacostea a semnalat că într-unul din acestea cineva îi plagiase un mai vechi studiu[6]. Cel în cauză, prorectorul universităţii ieşene, prof. univ. dr. Ion Toderaşcu, a răspuns că, deşi faptul ca atare nu poate fi negat, totuşi, nu el era autorul plagiatului, în pofida circumstanţei că numele său fusese aşezat în dreptul paginilor respective[7]. Responsabilitatea plagiatului era astfel atribuită coordonatorilor volumului, secretariatului acestuia şi, nu în ultimul rând, patronilor spirituali ai întregului corpus. Departe de a se opri aici, discuţia s-a reaprins însă. Şerban Papacostea a revenit, atrăgând atenţia cititorilor că acest caz nu era singular în cuprinsul celor patru volume[8]. La un tratament similar fuseseră supuse şi contribuţii istorice ale lui Ion Nestor din precedentul tratat de istorie patronat de Academie, cel apărut cu începere din 1960. „... În ce măsură au fost integrate abuziv în tratat texte datorate altor istorici şi care, din diverse motive, nu figurează printre autorii sau coautorii lucrării?”, se întreabă Şerban Papacostea. Răspunsul Academiei s-a materializat într-un comunicat redactat în numele comitetului de redacţie al volumului al IV-lea[9], adică al acad. Ştefan Ştefănescu şi acad. Camil Mureşanu, redactorii responsabili, şi al prof. univ. dr. Tudor Teoteoi, secretar (nesemnaţi, totuşi, ca atare). S-a constatat că versiunea tratatului confecţionată în anii 80 şi rămasă nepublicată datorită presiunilor politice ale momentului a fost folosită de noul comitet redacţional ca un soi de carieră din care s-au selectat materialele considerate valabile pentru a sluji însăilării noului proiect. Făcându-se că ignoră normele ştiinţifice şi etice ale citării corecte, autorii anonimi ai comunicatului arată că numele celor din opera cărora s-au „împrumutat” fragmente neînsoţite de semnele citării „figurează atât în Cuvântul înainte, cât şi în Bibliografia din note ori de la sfârşitul fiecărui capitol în parte”. Răspunsul era lamentabil, căci – lucru cunoscut de oricine – autorul unui text nu poate fi substituit cu un altul nici măcar ca efect al unei „donaţii” voluntare şi explicite. Cu aceasta, însă, reacţia la acuzele de plagiat, palidă şi nu tocmai onestă, survenea abia dinspre autorii volumului al IV-lea. Or, referirile la Ion Nestor şi moştenirea acestuia, vizau volumul al II-lea, coordonat de prof. univ. dr. Dumitru Protase şi cercetător principal I dr. Alexandru Suceveanu, incriminând-o direct pe doamna Ligia Bârzu, prof. univ. dr. la Universitatea din Bucureşti.

            Discuţia referitoare la abaterile etice configurate în munca de coordonare, asamblare şi publicare a tratatului nu s-a finalizat nici astăzi, neexistând încă o listă a tuturor libertăţilor luate de coordonatorii de volume sau de secretarii acestora în dezinteresul sau sub privirile îngăduitoare ale maeştrilor întregii opere[10]. După Şerban Papacostea, răspunderea precumpănitoare cade în cârca principalului artizan al proiectului, acad. Dan Berindei, pe atunci şef al secţiei istorice a Academiei Române. În fapt, această răspundere trebuie asumată şi de cei care au „topit” texte ale unor autori defuncţi sau în viaţă, fără înştiinţarea lor – în caz că trăiau – şi fără notificarea explicită a faptului, căci ei sunt aceia care au recurs la aceste proceduri neomologabile şi tot ei le-au promovat fără ezitări, girându-le cu propriul nume în dreptul volumului coordonat.

            Întemeiate sau nu, suspiciunile de fraudă se revarsă asupra ansamblului lucrării”, spunea Ş. Papacostea în 2006, atrăgând atenţia că tăcerea cu care au fost întâmpinate următoarele volume ale sintezei – de la al V-lea la al VIII-lea – nu trebuie interpretată ca omologare necondiţionată a calităţii ştiinţifice a acestora, ci mai degrabă ca suspiciune surdinată[11]. „Alte aspecte ale plagiatului şi ponderea sa în cadrul redactării tratatului rămân încă insuficient clarificate”, observa într-o notă de subsol la un studiu ştiinţific şi Bogdan Murgescu[12]. În concluzie, suntem deocamdată departe de o evaluare comprehensivă şi sistematică a părţilor din tratat apărute până acum.

