Laszlo Alexandru - Ovidiu Pecican
DIALOGURI DESPRE DANTE
AL TREILEA DIALOG
14 februarie 2006 (Valentines Day)
O.P.: Despre viaţa lui Dante nu se ştiu multe
lucruri, sau mai exact se ştiu lucruri care s-ar putea să nu se fi
întîmplat, iar multe dintre cele care s-au întîmplat nu s-au păstrat în
amintirea contemporanilor şi a posterităţii. Totuşi putem
vorbi despre Dante cel viu, cel adevărat, Dante omul şi faptele
vieţii lui. Nu-i aşa?
|
L.A.: Sigur că da. De fapt cartea lui
Papini atît de ignorata monografie dedicată poetului se cheamă tocmai
aşa: Dante viu. Unul din pariurile lui
Papini era de a reconstitui şi de a trasa portretul unui om în carne
şi oase
O.P.: Mai mult în oase. Conform
reprezentărilor sale, pare să fi fost un ins mai degrabă scund şi osos. L.A.: E interesant că nu avem imagini
originale despre Dante, nu ni s-a păstrat nici un rînd scris de mîna lui. Frescele
care există, picturile, sînt realizate pe baza mărturiilor unor
contemporani, pe baza descrierilor realizate de biografii săi, pe baza
unor deducţii din operele sale, din ceea ce afirmă el însuşi
despre sine. De mare ajutor a fost aici biografia lui Boccaccio, care îl
descrie fizic. El se referă de asemeni la anumite efecte pe care le
stîrnea apariţia lui Dante în public. De pildă Boccaccio
consemnează că Dante se plimba pe o stradă, cufundat în gînduri.
Pesemne medita la rimele pe care urma să le aştearnă pe hîrtie.
Fiind mai smead la faţă, la un moment dat a auzit nişte bătrîne
care îşi spuneau una celeilalte: Iată, acela e poetul Dante. Vezi ce
negricios este? Ştii de unde i se trage? A fost în Infern să-i
vadă pe păcătoşi, a fost ars de flăcările iadului
şi de aceea a rămas aşa de smead. Dante consemnează
biograful său a rămas foarte flatat de această ipoteză.
Pe de o parte avem aici un indiciu asupra aspectului poetului
|
|
O.P.: Dar e şi un indiciu al
receptării.
L.A.: Da. Pentru că autorul
reuşeşte un
paradox uimitor: el se referă la o realitate transcendentă,
imaginată (nimeni n-a fost în carne şi oase prin Infern, Purgatoriu
şi Paradis)
O.P.: Cel puţin din cîte ştim noi.
L.A.: Avem de-a face cu constructe ale
imaginarului, ale fanteziei, ale sensibilităţii colective, ale credinţei. Dar
Dante a reuşit descrierea de o extraordinară plasticitate şi
concreteţe a tărîmurilor de dincolo.
O.P.: Aş adăuga, în
legătură cu această anecdotă, care îmi place foarte mult, faptul că
ea pare să dezvăluie că nu doar poetul se reflectă în operă,
ci şi opera se reflectă asupra autorului, asupra fizionomiei lui, în
conştiinţa contemporanilor.
L.A.: Sigur că da. Poetul se pare
că a fost şi destul de orgolios. Detaliul transpare din poemul său. De
pildă în celebrul cînt IV al Infernului,
unde consemnează coborîrea în Limb şi întîlnirea cu cei cinci mari
poeţi ai Antichităţii, Homer în frunte, Horaţiu, Ovidiu,
Lucano precum şi călăuza Virgiliu. Aceştia, după ce îl
întîmpină şi stau puţin de vorbă, îl primesc pe Dante
printre ei, astfel încît fui sesto tra
cotanto senno (am fost al şaselea în acest grup). Va să
zică nu se dă în lături să se aşeze la egalitate cu
ei.
O.P.: Mie nu-mi pare deloc modest în
reprezentările sale.
L.A.: Era foarte conştient de propriile
calităţi. Ba chiar se mîndrea cu ele. Tot o legendă
interesantă e relatată de Boccaccio în prima biografie dedicată
autorului. Se spune că, la un moment dat, existau mari tensiuni interne la
Florenţa, între diversele facţiuni politice. Era nevoie de o
mînă energică, pricepută să calmeze agitaţia. Pe de
altă parte exista o puternică ameninţare externă din partea
lui Bonifaciu al VIII-lea. Lui Dante i s-a propus să meargă ambasador
al Florenţei pe lîngă Papă ca să-l îmbuneze. În guvernul
orăşenesc din care făcea parte după cum consemnează
biograful său , Dante ar fi dat acest răspuns memorabil: Se io vo, chi
rimane? se io rimango, chi va?. Dacă eu merg, cine rămîne (pentru a
rezolva problemele de aici)? Dar dacă eu rămîn, cine merge (adică cine vi le
rezolvă pe acelea de acolo)? Va să zică era atît de sigur de
unicitatea şi îndemînarea lui, încît nu s-a sfiit să lanseze aceste
memorabile cuvinte. Din păcate abilitatea lui n-a dat roade concrete,
biografice, pentru că el a fost o victimă a exilului la care a fost
supus.
O.P.: Ce vreau să observ în
legătură cu ceea ce relatai adineaori e că aceste laude de sine, în
ultimă instanţă, nu miros a bine. Ele fac din Dante un personaj cel
puţin controversat, dacă nu antipatic de-a dreptul. Nu pentru că
aş merge neapărat pe morala umilinţei creştine, deşi
Dante era un creştin şi putea să dovedească eventual
umilinţă el a dovedit-o de altfel în operă, cu asupra de
măsură. Dar şi pentru că aşa e omul făcut,
să privească chiorîş o conştiinţă valorică
de sine prea subliniată. E o uzanţă care poate ţine de
politeţe, să aşteptăm ca valoarea noastră să fie
confirmată şi de alţii. Însă nu putem fi siguri că aceste
lucruri nu sînt doar un clişeu literar. În legătură cu asta,
vreau să evoc o întîmplare pusă pe seama lui Dante, care mă duce
cu gîndul la un model venit din Antichitate. Se spune că Dante trecea pe
stradă şi se afla în preajma unui atelier de fierărie. Acolo
fierarul bătea nicovala şi în ritmul respectiv declama nişte
versuri şchioape. Dante furios s-a repezit, i-a smuls ciocanul din
mînă, l-a aruncat cît colo, i-a răsturnat şi nicovala, iar
atunci cînd bietul fierar, total interzis de această intervenţie în
forţă, l-a întrebat: Ce ai, nu vezi că îmi distrugi uneltele?,
Dante i-a replicat: Şi tu le distrugi pe ale mele. Aici aş comenta
că îmi pare că se aplică un model literar venit din Antichitate,
din viaţa lui Diogene, care filosofa nu doar cu vorba şi cu gîndul,
ci şi
L.A.: Peripatetizînd
O.P.: Da, umblînd, cu ajutorul unor exemple
foarte percutante, iar intervenţia lui Dante îmi pare desprinsă din acest
tip de filosofie.
