Laszlo Alexandru

 

COŞBUC ŞI DANTE

 

 

            Nu se īnşela cītuşi de puţin E. Lovinescu atunci cīnd observa că orice operă literară īşi are viaţa proprie, cu o ascensiune, un moment de glorie şi apoi, eventual, un declin. Operele literare şi, prin derivaţie, autorii īnşişi cunosc o evoluţie, pe măsura trecerii timpului. Unii pot să dezamăgească ulterior (ne amintim de Ionel Teodoreanu sau Cezar Petrescu, vedete ale scrisului romānesc de odinioară, dar care poate că spun prea puţin īn zilele noastre). Alţii pot străluci pe neaşteptate (şi primul exemplu care īmi vine īn minte este Bacovia, care şi-a depăşit cu mult antumitatea īn postumitate. Nimeni n-ar fi bănuit īn perioada interbelică ascensiunea fulminantă a poeziei sale). Nu e inutil să ne īntrebăm care ar fi explicaţia acestor sinuozităţi. Sīnt īncredinţat că un cuvīnt greu de spus are contextul īn care opera literară e receptată. Experienţa noastră cea de toate zilele, biografică, socială, politică, īn general istorică, ne modelează lecturile şi conturează totodată receptarea literaturii pe care o gustăm. Acum, īn decembrie 2006, ne găsim la puţini paşi de integrarea – civilizaţional vorbind – īn Uniunea Europeană, pe care cu toţii ne-o dorim. Sīnt convins că şi noi, scriitorii, criticii literari, evaluatorii textului artistic sīntem constrīnşi să ne adaptăm lecturile la noul gust care se manifestă tot mai pregnant.

            Venind concret la situaţia lui George Coşbuc, acesta e perceput ca autorul rural, scriitorul ardelean, poetul ţărănimii. Era o carte de vizită onorantă, pe care el a şi onorat-o de-a lungul deceniilor. Au fost mai degrabă sporadice liniile de receptare a unui Coşbuc-artist enciclopedist. Nu īncăpeau sub aceeaşi pulpană imaginea rustică şi aceea poliglotă, ele se situau īn contradicţie şi deranjau. Īn cunoscuta bătălie dintre autohtonişti şi europenişti, mentorul Tribunei a fost revendicat mai degrabă de una din tabere, şi anume de prima. Cred că a venit vremea să punem īn evidenţă, cu voce deloc ezitantă, existenţa unui alt Coşbuc. Latura sa surprinzătoare – pentru mine esenţial㠖 este aceasta: de scriitor european. Şi nu mă gīndesc aici neapărat la traducerile sale din Homer sau Virgiliu, aşadar nu atīt la clasicist, cīt la italienist.

            Īntīlnirea lui Coşbuc cu literatura italiană s-a făcut devreme, īn studenţie, la īndemnul tatălui său, care īl ruga să-i descīlcească nişte texte ale unuia, Dante, care vorbea despre Infern şi Paradis. Preot de ţară fiind, acela se gīndea că e un subiect potrivit, cu care să-i mai sperie pe păcătoşi īn timpul slujbei de duminică. Poetul a pus mīna pe o ediţie īn limba germană din Divina Comedie, pentru a-i face acest serviciu de intermediere tatălui său. A rămas atīt de fascinat de ceea ce a citit acolo, īncīt a fost ca o vrajă blestemată, care l-a cucerit pe toată viaţa. După ediţia germană a Infernului, căreia s-a străduit să-i dea o echivalenţă īn limba romānă, şi-a dat seama că nu e o abordare profesionistă să-l traduci pe Dante prin intermediari. Şi atunci a cumpărat diverse ediţii, gramatici, pentru a cunoaşte mai bine limba Peninsulei. A făcut chiar o călătorie de studii īn Italia, la īnceputul secolului al XX-lea. Dante i-a fost călăuză īn īnvăţarea italienei. Apoi a purces la traducerea capodoperei care i-a captivat atenţia timp de decenii.

