Laszlo Alexandru

 

COŞBUC ŞI DANTE

 

 

            Nu se înşela cîtuşi de puţin E. Lovinescu atunci cînd observa că orice operă literară îşi are viaţa proprie, cu o ascensiune, un moment de glorie şi apoi, eventual, un declin. Operele literare şi, prin derivaţie, autorii înşişi cunosc o evoluţie, pe măsura trecerii timpului. Unii pot să dezamăgească ulterior (ne amintim de Ionel Teodoreanu sau Cezar Petrescu, vedete ale scrisului românesc de odinioară, dar care poate că spun prea puţin în zilele noastre). Alţii pot străluci pe neaşteptate (şi primul exemplu care îmi vine în minte este Bacovia, care şi-a depăşit cu mult antumitatea în postumitate. Nimeni n-ar fi bănuit în perioada interbelică ascensiunea fulminantă a poeziei sale). Nu e inutil să ne întrebăm care ar fi explicaţia acestor sinuozităţi. Sînt încredinţat că un cuvînt greu de spus are contextul în care opera literară e receptată. Experienţa noastră cea de toate zilele, biografică, socială, politică, în general istorică, ne modelează lecturile şi conturează totodată receptarea literaturii pe care o gustăm. Acum, în decembrie 2006, ne găsim la puţini paşi de integrarea – civilizaţional vorbind – în Uniunea Europeană, pe care cu toţii ne-o dorim. Sînt convins că şi noi, scriitorii, criticii literari, evaluatorii textului artistic sîntem constrînşi să ne adaptăm lecturile la noul gust care se manifestă tot mai pregnant.

            Venind concret la situaţia lui George Coşbuc, acesta e perceput ca autorul rural, scriitorul ardelean, poetul ţărănimii. Era o carte de vizită onorantă, pe care el a şi onorat-o de-a lungul deceniilor. Au fost mai degrabă sporadice liniile de receptare a unui Coşbuc-artist enciclopedist. Nu încăpeau sub aceeaşi pulpană imaginea rustică şi aceea poliglotă, ele se situau în contradicţie şi deranjau. În cunoscuta bătălie dintre autohtonişti şi europenişti, mentorul Tribunei a fost revendicat mai degrabă de una din tabere, şi anume de prima. Cred că a venit vremea să punem în evidenţă, cu voce deloc ezitantă, existenţa unui alt Coşbuc. Latura sa surprinzătoare – pentru mine esenţial㠖 este aceasta: de scriitor european. Şi nu mă gîndesc aici neapărat la traducerile sale din Homer sau Virgiliu, aşadar nu atît la clasicist, cît la italienist.

            Întîlnirea lui Coşbuc cu literatura italiană s-a făcut devreme, în studenţie, la îndemnul tatălui său, care îl ruga să-i descîlcească nişte texte ale unuia, Dante, care vorbea despre Infern şi Paradis. Preot de ţară fiind, acela se gîndea că e un subiect potrivit, cu care să-i mai sperie pe păcătoşi în timpul slujbei de duminică. Poetul a pus mîna pe o ediţie în limba germană din Divina Comedie, pentru a-i face acest serviciu de intermediere tatălui său. A rămas atît de fascinat de ceea ce a citit acolo, încît a fost ca o vrajă blestemată, care l-a cucerit pe toată viaţa. După ediţia germană a Infernului, căreia s-a străduit să-i dea o echivalenţă în limba română, şi-a dat seama că nu e o abordare profesionistă să-l traduci pe Dante prin intermediari. Şi atunci a cumpărat diverse ediţii, gramatici, pentru a cunoaşte mai bine limba Peninsulei. A făcut chiar o călătorie de studii în Italia, la începutul secolului al XX-lea. Dante i-a fost călăuză în învăţarea italienei. Apoi a purces la traducerea capodoperei care i-a captivat atenţia timp de decenii.

