Laszlo Alexandru

 

PAŞI DE RAC



Pe fundalul intrării Romāniei īn clubul ţărilor democrate europene, cīteva gesturi recente sīnt de natură să ne īmpingă īnapoi, de unde am plecat, şi să ne stīrnească īngrijorarea. Īn loc să ne amenajăm cu simţ practic viitorul, stăm să ne fardăm trecutul. La īnceputul lunii decembrie 2006, Curtea de Apel Bucureşti a emis o sentinţă de disculpare a mareşalului Ion Antonescu, a şefului Gărzii de Fier, Horia Sima, şi a altor 19 membri ai Guvernului romān din 1940, privind crime comise īn agresiunile din războiul spre Răsărit. Conflictul armat īmpotriva U.R.S.S. e justificat prin nevoia de a se īnlătura starea de necesitate “continuă şi iminentă”. Nu discut aici competenţa unui tribunal de a interpreta fapte de natură istorică, politică sau militară. Nu mă refer nici la ofensa morală, adusă automat sutelor de mii de morţi civili, lăsaţi īn urmă de ostilităţile frontului (printre ei, numeroşi evrei exterminaţi īn Transnistria). Sacrificarea barbară a inocenţilor se vede acum răsplătită prin patalama judecătorească. Gestul straniu al tribunalului din Bucureşti n-a scăpat totuşi nesancţionat de mediile diplomatice (proteste oficiale din Republica Moldova şi Rusia), ori jurnalistice occidentale (Le Monde). Acesta era oare momentul potrivit pentru reabilitarea eroilor fascişti ai neamului?

Īn a doua jumătate a lunii ianuarie 2007, un escadron de nume intelectuale răsunătoare a venit cu un apel solicitīnd “repunerea īn drepturi” a lui Vintilă Horia. Scriitorul ne era īnfăţişat ca victimă inocentă a regimului comunist, care īl calomniase inventīndu-i un trecut extremist şi gonindu-l peste hotare. A trebuit să intervin cu ample citate din presa anilor 1938-1941, pentru a reaminti roată īmprejur că e vorba de acelaşi propagandist Vintilă Horia care, īn realitate, le-a īnchinat cele mai neruşinate ode paranoice lui Hitler şi Mussolini. N-am primit īncă pīnă azi un răspuns la uimirea mea: acesta era oare momentul potrivit pentru a-l reabilita pe ferventul ideolog al naţional-socialismului?

La sfīrşitul lunii ianuarie 2007, Municipiul Timişoara a hotărīt să-i confere lui Paul Goma cetăţenia de onoare. Ce-i drept, disidentul Goma a protestat īn anii ‘70-‘80 īmpotriva ceauşismului – fără a fi fost onorat decīt īn străinătate (Franţa, Ungaria). Polemistul Goma a protestat īn anii ‘90 īmpotriva structurilor şi mentalităţilor ruginite din lumea literar㠖 fără a primi decīt bobīrnace sau insulte. Dar īndată ce romancierul Goma se apleacă jignitor asupra trecutului evreilor din Romānia, dezvoltīnd un limbaj de o delirantă violenţă antisemită şi de o rară īnverşunare obtuză, iată-l savurat cu pompă şi copleşit de onoruri. Acesta era oare momentul potrivit pentru a-l premia pe negaţionistul de serviciu al Holocaustului romānesc? Nimic mai trist, ca destin, decīt să fii ocărīt pentru fapte de slavă şi să fii slăvit pentru fapte de ocară...

Īn scamatoriile de la circ, se vīră batista albă īn pălărie şi aşteptăm să iasă porumbelul păcii. Īn ingineriile sociale, omida ascunsă īn cutele creierului nu se mai preschimbă totuşi īn fluture. Manipulanţii de serviciu de la butoanele pe care scrie INTOXICARE sīnt rugaţi insistent să plimbe ursu’.

(aprilie 2007)