            Cu George Coşbuc sīntem la prima transpunere integrală şi extraordinar de fidelă a īntregii Divine Comedii. Īmi cer iertare dacă sīnt de faţă cunoscători īn profunzime ai specificului acestei opere, dar aş vrea să dau totuşi cīteva detalii legate de dificultatea textului dantesc. Versurile Divinei Comedii sīnt dispuse cīte trei, avem aşa-numitele terţine. Fiecare vers are unsprezece silabe, aşadar endecasilabul este măsura poemului. Există ceea ce se cheamă la terza rima, adică fiecare rimă se alternează de trei ori, după care e schimbată: vine succesiva, care se īmpleteşte cu precedenta şi lasă locul următoarei. Poemul are 14.230 de versuri. Toate au unsprezece silabe şi toate au cīte trei rime şi toate sīnt grupate īn terţine! Dar asta este doar dificultatea de suprafaţă. Pentru că Dante, īn mod programatic, īşi expune mesajul pe mai multe paliere de semnificaţie. El o şi spune deschis, īn tratatul de estetică Il Convivio (Ospăţul), unde arată că Biblia se citeşte pe patru niveluri: literal, alegoric, moral şi anagogic. Nivelul literal se află la suprafaţa textului. Nivelul alegoric e cel care ne trimite dincolo de sensul prim. Nivelul moral ne dă īnvăţătura de viaţă şi comportament. Nivelul anagogic ne oferă miezul creştin. Dante īnsuşi, īn Divina Comedie, a vrut să creeze o replică la Biblie. Aşadar şi mesajul său va fi “supraetajat” pe patru niveluri, dar uneori vor fi chiar mai multe. Gīndiţi-vă, acum, la toate obstacolele de la suprafaţă, la felul īn care pot fi ele redate minuţios īn limba romānă. Iar apoi la dificultatea sensurilor propriu-zise, suprapuse. Avem o dublă provocare: sintagmatică (pe orizontală, la suprafaţă) şi paradigmatică (pe verticală, īn profunzime).

            Datorită acestor lucruri, după cum – aş īndrăzni să spun – şi datorită unei insuficiente dezvoltări nuanţate a limbii romāne, nu a existat pīnă la Coşbuc o traducere fidelă şi completă a Divinei Comedii. Au fost chiar voci care īşi manifestau dubiul că Dante ar putea fi vreodată transpus ca atare. “Poezia e intraductibil㔠– cunoaştem celebra axiomă, atīt de contestabilă. Autorul a avut de īnfruntat ostilitatea contemporanilor săi, care īi priveau Golgota ca pe o paradă, o sfidare nejustificată. Dar el nu s-a intimidat īn faţa mentalităţilor, a neīncrederii celor din jur şi a reuşit să dea prima şi – pot s-o spun, din punctul meu personal şi subiectiv de vedere – cea mai bună traducere completă a Divinei Comedii īn limba romānă.

            După George Coşbuc mai avem īncă patru transpuneri integrale ale capodoperei danteşti, una īn proză şi trei īn versuri. Mai cunoscută este traducerea poetică a Etei Boeriu şi mai puţin s-a vorbit, din păcate, despre variantele Ion Ţundrea şi Giuseppe Cifarelli. Trebuie menţionată, īn acelaşi timp, versiunea īn proză ritmată a lui Alexandru Marcu. Dar, dintre toate, se desprinde cu evidenţă prima.

