Laszlo Alexandru - Ovidiu Pecican

DIALOGURI DESPRE DANTE

AL TREILEA DIALOG

14 februarie 2006 (Valentine’s Day)

            O.P.: Despre viaţa lui Dante nu se ştiu multe lucruri, sau mai exact se ştiu lucruri care s-ar putea să nu se fi întîmplat, iar multe dintre cele care s-au întîmplat nu s-au păstrat în amintirea contemporanilor şi a posterităţii. Totuşi putem vorbi despre Dante cel viu, cel adevărat, Dante omul şi faptele vieţii lui. Nu-i aşa?

L.A.: Sigur că da. De fapt cartea lui Papini – atît de ignorata monografie dedicată poetului – se cheamă tocmai aşa: Dante viu. Unul din pariurile lui Papini era de a reconstitui şi de a trasa portretul unui om în carne şi oase…             O.P.: Mai mult în oase. Conform reprezentărilor sale, pare să fi fost un ins mai degrabă scund şi osos.             L.A.: E interesant că nu avem imagini originale despre Dante, nu ni s-a păstrat nici un rînd scris de mîna lui. Frescele care există, picturile, sînt realizate pe baza mărturiilor unor contemporani, pe baza descrierilor realizate de biografii săi, pe baza unor deducţii din operele sale, din ceea ce afirmă el însuşi despre sine. De mare ajutor a fost aici biografia lui Boccaccio, care îl descrie fizic. El se referă de asemeni la anumite efecte pe care le stîrnea apariţia lui Dante în public. De pildă Boccaccio consemnează că Dante se plimba pe o stradă, cufundat în gînduri. Pesemne medita la rimele pe care urma să le aştearnă pe hîrtie. Fiind mai smead la faţă, la un moment dat a auzit nişte bătrîne care îşi spuneau una celeilalte: Iată, acela e poetul Dante. Vezi ce negricios este? Ştii de unde i se trage? A fost în Infern să-i vadă pe păcătoşi, a fost ars de flăcările iadului şi de aceea a rămas aşa de smead. Dante – consemnează biograful său – a rămas foarte flatat de această ipoteză. Pe de o parte avem aici un indiciu asupra aspectului poetului…

            O.P.: Dar e şi un indiciu al receptării.

            L.A.: Da. Pentru că autorul reuşeşte un paradox uimitor: el se referă la o realitate transcendentă, imaginată (nimeni n-a fost în carne şi oase prin Infern, Purgatoriu şi Paradis)…

            O.P.: Cel puţin din cîte ştim noi.

            L.A.: Avem de-a face cu constructe ale imaginarului, ale fanteziei, ale sensibilităţii colective, ale credinţei. Dar Dante a reuşit descrierea de o extraordinară plasticitate şi concreteţe a tărîmurilor de dincolo.

            O.P.: Aş adăuga, în legătură cu această anecdotă, care îmi place foarte mult, faptul că ea pare să dezvăluie că nu doar poetul se reflectă în operă, ci şi opera se reflectă asupra autorului, asupra fizionomiei lui, în conştiinţa contemporanilor.

            L.A.: Sigur că da. Poetul se pare că a fost şi destul de orgolios. Detaliul transpare din poemul său. De pildă în celebrul cînt IV al Infernului, unde consemnează coborîrea în Limb şi întîlnirea cu cei cinci mari poeţi ai Antichităţii, Homer în frunte, Horaţiu, Ovidiu, Lucano precum şi călăuza Virgiliu. Aceştia, după ce îl întîmpină şi stau puţin de vorbă, îl primesc pe Dante printre ei, astfel încît “fui sesto tra cotanto senno” (am fost al şaselea în acest grup). Va să zică nu se dă în lături să se aşeze la egalitate cu ei.

            O.P.: Mie nu-mi pare deloc modest în reprezentările sale.

            L.A.: Era foarte conştient de propriile calităţi. Ba chiar se mîndrea cu ele. Tot o legendă interesantă e relatată de Boccaccio în prima biografie dedicată autorului. Se spune că, la un moment dat, existau mari tensiuni interne la Florenţa, între diversele facţiuni politice. Era nevoie de o mînă energică, pricepută să calmeze agitaţia. Pe de altă parte exista o puternică ameninţare externă din partea lui Bonifaciu al VIII-lea. Lui Dante i s-a propus să meargă ambasador al Florenţei pe lîngă Papă ca să-l îmbuneze. În guvernul orăşenesc din care făcea parte – după cum consemnează biograful său –, Dante ar fi dat acest răspuns memorabil: “Se io vo, chi rimane? se io rimango, chi va?”. Dacă eu merg, cine rămîne (pentru a rezolva problemele de aici)? Dar dacă eu rămîn, cine merge (adică cine vi le rezolvă pe acelea de acolo)? Va să zică era atît de sigur de unicitatea şi îndemînarea lui, încît nu s-a sfiit să lanseze aceste memorabile cuvinte. Din păcate abilitatea lui n-a dat roade concrete, biografice, pentru că el a fost o victimă a exilului la care a fost supus.

