Laszlo Alexandru

 

PAŞI DE RAC



Pe fundalul intrării României în clubul ţărilor democrate europene, cîteva gesturi recente sînt de natură să ne împingă înapoi, de unde am plecat, şi să ne stîrnească îngrijorarea. În loc să ne amenajăm cu simţ practic viitorul, stăm să ne fardăm trecutul. La începutul lunii decembrie 2006, Curtea de Apel Bucureşti a emis o sentinţă de disculpare a mareşalului Ion Antonescu, a şefului Gărzii de Fier, Horia Sima, şi a altor 19 membri ai Guvernului român din 1940, privind crime comise în agresiunile din războiul spre Răsărit. Conflictul armat împotriva U.R.S.S. e justificat prin nevoia de a se înlătura starea de necesitate “continuă şi iminentă”. Nu discut aici competenţa unui tribunal de a interpreta fapte de natură istorică, politică sau militară. Nu mă refer nici la ofensa morală, adusă automat sutelor de mii de morţi civili, lăsaţi în urmă de ostilităţile frontului (printre ei, numeroşi evrei exterminaţi în Transnistria). Sacrificarea barbară a inocenţilor se vede acum răsplătită prin patalama judecătorească. Gestul straniu al tribunalului din Bucureşti n-a scăpat totuşi nesancţionat de mediile diplomatice (proteste oficiale din Republica Moldova şi Rusia), ori jurnalistice occidentale (Le Monde). Acesta era oare momentul potrivit pentru reabilitarea eroilor fascişti ai neamului?

În a doua jumătate a lunii ianuarie 2007, un escadron de nume intelectuale răsunătoare a venit cu un apel solicitînd “repunerea în drepturi” a lui Vintilă Horia. Scriitorul ne era înfăţişat ca victimă inocentă a regimului comunist, care îl calomniase inventîndu-i un trecut extremist şi gonindu-l peste hotare. A trebuit să intervin cu ample citate din presa anilor 1938-1941, pentru a reaminti roată împrejur că e vorba de acelaşi propagandist Vintilă Horia care, în realitate, le-a închinat cele mai neruşinate ode paranoice lui Hitler şi Mussolini. N-am primit încă pînă azi un răspuns la uimirea mea: acesta era oare momentul potrivit pentru a-l reabilita pe ferventul ideolog al naţional-socialismului?

La sfîrşitul lunii ianuarie 2007, Municipiul Timişoara a hotărît să-i confere lui Paul Goma cetăţenia de onoare. Ce-i drept, disidentul Goma a protestat în anii ‘70-‘80 împotriva ceauşismului – fără a fi fost onorat decît în străinătate (Franţa, Ungaria). Polemistul Goma a protestat în anii ‘90 împotriva structurilor şi mentalităţilor ruginite din lumea literar㠖 fără a primi decît bobîrnace sau insulte. Dar îndată ce romancierul Goma se apleacă jignitor asupra trecutului evreilor din România, dezvoltînd un limbaj de o delirantă violenţă antisemită şi de o rară înverşunare obtuză, iată-l savurat cu pompă şi copleşit de onoruri. Acesta era oare momentul potrivit pentru a-l premia pe negaţionistul de serviciu al Holocaustului românesc? Nimic mai trist, ca destin, decît să fii ocărît pentru fapte de slavă şi să fii slăvit pentru fapte de ocară...

În scamatoriile de la circ, se vîră batista albă în pălărie şi aşteptăm să iasă porumbelul păcii. În ingineriile sociale, omida ascunsă în cutele creierului nu se mai preschimbă totuşi în fluture. Manipulanţii de serviciu de la butoanele pe care scrie INTOXICARE sînt rugaţi insistent să plimbe ursu’.

(aprilie 2007)