Laszlo
Alexandru
COŞBUC ŞI DANTE
Nu se īnşela cītuşi de puţin E. Lovinescu atunci
cīnd observa că orice operă literară īşi are viaţa
proprie, cu o ascensiune, un moment de glorie şi apoi, eventual, un
declin. Operele literare şi, prin derivaţie, autorii īnşişi
cunosc o evoluţie, pe măsura trecerii timpului. Unii pot să
dezamăgească ulterior (ne amintim de Ionel Teodoreanu sau Cezar
Petrescu, vedete ale scrisului romānesc de odinioară, dar care poate
că spun prea puţin īn zilele noastre). Alţii pot străluci
pe neaşteptate (şi primul exemplu care īmi vine īn minte este Bacovia,
care şi-a depăşit cu mult antumitatea īn postumitate. Nimeni
n-ar fi bănuit īn perioada interbelică ascensiunea fulminantă a
poeziei sale). Nu e inutil să ne īntrebăm care ar fi explicaţia
acestor sinuozităţi. Sīnt īncredinţat că un cuvīnt greu de
spus are contextul īn care opera literară e receptată. Experienţa
noastră cea de toate zilele, biografică, socială, politică,
īn general istorică, ne modelează lecturile şi conturează totodată
receptarea literaturii pe care o gustăm. Acum, īn decembrie 2006, ne
găsim la puţini paşi de integrarea civilizaţional vorbind
īn Uniunea Europeană, pe care cu toţii ne-o dorim. Sīnt convins că
şi noi, scriitorii, criticii literari, evaluatorii textului artistic sīntem
constrīnşi să ne adaptăm lecturile la noul gust care se
manifestă tot mai pregnant.
Venind concret la situaţia lui George
Coşbuc, acesta e perceput ca autorul rural, scriitorul ardelean, poetul
ţărănimii. Era o carte de vizită onorantă, pe care el
a şi onorat-o de-a lungul deceniilor. Au fost mai degrabă sporadice
liniile de receptare a unui Coşbuc-artist enciclopedist. Nu īncăpeau
sub aceeaşi pulpană imaginea rustică şi aceea poliglotă,
ele se situau īn contradicţie şi deranjau. Īn cunoscuta
bătălie dintre autohtonişti şi europenişti, mentorul Tribunei a fost revendicat mai
degrabă de una din tabere, şi anume de prima. Cred că a venit
vremea să punem īn evidenţă, cu voce deloc ezitantă,
existenţa unui alt Coşbuc. Latura sa surprinzătoare pentru
mine esenţială este aceasta: de scriitor european. Şi nu mă
gīndesc aici neapărat la traducerile sale din Homer sau Virgiliu,
aşadar nu atīt la clasicist, cīt la italienist.
Īntīlnirea lui Coşbuc cu literatura
italiană s-a făcut devreme, īn studenţie, la īndemnul tatălui său,
care īl ruga să-i descīlcească nişte texte ale unuia, Dante, care
vorbea despre Infern şi Paradis. Preot de ţară fiind, acela se
gīndea că e un subiect potrivit, cu care să-i mai sperie pe
păcătoşi īn timpul slujbei de duminică. Poetul a pus mīna
pe o ediţie īn limba germană din Divina
Comedie, pentru a-i face acest serviciu de intermediere tatălui
său. A rămas atīt de fascinat de ceea ce a citit acolo, īncīt a fost
ca o vrajă blestemată, care l-a cucerit pe toată viaţa. După
ediţia germană a Infernului,
căreia s-a străduit să-i dea o echivalenţă īn limba
romānă, şi-a dat seama că nu e o abordare profesionistă
să-l traduci pe Dante prin intermediari. Şi atunci a cumpărat diverse
ediţii, gramatici, pentru a cunoaşte mai bine limba Peninsulei. A
făcut chiar o călătorie de studii īn Italia, la īnceputul
secolului al XX-lea. Dante i-a fost călăuză īn
īnvăţarea italienei. Apoi a purces la traducerea capodoperei care i-a
captivat atenţia timp de decenii.