            3. Conservatorism şi lipsă de coerenţă

            Până să survină însă şi analizele tranşei a doua de volume, receptarea primelor patru se dovedeşte, totuşi, relativ complexă şi edificatoare. În cele câteva abordări proprii ale chestiunii în discuţie de până azi m-am străduit să abordez lotul iniţial de volume din importantul proiect de pe alte poziţii decât cele deja semnalate. M-a interesat, în esenţă, luând iniţial de bune declaraţiile şi textele coordonatorilor şi pe cele ale autorilor, ce noutate aducea amplul elaborat, ţinând seama că era vorba despre o sinteză istorică asumată de cel mai înalt for ştiinţific al ţării, alcătuită de specialişti de prima mână şi girată de puterea politică prin însuşi şeful statului din acea vreme, Ion Iliescu. Am socotit potrivit să încerc sondaje pornind din mai multe unghiuri, pentru a micşora astfel probabilitatea erorii de verdict care pândeşte pe orice analist izolat, adus în situaţia de a nu-şi putea confrunta propriile analize cu cele ale altor colegi, spre o mai bună calibrare. Respectivele sondaje s-au configurat în mai multe articole publicate în diferite momente ale evoluţiei receptării lucrării.

            În articolul Alt tratat, apărut în revista de cultură clujeană Piaţa Literară[13], încercam să observ programul echipei de istorici aşa cum se configura el în formulările exprese ale coordonatorilor proiectului. În general, într-o sinteză colectivă, co-autorii îşi substituie viziunea celei formulate de coordonatori, „maeştrii proiectului”. Altminteri, ceea ce rezultă nu mai este o sinteză, ci, eventual, o culegere de studii care au prea puţine lucruri în comun, începând cu stilul abordării şi terminând cu viziunea asupra obiectului investigat. Pornind de la această premisă, analizând declaraţiile din prefaţa la tratat şi cele de la lansarea oficială a primelor patru volume, am putut constata că s-a elaborat o versiune calificabilă drept conservatoare şi naţionalistă a istoriei noastre. În principiu, o asemenea lectură a trecutului este la fel de legitimă ca oricare alta făcută cu bună credinţă, dacă ea este întreprinsă, cum chiar este cazul, în condiţiile unei dezvoltări democratice şi pluraliste a societăţii. Cu toate acestea, rămânea frapant de observat că promovarea acestei versiuni se făcea prin efortul unei puteri declarate social-democrată, reprezentată de PSD. Desigur, dacă se ţine seama că în vremea guvernărilor acestei forţe politice – socotite de stânga sau de centru-stânga – s-au configurat marile averi ale „miliardarilor de carton” şi au apărut cu virulenţă, pentru întâia dată, în prim-planul vieţii noastre publice „baroniile” regionale, concordanţa dintre viziunea despre care este vorba, pe de o parte, şi agenda secretă a puterii, pe de alta, devine comprehensibilă şi chiar explicabilă în limitele plauzibilului[14].