            O.P.: Ce vreau să observ în legătură cu ceea ce relatai adineaori e că aceste laude de sine, în ultimă instanţă, nu miros a bine. Ele fac din Dante un personaj cel puţin controversat, dacă nu antipatic de-a dreptul. Nu pentru că aş merge neapărat pe morala umilinţei creştine, deşi Dante era un creştin şi putea să dovedească eventual umilinţă – el a dovedit-o de altfel în operă, cu asupra de măsură. Dar şi pentru că aşa e omul făcut, să privească chiorîş o conştiinţă valorică de sine prea subliniată. E o uzanţă care poate ţine de politeţe, să aşteptăm ca valoarea noastră să fie confirmată şi de alţii. Însă nu putem fi siguri că aceste lucruri nu sînt doar un clişeu literar. În legătură cu asta, vreau să evoc o întîmplare pusă pe seama lui Dante, care mă duce cu gîndul la un model venit din Antichitate. Se spune că Dante trecea pe stradă şi se afla în preajma unui atelier de fierărie. Acolo fierarul bătea nicovala şi în ritmul respectiv declama nişte versuri şchioape. Dante furios s-a repezit, i-a smuls ciocanul din mînă, l-a aruncat cît colo, i-a răsturnat şi nicovala, iar atunci cînd bietul fierar, total interzis de această intervenţie în forţă, l-a întrebat: “Ce ai, nu vezi că îmi distrugi uneltele?”, Dante i-a replicat: “Şi tu le distrugi pe ale mele”. Aici aş comenta că îmi pare că se aplică un model literar venit din Antichitate, din viaţa lui Diogene, care filosofa nu doar cu vorba şi cu gîndul, ci şi…

            L.A.: Peripatetizînd…

            O.P.: Da, umblînd, cu ajutorul unor exemple foarte percutante, iar intervenţia lui Dante îmi pare desprinsă din acest tip de filosofie.

            L.A.: Există într-adevăr un şir de legende cu miez amuzant, comic, legate de Dante…

            O.P.: Deşi el pare trufaş şi distant.

            L.A.: El în operă este un om semeţ şi într-adevăr dovedeşte trăsături comice mai degrabă sporadice, accidentale. Arătam data trecută că la Dante găsim satiră, dar nu o comedie benignă şi dezangajată.

            O.P.: Şi nu o comedie grosieră, populară, ci mai curînd o distanţare aristocratică, o deriziune...

            L.A.: Grosolănie există însă în Infern, inclusă cu deliberare. Poetul şi-a dovedit îndemînarea şi în acest teritoriu delicat. În ceea ce priveşte lauda de sine, îmi amintesc că Giovanni Papini are un capitol despre Dante pe care chiar aşa îl intitulează: Lăudător de sine însuşi.

            O.P.: Oare nu încerca să facă de fapt ceea ce, la sfîrşitul secolului XIX şi la începutul secolului XX, nonconformiştii numeau “épater le bourgeois”, adică să dea peste nasul contemporanilor?

            L.A.: “Épater le bourgeois” este o formulă de suprafaţă, a aparenţelor şocante. Dante chiar credea în ceea ce spunea. Chiar credea în propria valoare. Papini trece în revistă cu mare acurateţe şi nuanţă mai toate momentele de “autolaudă” ale lui Dante din Divina Comedie şi nu se înşală. El trage o concluzie incitantă, care s-ar putea discuta îndelung: îi contestă lui Dante spiritul franciscan. Franciscanismul insistă pe umilinţă, pe iubirea faţă de aproapele, pe smerenie. Or Dante numai smerit n-a fost…

            O.P.: Şi pe cerşetorie.

            L.A.: Exact. Însă Dante n-a fost umil. Aşadar i se contestă adevăratul spirit creştin (am scris acum cîţiva ani o polemică, Trei nedreptăţi ale lui Giovanni Papini, în care luam în discuţie tocmai aceste aspecte). Dante a fost, ce-i drept, un mare lăudăros – dar putem conchide că a avut şi de ce: toate laudele pe care şi le adresează sînt perfect întemeiate. Şi cu aceasta cred că se poate trece mai departe.