Cu George Coşbuc sīntem la prima
transpunere integrală şi extraordinar de fidelă a īntregii Divine Comedii. Īmi cer iertare
dacă sīnt de faţă cunoscători īn profunzime ai specificului
acestei opere, dar aş vrea să dau totuşi cīteva detalii legate
de dificultatea textului dantesc. Versurile Divinei
Comedii sīnt dispuse cīte trei, avem aşa-numitele terţine. Fiecare vers are unsprezece silabe, aşadar endecasilabul este măsura poemului.
Există ceea ce se cheamă la
terza rima, adică fiecare rimă se alternează de trei ori,
după care e schimbată: vine succesiva, care se īmpleteşte cu
precedenta şi lasă locul următoarei. Poemul are 14.230 de
versuri. Toate au unsprezece silabe şi toate au cīte trei rime şi
toate sīnt grupate īn terţine! Dar asta este doar dificultatea de
suprafaţă. Pentru că Dante, īn mod programatic, īşi expune mesajul
pe mai multe paliere de semnificaţie. El o şi spune deschis, īn tratatul
de estetică Il Convivio (Ospăţul), unde arată că
Biblia se citeşte pe patru niveluri: literal,
alegoric, moral şi anagogic. Nivelul
literal se află la suprafaţa textului. Nivelul alegoric e cel care ne
trimite dincolo de sensul prim. Nivelul moral ne dă
īnvăţătura de viaţă şi comportament. Nivelul
anagogic ne oferă miezul creştin. Dante īnsuşi, īn Divina Comedie, a vrut să creeze o
replică la Biblie. Aşadar şi mesajul său va fi
supraetajat pe patru niveluri, dar uneori vor fi chiar mai multe. Gīndiţi-vă,
acum, la toate obstacolele de la suprafaţă, la felul īn care pot fi ele
redate minuţios īn limba romānă. Iar apoi la dificultatea sensurilor
propriu-zise, suprapuse. Avem o dublă provocare: sintagmatică (pe
orizontală, la suprafaţă) şi paradigmatică (pe
verticală, īn profunzime).
Datorită acestor lucruri, după
cum aş īndrăzni să spun şi datorită unei insuficiente
dezvoltări nuanţate a limbii romāne, nu a existat pīnă la
Coşbuc o traducere fidelă şi completă a Divinei Comedii. Au fost chiar voci care
īşi manifestau dubiul că Dante ar putea fi vreodată transpus ca
atare. Poezia e intraductibilă cunoaştem celebra axiomă,
atīt de contestabilă. Autorul a avut de īnfruntat ostilitatea
contemporanilor săi, care īi priveau Golgota ca pe o paradă, o sfidare
nejustificată. Dar el nu s-a intimidat īn faţa mentalităţilor,
a neīncrederii celor din jur şi a reuşit să dea prima şi
pot s-o spun, din punctul meu personal şi subiectiv de vedere cea mai
bună traducere completă a Divinei
Comedii īn limba romānă.
După George Coşbuc mai avem
īncă patru transpuneri integrale ale capodoperei danteşti, una īn proză
şi trei īn versuri. Mai cunoscută este traducerea poetică a Etei Boeriu
şi mai puţin s-a vorbit, din păcate, despre variantele Ion Ţundrea
şi Giuseppe Cifarelli. Trebuie menţionată, īn acelaşi timp,
versiunea īn proză ritmată a lui Alexandru Marcu. Dar, dintre toate, se
desprinde cu evidenţă prima.