            Cu George Coşbuc sîntem la prima transpunere integrală şi extraordinar de fidelă a întregii Divine Comedii. Îmi cer iertare dacă sînt de faţă cunoscători în profunzime ai specificului acestei opere, dar aş vrea să dau totuşi cîteva detalii legate de dificultatea textului dantesc. Versurile Divinei Comedii sînt dispuse cîte trei, avem aşa-numitele terţine. Fiecare vers are unsprezece silabe, aşadar endecasilabul este măsura poemului. Există ceea ce se cheamă la terza rima, adică fiecare rimă se alternează de trei ori, după care e schimbată: vine succesiva, care se împleteşte cu precedenta şi lasă locul următoarei. Poemul are 14.230 de versuri. Toate au unsprezece silabe şi toate au cîte trei rime şi toate sînt grupate în terţine! Dar asta este doar dificultatea de suprafaţă. Pentru că Dante, în mod programatic, îşi expune mesajul pe mai multe paliere de semnificaţie. El o şi spune deschis, în tratatul de estetică Il Convivio (Ospăţul), unde arată că Biblia se citeşte pe patru niveluri: literal, alegoric, moral şi anagogic. Nivelul literal se află la suprafaţa textului. Nivelul alegoric e cel care ne trimite dincolo de sensul prim. Nivelul moral ne dă învăţătura de viaţă şi comportament. Nivelul anagogic ne oferă miezul creştin. Dante însuşi, în Divina Comedie, a vrut să creeze o replică la Biblie. Aşadar şi mesajul său va fi “supraetajat” pe patru niveluri, dar uneori vor fi chiar mai multe. Gîndiţi-vă, acum, la toate obstacolele de la suprafaţă, la felul în care pot fi ele redate minuţios în limba română. Iar apoi la dificultatea sensurilor propriu-zise, suprapuse. Avem o dublă provocare: sintagmatică (pe orizontală, la suprafaţă) şi paradigmatică (pe verticală, în profunzime).

            Datorită acestor lucruri, după cum – aş îndrăzni să spun – şi datorită unei insuficiente dezvoltări nuanţate a limbii române, nu a existat pînă la Coşbuc o traducere fidelă şi completă a Divinei Comedii. Au fost chiar voci care îşi manifestau dubiul că Dante ar putea fi vreodată transpus ca atare. “Poezia e intraductibil㔠– cunoaştem celebra axiomă, atît de contestabilă. Autorul a avut de înfruntat ostilitatea contemporanilor săi, care îi priveau Golgota ca pe o paradă, o sfidare nejustificată. Dar el nu s-a intimidat în faţa mentalităţilor, a neîncrederii celor din jur şi a reuşit să dea prima şi – pot s-o spun, din punctul meu personal şi subiectiv de vedere – cea mai bună traducere completă a Divinei Comedii în limba română.

            După George Coşbuc mai avem încă patru transpuneri integrale ale capodoperei danteşti, una în proză şi trei în versuri. Mai cunoscută este traducerea poetică a Etei Boeriu şi mai puţin s-a vorbit, din păcate, despre variantele Ion Ţundrea şi Giuseppe Cifarelli. Trebuie menţionată, în acelaşi timp, versiunea în proză ritmată a lui Alexandru Marcu. Dar, dintre toate, se desprinde cu evidenţă prima.

            Înainte de a mă referi efectiv la traducerea lui, aş vrea să mă opresc la un alt aspect al activităţii sale. În afara acestei linii, Coşbuc are o semnificativă preocupare de comentator al scrisului dantesc. Cum a ajuns aici? O ştim cu toţii prea bine, nu poţi traduce ceea ce nu cunoşti. Aşadar primul efort al lui Coşbuc a fost de a-l citi şi de a-l înţelege pe poetul italian. Şi nu-i efort mic să-l pricepi pe Dante. Sînt oameni care şi-au petrecut decenii cu o asemenea preocupare, datorită suprastratificării programatice a operei, din care fiecare preia cît poate, cît reuşeşte, cît îl ajută mintea, lecturile, inteligenţa, erudiţia şi simţul artistic. Întrucît scrie poezie, Dante se adresează creierului, dar în egală măsură şi sufletului. Vă daţi seama că de aici provine biblioteca impresionantă de comentarii. Deşi e vorba de un scriitor medieval, apar totuşi sub ochii noştri, săptămînal, noi şi noi cărţi despre el. Pentru că fiecare înţelege altceva, iar textul e construit ca o opera aperta, din care oricine poate să-şi ia ceea ce crede că e important. Şi Coşbuc şi-a luat ce-a crezut că este esenţial pentru el. În timp ce “asuda pe cărţi” (ca să folosim expresia lui Dante), şi-a dat seama că nu e încîntat de ceea ce citeşte. A reluat şi a studiat îndelung numeroasele comentarii italiene ale Divinei Comedii, care se ciocneau cap în cap, se disputau. Este o disciplină fascinantă aceasta, dantologia, întinsă de-a lungul secolelor. Coşbuc a rămas nemulţumit de ceea ce a cunoscut prin studiile sale. S-a certat, iar apoi chiar s-a luat la “trînt㔠cu dantologii şi şi-a spus că va oferi propria sa interpretare la Divina Comedie. Prin urmare s-a străduit mai bine de zece ani să-l traducă pe Dante, dar a încercat vreo cincisprezece ani să-l comenteze. Coşbuc e important ca traducător, dar e semnificativ şi în calitate de comentator dantesc. Sfidarea nu e mică în nici una din cele două direcţii. Pe ambele serii, avea de asumat o tradiţie prestigioasă şi o dificultate serioasă.