            Īnainte de a mă referi efectiv la traducerea lui, aş vrea să mă opresc la un alt aspect al activităţii sale. Īn afara acestei linii, Coşbuc are o semnificativă preocupare de comentator al scrisului dantesc. Cum a ajuns aici? O ştim cu toţii prea bine, nu poţi traduce ceea ce nu cunoşti. Aşadar primul efort al lui Coşbuc a fost de a-l citi şi de a-l īnţelege pe poetul italian. Şi nu-i efort mic să-l pricepi pe Dante. Sīnt oameni care şi-au petrecut decenii cu o asemenea preocupare, datorită suprastratificării programatice a operei, din care fiecare preia cīt poate, cīt reuşeşte, cīt īl ajută mintea, lecturile, inteligenţa, erudiţia şi simţul artistic. Īntrucīt scrie poezie, Dante se adresează creierului, dar īn egală măsură şi sufletului. Vă daţi seama că de aici provine biblioteca impresionantă de comentarii. Deşi e vorba de un scriitor medieval, apar totuşi sub ochii noştri, săptămīnal, noi şi noi cărţi despre el. Pentru că fiecare īnţelege altceva, iar textul e construit ca o opera aperta, din care oricine poate să-şi ia ceea ce crede că e important. Şi Coşbuc şi-a luat ce-a crezut că este esenţial pentru el. Īn timp ce “asuda pe cărţi” (ca să folosim expresia lui Dante), şi-a dat seama că nu e īncīntat de ceea ce citeşte. A reluat şi a studiat īndelung numeroasele comentarii italiene ale Divinei Comedii, care se ciocneau cap īn cap, se disputau. Este o disciplină fascinantă aceasta, dantologia, īntinsă de-a lungul secolelor. Coşbuc a rămas nemulţumit de ceea ce a cunoscut prin studiile sale. S-a certat, iar apoi chiar s-a luat la “trīnt㔠cu dantologii şi şi-a spus că va oferi propria sa interpretare la Divina Comedie. Prin urmare s-a străduit mai bine de zece ani să-l traducă pe Dante, dar a īncercat vreo cincisprezece ani să-l comenteze. Coşbuc e important ca traducător, dar e semnificativ şi īn calitate de comentator dantesc. Sfidarea nu e mică īn nici una din cele două direcţii. Pe ambele serii, avea de asumat o tradiţie prestigioasă şi o dificultate serioasă.

            Dacă e să mă refer la dantologul Coşbuc, o voi face cu toată sinceritatea de care pot să dau dovadă. El nu este, din păcate, un analist credibil pe ansamblul demersului său ştiinţific. Poetul este un pătimaş, este, aş spune – fără a vrea să-l supăr nici măcar postum – un exaltat. Īl iubeşte pe Dante īn aşa măsură īncīt dialoghează cu el. Are caiete īntregi pe care le umple cu comentarii. Īl tutuieşte. Īi bate cu beţigaşul sau īi laudă pe interpreţii săi. Este un spectacol fascinant, al unui dialog peste secole īntre două spirite măreţe, care parcă s-ar afla īn aceeaşi īncăpere şi s-ar disputa. Coşbuc are un ton polemic, ridică vocea, urlă īn scris. Există manuscrise pe care le putem parcurge īnţelegīndu-le chiar īn acest mod. Īi ceartă pe dantologi, ale căror păreri nu le īmpărtăşeşte sau le contrazice. Īi persiflează necruţător, īi biciuie cu sarcasm. Această latură de activitate coşbuciană se poate citi ca un roman. E extrem de inspiratoare şi foarte generoasă pentru a-l cunoaşte pe el īnsuşi. Dar, din punct de vedere strict profesional, nu este afidabilă.

            De ce spun asta, cu toată transparenţa? Criticul literar, atunci cīnd se află īn faţa textului, e obligat să-şi păstreze totuşi sīngele rece. Poate să simpatizeze cu el, dar judecata va trebui să plece din creier (chiar dacă e susţinută de suflet). Trebuie să facă distincţia dintre afecţiunile şi antipatiile sale, pe de o parte, şi ceea ce-i spune intuiţia, pe de altă parte. Simţul estetic, da, are ceva de patimă īntr-īnsul, dar trebuie să aibă şi o doză consistentă de luciditate. Nu o spun eu, nu e o noutate, o ştim deja de la Titu Maiorescu. Or Coşbuc nu şi-a păstrat sīngele rece şi spiritul limpede. El s-a “certat” cu Dante, a “urlat” la dantologi. Este o aventură interesantă şi spune foarte multe despre poetul romān. Dar nu ne ajută să īnţelegem cu adevărat anumite lucruri din poemul italian.