            Ceea ce refuzau să vadă artizanii proiectului era faptul că revoluţia din 1989 şi schimbarea de regim ce i-a urmat au pus, fără dubiu, în criză ideea elaborării unei lucrări care să consacre varianta oficială despre trecut ca pe singura validă sau, în orice caz, cea dintâi recomandabilă. Desigur, trecutul însuşi nu se schimba, dar reperele ideologice cădeau, deveneau nesigure. Românii rămâneau, în continuare, patrioţi şi chiar naţionalişti, dar trebuiau înlăturate excesele (citatele din Marele Conducător, de exemplu, ca şi conceptele marxist vulgare, toate obligatorii în anii 80 ai secolului trecut), iar întregul suferea o redimensionare (pentru că tracomania ostentativă, de exemplu, nu mai prea era luată în serios de nimeni, acum, când presiunea dictatorială se evaporase). Este adevărat însă că asumarea proiectului democratic, construirea statului de drept şi refacerea legăturilor cu Europa solicita reanalizarea vechii oferte, împreună cu modificarea – pe alocuri radicală – a rezultatelor, excesive în cazul unor evenimente şi personalităţi. Toate acestea au condus, după o perioadă de aparentă confuzie, la decantarea marii chestiuni a „demitizării” şi au confruntat specialiştii în studiul istoriei cu adevărul că, dacă trecutul este unul singur, interpretările pe care acesta le suportă sunt, virtual, infinite, în funcţie de analist, de momentul travaliului, de metodologie şi de contextul istoric dat. Dezbaterea s-a inflamat şi a depăşit simpla discuţie între experţi odată cu apariţia volumului Istorie şi mit în conştiinţa românească de Lucian Boia (1997) şi cu deschiderea competiţiei pentru manuale şcolare, când au fost publicate simultan mai multe sinteze didactice asupra trecutului românesc (1999).

            Nu este, deci, de mirare că însuşi preşedintele de atunci al Academiei, dl. Eugen Simion, menţionează că autorii prezentului tratat „... n-au urmat... pe cei care cred că numai demolând miturile naţionale vom putea deveni buni europeni. [...] Românii merită să aibă o istorie integrală, nici mitizantă, nici minimalizantă...”[15]. La fel, încrezător încă în autoritatea unei istoriografii care vorbeşte pe un singur glas, dl. Dan Berindei era de părere că „Prin această lucrare vor fi clarificate confuzii, care au «înflorit» în ultimii ani; se vor pune capăt, totodată, denigrării unor personalităţi istorice, exagerărilor «demitizării», aruncării copilului o dată cu baia”[16].

            Ceea ce se remarcă dintru început este, prin urmare, că E. Simion contrapunea viziunea mitizantă, de sorginte romantică, asupra trecutului, celei lucide, critice şi, până la urmă, ştiinţifice, optând pentru prima. Domnia sa nu pare intimidat nici de faptul că rigorile ştiinţei occidentale promovează tocmai acea logică a cercetării pe care acad. Simion o respinge. O asemenea opinie este fortificată de cea a acad. Berindei care confundă asanarea şi drenarea viziunii noastre despre trecut cu „denigrarea”. Astfel preveniţi, nu ne rămânea să înţelegem decât că în viziunea patronilor săi morali, noul tratat de Istoria românilor încerca operaţiunea dificilă a concilierii viziunii eroizante şi emoţionale asupra a ceea ce a fost cu cercetările mai recente, grăbite să înlăture frescele deformante pentru a le înlocui, pe cât posibil, cu imagini mai realiste şi mai nuanţate. Eliberat de presiunea vechilor tipare ideologice comuniste, tratatul devenea astfel expresia unui soi de conservatorism naţional, o înregistrare flatantă a întâmplărilor mai vechi şi mai noi, cu efecte edulcorante însă în chestiunile mai puţin convenabile vanităţii etnice.

            De altfel, acad. Dan Berindei nici nu păstra discreţia asupra acestei tendinţe – amendabile din perspectiva principalei justificări a istoricului profesionist: căutarea adevărului, dincolo de oportunismele clipei –, ci o formula programatic: „Tratatul, conexat stadiului actual de dezvoltare a istoriografiei mondiale, răspunde unei necesităţi ştiinţifice, este lucrarea bilanţ pe care istoricii români trebuie s-o aibă la îndemână la început de mileniu şi, totodată să o poată oferi societăţii româneşti, ca şi colegilor de peste hotare [subl. O. P.]”. Sentimentul apoteozei („lucrarea bilanţ”), imperativul absolut ce ar desemna misiunea istoricilor români („trebuie...”), ca şi ideea propagării conţinuturilor atât asupra ansamblului societăţii româneşti, cât şi înspre experţii din străinătate semnalau reformularea răstită a unui nou imperativ ideologic. O nouă propagandă, deci, girată de cel mai înalt for ştiinţific al ţării, şi direcţionată atât spre piaţa internă, cât şi către exterior.