L.A.: Există într-adevăr un
şir de legende cu miez amuzant, comic, legate de Dante
O.P.: Deşi el pare trufaş şi
distant.
L.A.: El în operă este un om semeţ
şi într-adevăr dovedeşte trăsături comice mai degrabă
sporadice, accidentale. Arătam data trecută că la Dante
găsim satiră, dar nu o comedie benignă şi dezangajată.
O.P.: Şi nu o comedie grosieră,
populară, ci mai curînd o distanţare aristocratică, o deriziune...
L.A.: Grosolănie există însă
în Infern, inclusă cu deliberare.
Poetul şi-a dovedit îndemînarea şi în acest teritoriu delicat. În
ceea ce priveşte lauda de sine, îmi amintesc că Giovanni Papini are
un capitol despre Dante pe care chiar aşa îl intitulează:
Lăudător de sine însuşi.
O.P.: Oare nu încerca să facă de
fapt ceea ce, la sfîrşitul secolului XIX şi la începutul secolului XX,
nonconformiştii numeau épater le bourgeois,
adică să dea peste nasul contemporanilor?
L.A.: Épater le
bourgeois este o formulă de suprafaţă, a aparenţelor
şocante. Dante chiar credea în ceea ce spunea. Chiar credea în propria
valoare. Papini trece în revistă cu mare acurateţe şi
nuanţă mai toate momentele de autolaudă ale lui Dante din Divina Comedie şi nu se
înşală. El trage o concluzie incitantă, care s-ar putea discuta
îndelung: îi contestă lui Dante spiritul franciscan. Franciscanismul
insistă pe umilinţă, pe iubirea faţă de aproapele, pe
smerenie. Or Dante numai smerit n-a fost
O.P.: Şi pe cerşetorie.
L.A.: Exact. Însă Dante n-a fost umil.
Aşadar i se contestă adevăratul spirit creştin (am scris acum
cîţiva ani o polemică, Trei
nedreptăţi ale lui Giovanni Papini, în care luam în discuţie
tocmai aceste aspecte). Dante a fost, ce-i drept, un mare lăudăros
dar putem conchide că a avut şi de ce: toate laudele pe care şi
le adresează sînt perfect întemeiate. Şi cu aceasta cred că se
poate trece mai departe.
O.P.: Nu vrei să insistăm
încă puţin asupra chipului cu care el este reprezentat în efigie? De pildă
nu-mi amintesc din biografia lui Boccaccio, deşi am recitit-o de curînd,
dacă referirea la ceea ce întîlnim în portrete, bărbia asta
proeminentă şi chiar dantura inferioară care depăşeşte
dantura superioară, apar menţionate undeva. La fel nasul acvilin
şi privirea uşor iritată şi trufaşă nu ştiu
dacă se regăsesc acolo.
L.A.: Portretele acestea sînt făcute din
fantezia artiştilor plastici respectivi, în baza relatărilor biografilor poetului.
Iar biografii s-au slujit de relatările contemporanilor autorului. Va
să zică sînt surse de a doua şi a treia mînă. E
surprinzător să nu ai un portret de primă abordare al celui
mai important poet italian. (Şi n-am uitat de fresca lui Giotto, de pe
peretele Capelei Palatului Bargello, despre care se spune că l-ar fi
reprezentat pe Dante. Dar palatul a fost transformat în închisoare, iar pictura
a dispărut sub tencuială. A fost reconstituită cu
aproximaţie abia în anul 1840
) La fel de surprinzător e să nu
ai nici un rînd scris de mîna lui. Autor al unei opere atît de vaste, extinse
şi profunde, nu a lăsat nici o singură literă scrisă
personal. Pentru că sîntem în Evul Mediu, pentru că tiparul nu
există, pentru că artistul îşi scrie cu mîna propriul text, pe
care îl dă la copiat, copistul transmite mai departe, se
păstrează copii ale copiilor ale copiilor, dar nici un manuscris
original. De ce ar fi acesta un aspect atît de important? Se cunosc marile
progrese făcute de grafologie. Nu e hazardat să afirmăm că
s-ar fi putut reconstitui, pe baza scrisului lui Dante, anumite
trăsături spirituale, psihologice, temperamentale ale sale. Iată
că, din păcate, calea ne este închisă în această
direcţie.
O.P.: În legătură cu temperamentul,
îmi amintesc de un eseu al lui Papini pe care tu l-ai tradus şi l-ai publicat
în E-Leonardo. Aici se spune
şi probabil nu avem nici un motiv să contestăm concluzia lui
Papini că Dante era foarte irascibil. Exact ca în anecdota pe care am
relatat-o: probabil că era un coleric. El polemizează cu un bun
prieten al său, schimbă poeme destul de aspre unul la adresa
celuilalt, unde dacă nu se ajunge direct la înjurături de mamă,
nici nu se ocolesc referirile la familie, la părinţi, la antecesori.
L.A.: Da. E vorba de cunoscuta
Tenzone, confruntarea pe care poetul a angajat-o cu Forese Donati, care
i-a întors replica tot în versuri. Au existat trei atacuri ale lui Dante
şi trei răspunsuri ale adversarului. Pe ansamblu Dante a fost, în mod
surprinzător, depăşit în abilitatea argumentaţiei,
profunzimea acuzelor şi percutanţa versurilor. A fost, se pare,
singura situaţie în care Forese Donati şi-a dovedit
meşteşugul poetic, exercitîndu-şi talentul tocmai pe spinarea
lui Dante!
O.P.: Dar oare în Infernul
nu avem suficiente prilejuri pentru a constata modul coroziv în care se
raportează Dante la unele figuri ale epocii, ale secolului care l-a
precedat, ale societăţii despre care dă el seama?