            Să vă dau doar două exemple unde Coşbuc e uşor de contracarat, din păcate. El pune sub semnul īndoielii cronologia interioară a Divinei Comedii. Potrivit curentului general de interpretare, această călătorie iniţiatică, pe care personajul Dante o desfăşoară, se petrece īn anul 1300, e contemporană cu Marele Jubileu proclamat de Papa Bonifaciu al VIII-lea. Este o călătorie iniţiatică, dar şi de purificare, pe care Dante, ca personaj, o īntreprinde pentru a-şi regăsi credinţa, pentru a-şi mīntui sufletul. Pornind de aici, lucrurile se complică, nu are rost să insistăm mai mult acum. Ei bine, Coşbuc contestă cronologia respectivă. Călătoria, īn opinia lui, s-ar fi petrecut cu doi ani mai devreme, īn 1298, pentru că anii nu se numărau de la naşterea, ci de la zămislirea lui Isus, calendarul florentin avea mai puţine sau mai multe luni, ziua era mai lungă sau mai scurt㠖 şi de-acolo se pleacă pe pagini īntregi, extrem de numeroase, de recalibrare a calendarului, de recalculare a timpului etc. Concluzia, repetată foarte agresiv, cu enorm patos polemic, este că anul călătoriei iniţiatice din Divina Comedie ar fi 1298. Este o ipoteză care, din păcate, e complet necreditabilă. Iar patima investită īn demonstraţie e lipsită de o reală miză interpretativă.

            O altă idee – care de asemeni nu poate fi acceptat㠖 este legată de Beatrice. O ştim prea bine, Beatrice a fost femeia sublimă iubită de Dante. E sufletul care īl călăuzeşte īn călătoria sa prin lumea de dincolo, īl preia la finele Purgatoriului şi-l īndrumă pe calea Paradisului. Dar Beatrice e totodată şi fetişcana de care Dante s-a īndrăgostit cīnd avea nouă ani, pe care a revăzut-o cīnd avea optsprezece. Cineva se va speria poate: cum adică, Dante s-a īndrăgostit de o fetiţă? Ceva nu e īn regulă… Trebuie să ne amintim īnsă ce ziceam adineaori, că textul poate fi citit pe mai multe paliere. Pot să văd īntr-adevăr o copilă de nouă ani, īntrezărită de Dante īntr-o biserică, dar pot să mă duc la simbologia cifrelor, să observ că 9 este echivalenul lui 3 x 3, care ne trimite la Sfīnta Treime. Dacă Dante spune că iubita avea nouă ani, īnseamnă că ea era perfecţiunea īntruchipată, desăvīrşirea ridicată la cub. Atunci fata aceea nu va mai avea efectiv o vīrstă discutabilă (īn ochii noştri, ai omului modern şi postmodern) pentru a stīrni sentimentele erotice, ci va constitui o trimitere alegorică. Iată cum Beatrice poate fi fetiţa de nouă ani, dar poate fi, īn acelaşi timp, şi simbolul perfecţiunii. Va să zică Dante se exprimă la nivel literal – dar se exprimă şi la nivel alegoric, moral şi anagogic.

            Coşbuc īnsă contestă existenţa reală a acestei Beatrice Portinari, atestată ştiinţific īn studiile dantologilor. El spune că toate sīnt nişte fabulaţii. Beatrice ar fi o alegorie (e adevărat!). Beatrice ar fi simbolul graţiei şi al mīntuirii divine (e adevărat!). Dar Beatrice n-ar fi existat īn realitate (ceea ce nu este adevărat!). Iată cum abordarea excesiv alegorică riscă să-l deformeze pe Dante. Impresia mea e că nu īn direcţia aceasta trebuie să-l căutăm neapărat pe cel mai important Coşbuc.