            Referindu-mă apoi la primele patru volume apărute, semnalam în legătură cu concepţia fiecăruia dintre ele anumite chestiuni necesar de îndreptat la nivelul concepţiei fiecăruia. Astfel, primul dintre ele, dedicat Moştenirii timpurilor îndepărtate, coordonat de acad. Mircea Petrescu-Dâmboviţa şi de dl. Alexandru Vulpe, membru corespondent al Academiei, cuprinde, în 865 p. şi 64 planşe, întreaga preistorie şi istoria Daciei preromane. Chiar şi în virtutea unei pledoarii pentru continuitatea traco-daco-romană, evidentă în pagini, nu se înţelegea ce anume poate justifica, într-o istorie a românilor, inventarierea tuturor cunoştinţelor istorice dintr-un areal, de la paleolitic până la vârsta bronzului şi a fierului, fără precauţia subordonării lor unei perspective unificatoare care să dea coerenţă acestei colecţii anticăreşti.

            Unul dintre cei doi coordonatori ai celui de-al doilea volum (alături de dr. Alexandru Suceveanu), istoricul Dumitru Protase, nota că „În comparaţie cu părţile corespunzătoare din volumul I al Istoriei României... apărut în 1960 sub egida Academiei, prezentul volum se distinge... printr-o ilustraţie... mai bogată, iar pe de altă parte... printr-un progres important în cunoaştere, prin cantitatea mult mai mare de date informaţionale (subl. O. P.)...”[17]. Cu alte cuvinte, principalul aport se rezuma la inventarul documentar, neapărând niciunde ideea că noile date au condus şi la o nouă interpretare a materialului. Aspectul acesta pare să cantoneze demersul într-o zonă a pozitivismului istoriografic, fără acel necesar du-te – vino între viziunea istorică şi baza ei documentară. Ideea că, în interpretarea aceluiaşi autor, „... relatarea faptelor, dezbaterea problemelor, soluţiile adoptate în chestiunile controversate şi analiza proceselor istorice au un caracter obiectiv, fără imixtiunea factorului politic...”, adică circumstanţa că actuala versiune asupra veacurilor dintre cucerirea romană a Daciei şi sec. al V-lea nu este determinată de ideologia dominantă, nu înseamnă, totuşi, că s-ar fi atins proclamata obiectivitate. Vrând-nevrând, aceasta pare definitiv rezervată altcuiva decât omului.

            Volumul al III-lea, pus sub coordonarea acad. Ştefan Pascu şi a acad. Răzvan Theodorescu, ducea reconstituirea istorică până în sec. al XIV-lea, structurând în patru capitole o varietate debordantă de viaţă comunitară. „Este de nădăjduit că aceia dintre cititorii noştri care vor sesiza amploarea şi diversitatea unui asemenea demers intelectual vor fi şi exponenţii unor generaţii pentru care obârşiile noastre etnice şi statale par mai coerente şi mai limpezi decât în trecut...”, spunea prudent R. Theodorescu[18]. Nu neapărat, totuşi. Pentru început, demersul dezirabil ar fi, desigur, restituirea, înainte de toate şi cât mai acurat cu putinţă, a întregii complexităţi etno-culturale şi comunitare din cele şapte secole abordate. Obârşiile româneşti nu pot fi corect înţelese în afara cunoaşterii multiplelor interferenţe înregistrate în spaţiul de germinaţie al românimii.

            În fine, al IV-lea voleu al vastei construcţii mergea De la universalitatea creştină către Europa „patriilor”, având drept coordonatori pe acad. Ştefan Ştefănescu, acad. Camil Mureşanu şi prof. univ. dr. Tudor Teoteoi (secretar). Şi aici schema de tratare tradiţională dobândea mai curând nişte accente comparatiste decât o tratare radical nouă. De altfel, Şt. Ştefănescu vorbeşte despre „înnoiri documentare” şi „câştiguri ştiinţifice” punctuale, la nivelul diverselor problematici subiacente, nicidecum de o înnoire majoră.

            Principalul neajuns al noii construcţii istoriografice, impresionantă prin efortul a numeroşi specialişti autentici ai ultimelor decenii, este replierea pe o poziţie tenace conservatoare în considerarea trecutului nostru.