L.A.: Fără îndoială că
Dante este un pătimaş, acolo unde trebuie să fie pătimaş. După
cum ştie să-şi reţină indignarea şi să
admire, să beatifice, de pildă în Paradis,
acolo unde stringenţele contextului îi impun această atitudine. Dar
înainte de a intra în analiza Divinei
Comedii, hai să încercăm să aşezăm cap la cap
cîteva momente ale biografiei danteşti, parcursul său fundamental,
pentru cei care poate n-au auzit niciodată de acest autor.
O.P.: Două cuvinte despre familia lui,
aşadar.
L.A.: Era o familie de mică nobilime,
din Florenţa
O.P.: Afirmată şi în domeniul
cămătăriei, nu-i aşa?
L.A.: Se presupune că da. Deşi
nu există dovezi directe. Sînt doar jumătăţi de cuvinte, aluzii şi
mai ales acea polemică pe care tocmai am amintit-o, la tenzone, cu replicile
contondente schimbate de Dante şi
Forese Donati. De acolo se deduce că tatăl lui Dante poate că
s-a ocupat şi de cămătărie... Aşadar anii vieţii
lui Dante sînt 1265-1321. Sîntem în plin Ev Mediu
O.P.: S-a născut în luna mai.
L.A.: Da, în luna mai. Boccaccio e primul
care face o serie de speculaţii de natură zodiacală. Probabil că n-are
sens să insistăm noi, pentru că drumurile acestea au fost deja
străbătute. Ce este interesant de subliniat? În contextul politic al
Italiei de atunci, existau două mari partide, care reflectau doi mari poli
de putere: pe de o parte Împăratul german, pe de altă parte, Papa de
la Roma. În funcţie de aceşti poli de putere, s-au creat două
partide în întreaga Italie: guelfii (de partea Papei) şi ghibelinii (de
partea Împăratului). Peninsula italiană era constituită dintr-o
sumă de oraşe-stat autonome. În fiecare din aceste oraşe-stat
cetăţenii s-au divizat în funcţie de cele două partide. Au
existat lupte interne extrem de violente, cîştigate în anumite oraşe
de o grupare, în alte oraşe de cealaltă grupare, fiecare sprijinită
cu arme, bani şi lefegii, de Împărat sau de Papă. Există
oraşe care se cristalizează tradiţional guelfe, alte oraşe
care devin tradiţional ghibeline. La naşterea lui Dante, în 1265,
ghibelinii fuseseră înfrînţi şi alungaţi din Florenţa,
iar întregul oraş devenise guelf. Ce se întîmplă în acest context? Guelfii
înşişi se împart în două facţiuni: albii şi negrii.
O.P.: Albii erau moderaţii
L.A.: Existau mai multe criterii de
împărţire. Unul era cel social. Guelfii albi erau mai degrabă
structuraţi în jurul micii nobilimi, guelfii negri reprezentau marea nobilime. Pe
planul politicii externe, de partea Împăratului nu era nici una din
facţiuni. Însă, în această polarizare, guelfii albi erau mai
degrabă pentru o anumită autonomie strategică a Florenţei,
pe cînd guelfii negri pledau pentru o supunere mai strînsă în faţa
hegemoniei papale. Pe de altă parte, Papă era pe atunci Bonifaciu al
VIII-lea, o personalitate extrem de puternică şi activă, care
şi-a lăsat amprenta asupra Bisericii. De n-ar fi să amintim decît
faptul că primul Jubileu organizat de Biserica Catolică a fost în
1300, cu marile pelerinaje care s-au produs atunci. Papa a dat un edict,
conform căruia li se iertau păcatele celor care veneau în pelerinaj
la Roma şi se pocăiau. Aceasta a dus la o enormă deplasare de populaţie,
a fost unul din marile evenimente ale deceniului, ba poate chiar şi ale
secolului. Acelaşi Papă avea pretenţia şi aroganţa de
a interveni şi a devia cursul politicii, în oraşele-state ale
peninsulei, de a şi le aservi, în setea lui de extindere şi de
dominaţie. În acest context, Dante intră să facă parte din
rîndurile guelfilor albi. Este ales succesiv în structurile de conducere ale
oraşului. Trebuie spus de asemenea că sistemul de guvernare se baza
pe numeroase consilii, unde conducerea era realizată prin rotaţie,
tocmai pentru a se evita orice tentaţie totalitară. Forul suprem era
asigurat de Consiliul Priorilor. Priorii erau reprezentanţii breslelor.
Fiecare breaslă îşi numea în acest consiliu reprezentantul. Pentru a
putea face parte din Consiliu, Dante s-a înscris în breasla farmaciştilor
(degli Speziali). De ce tocmai acolo?
Pentru că, potrivit unora, pe vremea aceea farmacia cu amestecul
său de substanţe avea oarece legătură cu amestecul de
idei din filosofie. El altminteri n-avea nimic în comun cu farmacia propriu-zisă.
Dante ajunge să facă parte din Consiliul Priorilor şi devine
Prim Prior timp de două luni. Două gesturi interesante sînt de notat
de pe vremea activităţii politice a lui Dante, definitorii pentru
personalitatea lui. Faptul că unul dintre bunii lui prieteni, Guido
Cavalcanti, poet la rîndul său şi membru al aceleiaşi
facţiuni a guelfilor albi
O.P.: Cine l-a tradus pe Cavalcanti în
română, îţi aminteşti?
L.A.: Unele poezii sînt traduse în antologia
poliglotă a poeziei medievale realizată de Teodor Boşca. Altele
le regăsim în cuprinzătoarea antologie a poeziei italiene
întocmită de Eta Boeriu. Dar să revenim. În contextul conflictelor
interne provocate de lupta pentru putere din Florenţa între guelfii albi
şi cei negri, pentru a se pune capăt crimelor şi răzbunărilor
frecvente, Consiliul Priorilor dă un decret: cel care va mai duela în
interiorul zidurilor cetăţii va fi exilat.
O.P.: Avem un reflex al acestei situaţii
în Romeo şi Julieta. Mă gîndesc
la duelul în care moare Mercutio, iar Romeo trebuie să fugă etc. E
lucru ştiut că Shakespeare s-a inspirat din cronicile
italieneşti şi uneori chiar din atmosfera aceasta. Indiferent de
veridicitatea scenelor shakespeariene, cred că dramaturgul englez
surprinde o situaţie de pe teren, unde, în oraşele-state italieneşti,
facţiunile politice nu se grupau în sens modern, ci adeseori se confruntau
clanurile. Existau aşadar familii lărgite prin aportul prietenilor,
vasalilor, cumetrilor. Ele se înfruntau pe viaţă şi pe moarte, şi
această situaţie a stîrnit, în ultimă instanţă,
măsuri politice foarte drastice, cum sînt aceste edicte de
intoleranţă faţă de dueluri.