            O.P.: Nu vrei să insistăm încă puţin asupra chipului cu care el este reprezentat în efigie? De pildă nu-mi amintesc din biografia lui Boccaccio, deşi am recitit-o de curînd, dacă referirea la ceea ce întîlnim în portrete, bărbia asta proeminentă şi chiar dantura inferioară care depăşeşte dantura superioară, apar menţionate undeva. La fel nasul acvilin şi privirea uşor iritată şi trufaşă nu ştiu dacă se regăsesc acolo.

            L.A.: Portretele acestea sînt făcute din fantezia artiştilor plastici respectivi, în baza relatărilor biografilor poetului. Iar biografii s-au slujit de relatările contemporanilor autorului. Va să zică sînt surse de a doua şi a treia mînă. E surprinzător să nu ai un portret de “primă abordare” al celui mai important poet italian. (Şi n-am uitat de fresca lui Giotto, de pe peretele Capelei Palatului Bargello, despre care se spune că l-ar fi reprezentat pe Dante. Dar palatul a fost transformat în închisoare, iar pictura a dispărut sub tencuială. A fost reconstituită cu aproximaţie abia în anul 1840…) La fel de surprinzător e să nu ai nici un rînd scris de mîna lui. Autor al unei opere atît de vaste, extinse şi profunde, nu a lăsat nici o singură literă scrisă personal. Pentru că sîntem în Evul Mediu, pentru că tiparul nu există, pentru că artistul îşi scrie cu mîna propriul text, pe care îl dă la copiat, copistul transmite mai departe, se păstrează copii ale copiilor ale copiilor, dar nici un manuscris original. De ce ar fi acesta un aspect atît de important? Se cunosc marile progrese făcute de grafologie. Nu e hazardat să afirmăm că s-ar fi putut reconstitui, pe baza scrisului lui Dante, anumite trăsături spirituale, psihologice, temperamentale ale sale. Iată că, din păcate, calea ne este închisă în această direcţie.

            O.P.: În legătură cu temperamentul, îmi amintesc de un eseu al lui Papini pe care tu l-ai tradus şi l-ai publicat în E-Leonardo. Aici se spune – şi probabil nu avem nici un motiv să contestăm concluzia lui Papini – că Dante era foarte irascibil. Exact ca în anecdota pe care am relatat-o: probabil că era un coleric. El polemizează cu un bun prieten al său, schimbă poeme destul de aspre unul la adresa celuilalt, unde dacă nu se ajunge direct la înjurături de mamă, nici nu se ocolesc referirile la familie, la părinţi, la antecesori.

            L.A.: Da. E vorba de cunoscuta Tenzone, confruntarea pe care poetul a angajat-o cu Forese Donati, care i-a întors replica tot în versuri. Au existat trei atacuri ale lui Dante şi trei răspunsuri ale adversarului. Pe ansamblu Dante a fost, în mod surprinzător, depăşit în abilitatea argumentaţiei, profunzimea acuzelor şi percutanţa versurilor. A fost, se pare, singura situaţie în care Forese Donati şi-a dovedit meşteşugul poetic, exercitîndu-şi talentul tocmai pe spinarea lui Dante!

            O.P.: Dar oare în Infernul nu avem suficiente prilejuri pentru a constata modul coroziv în care se raportează Dante la unele figuri ale epocii, ale secolului care l-a precedat, ale societăţii despre care dă el seama?

            L.A.: Fără îndoială că Dante este un pătimaş, acolo unde trebuie să fie pătimaş. După cum ştie să-şi reţină indignarea şi să admire, să beatifice, de pildă în Paradis, acolo unde stringenţele contextului îi impun această atitudine. Dar înainte de a intra în analiza Divinei Comedii, hai să încercăm să aşezăm cap la cap cîteva momente ale biografiei danteşti, parcursul său fundamental, pentru cei care poate n-au auzit niciodată de acest autor.

            O.P.: Două cuvinte despre familia lui, aşadar.

            L.A.: Era o familie de mică nobilime, din Florenţa…

            O.P.: Afirmată şi în domeniul cămătăriei, nu-i aşa?

            L.A.: Se presupune că da. Deşi nu există dovezi directe. Sînt doar jumătăţi de cuvinte, aluzii şi mai ales acea polemică pe care tocmai am amintit-o, la tenzone, cu replicile contondente schimbate de Dante şi Forese Donati. De acolo se deduce că tatăl lui Dante poate că s-a ocupat şi de cămătărie... Aşadar anii vieţii lui Dante sînt 1265-1321. Sîntem în plin Ev Mediu…

            O.P.: S-a născut în luna mai.