            Dacă e să mă refer la dantologul Coşbuc, o voi face cu toată sinceritatea de care pot să dau dovadă. El nu este, din păcate, un analist credibil pe ansamblul demersului său ştiinţific. Poetul este un pătimaş, este, aş spune – fără a vrea să-l supăr nici măcar postum – un exaltat. Îl iubeşte pe Dante în aşa măsură încît dialoghează cu el. Are caiete întregi pe care le umple cu comentarii. Îl tutuieşte. Îi bate cu beţigaşul sau îi laudă pe interpreţii săi. Este un spectacol fascinant, al unui dialog peste secole între două spirite măreţe, care parcă s-ar afla în aceeaşi încăpere şi s-ar disputa. Coşbuc are un ton polemic, ridică vocea, urlă în scris. Există manuscrise pe care le putem parcurge înţelegîndu-le chiar în acest mod. Îi ceartă pe dantologi, ale căror păreri nu le împărtăşeşte sau le contrazice. Îi persiflează necruţător, îi biciuie cu sarcasm. Această latură de activitate coşbuciană se poate citi ca un roman. E extrem de inspiratoare şi foarte generoasă pentru a-l cunoaşte pe el însuşi. Dar, din punct de vedere strict profesional, nu este afidabilă.

            De ce spun asta, cu toată transparenţa? Criticul literar, atunci cînd se află în faţa textului, e obligat să-şi păstreze totuşi sîngele rece. Poate să simpatizeze cu el, dar judecata va trebui să plece din creier (chiar dacă e susţinută de suflet). Trebuie să facă distincţia dintre afecţiunile şi antipatiile sale, pe de o parte, şi ceea ce-i spune intuiţia, pe de altă parte. Simţul estetic, da, are ceva de patimă într-însul, dar trebuie să aibă şi o doză consistentă de luciditate. Nu o spun eu, nu e o noutate, o ştim deja de la Titu Maiorescu. Or Coşbuc nu şi-a păstrat sîngele rece şi spiritul limpede. El s-a “certat” cu Dante, a “urlat” la dantologi. Este o aventură interesantă şi spune foarte multe despre poetul român. Dar nu ne ajută să înţelegem cu adevărat anumite lucruri din poemul italian.

            Să vă dau doar două exemple unde Coşbuc e uşor de contracarat, din păcate. El pune sub semnul îndoielii cronologia interioară a Divinei Comedii. Potrivit curentului general de interpretare, această călătorie iniţiatică, pe care personajul Dante o desfăşoară, se petrece în anul 1300, e contemporană cu Marele Jubileu proclamat de Papa Bonifaciu al VIII-lea. Este o călătorie iniţiatică, dar şi de purificare, pe care Dante, ca personaj, o întreprinde pentru a-şi regăsi credinţa, pentru a-şi mîntui sufletul. Pornind de aici, lucrurile se complică, nu are rost să insistăm mai mult acum. Ei bine, Coşbuc contestă cronologia respectivă. Călătoria, în opinia lui, s-ar fi petrecut cu doi ani mai devreme, în 1298, pentru că anii nu se numărau de la naşterea, ci de la zămislirea lui Isus, calendarul florentin avea mai puţine sau mai multe luni, ziua era mai lungă sau mai scurt㠖 şi de-acolo se pleacă pe pagini întregi, extrem de numeroase, de recalibrare a calendarului, de recalculare a timpului etc. Concluzia, repetată foarte agresiv, cu enorm patos polemic, este că anul călătoriei iniţiatice din Divina Comedie ar fi 1298. Este o ipoteză care, din păcate, e complet necreditabilă. Iar patima investită în demonstraţie e lipsită de o reală miză interpretativă.