L.A.: Desigur. Ulterior şi Petrarca a
avut o serie de intervenţii prin care îi îndemna sau îi implora pe principi
(Ai signori dItalia) să nu mai
cheme lefegii care să-i omoare pe italieni, fiind plătiţi cu
banul italian. Tocmai pentru a pune o dată capăt acestor lupte
intestine, aproape generalizate în peninsulă.
O.P.: E important însă de subliniat
că luptele luau adeseori aspectul unor vendette. Aşadar răzbunări
foarte personalizate: i-ai omorît pe ai mei îi ucid pe ai tăi.
L.A.: E codul etic al vremii. Să nu te
răzbuni prin ucidere pe cineva care ţi-a omorît un membru al familiei reprezenta
o insultă şi o umilinţă enormă. Erai degradat.
O.P.: Meritai dispreţul
comunităţii.
L.A.: Sfîrşeai dispreţuit dacă
nu plăteai prin sînge o insultă de sînge.
O.P.: E interesant cum jurisprudenţa pe
care vremea o experimentează vine în contradicţie cu această lege a
pămîntului sau a tradiţiei şi încearcă s-o limiteze. Sigur
că era foarte important, demografic vorbind, ce se întîmplă cu
cetăţenii importanţi ai locului. Ne amintim că, la un
moment dat, Lorenzo de Medici de-abia scapă dintr-un asemenea complot.
Fratele lui este ucis.
L.A.: Da, La
Congiura dei Pazzi, Conspiraţia familiei Pazzi, cînd s-a comis un
sacrilegiu îngrozitor: cei doi fraţi de Medici au fost atacaţi
tocmai în biserică, în timpul slujbei duminicale. Asta era mai mult decît
putea orice închipuire să accepte. Machiavelli a scris pagini
impresionante pe acest subiect istoric.
O.P.: În felul ăsta cred că
reuşim să redăm un pic culoarea de epocă, în acelaşi timp atroce,
dar şi romantică, şi care solicita în orice caz un context în care
nu era foarte simplu să fii bărbat.
L.A.: Da, dar nici femeie nu era foarte
simplu: să stai mereu închisă în casă, să ieşi numai la
biserică, să depinzi de voinţa despotică a familiei, care la 10 sau 12
ani, ori poate chiar mai devreme, îţi hotăra soarta, cu cine urma să
te măriţi, iar sentimentele să nu aibă nimic de-a face cu destinul
social. Totul se construia pe baza afilierilor de clan.
O.P.: Alianţe matrimoniale, de averi
etc.
L.A.: Aşa e. Nu era o afacere să
fii nici bărbat, nici femeie. Probabil că era de căutat a treia cale.
O.P.: A treia cale o găsim în Boccaccio
adeseori, în multe dintre poveştile lui.
L.A.: Să fii călugăr, pesemne!
O.P.: Nu, mă gîndeam la scenele în care
intrusul se ascunde ba într-o lădiţă, ba te miri pe unde, şi-i pune
coarne soţului.
L.A.: Şi asta. Dar revenind la
seriozitate, într-adevăr una din soluţiile căutate şi găsite de
mulţi doritori de studiu a fost
O.P.:
intrarea în cinul monahal
O
carieră spirituală prin excelenţă.
L.A.:
aderarea la cler, indiferent cît de
reală sau doar prefăcută era credinţa însăşi. Dar dădea
o anume stabilitate şi protecţie în faţa vitregiilor sorţii,
pe care alte contexte nu o ofereau.
O.P.: Mai exista totuşi o posibilitate
în epocă: să devii notar. Şi Carducci are cuvinte elogioase la
adresa notarilor, care în marginea actelor adeseori versificau, mai mult sau
mai puţin inspirat, pregătind totuşi o epocă. Iar epoca
prefaţată de ei a fost cea a lui Dante, Guido Cavalcanti şi a
celorlalţi.
L.A.: Dacă bine ţin minte,
tatăl lui Petrarca a fost notar şi a sfîrşit exilat din Florenţa
Aşa că nici să faci pe notarul nu era totdeauna o garanţie
Dar,
revenind, sîntem în situaţia în care bunul prieten al lui Dante, Guido
Cavalcanti, încalcă edictul, luptă în duel tocmai cu un guelf negru,
cu un adversar al facţiunii aflate la putere. Dante trebuie să hotărască:
îşi apără prietenul împotriva legii, sau apără legea
şi îşi pedepseşte prietenul. Interesantă dilemă!
O.P.: E o situaţie à la premierul
Tăriceanu în raport cu prietenul său, omul de afaceri Dinu Patriciu
L.A.: Posibil. Nu ştiu. Dar decizia lui
Dante a fost de a-şi pedepsi prietenul, de a-l trimite în exil şi de a respecta
legea. Guido Cavalcanti pleacă exilat, se va îmbolnăvi departe de
patrie şi va fi iertat doar în ultimele săptămîni ale
vieţii sale: se va întoarce să moară la Florenţa. Iată
unul din gesturile care spun multe despre felul lui Dante de a-şi asuma
opţiunile. Dacă nu avem portrete fidele, fotografii de epocă ale
lui Dante (pentru că pe atunci nu existau fireşte fotografi), avem însă
mărturii
O.P.:
ecouri grăitoare
L.A.:
privitoare la portretul său
sufletesc, la principiile după care se ghida, la valorile în care credea, iar uneori
acestea pot veni să compenseze ceea ce în exterior ne lipseşte ca
imagine.
O.P.: Te-ai îndreptat cam rapid înspre a doua
parte a carierei şi a vieţii lui Dante. Te-ai referit mai ales la cariera
publică. Aş adăuga la acest portret întorcîndu-mă oarecum
din drumul nostru iubirea idealizată pentru Beatrice, care survine
foarte devreme, se consumă extraordinar de intens, mai ales într-un plan al
interiorităţii şi în contextul unor convenţii rigide. Ca
să nu mai vorbesc despre scurtimea vieţii acestei fete, devenite
foarte curînd doamnă şi murind repede. Adaug că, ulterior, chiar
în viaţa lui Dante a survenit o familie, a avut o soţie, a avut
descendenţi. S-ar putea ca şi aici, fără a intra într-o
psihanaliză pentru care nu sînt abilitat şi nu am priceperea
cuvenită, să putem vedea o trăsătură a firii lui
Dante: refugiul într-o iubire pe cît de intensă, pe atît de ideală,
care nu-şi află împlinirea în plan terestru.