            L.A.: Da, în luna mai. Boccaccio e primul care face o serie de speculaţii de natură zodiacală. Probabil că n-are sens să insistăm noi, pentru că drumurile acestea au fost deja străbătute. Ce este interesant de subliniat? În contextul politic al Italiei de atunci, existau două mari partide, care reflectau doi mari poli de putere: pe de o parte Împăratul german, pe de altă parte, Papa de la Roma. În funcţie de aceşti poli de putere, s-au creat două partide în întreaga Italie: guelfii (de partea Papei) şi ghibelinii (de partea Împăratului). Peninsula italiană era constituită dintr-o sumă de oraşe-stat autonome. În fiecare din aceste oraşe-stat cetăţenii s-au divizat în funcţie de cele două partide. Au existat lupte interne extrem de violente, cîştigate în anumite oraşe de o grupare, în alte oraşe de cealaltă grupare, fiecare sprijinită cu arme, bani şi lefegii, de Împărat sau de Papă. Există oraşe care se cristalizează tradiţional guelfe, alte oraşe care devin tradiţional ghibeline. La naşterea lui Dante, în 1265, ghibelinii fuseseră înfrînţi şi alungaţi din Florenţa, iar întregul oraş devenise guelf. Ce se întîmplă în acest context? Guelfii înşişi se împart în două facţiuni: albii şi negrii.

            O.P.: Albii erau moderaţii…

            L.A.: Existau mai multe criterii de împărţire. Unul era cel social. Guelfii albi erau mai degrabă structuraţi în jurul micii nobilimi, guelfii negri reprezentau marea nobilime. Pe planul politicii externe, de partea Împăratului nu era nici una din facţiuni. Însă, în această polarizare, guelfii albi erau mai degrabă pentru o anumită autonomie strategică a Florenţei, pe cînd guelfii negri pledau pentru o supunere mai strînsă în faţa hegemoniei papale. Pe de altă parte, Papă era pe atunci Bonifaciu al VIII-lea, o personalitate extrem de puternică şi activă, care şi-a lăsat amprenta asupra Bisericii. De n-ar fi să amintim decît faptul că primul Jubileu organizat de Biserica Catolică a fost în 1300, cu marile pelerinaje care s-au produs atunci. Papa a dat un edict, conform căruia li se iertau păcatele celor care veneau în pelerinaj la Roma şi se pocăiau. Aceasta a dus la o enormă deplasare de populaţie, a fost unul din marile evenimente ale deceniului, ba poate chiar şi ale secolului. Acelaşi Papă avea pretenţia şi aroganţa de a interveni şi a devia cursul politicii, în oraşele-state ale peninsulei, de a şi le aservi, în setea lui de extindere şi de dominaţie. În acest context, Dante intră să facă parte din rîndurile guelfilor albi. Este ales succesiv în structurile de conducere ale oraşului. Trebuie spus de asemenea că sistemul de guvernare se baza pe numeroase consilii, unde conducerea era realizată prin rotaţie, tocmai pentru a se evita orice tentaţie totalitară. Forul suprem era asigurat de Consiliul Priorilor. Priorii erau reprezentanţii breslelor. Fiecare breaslă îşi numea în acest consiliu reprezentantul. Pentru a putea face parte din Consiliu, Dante s-a înscris în breasla farmaciştilor (degli Speziali). De ce tocmai acolo? Pentru că, potrivit unora, pe vremea aceea farmacia – cu amestecul său de substanţe – avea oarece legătură cu amestecul de idei din filosofie. El altminteri n-avea nimic în comun cu farmacia propriu-zisă. Dante ajunge să facă parte din Consiliul Priorilor şi devine Prim Prior timp de două luni. Două gesturi interesante sînt de notat de pe vremea activităţii politice a lui Dante, definitorii pentru personalitatea lui. Faptul că unul dintre bunii lui prieteni, Guido Cavalcanti, poet la rîndul său şi membru al aceleiaşi facţiuni a guelfilor albi…

            O.P.: Cine l-a tradus pe Cavalcanti în română, îţi aminteşti?

            L.A.: Unele poezii sînt traduse în antologia poliglotă a poeziei medievale realizată de Teodor Boşca. Altele le regăsim în cuprinzătoarea antologie a poeziei italiene întocmită de Eta Boeriu. Dar să revenim. În contextul conflictelor interne provocate de lupta pentru putere din Florenţa între guelfii albi şi cei negri, pentru a se pune capăt crimelor şi răzbunărilor frecvente, Consiliul Priorilor dă un decret: cel care va mai duela în interiorul zidurilor cetăţii va fi exilat.