Īnainte de a mă referi efectiv la
traducerea lui, aş vrea să mă opresc la un alt aspect al
activităţii sale. Īn afara acestei linii, Coşbuc are o semnificativă
preocupare de comentator al scrisului dantesc. Cum a ajuns aici? O ştim cu toţii
prea bine, nu poţi traduce ceea ce nu cunoşti. Aşadar primul efort
al lui Coşbuc a fost de a-l citi şi de a-l īnţelege pe poetul
italian. Şi nu-i efort mic să-l pricepi pe Dante. Sīnt oameni care
şi-au petrecut decenii cu o asemenea preocupare, datorită
suprastratificării programatice a operei, din care fiecare preia cīt
poate, cīt reuşeşte, cīt īl ajută mintea, lecturile,
inteligenţa, erudiţia şi simţul artistic. Īntrucīt scrie poezie,
Dante se adresează creierului, dar īn egală măsură şi
sufletului. Vă daţi seama că de aici provine biblioteca impresionantă
de comentarii. Deşi e vorba de un scriitor medieval, apar totuşi sub
ochii noştri, săptămīnal, noi şi noi cărţi despre
el. Pentru că fiecare īnţelege altceva, iar textul e construit ca o opera aperta, din care oricine poate
să-şi ia ceea ce crede că e important. Şi Coşbuc
şi-a luat ce-a crezut că este esenţial pentru el. Īn timp ce
asuda pe cărţi (ca să folosim expresia lui Dante), şi-a
dat seama că nu e īncīntat de ceea ce citeşte. A reluat şi a
studiat īndelung numeroasele comentarii italiene ale Divinei Comedii, care se ciocneau cap īn cap, se disputau. Este o
disciplină fascinantă aceasta, dantologia, īntinsă de-a lungul
secolelor. Coşbuc a rămas nemulţumit de ceea ce a cunoscut prin
studiile sale. S-a certat, iar apoi chiar s-a luat la trīntă cu
dantologii şi şi-a spus că va oferi propria sa interpretare la Divina Comedie. Prin urmare s-a
străduit mai bine de zece ani să-l traducă pe Dante, dar a īncercat
vreo cincisprezece ani să-l comenteze. Coşbuc e important ca
traducător, dar e semnificativ şi īn calitate de comentator dantesc. Sfidarea
nu e mică īn nici una din cele două direcţii. Pe ambele serii,
avea de asumat o tradiţie prestigioasă şi o dificultate
serioasă.
Dacă e să mă refer la
dantologul Coşbuc, o voi face cu toată sinceritatea de care pot să dau
dovadă. El nu este, din păcate, un analist credibil pe ansamblul demersului
său ştiinţific. Poetul este un pătimaş, este, aş spune
fără a vrea să-l supăr nici măcar postum un exaltat. Īl
iubeşte pe Dante īn aşa măsură īncīt dialoghează cu el. Are caiete
īntregi pe care le umple cu comentarii. Īl tutuieşte. Īi bate cu
beţigaşul sau īi laudă pe interpreţii săi. Este un spectacol
fascinant, al unui dialog peste secole īntre două spirite
măreţe, care parcă s-ar afla īn aceeaşi īncăpere
şi s-ar disputa. Coşbuc are un ton polemic, ridică vocea,
urlă īn scris. Există manuscrise pe care le putem parcurge īnţelegīndu-le
chiar īn acest mod. Īi ceartă pe dantologi, ale căror păreri nu
le īmpărtăşeşte sau le contrazice. Īi persiflează
necruţător, īi biciuie cu sarcasm. Această latură de
activitate coşbuciană se poate citi ca un roman. E extrem de inspiratoare
şi foarte generoasă pentru a-l cunoaşte pe el īnsuşi. Dar,
din punct de vedere strict profesional, nu este afidabilă.
De ce spun asta, cu toată
transparenţa? Criticul literar, atunci cīnd se află īn faţa textului, e
obligat să-şi păstreze totuşi sīngele rece. Poate să simpatizeze
cu el, dar judecata va trebui să plece din creier (chiar dacă e
susţinută de suflet). Trebuie să facă distincţia dintre
afecţiunile şi antipatiile sale, pe de o parte, şi ceea ce-i
spune intuiţia, pe de altă parte. Simţul estetic, da, are ceva
de patimă īntr-īnsul, dar trebuie să aibă şi o doză
consistentă de luciditate. Nu o spun eu, nu e o noutate, o ştim deja
de la Titu Maiorescu. Or Coşbuc nu şi-a păstrat sīngele rece
şi spiritul limpede. El s-a certat cu Dante, a urlat la dantologi. Este
o aventură interesantă şi spune foarte multe despre poetul romān.