            Apărând la distanţă de două decenii de la lansarea proiectului, reflectând apoi mai cu seamă consecvenţa de viziune a generaţiei vârstnice de istorici, actuala sinteză rămânea doar una dintre posibilităţile scrierii istoriei româneşti, inegală de la un autor la altul.

            4. Problema coerenţei şi consecvenţei: cazul conceptului de stat

            Cam tot pe atunci analizam însă, de astă dată din perspectiva reflectării statalităţii româneşti – o chestiune punctuală care developează pregnant gradul de conformare sau de abatere al unei viziuni istorice noi faţă de „calea regală” a istoriografiei naţionaliste de ieri, ce mă interesează şi în unele dintre volumele de studii proprii –, aceeaşi sinteză, într-un alt articol[19]. Acum supuneam unei examinări atente modul în care se discută în tratatul de istorie al Academiei chestiunea atât de litigioasă – fiindcă atât de supusă presiunilor politico-ideologice – a statalităţii din spaţiul românesc. Concluzia era că vechea perspectivă, naţionalist-protocronistă, alimentată de frustrări anterioare comunismului, se vedea propagată şi pe mai departe fără derogări notabile, ci mai degrabă într-o notă de maxim conformism faţă de antecedentele istoriografice.

            Una dintre problemele pe care le-am sesizat la lectură este cea a caracterului ştiinţific al tratatului. De obicei se consideră că probitatea e unul dintre “martorii” performanţei ştiinţifice, în pofida faptului că ea probează respectarea codului etic al cercetătorului sau, măcar, însuşirea de către acesta a regulilor jocului. Prin urmare, probitatea este un parametru necesar, însă nu şi suficient în atingerea pragului de exigenţă dezirabil în cazul lucrărilor ştiinţifice.

            Un alt criteriu, ţinând, de astă dată, de eşafodajul teoretic, conceptual, al lucrării, ar fi coerenţa şi consecvenţa perspectivei, a întregului demers. Tocmai pentru asigurarea acesteia este necesară, în cazul unor lucrări colective, prezenţa unor coordonatori. Ei sunt cei care au menirea să coroboreze diversele segmente ale ansamblului, să semnaleze incoerenţele şi erorile, inadvertenţele şi omisiunile, luând măsuri pentru înlăturarea acestor neajunsuri. Şi Istoria românilor publicată cu girul Academiei Române are doi coordonatori. Dar cu toate acestea, chiar dincolo de abaterile etice discutate de unii dintre criticii sintezei, există dificultăţi substanţiale care nu au putut fi depăşite şi care, aparent, nici nu au fost sesizate ca atare.

            Cazul conceptului de stat este elocvent din acest punct de vedere. După cum se ştie, statul este o formă de organizare politică apărută pe o anumită treaptă a dezvoltării vieţii sociale a comunităţilor umane, având caracteristici proprii şi răspunzând unor necesităţi anume de gestionare a colectivităţilor. Prin urmare, statul nu este caracteristic tuturor treptelor istorice ale dezvoltării umane şi nici nu poate fi confundat cu alte forme de organizare şi conducere a societăţilor.

            Istoriografia română postbelică a avut mereu, din nefericire, obsesia aplicării deformate a categoriilor istorice, în funcţie de manipulările ideologice ale unui moment sau altul ori în raport cu dorinţa fiecărui autor de originalitate (aspiraţie prea rareori inocentă, dezinteresată). Cu o lipsă de fantezie uimitoare, în ambele cazuri, la originea acestor deformări neomologabile se află intenţia de deformare în folosul politicului. În vremea jdanovismului cultural – marcat de concepţia lui Mihai Roller în domeniul istoriografiei –, în lumina ştiinţei sovietice, statul român a fost acuzat de „imperialism” (cu trimitere directă la evenimentul redimensionării din 1918 prin alipirea Transilvaniei, Banatului, Bihorului, Sălajului, Sătmarului, Maramureşului şi Bucovinei din fosta Monarhie Austro-Ungară, ca şi a Basarabiei aflate până atunci în componenţa Imperiului Rus). Ulterior, în “epoca de aur” – dominată de cuplul prezidenţial Ceauşescu –, acelaşi stat şi-a descoperit antecedente strălucite în epoca getului Burebista (cu... 2050 de ani înainte!). Mai mult decât atât. Pe lângă această pretenţie, al cărei subtext era trimiterea la o continuitate perpetuă – greu sau imposibil de demonstrat –, tot acum, în anii 70-80, au început să circule şi versiunile contestabile despre „unificările dinainte de unificare”. Astfel, unificarea lui Mircea cel Bătrân pentru sudul actualei Românii, a lui Ştefan cel Mare pentru răsăritul ei şi, desigur, a oricui – român sau nu – ar fi visat o reconstituire a Daciei, au anticipat şi fixat ca ţel al evoluţiei noastre istorice, după cum credea Ştefan Andreescu, autorul mai multor volume pe tema Restitutio Daciae, unirile româneşti din modernitate (1859 şi 1918).