            O.P.: Avem un reflex al acestei situaţii în Romeo şi Julieta. Mă gîndesc la duelul în care moare Mercutio, iar Romeo trebuie să fugă etc. E lucru ştiut că Shakespeare s-a inspirat din cronicile italieneşti şi uneori chiar din atmosfera aceasta. Indiferent de veridicitatea scenelor shakespeariene, cred că dramaturgul englez surprinde o situaţie de pe teren, unde, în oraşele-state italieneşti, facţiunile politice nu se grupau în sens modern, ci adeseori se confruntau clanurile. Existau aşadar familii lărgite prin aportul prietenilor, vasalilor, cumetrilor. Ele se înfruntau pe viaţă şi pe moarte, şi această situaţie a stîrnit, în ultimă instanţă, măsuri politice foarte drastice, cum sînt aceste edicte de intoleranţă faţă de dueluri.

            L.A.: Desigur. Ulterior şi Petrarca a avut o serie de intervenţii prin care îi îndemna sau îi implora pe principi (Ai signori d’Italia­) să nu mai cheme lefegii care să-i omoare pe italieni, fiind plătiţi cu banul italian. Tocmai pentru a pune o dată capăt acestor lupte intestine, aproape generalizate în peninsulă.

            O.P.: E important însă de subliniat că luptele luau adeseori aspectul unor vendette. Aşadar răzbunări foarte personalizate: i-ai omorît pe ai mei – îi ucid pe ai tăi.

            L.A.: E codul etic al vremii. Să nu te răzbuni prin ucidere pe cineva care ţi-a omorît un membru al familiei reprezenta o insultă şi o umilinţă enormă. Erai degradat.

            O.P.: Meritai dispreţul comunităţii.

            L.A.: Sfîrşeai dispreţuit dacă nu plăteai prin sînge o insultă de sînge.

            O.P.: E interesant cum jurisprudenţa pe care vremea o experimentează vine în contradicţie cu această lege a pămîntului sau a tradiţiei şi încearcă s-o limiteze. Sigur că era foarte important, demografic vorbind, ce se întîmplă cu cetăţenii importanţi ai locului. Ne amintim că, la un moment dat, Lorenzo de’ Medici de-abia scapă dintr-un asemenea complot. Fratele lui este ucis.

            L.A.: Da, “La Congiura dei Pazzi”, Conspiraţia familiei Pazzi, cînd s-a comis un sacrilegiu îngrozitor: cei doi fraţi de’ Medici au fost atacaţi tocmai în biserică, în timpul slujbei duminicale. Asta era mai mult decît putea orice închipuire să accepte. Machiavelli a scris pagini impresionante pe acest subiect istoric.

            O.P.: În felul ăsta cred că reuşim să redăm un pic culoarea de epocă, în acelaşi timp atroce, dar şi romantică, şi care solicita în orice caz un context în care nu era foarte simplu să fii bărbat.

            L.A.: Da, dar nici femeie nu era foarte simplu: să stai mereu închisă în casă, să ieşi numai la biserică, să depinzi de voinţa despotică a familiei, care la 10 sau 12 ani, ori poate chiar mai devreme, îţi hotăra soarta, cu cine urma să te măriţi, iar sentimentele să nu aibă nimic de-a face cu destinul social. Totul se construia pe baza afilierilor de clan.

            O.P.: Alianţe matrimoniale, de averi etc.

            L.A.: Aşa e. Nu era o afacere să fii nici bărbat, nici femeie. Probabil că era de căutat a treia cale.

            O.P.: A treia cale o găsim în Boccaccio adeseori, în multe dintre poveştile lui.

            L.A.: Să fii călugăr, pesemne!

            O.P.: Nu, mă gîndeam la scenele în care intrusul se ascunde ba într-o lădiţă, ba te miri pe unde, şi-i pune coarne soţului.

            L.A.: Şi asta. Dar revenind la seriozitate, într-adevăr una din soluţiile căutate şi găsite de mulţi doritori de studiu a fost…

            O.P.: …intrarea în cinul monahal… O carieră spirituală prin excelenţă.

            L.A.: …aderarea la cler, indiferent cît de reală sau doar prefăcută era credinţa însăşi. Dar dădea o anume stabilitate şi protecţie în faţa vitregiilor sorţii, pe care alte contexte nu o ofereau.