Dar nu ne ajută să īnţelegem cu adevărat anumite lucruri din
poemul italian.
Să vă dau doar două exemple
unde Coşbuc e uşor de contracarat, din păcate. El pune sub semnul īndoielii
cronologia interioară a Divinei
Comedii. Potrivit curentului general de interpretare, această
călătorie iniţiatică, pe care personajul Dante o
desfăşoară, se petrece īn anul 1300, e contemporană cu
Marele Jubileu proclamat de Papa Bonifaciu al VIII-lea. Este o
călătorie iniţiatică, dar şi de purificare, pe care
Dante, ca personaj, o īntreprinde pentru a-şi regăsi credinţa,
pentru a-şi mīntui sufletul. Pornind de aici, lucrurile se complică,
nu are rost să insistăm mai mult acum. Ei bine, Coşbuc
contestă cronologia respectivă. Călătoria, īn opinia lui, s-ar
fi petrecut cu doi ani mai devreme, īn 1298, pentru că anii nu se numărau
de la naşterea, ci de la zămislirea lui Isus, calendarul florentin avea
mai puţine sau mai multe luni, ziua era mai lungă sau mai scurtă
şi de-acolo se pleacă pe pagini īntregi, extrem de numeroase, de
recalibrare a calendarului, de recalculare a timpului etc. Concluzia,
repetată foarte agresiv, cu enorm patos polemic, este că anul
călătoriei iniţiatice din Divina
Comedie ar fi 1298. Este o ipoteză care, din păcate, e complet
necreditabilă. Iar patima investită īn demonstraţie e lipsită
de o reală miză interpretativă.
O altă idee care de asemeni nu poate
fi acceptată este legată de Beatrice. O ştim prea bine, Beatrice a fost
femeia sublimă iubită de Dante. E sufletul care īl călăuzeşte
īn călătoria sa prin lumea de dincolo, īl preia la finele
Purgatoriului şi-l īndrumă pe calea Paradisului. Dar Beatrice e
totodată şi fetişcana de care Dante s-a īndrăgostit cīnd
avea nouă ani, pe care a revăzut-o cīnd avea optsprezece. Cineva se
va speria poate: cum adică, Dante s-a īndrăgostit de o
fetiţă? Ceva nu e īn regulă
Trebuie să ne amintim īnsă
ce ziceam adineaori, că textul poate fi citit pe mai multe paliere. Pot să
văd īntr-adevăr o copilă de nouă ani, īntrezărită
de Dante īntr-o biserică, dar pot să mă duc la simbologia
cifrelor, să observ că 9 este echivalenul lui 3 x 3, care ne trimite
la Sfīnta Treime. Dacă Dante spune că iubita avea nouă ani, īnseamnă
că ea era perfecţiunea īntruchipată, desăvīrşirea ridicată
la cub. Atunci fata aceea nu va mai avea efectiv o vīrstă discutabilă
(īn ochii noştri, ai omului modern şi postmodern) pentru a stīrni
sentimentele erotice, ci va constitui o trimitere alegorică. Iată cum
Beatrice poate fi fetiţa de nouă ani, dar poate fi, īn acelaşi
timp, şi simbolul perfecţiunii. Va să zică Dante se
exprimă la nivel literal dar se exprimă şi la nivel alegoric,
moral şi anagogic.
Coşbuc īnsă contestă
existenţa reală a acestei Beatrice Portinari, atestată ştiinţific
īn studiile dantologilor. El spune că toate sīnt nişte fabulaţii. Beatrice
ar fi o alegorie (e adevărat!). Beatrice ar fi simbolul graţiei şi
al mīntuirii divine (e adevărat!). Dar Beatrice n-ar fi existat īn
realitate (ceea ce nu este adevărat!). Iată cum abordarea excesiv
alegorică riscă să-l deformeze pe Dante. Impresia mea e că
nu īn direcţia aceasta trebuie să-l căutăm neapărat pe
cel mai important Coşbuc.