            Ceea ce s-a petrecut în cazul statului s-a repetat şi privitor la alte procese istorice. În aceeaşi perioadă, „zavera” lui Tudor Vladimirescu a devenit, din răscoală, „mişcare revoluţionară”, iar ulterior revoluţie în toată regula. Printr-un proces de metamorfoză similar a trecut şi „tumultul Horii” (conform versiunii lui N. Densusianu), ajuns răscoală, dar atingând apoteoza interpretativă – sub condeiul lui Ştefan Pascu – ca „revoluţie”. Aparent, „umflarea” mişcărilor sociale din Transilvania anului 1784 şi din Ţara Românească de la 1821 se datora grijii ideologilor de partid de a furniza trecutului românesc revoluţiile sociale de care ducea lipsă pentru a se legitima fenomenul istoric democratic de la 1848 şi, mai ales, schimbarea de macaz de la începutul epocii postbelice. Dar, se vede azi mai clar, era vorba şi despre frustrarea naţionalistă stârnită de complexul unei istorii marginale în raport cu cea europeană şi de dorinţa de a o lua pe scurtătură înaintea Occidentului: la 1821 deveneam astfel mai rapizi revoluţionar decât ruşii (decembriştii aveau să acţioneze abia în 1825), polonezii şi francezii (ridicaţi la luptă abia în 1830), în timp ce la 1784 anticipasem (cu cinci ani!) pasămite însăşi Marea Revoluţie Burgheză. Se observă consonanţa unor asemenea demersuri cu aşa-numitul protocronism (formulat de Edgar Papu şi completat, cu diverse accente, de Mihai Ungheanu, Paul Anghel şi Ilie Bădescu). Dar este de notat şi imitarea unui model sovietic notoriu, conform căruia ruşii au inventat şi au descoperit cu mult timp înaintea Europei şi a Americii tot ce se putea descoperi şi inventa.

            Ceea ce se constată în noul tratat de Istoria românilor este supravieţuirea acestei logici care, la o tentativă de a-i înţelege substratul, se dovedeşte una a frustrării. Poporul nostru ar avea antecedente statale mai vechi decât altele (vezi episodul Burebista) şi de aceeaşi valoare precum cel mai important imperiu al clasicităţii europene, cel Roman. El ar fi creştin chiar dinainte de a se fi născut (căci creştinismul este atestat în Dacia din secolele al III-lea – al IV-lea, iar despre români se poate vorbi abia după sinteza dintre latinofonii din regiune şi slavii aşezaţi aici abia din sec. al VI-lea)!

            Cum se vede, concepţia naţionalismului interbelic, fortificată de cel ceauşist, rezistă adaptată la condiţiile de după 1989 într-un aliaj conceptual logic ce face din viaţa statală mărturia unui progres continuu al organizării comunităţii etnice, ale cărei baze trainice le-a asigurat comunitatea de limbă şi cultură, precum şi cea religioasă. Oricât ar părea de paradoxal şi de dificil de susţinut un astfel de aliaj, el se regăseşte la baza noii sinteze, iar precauţiile diverşilor autori, exprimate în zone parcelate, nu izbutesc să amendeze convingător întregul.