 

*

 

            Cel mai mare serviciu pe care poetul romān l-a făcut Divinei Comedii a fost, pur şi simplu, s-o traducă.

            Există la noi nefericitul nărav al receptării superficiale: lumea nu e pregătită să recunoască importanţa unei traduceri. Adesea e neglijat omul din umbră, care ne şopteşte la ureche, “pre limba noastră”, ceea ce drăguţul de autor povesteşte īn carte. Avem impresia că intermedierea e doar o activitate banală, de rutină. Trecem cu dezinvoltură peste pagina de titlu şi nu ne pasă cine şi-o asumă. Or, īn cazul de faţă, ar fi o nedreptate flagrantă să procedăm tot aşa, īntrucīt Coşbuc a depus o muncă enormă, de imensă valoare culturală. Este – repet – cea mai reuşită versiune romānească a capodoperei danteşti.

            Trăsătura specifică a unei traduceri e dată de existenţa sa cronologică limitată. Ea se naşte, trăieşte şi moare. E īn sintonie cu dezvoltarea limbii şi a societăţii. De pildă, probabil că nu mai sīnt mulţi “clienţi” entuziaşti ai transpunerilor interbelice semnate de un Jul. Giurgea. Din ce cauză? Deoarece limba folosită īn acea perioadă nu mai corespunde cu exprimarea de acum, mai diversificată, mai nuanţată. Cele mai multe traduceri de odinioară sīnt azi perimate. Fiecare epocă trebuie să refacă, s㠓īmprospăteze” ţinuta autohtonă a clasicilor literaturii universale. Coşbuc īnsă vine cu această versiune, publicată postum de Ramiro Ortiz, cu īncepere din 1924, şi constatăm că ea nu e nici īn prezent depăşită. Cum e posibil oare? Dante recurge la un permanent amestec de arhaisme, regionalisme, latinisme, italienisme inventate etc. Iar Coşbuc asumă pariul de a-i călca fidel pe urme. Varianta sa este extrem de nuanţată, expresivă şi percutantă. Dar prima sa calitate e extraordinara precizie.

            Pe un palier al posibilităţilor de traducere valoroasă, la cei doi poli aş situa versiunea lui George Coşbuc şi cea a Etei Boeriu. Poeta clujeană aduce spre noi, contemporaneizează, transformă cuvintele autorului medieval īn poezie modernă. Īn ce mă priveşte, nu-i īmpărtăşesc totuşi opţiunea. Consider că Dante ar trebui īnţeles, īn primul rīnd, prin intermediul epocii sale. Poetul bistriţean a avut această abilitate de a călători īn trecut, īn căutarea originalului, şi de a recrea īn multe locuri limba romānă, aşa cum marele florentin a creat limba italiană. Noul grai al Peninsulei s-a desprins de sub tutela latinei şi s-a diversificat prin 1200-1300, cīnd Dante a conceput Divina Comedie. Pe de altă parte, romāna literară s-a īmbogăţit şi a cīştigat īn complexitate – orice s-ar spune – o dată cu Titu Maiorescu, īn perioada marilor clasici, iar apoi īn etapa interbelică. Aici este Athanorul limbii noastre. Iar Coşbuc şi-a asumat sfidarea de a recrea expresia artistică, mergīnd după Dante, īntr-un context lingvistic diferit şi la o distanţă de cīteva secole. El īmbibă poezia de arhaisme, latinisme şi regionalisme, rămīnīnd totodată la o superbă fidelitate de atmosferă īn traducerea sa.

            Aş vrea să-i exemplific performanţele, citīnd versurile de la īnceputul Divinei Comedii, aşa cum sună īn italiană, iar apoi la ce se ajunge sub īnfăţişare romānească. Sonoritatea e semnificativă, dar īn primul rīnd e importantă calitatea extraordinară a corespondenţei ideatice.