L.A.: Despre Beatrice avem primele indicii
într-o operă de tinereţe a lui Dante, care se cheamă Vita Nuova.
Este vorba de o creaţie
mixtă, în versuri şi în proză. Adică este o relatare
autobiografică structurată preponderent în proză, dar care uneori
se întrerupe şi este intercalată de anumite versuri, pe care i le-a
pricinuit un acces de inspiraţie. Au fost lungi discuţii legate de
această Beatrice. Dezbaterile se datorează mai multor factori. Primul
a fost acela că Dante însuşi n-o descrie cu precizie. Nu ne dă
foarte multe date despre ea. Ce ne spune concret în Vita Nuova este că o
vede pentru prima dată pe Beatrice
şi se îndrăgosteşte fulgerător, pe cînd avea aproape
nouă ani. O va revedea peste alţi nouă ani, adică atunci
cînd avea optsprezece. Problema care este? Discutam data trecută despre
sensurile stratificate cu deliberare de Dante, în creaţia sa
literară. Cînd Dante spune că a văzut-o pe Beatrice, putem lua
sensul literal şi într-adevăr să vedem în faţa ochilor o
fetiţă fermecătoare, de aproape nouă ani. Dar ne putem
gîndi şi nu e hazardat să facem calculul că 9 înseamnă
3 x 3. Iar trei este cifra Sfintei Treimi. 3 x 3 este perfecţiunea
sublimată. Putem vedea aşadar o proiecţie a perfecţiunii
ridicate la cub. Şi atunci nu mai contează vîrsta pe care fetiţa
o avea, ci conceptul în sine. Iată cum se bifurcă labirintic
potecile: unii insistă pe o lectură literală şi o
identifică într-adevăr pe iubita lui Dante cu Beatrice Portinari, o
tînără din Florenţa contemporană autorului. Alţii consideră
că e vorba de o persoană neidentificabilă. De altminteri Dante
este foarte sfios în Vita Nuova. Are accese adolescentine
O.P.:
puberale
L.A.:
atunci
cînd o vede, îi tremură genunchii, îi clănţăne dinţii
şi fuge acasă. Are
aşa-numita odaie a lacrimilor, unde merge şi plînge îndelung, de
fericire că a văzut-o, sau de disperare că ea nu i-a
răspuns la salut. Sînt situaţii pe de-o parte
înduioşătoare, dar care pot fi închipuite pe de altă parte
inclusiv simbolic. Unii n-au ezitat să vadă în Beatrice arhetipul
filosofiei, al înţelepciunii, după cum alţii văd în ea
însăşi graţia divină.
O.P.: Nu
sîntem în prezenţa unui exces de semnificaţii?
L.A.: A vedea îndrăgostirea de Beatrice
ca îndrăgostirea de filosofie, de înţelepciune, iubirea de concept: s-a mers
şi în această direcţie. Unii, printre care chiar amicul nostru
Coşbuc, contestă cu vehemenţă existenţa fizică,
reală, a acestei Beatrice. Dar Dante, cînd se referă la ea, permite întrezărirea
unor semnificaţii ascunse. Ea este, de pildă, cea de-a noua între
preafrumoase. Cum aşa? Poetul alcătuise o listă a celor mai
minunate femei florentine ale vremii şi aici o clasase pe locul al
nouălea. Iarăşi ne putem gîndi la multiplicarea lui 3, va
să zică Beatrice nu era doar superbă ca apariţie, ci
şi divină ca spiritualitate.
O.P.: Un fel de concurs Miss Firenze
L.A.: Da. Sau există tot felul de jocuri
extrem de caracteristice pentru îndrăgostitul emoţionat. Adică el o
iubeşte pe Beatrice, dar nu i-o spune, pentru că n-are curaj,
îndată ce-o vede fuge să plîngă. Iar ideea în sine că lumea
ar înţelege că o iubeşte pe Beatrice îl înnebuneşte. El
vrea să-şi ascundă iubirea. Cum poate s-o ascundă cel mai
bine? Prin intermediul femeii-paravan. Şi atunci simulează în
faţa tuturor că iubeşte pe alta, pentru a-şi ascunde
adevărata iubire. Lumea află că Dante e îndrăgostit de
altcineva. O află şi Beatrice care, atunci cînd îl vede, refuză
să-i mai răspundă la salut. Culmea tragediei! De ce
reacţionează Beatrice cu atîta cruzime? Se simte trădată?
Este geloasă? Crede într-adevăr că Dante o iubeşte pe acea
femeie-paravan? Nu vom şti. Fapt este că apare un nou prilej de
zbucium. Tactica discreţiei, în loc să-i protejeze iubirea, îl
expune la suferinţe suplimentare. Tot chinul acesta extrem de viu şi,
altminteri, cam naiv, e descris în Vita
Nuova, opera de tinereţe a lui Dante. Dacă subscriem la
părerea comentatorilor care au văzut în iubita lui Dante pe Beatrice
Portinari, măritată devreme cu bancherul Simone de Bardi, a
cărui a doua soţie a fost, acea Beatrice care a murit apoi foarte
repede, la douăzeci şi patru de ani, în cursul unei naşteri,
atunci Dante rămîne de timpuriu fără obiectul şi
fără conceptul iubirii sale. Ceea ce se ştie din biografia lui
concretă este că se va căsători cu o anume Gemma Donati,
care i-a fost hărăzită de familie, şi de la ea va avea doi
băieţi şi-o fată, sau trei băieţi şi o fată
(părerile cercetătorilor sînt împărţite). Gemma Donati
provine dintr-o familie, ironia sorţii, aparţinînd guelfilor negri,
facţiune politică ostilă celei a lui Dante. Atunci cînd Dante va
pleca în exil, Gemma Donati va rămîne, probabil pînă la
sfîrşitul vieţii ei, la Florenţa. Nu va fi persecutată
şi nu va fi alungată. În schimb copiii lui Dante, da. Pe
măsură ce ajung la vîrsta majoratului, în baza edictului de
proscriere care îl lovea pe părintele lor, sînt obligaţi ei
înşişi să părăsească Florenţa
şi-şi regăsesc tatăl în diversele localităţi ale
exilului.