            O altă idee – care de asemeni nu poate fi acceptat㠖 este legată de Beatrice. O ştim prea bine, Beatrice a fost femeia sublimă iubită de Dante. E sufletul care îl călăuzeşte în călătoria sa prin lumea de dincolo, îl preia la finele Purgatoriului şi-l îndrumă pe calea Paradisului. Dar Beatrice e totodată şi fetişcana de care Dante s-a îndrăgostit cînd avea nouă ani, pe care a revăzut-o cînd avea optsprezece. Cineva se va speria poate: cum adică, Dante s-a îndrăgostit de o fetiţă? Ceva nu e în regulă… Trebuie să ne amintim însă ce ziceam adineaori, că textul poate fi citit pe mai multe paliere. Pot să văd într-adevăr o copilă de nouă ani, întrezărită de Dante într-o biserică, dar pot să mă duc la simbologia cifrelor, să observ că 9 este echivalenul lui 3 x 3, care ne trimite la Sfînta Treime. Dacă Dante spune că iubita avea nouă ani, înseamnă că ea era perfecţiunea întruchipată, desăvîrşirea ridicată la cub. Atunci fata aceea nu va mai avea efectiv o vîrstă discutabilă (în ochii noştri, ai omului modern şi postmodern) pentru a stîrni sentimentele erotice, ci va constitui o trimitere alegorică. Iată cum Beatrice poate fi fetiţa de nouă ani, dar poate fi, în acelaşi timp, şi simbolul perfecţiunii. Va să zică Dante se exprimă la nivel literal – dar se exprimă şi la nivel alegoric, moral şi anagogic.

            Coşbuc însă contestă existenţa reală a acestei Beatrice Portinari, atestată ştiinţific în studiile dantologilor. El spune că toate sînt nişte fabulaţii. Beatrice ar fi o alegorie (e adevărat!). Beatrice ar fi simbolul graţiei şi al mîntuirii divine (e adevărat!). Dar Beatrice n-ar fi existat în realitate (ceea ce nu este adevărat!). Iată cum abordarea excesiv alegorică riscă să-l deformeze pe Dante. Impresia mea e că nu în direcţia aceasta trebuie să-l căutăm neapărat pe cel mai important Coşbuc.

 

*

 

            Cel mai mare serviciu pe care poetul român l-a făcut Divinei Comedii a fost, pur şi simplu, s-o traducă.

            Există la noi nefericitul nărav al receptării superficiale: lumea nu e pregătită să recunoască importanţa unei traduceri. Adesea e neglijat omul din umbră, care ne şopteşte la ureche, “pre limba noastră”, ceea ce drăguţul de autor povesteşte în carte. Avem impresia că intermedierea e doar o activitate banală, de rutină. Trecem cu dezinvoltură peste pagina de titlu şi nu ne pasă cine şi-o asumă. Or, în cazul de faţă, ar fi o nedreptate flagrantă să procedăm tot aşa, întrucît Coşbuc a depus o muncă enormă, de imensă valoare culturală. Este – repet – cea mai reuşită versiune românească a capodoperei danteşti.

            Trăsătura specifică a unei traduceri e dată de existenţa sa cronologică limitată. Ea se naşte, trăieşte şi moare. E în sintonie cu dezvoltarea limbii şi a societăţii. De pildă, probabil că nu mai sînt mulţi “clienţi” entuziaşti ai transpunerilor interbelice semnate de un Jul. Giurgea. Din ce cauză? Deoarece limba folosită în acea perioadă nu mai corespunde cu exprimarea de acum, mai diversificată, mai nuanţată. Cele mai multe traduceri de odinioară sînt azi perimate. Fiecare epocă trebuie să refacă, s㠓împrospăteze” ţinuta autohtonă a clasicilor literaturii universale. Coşbuc însă vine cu această versiune, publicată postum de Ramiro Ortiz, cu începere din 1924, şi constatăm că ea nu e nici în prezent depăşită. Cum e posibil oare? Dante recurge la un permanent amestec de arhaisme, regionalisme, latinisme, italienisme inventate etc. Iar Coşbuc asumă pariul de a-i călca fidel pe urme. Varianta sa este extrem de nuanţată, expresivă şi percutantă. Dar prima sa calitate e extraordinara precizie.

            Pe un palier al posibilităţilor de traducere valoroasă, la cei doi poli aş situa versiunea lui George Coşbuc şi cea a Etei Boeriu. Poeta clujeană aduce spre noi, contemporaneizează, transformă cuvintele autorului medieval în poezie modernă. În ce mă priveşte, nu-i împărtăşesc totuşi opţiunea. Consider că Dante ar trebui înţeles, în primul rînd, prin intermediul epocii sale. Poetul bistriţean a avut această abilitate de a călători în trecut, în căutarea originalului, şi de a recrea în multe locuri limba română, aşa cum marele florentin a creat limba italiană. Noul grai al Peninsulei s-a desprins de sub tutela latinei şi s-a diversificat prin 1200-1300, cînd Dante a conceput Divina Comedie. Pe de altă parte, româna literară s-a îmbogăţit şi a cîştigat în complexitate – orice s-ar spune – o dată cu Titu Maiorescu, în perioada marilor clasici, iar apoi în etapa interbelică. Aici este Athanorul limbii noastre. Iar Coşbuc şi-a asumat sfidarea de a recrea expresia artistică, mergînd după Dante, într-un context lingvistic diferit şi la o distanţă de cîteva secole. El îmbibă poezia de arhaisme, latinisme şi regionalisme, rămînînd totodată la o superbă fidelitate de atmosferă în traducerea sa.