            O.P.: Mai exista totuşi o posibilitate în epocă: să devii notar. Şi Carducci are cuvinte elogioase la adresa notarilor, care în marginea actelor adeseori versificau, mai mult sau mai puţin inspirat, pregătind totuşi o epocă. Iar epoca prefaţată de ei a fost cea a lui Dante, Guido Cavalcanti şi a celorlalţi.

            L.A.: Dacă bine ţin minte, tatăl lui Petrarca a fost notar şi a sfîrşit exilat din Florenţa… Aşa că nici să faci pe notarul nu era totdeauna o garanţie… Dar, revenind, sîntem în situaţia în care bunul prieten al lui Dante, Guido Cavalcanti, încalcă edictul, luptă în duel tocmai cu un guelf negru, cu un adversar al facţiunii aflate la putere. Dante trebuie să hotărască: îşi apără prietenul împotriva legii, sau apără legea şi îşi pedepseşte prietenul. Interesantă dilemă!

            O.P.: E o situaţie à la premierul Tăriceanu în raport cu  prietenul său, omul de afaceri Dinu Patriciu…

            L.A.: Posibil. Nu ştiu. Dar decizia lui Dante a fost de a-şi pedepsi prietenul, de a-l trimite în exil şi de a respecta legea. Guido Cavalcanti pleacă exilat, se va îmbolnăvi departe de patrie şi va fi iertat doar în ultimele săptămîni ale vieţii sale: se va întoarce să moară la Florenţa. Iată unul din gesturile care spun multe despre felul lui Dante de a-şi asuma opţiunile. Dacă nu avem portrete fidele, fotografii de epocă ale lui Dante (pentru că pe atunci nu existau fireşte fotografi), avem însă mărturii…

            O.P.: …ecouri grăitoare…

            L.A.: …privitoare la portretul său sufletesc, la principiile după care se ghida, la valorile în care credea, iar uneori acestea pot veni să compenseze ceea ce în exterior ne lipseşte ca imagine.

            O.P.: Te-ai îndreptat cam rapid înspre a doua parte a carierei şi a vieţii lui Dante. Te-ai referit mai ales la cariera publică. Aş adăuga la acest portret – întorcîndu-mă oarecum din drumul nostru – iubirea idealizată pentru Beatrice, care survine foarte devreme, se consumă extraordinar de intens, mai ales într-un plan al interiorităţii şi în contextul unor convenţii rigide. Ca să nu mai vorbesc despre scurtimea vieţii acestei fete, devenite foarte curînd doamnă şi murind repede. Adaug că, ulterior, chiar în viaţa lui Dante a survenit o familie, a avut o soţie, a avut descendenţi. S-ar putea ca şi aici, fără a intra într-o psihanaliză pentru care nu sînt abilitat şi nu am priceperea cuvenită, să putem vedea o trăsătură a firii lui Dante: refugiul într-o iubire pe cît de intensă, pe atît de ideală, care nu-şi află împlinirea în plan terestru.

            L.A.: Despre Beatrice avem primele indicii într-o operă de tinereţe a lui Dante, care se cheamă Vita Nuova. Este vorba de o creaţie mixtă, în versuri şi în proză. Adică este o relatare autobiografică structurată preponderent în proză, dar care uneori se întrerupe şi este intercalată de anumite versuri, pe care i le-a pricinuit un acces de inspiraţie. Au fost lungi discuţii legate de această Beatrice. Dezbaterile se datorează mai multor factori. Primul a fost acela că Dante însuşi n-o descrie cu precizie. Nu ne dă foarte multe date despre ea. Ce ne spune concret în Vita Nuova este că o vede pentru prima dată pe Beatrice şi se îndrăgosteşte fulgerător, pe cînd avea aproape nouă ani. O va revedea peste alţi nouă ani, adică atunci cînd avea optsprezece. Problema care este? Discutam data trecută despre sensurile stratificate cu deliberare de Dante, în creaţia sa literară. Cînd Dante spune că a văzut-o pe Beatrice, putem lua sensul literal şi într-adevăr să vedem în faţa ochilor o fetiţă fermecătoare, de aproape nouă ani. Dar ne putem gîndi – şi nu e hazardat – să facem calculul că 9 înseamnă 3 x 3. Iar trei este cifra Sfintei Treimi. 3 x 3 este perfecţiunea sublimată. Putem vedea aşadar o proiecţie a perfecţiunii ridicate la cub. Şi atunci nu mai contează vîrsta pe care fetiţa o avea, ci conceptul în sine. Iată cum se bifurcă labirintic potecile: unii insistă pe o lectură literală şi o identifică într-adevăr pe iubita lui Dante cu Beatrice Portinari, o tînără din Florenţa contemporană autorului. Alţii consideră că e vorba de o persoană neidentificabilă. De altminteri Dante este foarte sfios în Vita Nuova. Are accese adolescentine…