*
Cel mai mare serviciu pe care poetul romān
l-a făcut Divinei Comedii a fost, pur şi
simplu, s-o traducă.
Există la noi nefericitul nărav al
receptării superficiale: lumea nu e pregătită să recunoască
importanţa unei traduceri. Adesea e neglijat omul din umbră, care ne
şopteşte la ureche, pre limba noastră, ceea ce
drăguţul de autor povesteşte īn carte. Avem impresia că
intermedierea e doar o activitate banală, de rutină. Trecem cu
dezinvoltură peste pagina de titlu şi nu ne pasă cine şi-o
asumă. Or, īn cazul de faţă, ar fi o nedreptate flagrantă
să procedăm tot aşa, īntrucīt Coşbuc a depus o muncă
enormă, de imensă valoare culturală. Este repet cea mai
reuşită versiune romānească a capodoperei danteşti.
Trăsătura specifică a unei
traduceri e dată de existenţa sa cronologică limitată. Ea se
naşte, trăieşte şi moare. E īn sintonie cu dezvoltarea
limbii şi a societăţii. De pildă, probabil că nu mai
sīnt mulţi clienţi entuziaşti ai transpunerilor interbelice
semnate de un Jul. Giurgea. Din ce cauză? Deoarece limba folosită īn
acea perioadă nu mai corespunde cu exprimarea de acum, mai
diversificată, mai nuanţată. Cele mai multe traduceri de
odinioară sīnt azi perimate. Fiecare epocă trebuie să
refacă, să īmprospăteze ţinuta autohtonă a
clasicilor literaturii universale. Coşbuc īnsă vine cu această
versiune, publicată postum de Ramiro Ortiz, cu īncepere din 1924, şi
constatăm că ea nu e nici īn prezent depăşită. Cum e
posibil oare? Dante recurge la un permanent amestec de arhaisme, regionalisme,
latinisme, italienisme inventate etc. Iar Coşbuc asumă pariul de a-i
călca fidel pe urme. Varianta sa este extrem de nuanţată,
expresivă şi percutantă. Dar prima sa calitate e extraordinara
precizie.
Pe un palier al posibilităţilor
de traducere valoroasă, la cei doi poli aş situa versiunea lui George Coşbuc
şi cea a Etei Boeriu. Poeta clujeană aduce spre noi,
contemporaneizează, transformă cuvintele autorului medieval īn poezie
modernă. Īn ce mă priveşte, nu-i īmpărtăşesc
totuşi opţiunea. Consider că Dante ar trebui īnţeles, īn
primul rīnd, prin intermediul epocii sale. Poetul bistriţean a avut
această abilitate de a călători īn trecut, īn căutarea
originalului, şi de a recrea īn multe locuri limba romānă, aşa
cum marele florentin a creat limba italiană. Noul grai al Peninsulei s-a
desprins de sub tutela latinei şi s-a diversificat prin 1200-1300, cīnd
Dante a conceput Divina Comedie. Pe
de altă parte, romāna literară s-a īmbogăţit şi a
cīştigat īn complexitate orice s-ar spune o dată cu Titu
Maiorescu, īn perioada marilor clasici, iar apoi īn etapa interbelică.
Aici este Athanorul limbii noastre. Iar Coşbuc şi-a asumat sfidarea
de a recrea expresia artistică, mergīnd după Dante, īntr-un context
lingvistic diferit şi la o distanţă de cīteva secole. El
īmbibă poezia de arhaisme, latinisme şi regionalisme, rămīnīnd
totodată la o superbă fidelitate de atmosferă īn traducerea sa.
Aş vrea să-i exemplific
performanţele, citīnd versurile de la īnceputul Divinei Comedii,
aşa cum sună īn italiană, iar apoi la ce se ajunge sub
īnfăţişare romānească. Sonoritatea e semnificativă,
dar īn primul rīnd e importantă calitatea extraordinară a corespondenţei
ideatice.