O.P.: Întrebarea mea anterioară, pe care
o reiau acum, e dacă nu cumva avem de-a face, în faţa unei tradiţii
multiseculare, cum este Lectura Dantis,
cu un exces de interpretare: numerologie, simbologie, toate elementele care se
tasează unul peste celălalt. Straturile culturale diverse pot duce la
o anume saţietate. Oare n-ar trebui de fapt să recuperăm sensul
prim? Altminteri mă gîndesc, păşind şi pe calea
interpretării simbolice, că Beatrice poate veni de la beatus,
beata, care înseamnă fericit,
atribut recunoscut oamenilor sfinţi, deci care poate reprezenta pur
şi simplu idealul frumuseţii sfinţite, sacre. Un ideal sută
la sută.
L.A.: Poate fi şi aceasta. În ce
priveşte observaţia ta anterioară, Evul Mediu este perioada istorică a
îngemănărilor, a suprapunerilor, a complexităţii ideatice
O.P.:
şi uneori chiar a
prolixităţii. Lucrurile se pot contrazice în interpretarea asta simbologică.
L.A.: Imaginarul medieval era prin
excelenţă structurat în această direcţie, a împletirii permanente
dintre fizic şi metafizic, dintre terestru şi transcendent. Dacă
păţeam o nenorocire, aceasta era datorată voinţei lui Dumnezeu.
Scopul vieţii noastre nu era de a fi fericiţi aici, ci de a ne
cîştiga fericirea pe lumea de apoi. Viaţa noastră era o cale de
acces spre fericire, de pregătire a beatitudinii viitoare. Simbolismul
medieval era parte componentă a existenţei cotidiene.
O.P.: Huizinga are admirabile pagini despre
asta.
L.A.: Sensibilitatea medievală era
deschisă
O.P.:
spre misterul lumii
L.A.:
cuprindea o suprastratificare. Una
şi aceeaşi faptă concretă, de pildă boala şi moartea
copilului drag, putea fi văzută ca un eveniment biologic, ca unul
medical, ca un fapt vrut de Dumnezeu, ca un semn de pedeapsă pentru
infracţiunea la legile divine etc. Un singur gest putea cunoaşte mai
multe decriptări. Ca atare şi scriitura dantescă respectă pe
deplin acest tip de comunicare culturală sau de mental colectiv
suprastratificat.
O.P.: E fără îndoială aşa.
Dar atunci avem de întîmpinat o dificultate suplimentară în micul nostru excurs
amical, cordial şi oarecum, măcar în aparenţă, improvizat.
Ce ne facem? Nu cumva sîntem în preajma unei convenţii? Dacă e
să căutăm aşa cum a făcut Coşbuc, cum a
făcut-o întreaga exegeză firul realităţii încifrate în
formă poetică şi în viziune poetico-filosofico-teologică,
ar trebui oare să ne oprim în faţa acestei opacităţi, poate
aparente, poate reale, sau sîntem mai cîştigaţi să
continuăm despicarea firului în patru?
L.A.: Cred că ar fi greşit să
nu asumăm exact premisele existente la faţa locului. Dacă ei operau
multistratificat, complex şi polimorf, astfel trebuie să facem
şi noi azi. Ar fi o eroare să luăm textul şi să-l
reducem doar la nivelul său literal. Sau să privilegiem doar latura
alegorică. Sau să insistăm doar pe latura morală. Aceste
sensuri suprapuse nu se intersectează, nu se încrucişează
şi nu se elimină. Ele sînt paralele şi se completează
reciproc. Putem coborî un nivel, două niveluri, mai multe niveluri. Cîte
rezistăm, cîte ne ţin lecturile, cîte ne ajută
specialiştii. De aceea se continuă marile comentarii legate de Dante
chiar şi sub ochii noştri. Pentru că se accede la un alt nivel
de semnificaţie, care pînă acum nu era nici măcar bănuit.
Care poate fi regăsit în textul gîndit cu bună ştiinţă
să fie polimorf.
O.P.: Problema rămîne dacă merită să
ne străduim să regăsim materialul primordial, dacă poate fi
numit aşa, să recuperăm realul şi biograficul. Are vreo
relevanţă substanţială, esenţială, acesta, sau
rămîne pretextul aplicării geniale a unei convenţii?
L.A.: Fără îndoială că
pariul existenţial şi opţiunile biografice ale lui Dante sînt adînc
definitorii pentru stilul creaţiei sale, pentru felul său de
a-şi configura întreaga operă. Nu se poate face abstracţie de
biografie, atunci cînd vrem să dăm o explicaţie creaţiei
danteşti. Nu există o operă suspendată, eterică,
independentă de persoana în carne şi oase a autorului.
O.P.: Cred că asta e o opţiune,
sigur, şi sînt de aceeaşi părere că e important contextul în care se
naşte opera.
L.A.: Cu Divina
Commedia n-ai încotro, pentru că trimiterile la realitatea
politică şi istorică medievală italiană se află
practic la tot pasul. Dacă nu mergi în direcţia respectivă
şi nu ţi-o asumi, rămîi efectiv pe dinafară şi nu mai
ştii care sînt mizele: cine cu cine se înfruntă? Dacă ignori
împărţirea în guelfi şi ghibelini şi cărui fapt i se
datorează această ostilitate care a produs atîtea victime notorii
de-a lungul secolului, nu pricepi situaţia istorică, nu apreciezi miza
şi nu cunoşti nici conflictul. Textul pleacă de la realitate,
pentru a o eterniza artistic. Este clar că nu putem neglija biografia
şi realităţile cotidiene de atunci, dacă vrem să-l
înţelegem pe Dante.
O.P.: Dacă e atît de complex, poate
că ar trebui să vedem cum a fost posibil aşa ceva. Ce se ştie despre
studiile lui Dante?
L.A.: Despre studiile sale se ştie prea
puţin. Nici măcar despre locul unde s-au desfăşurat ele nu se ştiu
multe lucruri cu precizie. Autorul îşi mărturiseşte, în Infern XV, o fierbinte recunoştinţă
pentru Brunetto Latini. Un pedagog, se pare, nu foarte strălucit, dar
care, potrivit lui Dante, într-un vers impresionant, minsegnavate come luom setterna. I-o spune direct, cînd îl
întîlneşte în Infern: Maestre, îţi mulţumesc că mă
învăţai cum se eternizează omul. Şi aici a apărut un
fluviu de interpretări. Se subliniază că Brunetto Latini are un
tratat despre arta conducerii oraşelor (astăzi l-am numi: de politologie).