            O.P.: …puberale…

            L.A.: …atunci cînd o vede, îi tremură genunchii, îi clănţăne dinţii şi fuge acasă. Are aşa-numita “odaie a lacrimilor”, unde merge şi plînge îndelung, de fericire că a văzut-o, sau de disperare că ea nu i-a răspuns la salut. Sînt situaţii pe de-o parte înduioşătoare, dar care pot fi închipuite pe de altă parte inclusiv simbolic. Unii n-au ezitat să vadă în Beatrice arhetipul filosofiei, al înţelepciunii, după cum alţii văd în ea însăşi graţia divină.

            O.P.: Nu sîntem în prezenţa unui exces de semnificaţii?

            L.A.: A vedea îndrăgostirea de Beatrice ca îndrăgostirea de filosofie, de înţelepciune, iubirea de concept: s-a mers şi în această direcţie. Unii, printre care chiar “amicul” nostru Coşbuc, contestă cu vehemenţă existenţa fizică, reală, a acestei Beatrice. Dar Dante, cînd se referă la ea, permite întrezărirea unor semnificaţii ascunse. Ea este, de pildă, cea de-a noua între preafrumoase. Cum aşa? Poetul alcătuise o listă a celor mai minunate femei florentine ale vremii şi aici o clasase pe locul al nouălea. Iarăşi ne putem gîndi la multiplicarea lui 3, va să zică Beatrice nu era doar superbă ca apariţie, ci şi divină ca spiritualitate.

            O.P.: Un fel de concurs Miss Firenze…

            L.A.: Da. Sau există tot felul de jocuri extrem de caracteristice pentru îndrăgostitul emoţionat. Adică el o iubeşte pe Beatrice, dar nu i-o spune, pentru că n-are curaj, îndată ce-o vede fuge să plîngă. Iar ideea în sine că lumea ar înţelege că o iubeşte pe Beatrice îl înnebuneşte. El vrea să-şi ascundă iubirea. Cum poate s-o ascundă cel mai bine? Prin intermediul “femeii-paravan”. Şi atunci simulează în faţa tuturor că iubeşte pe alta, pentru a-şi ascunde adevărata iubire. Lumea află că Dante e îndrăgostit de altcineva. O află şi Beatrice care, atunci cînd îl vede, refuză să-i mai răspundă la salut. Culmea tragediei! De ce reacţionează Beatrice cu atîta cruzime? Se simte trădată? Este geloasă? Crede într-adevăr că Dante o iubeşte pe acea “femeie-paravan”? Nu vom şti. Fapt este că apare un nou prilej de zbucium. “Tactica” discreţiei, în loc să-i protejeze iubirea, îl expune la suferinţe suplimentare. Tot chinul acesta extrem de viu şi, altminteri, cam naiv, e descris în Vita Nuova, opera de tinereţe a lui Dante. Dacă subscriem la părerea comentatorilor care au văzut în iubita lui Dante pe Beatrice Portinari, măritată devreme cu bancherul Simone de’ Bardi, a cărui a doua soţie a fost, acea Beatrice care a murit apoi foarte repede, la douăzeci şi patru de ani, în cursul unei naşteri, atunci Dante rămîne de timpuriu fără obiectul şi fără conceptul iubirii sale. Ceea ce se ştie din biografia lui concretă este că se va căsători cu o anume Gemma Donati, care i-a fost hărăzită de familie, şi de la ea va avea doi băieţi şi-o fată, sau trei băieţi şi o fată (părerile cercetătorilor sînt împărţite). Gemma Donati provine dintr-o familie, ironia sorţii, aparţinînd guelfilor negri, facţiune politică ostilă celei a lui Dante. Atunci cînd Dante va pleca în exil, Gemma Donati va rămîne, probabil pînă la sfîrşitul vieţii ei, la Florenţa. Nu va fi persecutată şi nu va fi alungată. În schimb copiii lui Dante, da. Pe măsură ce ajung la vîrsta majoratului, în baza edictului de proscriere care îl lovea pe părintele lor, sînt obligaţi ei înşişi să părăsească Florenţa şi-şi regăsesc tatăl în diversele localităţi ale exilului.