            Una dintre definiţiile posibil de formulat vede în stat un „Ansamblu de instituţii politice al căror specific este organizarea dominaţiei, în numele interesului comun, pe un teritoriu delimitat”[20]. Un enunţ de acest fel, oricât de general şi nenuanţat ar putea părea, este suficient pentru că indică în mod clar punctele de criză ale reflecţiei istoricilor noştri asupra istoriei statului la români (şi înainte). Până în secolul al XIV-lea, încropelile organizatorice de natură administrativă şi militară, câte şi cum pot fi ele constatate, nu au avut decât rareori caracterul de instituţii politice. Este, apoi, o problemă în ce măsură aceste însăilări documentate ori pe seama unor uniuni tribale (în antichitate), ori la nivelul unor grupuri de sate (în evul mediu) au avut continuitate şi coerenţă internă, în condiţiile în care dominaţiile străine, nomade şi trecătoare, ori sedentare şi statornice, îşi exersau, ele însele, autoritatea. În legătură cu aceste aspecte ar fi de meditat şi asupra teritoriului în legătură cu care asemenea realităţi – fie că se numesc „regate”, fie că li se spune „ducate”, „cnezate” ori „voievodate” – au fost menţionate de mărturii. Era cât de cât stabilă suprafaţa lor teritorială ori, sub imperiul atacurilor, înrudirilor matrimoniale ori al cedării cu funcţie de tribut, feud etc. ea fluctua? În fine, în ce măsură aceste tipuri de organizare incipientă sau chiar ceva mai evoluată s-ar cuveni privite ca legate mai curând de pământ decât de colectivitatea umană pe care o presupuneau? La urma urmei, nu este necesar să consideri că asemenea chestiune poate oferi răspunsuri doar în cazul migratorilor. Înfiinţarea de noi sate însemna deplasarea spaţială a unei comunităţi de oameni pe un teritoriu anterior nelocuit (ori părăsit de o vreme), chiar dacă noii sosiţi proveneau din acelaşi areal geografic. Pe lângă toate celelalte deconcertează şi uşurinţa cu care se trece peste realitatea convieţuirii mai multor etnii în acelaşi spaţiu. Între aşezarea slavilor în spaţiul actualei Românii şi jumătatea secolului al XIV-lea, când apare statul feudal Moldova, s-au scurs mai multe secole în care latinofonii au trebuit să convieţuiască, într-o formă sau alta, cu celelalte seminţii (slavi, bulgari, unguri, pecenegi, uzi, cumani, tătari). În virtutea acestor constatări nu ar trebui oare încercată o mai corectă înţelegere a situaţiei „statalităţii” româneşti dinainte de întemeierea statelor feudale?

            Desigur, realitatea statală a începuturilor este dificil de surprins nu numai datorită absenţei izvoarelor istorice, ci şi pentru că ideea de stat însăşi trebuie conotată diferit în fiecare epocă istorică. Însă acest fapt nu trebuie să încurajeze dezertarea experţilor în studierea trecutului de pe câmpul de onoare al reflecţiei mai teoretice.

            Din păcate, noul tratat de Istorie a românilor nu aduce un spor de cunoaştere în aceste chestiuni centrale, rămânând în mod păgubos legat de o epocă în care indicaţiile de partid ori patriotismul exclusivist împiedicau drastic înaintarea în cunoaştere. Or, sarcina unui tratat s-ar cuveni să fie nu numai reconstituirea factologică, ci şi interpretarea coerentă şi consecventă a realităţilor din trecut în virtutea unui efort de conceptualizare.

            Avea dreptate Nicolae Iorga să spună că: „Nu este nevoie pretutindeni să existe statul. Statul este o formă târzie, foarte înaltă, foarte delicată, la care în anumite condiţii ajunge un popor. Chiar şi astăzi s-ar putea trăi în unele împrejurări fără forma aceasta de stat care îşi găseşte originea în amintirile clasice, în anumite forme de filosofie politică din timpurile noastre. Prin urmare, nu era un stat, ci o lume românească trăia în mijlocul pădurilor, în satele acestea înconjurate de pădurile ocrotitoare, în care de altminteri se putea dezvolta o anumită viaţă, de un nivel care putea fi destul de ridicat”[21].

(va urma)