Potrivit altora, acelaşi Brunetto Latini a fost un important profesor de
retorică, de vorbire frumoasă şi de scriere artistică.
Şi iată dificultăţile: la ce anume se referă Dante, în
versul său? Cum poate omul să se eternizeze? Prin activismul social,
prin implicarea de zi cu zi? Este o variantă. Sau poate, dimpotrivă,
prin arta cuvintelor frumoase şi prin literatură? E de asemeni foarte
plauzibil. Sau minunatul vers dantesc e destinat să pună în efigie
doar o simplă experienţă personală de învăţare? E
şi aceasta o posibilitate. În orice caz, e consemnată mărturia
directă de recunoştinţă a lui Dante la adresa lui Brunetto
Latini, magistrul său din tinereţe. În rest părerile
diferă: i se atribuie studii la Bologna
O.P.: Chiar şi la Paris se crede că
ar fi ajuns
L.A.: Da. Bologna este cel mai vechi centru
universitar din Europa. E oraşul academic cel mai prestigios pentru acele vremuri.
Alţii îi pun în seamă studii în cadrul Bisericii florentine, pe
lîngă diverşi predicatori şi ecleziaşti ai vremii.
Alţii în special cercetătorii săi francezi, dar şi
Boccaccio însuşi ar vrea să-l fi văzut pe Dante studiind la
Paris. E vorba de ipoteze care nu sînt confirmate prin izvoare istorice ferme.
O.P.: Sînt
doar bazate pe aluzii
L.A.: Fiecare îl trage către propria
sferă geografică pe Dante, spunînd că a trecut pe-acolo. Dar sînt
puţine locurile atestabile ştiinţific ale prezenţei fizice
danteşti.
O.P.: Poate nu e inutil să amintim
că Dante este un prenume contras, provenit din Durante(m).
L.A.: Da. După cum şi asupra
numelui său documentele şovăie, păstrînd nouăsprezece variante
diverse: Alegheri, Alegeri, Aleghieri, Alleghieri, Allaghieri, Allighieri, Allageri,
Allagheri, Allegheri, Allegeri, Alageri, Alagheri, Alaghieri, Aldigherri,
Aldighieri, Adeghieri, Aligeri, Aligheri, Alighieri. Iată că,
dacă vrem să potenţăm relativul, avem destule instrumente
la îndemînă. Putem să-i relativizăm numele, imaginea, scrisul
etc. Eu cred totuşi că tendinţa ar trebui să fie
contrară, nu încercînd să disipăm ceea ce există, ci creînd
o convergenţă cît mai fidelă, o cît mai precisă focalizare
asupra figurii sale.
O.P.: Ceea ce înseamnă şi o
înlăturare a lucrurilor care ni se par nerezonabile, dar care au dobîndit o
notorietate în exegeză. Poate că ciuntim dacă le trecem sub tăcere.
Sigur că nu vom putea rezuma în cursul cîtorva discuţii tot ceea ce s-a
spus important, fie şi mai puţin verificat prin documente directe. Ce
ştim sigur e că Dante s-a născut şi a trăit şi a
fost reprezentativ pentru oraşul-stat Florenţa şi că
şi-a sfîrşit viaţa în exil la Ravenna. Ce alte
localităţi mai sînt legate, în mod cert, cu toată prudenţa
de rigoare, de biografia lui? A ajuns la Roma?
L.A.: Da. Dar urcînd înapoi în timp al
doilea gest de răsunet, făcut de Dante pe vremea cînd era la conducerea
cetăţii (primul a fost cel al trimiterii în exil a lui Guido
Cavalcanti) s-a legat de solicitarea arogantului Papă Bonifaciu al
VIII-lea. El le-a cerut florentinilor o contribuţie financiară pentru
plata lefegiilor săi. A fost o discuţie în cadrul consiliului, iar
Dante s-a exprimat conform aşa-numitului proces-verbal al vremii
împotriva sprijinirii Papei. Această ostilitate făţişă
l-a costat. El a fost trimis ambasador pe lîngă Papă, împreună
cu alţi doi colegi ai săi. Bonifaciu i-a primit, dar le-a temporizat
misiunea. Potrivit unora, îi reţine pe cei trei ambasadori la curtea sa.
Potrivit altora, îl opreşte doar pe Dante şi îi expediază înapoi
pe ceilalţi doi. În orice caz, Dante rămîne la Roma, provizoriu, în
vederea unor tratative. Între timp Bonifaciu îl trimite pe prinţul Charles
de Valois, împreună cu armata sa de lefegii, să cucerească
bogatul oraş Florenţa, să-i răstoarne de la putere pe
guelfii albi şi să-i impună la putere pe guelfii negri. Armata
lui Charles de Valois se apropie de zidurile cetăţii, o
încercuieşte şi îi dă un ultimatum: dacă
cetăţenii se predau, nu va fi nici o problemă, soldaţii vor
intra paşnic şi nu va exista nici un gest de ostilitate sau
răzbunare. Dacă, în schimb, se vor împotrivi, tot oraşul va fi
ras la pămînt. În acele momente de tensiune, sigur că ar fi fost
nevoie de mintea limpede a cuiva ca Dante. Dar el era imobilizat la Roma, ca
ambasador. După dezbateri furtunoase, guelfii albi decid ca prin bună
înţelegere să deschidă porţile cetăţii, să
dea crezare cuvintelor prinţului francez, să facă un gest de
prietenie. Sigur că trupele vor invada oraşul, îl vor jefui îndelung,
casele guelfilor albi vor fi arse, unii vor fi ucişi, alţii vor
scăpa doar cu fuga. Toţi vor fi judecaţi şi
găsiţi vinovaţi (unii în contumacie), iar averile lor vor fi
confiscate. Guelfii negri vin la putere şi orchestrează toată
această sarabandă de răfuieli politice. Dante află
schimbarea dramatică de situaţie care s-a produs, află că
el, din notabilitate a statului, din ambasador prestigios, a devenit peste
noapte un proscris căutat pentru a fi judecat şi condamnat. Ca atare
fuge de la Roma unde era în misiune pentru a nu avea surprize
neplăcute. Dante este judecat de guelfii negri, la grămadă,
alături de mai mulţi colegi. Toţi sînt condamnaţi pentru baratteria precum şi
alte fapte pe
care le vor fi comis. Baratteria e
ceea ce azi numim delapidare, furt din banul public. Dar nu se aduc nici un fel
de precizări sau dovezi. Nu se personalizează acuzaţiile. Care
dintre ei a furat? Cînd şi cît anume? Doar aşa, în general? Cum
adică pentru furt şi
diverse alte fapte? Era evident că
sentinţa urmărea descalificarea morală a adversarilor politici.