Nel mezzo del
cammin di nostra vita
mi ritrovai
per una selva oscura,
ché la diritta
via era smarrita.
Ahi quanto a
dir qual era č cosa dura
esta selva selvaggia e aspra e forte
che nel pensier rinova la paura!
Tantč amara
che poco č pił morte;
ma per trattar del ben chi vi trovai,
dirņ de laltre cose chi vho scorte.
Poetul romān spune:
Pe cīnd e omu-n miezul vieţii lui
m-aflam īntr-o pădure-ntunecată,
căci dreapta mea cărare mi-o
pierdui.
Amar mi-e să vorbesc cīt
de-nfundată
pădure-a fost, īncīt de-a ei cumplire
gīndind la ea mi-e mintea-ncrīncenată!
Un strop mai mult de-amar şi
m-ar răpune!
dar pīnă să v-arăt a mea
scăpare,
eu de-alte stări văzute-n ea voi
spune.
Sīnt de subliniat
riguroasa adecvare a fiecărui vers la conţinutul originalului,
respectarea topicii şerpuite, atīt de inconfundabile,
surprinzătoarea forţă expresivă a arhaismului (a
ei cumplire), precum şi
impactul sonor obţinut prin aliteraţie (consoana m). Poezia
sună de parc-ar fi fost scrisă direct īn limba romānă.
Īn īntreaga Divina Comedie există
două pasaje cheie, de maxim dramatism şi tensiune sufletească. O dată
avem momentul cīnd Dante, ca personaj, ajunge īn fundul Infernului şi īl vede
pe Lucifer, regele diavolilor, Marele Rebel, Marele Ticălos al universului
(cīntul XXXIV din Infern). La antipod
găsim cīntul XXXIII din Paradis,
cīnd personajul Dante ajunge īn vīrful axei cosmice, īn faţa Bunului
Dumnezeu. Călătorul e cuprins de exaltare şi de un sentiment
sublim care īl conduce la transfigurare. Dumnezeu e raţiune, dar e
totodată dincolo de raţiune. E mai mult decīt un concept şi,
aşadar, ceea ce depăşeşte conceptul nu poate fi exprimat.
Dante are o tresărire de regret şi spune că aici i se
termină cuvintele, e mai bine să păstreze tăcerea. Astfel
se īncheie Divina Comedie, īn punctul
său culminant din Paradis, cu
elogiul iubirii absolute ce pune īn mişcare soarele şi celelalte
stele.
Dar aş vrea să
vă aduc sub ochi, īn cele ce urmează, prima situaţie de tensiune
exacerbată, īntīlnirea cu Lucifer īn Infern.
Cuvintele nu-l mai ajută pe poetul mortificat, care se vede obligat
să apeleze la indulgenţa cititorilor spre a-şi reconstrui, īn
propria lor imaginaţie, sentimentul de groază inexprimabilă:
«Comio divenni allor gelato e fioco,
nol dimandar, lettor, chi non lo
scrivo,
perņ
chogni parlar sarebbe poco.
Io
non mori e non rimasi vivo:
pensa
oggimai per te, shai fior dingegno,
qual io divenni, duno e daltro privo.»
Şi
iată varianta genială a lui Coşbuc:
De-a mea şi mută
şi-ngheţată stare
să nu mă-ntrebi acum, şi
nici n-o scriu,
căci nu-i cuvīnt să poată
spune-atare.
Eu n-am murit, dar n-am rămas nici viu;
socoţi, de ai vrun strop de duh īn
tine,
ce-am fost cīnd fui cum n-aş mai
vrea să fiu.
Forţa de impact a unor asemenea
versuri sfidează orice explicaţie analitică. Aici īl găsim
pe marele George Coşbuc, cel care ne stīrneşte şi azi cea mai
sinceră admiraţie.
(Conferinţă
susţinută īn cadrul simpozionului Fire de tort,
Bistriţa, 15 decembrie 2006)