Nel mezzo del cammin di nostra vita

mi ritrovai per una selva oscura,

ché la diritta via era smarrita.

Ahi quanto a dir qual era č cosa dura
esta selva selvaggia e aspra e forte
che nel pensier rinova la paura!

Tant’č amara che poco č pił morte;
ma per trattar del ben ch’i’ vi trovai,
dirņ de l’altre cose ch’i’ v’ho scorte.

            Poetul romān spune:

                                    Pe cīnd e omu-n miezul vieţii lui

                        m-aflam īntr-o pădure-ntunecată,

                        căci dreapta mea cărare mi-o pierdui.

                                    Amar mi-e să vorbesc cīt de-nfundată

                        pădure-a fost, īncīt de-a ei cumplire

                        gīndind la ea mi-e mintea-ncrīncenată!

                                    Un strop mai mult de-amar şi m-ar răpune!

                        dar pīnă să v-arăt a mea scăpare,

                        eu de-alte stări văzute-n ea voi spune.

           

            Sīnt de subliniat riguroasa adecvare a fiecărui vers la conţinutul originalului, respectarea topicii “şerpuite”, atīt de inconfundabile, surprinzătoarea forţă expresivă a arhaismului (“a ei cumplire”), precum şi impactul sonor obţinut prin aliteraţie (consoana “m”). Poezia sună de parc-ar fi fost scrisă direct īn limba romānă.

            Īn īntreaga Divina Comedie există două pasaje cheie, de maxim dramatism şi tensiune sufletească. O dată avem momentul cīnd Dante, ca personaj, ajunge īn fundul Infernului şi īl vede pe Lucifer, regele diavolilor, Marele Rebel, Marele Ticălos al universului (cīntul XXXIV din Infern). La antipod găsim cīntul XXXIII din Paradis, cīnd personajul Dante ajunge īn vīrful axei cosmice, īn faţa Bunului Dumnezeu. Călătorul e cuprins de exaltare şi de un sentiment sublim care īl conduce la transfigurare. Dumnezeu e raţiune, dar e totodată dincolo de raţiune. E mai mult decīt un concept şi, aşadar, ceea ce depăşeşte conceptul nu poate fi exprimat. Dante are o tresărire de regret şi spune că aici i se termină cuvintele, e mai bine să păstreze tăcerea. Astfel se īncheie Divina Comedie, īn punctul său culminant din Paradis, cu elogiul iubirii absolute ce pune īn mişcare soarele şi celelalte stele.

            Dar aş vrea să vă aduc sub ochi, īn cele ce urmează, prima situaţie de tensiune exacerbată, īntīlnirea cu Lucifer īn Infern. Cuvintele nu-l mai ajută pe poetul mortificat, care se vede obligat să apeleze la “indulgenţa” cititorilor spre a-şi reconstrui, īn propria lor imaginaţie, sentimentul de groază inexprimabilă:

                                    «Com’io divenni allor gelato e fioco,

                        nol dimandar, lettor, ch’i’ non lo scrivo,

                        perņ ch’ogni parlar sarebbe poco.

                                    Io non mori’ e non rimasi vivo:

                        pensa oggimai per te, s’hai fior d’ingegno,

                        qual io divenni, d’uno e d’altro privo.»

            Şi iată varianta genială a lui Coşbuc:

“De-a mea şi mută şi-ngheţată stare

să nu mă-ntrebi acum, şi nici n-o scriu,

căci nu-i cuvīnt să poată spune-atare.

Eu n-am murit, dar n-am rămas nici viu;

socoţi, de ai vrun strop de duh īn tine,

ce-am fost cīnd fui cum n-aş mai vrea să fiu.”

            Forţa de impact a unor asemenea versuri sfidează orice explicaţie analitică. Aici īl găsim pe marele George Coşbuc, cel care ne stīrneşte şi azi cea mai sinceră admiraţie.


(Conferinţă susţinută īn cadrul simpozionului “Fire de tort”,

Bistriţa, 15 decembrie 2006)