În primă instanţă, dacă Dante se prezenta într-un termen
foarte scurt în faţa judecătorilor, urma să fie doar amendat. El
fireşte că nu apare pe-acolo (nici nu avea posibilitatea fizică
de-a o face, nu i se adusese la cunoştinţă învinuirea). Ca
atare, la mai puţin de două luni, următoarea sentinţă
este cea capitală. E condamnat să fie ars pe rug, dacă se va mai
întoarce vreodată la Florenţa.
O.P.: Cunoscînd exemplul lui Socrate, s-ar
zice că, şi dacă s-ar fi prezentat, nu sînt mari speranţe că ar fi
scăpat cu viaţă.
L.A.: Din acest moment începe marele
pelerinaj al lui Dante prin diverse localităţi ale Italiei. În unele a fost
primit şi suportat. În altele poate că va fi trebuit să împartă
masa cu saltimbancii şi ceilalţi menestreli care îi distrau pe
stăpîni. El trecea drept poet, avea soarta de a-i amuza pe cei care îi
ofereau bucata de pîine.
O.P.: Mi-l şi imaginez distrîndu-i cu
Infernul
L.A.: Dante a scris şi memorabile
versuri de dragoste. Avea îndemînarea versurilor galante, fără îndoială.
Există cîteva locuri în care prezenţa lui Dante a fost efectiv
atestată: Treviso, Padova, Veneţia, Lunigiana, Casentino, Lucca. E
găzduit la Verona de generosul Cangrande della Scala. Personalitatea lui
cunoaşte treptat o apreciere tot mai mare. În finalul vieţii se
mută la curtea de la Ravenna a lui Guido Novella da Polenta, nepotul
Francescăi da Rimini, a cărei poveste o scrisese în cîntul V din
Infern. Dante, ca iscusit mînuitor al
vorbei, e trimis la un moment dat pentru a calma supărarea Veneţiei.
Avusese loc o încăierare şi cîţiva marinari veneţieni
fuseseră bătuţi sau chiar omorîţi de ravennaţi, la
beţie. Pretextul a fost excelent pentru ca Veneţia să
ameninţe cu represalii statale. Existau la mijloc interese economice de
fapt. Astfel intră în scenă Dante ca ambasador, încercînd să
aplaneze conflictul. Dar el evită să călătorească spre
Veneţia pe apă, fiindcă avea oroare de deplasările de acest
gen, şi face mari ocoluri pe uscat. Trece prin zone mlăştinoase,
supuse malariei, se îmbolnăveşte la întoarcere şi moare la
Ravenna, în 1321, la vîrsta de 56 de ani. I se fac funeralii grandioase, e venerat
de cei care l-au găzduit. Trebuie adăugat însă că, în mod
paradoxal, destinul său fizic nu se încheie o dată cu moartea lui. Faima
sa sporeşte necontenit. Divina
Comedie începe să fie cunoscută. Boccaccio devine primul său
biograf. Este primul care lansează Lectura
Dantis la Florenţa. Le atrage atenţia florentinilor asupra
imensei nedreptăţi pe care au făcut-o exilîndu-l pe Dante.
Boccaccio este însărcinat de autorităţi să meargă la
fiica lui Dante între timp călugărită sub numele de Beatrice
, să-i ofere o sumă de florini ca despăgubiri pentru daunele
provocate părintelui său şi s-o roage să permită
repatrierea osemintelor danteşti. Călugăriţa Beatrice
acceptă banii, dar refuză mutarea osemintelor. Există un
şir de aventuri de-a lungul secolelor, cu intervenţii ale unor
personalităţi ca Lorenzo dei Medici sau Papa Leon al X-lea, care au
uzat de toată autoritatea lor administrativă pentru a-l repatria pe
Dante. Rugăminţile şi ordinele sînt neglijate şi sfidate.
Apare oferta concretă a lui Michelangelo de a construi un templu
măreţ, ca mormînt al lui Dante la Florenţa. Şi această
variantă rămîne neîmplinită. Cînd presiunea politică
şi administrativă este de aşa natură încît cedarea osemintelor
e iminentă, ele sînt furate şi dispar în mod misterios. Se
procedează la deschiderea mormîntului, care e găsit gol. Ca atare nu
se poate efectua transferul. După vreo două sute de ani, în
mănăstirea franciscană lipită de capela funerară se
fac construcţii de reamenajare, e dărimat un zid, iar în interior
este găsită o lacră cu osemintele şi o inscripţie
latină. Un călugăr recunoaşte că le-a luat tocmai în
1677. Se procedează aşadar în 1865 la reînhumarea festivă. O
altă deshumare, cu scopuri ştiinţifice, are loc în 1921. Se
descoperă atunci, în urma analizelor, că Dante suferise de unele boli
cum sînt arterita şi uremia. La reînhumare, unul din cercetători
fură o falangă de la un deget al poetului şi o
păstrează ca relicvă pînă la moarte, cînd ajunge să
fie restituită. În al doilea război mondial, atunci cînd americanii
debarcă în Sicilia şi avansează, eliberînd treptat peninsula,
Mussolini are impresia că ultima carte pe care o poate juca este să
se pună sub protecţia lui Dante. Trimite cîţiva ofiţeri
să ia osemintele de la Ravenna şi să le plaseze în fruntea trupei,
ca o garanţie sfîntă a luptei fasciste împotriva invadatorului
american. Din fericire nu-i reuşeşte proiectul, iar Dante
continuă să se odihnească, în ciuda tuturor acestor aventuri
peste secole, pînă astăzi, la Ravenna.
O.P.: A fost mai norocos decît Kant, care a
dispărut cu totul din mormîntul lui, în timpul celui de-al doilea război mondial.
Îţi propun însă un nou popas.