            Aş vrea să-i exemplific performanţele, citînd versurile de la începutul Divinei Comedii, aşa cum sună în italiană, iar apoi la ce se ajunge sub înfăţişare românească. Sonoritatea e semnificativă, dar în primul rînd e importantă calitatea extraordinară a corespondenţei ideatice.

Nel mezzo del cammin di nostra vita

mi ritrovai per una selva oscura,

ché la diritta via era smarrita.

Ahi quanto a dir qual era è cosa dura
esta selva selvaggia e aspra e forte
che nel pensier rinova la paura!

Tant’è amara che poco è più morte;
ma per trattar del ben ch’i’ vi trovai,
dirò de l’altre cose ch’i’ v’ho scorte.

            Poetul român spune:

                                    Pe cînd e omu-n miezul vieţii lui

                        m-aflam într-o pădure-ntunecată,

                        căci dreapta mea cărare mi-o pierdui.

                                    Amar mi-e să vorbesc cît de-nfundată

                        pădure-a fost, încît de-a ei cumplire

                        gîndind la ea mi-e mintea-ncrîncenată!

                                    Un strop mai mult de-amar şi m-ar răpune!

                        dar pînă să v-arăt a mea scăpare,

                        eu de-alte stări văzute-n ea voi spune.

           

            Sînt de subliniat riguroasa adecvare a fiecărui vers la conţinutul originalului, respectarea topicii “şerpuite”, atît de inconfundabile, surprinzătoarea forţă expresivă a arhaismului (“a ei cumplire”), precum şi impactul sonor obţinut prin aliteraţie (consoana “m”). Poezia sună de parc-ar fi fost scrisă direct în limba română.

            În întreaga Divina Comedie există două pasaje cheie, de maxim dramatism şi tensiune sufletească. O dată avem momentul cînd Dante, ca personaj, ajunge în fundul Infernului şi îl vede pe Lucifer, regele diavolilor, Marele Rebel, Marele Ticălos al universului (cîntul XXXIV din Infern). La antipod găsim cîntul XXXIII din Paradis, cînd personajul Dante ajunge în vîrful axei cosmice, în faţa Bunului Dumnezeu. Călătorul e cuprins de exaltare şi de un sentiment sublim care îl conduce la transfigurare. Dumnezeu e raţiune, dar e totodată dincolo de raţiune. E mai mult decît un concept şi, aşadar, ceea ce depăşeşte conceptul nu poate fi exprimat. Dante are o tresărire de regret şi spune că aici i se termină cuvintele, e mai bine să păstreze tăcerea. Astfel se încheie Divina Comedie, în punctul său culminant din Paradis, cu elogiul iubirii absolute ce pune în mişcare soarele şi celelalte stele.

            Dar aş vrea să vă aduc sub ochi, în cele ce urmează, prima situaţie de tensiune exacerbată, întîlnirea cu Lucifer în Infern. Cuvintele nu-l mai ajută pe poetul mortificat, care se vede obligat să apeleze la “indulgenţa” cititorilor spre a-şi reconstrui, în propria lor imaginaţie, sentimentul de groază inexprimabilă:

                                    «Com’io divenni allor gelato e fioco,

                        nol dimandar, lettor, ch’i’ non lo scrivo,

                        però ch’ogni parlar sarebbe poco.

                                    Io non mori’ e non rimasi vivo:

                        pensa oggimai per te, s’hai fior d’ingegno,

                        qual io divenni, d’uno e d’altro privo.»

            Şi iată varianta genială a lui Coşbuc:

“De-a mea şi mută şi-ngheţată stare

să nu mă-ntrebi acum, şi nici n-o scriu,

căci nu-i cuvînt să poată spune-atare.

Eu n-am murit, dar n-am rămas nici viu;

socoţi, de ai vrun strop de duh în tine,

ce-am fost cînd fui cum n-aş mai vrea să fiu.”

            Forţa de impact a unor asemenea versuri sfidează orice explicaţie analitică. Aici îl găsim pe marele George Coşbuc, cel care ne stîrneşte şi azi cea mai sinceră admiraţie.

(Conferinţă susţinută în cadrul simpozionului “Fire de tort”,

Bistriţa, 15 decembrie 2006)