            O.P.: Întrebarea mea anterioară, pe care o reiau acum, e dacă nu cumva avem de-a face, în faţa unei tradiţii multiseculare, cum este Lectura Dantis, cu un exces de interpretare: numerologie, simbologie, toate elementele care se tasează unul peste celălalt. Straturile culturale diverse pot duce la o anume saţietate. Oare n-ar trebui de fapt să recuperăm sensul prim? Altminteri mă gîndesc, păşind şi pe calea interpretării simbolice, că Beatrice poate veni de la beatus, beata, care înseamnă “fericit”, atribut recunoscut oamenilor sfinţi, deci care poate reprezenta pur şi simplu idealul frumuseţii sfinţite, sacre. Un ideal sută la sută.

            L.A.: Poate fi şi aceasta. În ce priveşte observaţia ta anterioară, Evul Mediu este perioada istorică a îngemănărilor, a suprapunerilor, a complexităţii ideatice…

            O.P.: …şi uneori chiar a prolixităţii. Lucrurile se pot contrazice în interpretarea asta simbologică.

            L.A.: Imaginarul medieval era prin excelenţă structurat în această direcţie, a împletirii permanente dintre fizic şi metafizic, dintre terestru şi transcendent. Dacă păţeam o nenorocire, aceasta era datorată voinţei lui Dumnezeu. Scopul vieţii noastre nu era de a fi fericiţi aici, ci de a ne cîştiga fericirea pe lumea de apoi. Viaţa noastră era o cale de acces spre fericire, de pregătire a beatitudinii viitoare. Simbolismul medieval era parte componentă a existenţei cotidiene.

            O.P.: Huizinga are admirabile pagini despre asta.

            L.A.: Sensibilitatea medievală era deschisă…

            O.P.: …spre misterul lumii…

            L.A.: …cuprindea o suprastratificare. Una şi aceeaşi faptă concretă, de pildă boala şi moartea copilului drag, putea fi văzută ca un eveniment biologic, ca unul medical, ca un fapt vrut de Dumnezeu, ca un semn de pedeapsă pentru infracţiunea la legile divine etc. Un singur gest putea cunoaşte mai multe decriptări. Ca atare şi scriitura dantescă respectă pe deplin acest tip de comunicare culturală sau de mental colectiv suprastratificat.

            O.P.: E fără îndoială aşa. Dar atunci avem de întîmpinat o dificultate suplimentară în micul nostru excurs amical, cordial şi oarecum, măcar în aparenţă, improvizat. Ce ne facem? Nu cumva sîntem în preajma unei convenţii? Dacă e să căutăm – aşa cum a făcut Coşbuc, cum a făcut-o întreaga exegeză – firul realităţii încifrate în formă poetică şi în viziune poetico-filosofico-teologică, ar trebui oare să ne oprim în faţa acestei opacităţi, poate aparente, poate reale, sau sîntem mai cîştigaţi să continuăm despicarea firului în patru?

            L.A.: Cred că ar fi greşit să nu asumăm exact premisele existente la faţa locului. Dacă ei operau multistratificat, complex şi polimorf, astfel trebuie să facem şi noi azi. Ar fi o eroare să luăm textul şi să-l reducem doar la nivelul său literal. Sau să privilegiem doar latura alegorică. Sau să insistăm doar pe latura morală. Aceste sensuri suprapuse nu se intersectează, nu se încrucişează şi nu se elimină. Ele sînt paralele şi se completează reciproc. Putem coborî un nivel, două niveluri, mai multe niveluri. Cîte rezistăm, cîte ne “ţin” lecturile, cîte ne ajută specialiştii. De aceea se continuă marile comentarii legate de Dante chiar şi sub ochii noştri. Pentru că se accede la un alt nivel de semnificaţie, care pînă acum nu era nici măcar bănuit. Care poate fi regăsit în textul gîndit cu bună ştiinţă să fie polimorf.

            O.P.: Problema rămîne dacă merită să ne străduim să regăsim materialul primordial, dacă poate fi numit aşa, să recuperăm realul şi biograficul. Are vreo relevanţă substanţială, esenţială, acesta, sau rămîne pretextul aplicării geniale a unei convenţii?

            L.A.: Fără îndoială că pariul existenţial şi opţiunile biografice ale lui Dante sînt adînc definitorii pentru stilul creaţiei sale, pentru felul său de a-şi configura întreaga operă. Nu se poate face abstracţie de biografie, atunci cînd vrem să dăm o explicaţie creaţiei danteşti. Nu există o operă suspendată, eterică, independentă de persoana în carne şi oase a autorului.

            O.P.: Cred că asta e o opţiune, sigur, şi sînt de aceeaşi părere că e important contextul în care se naşte opera.

            L.A.: Cu Divina Commedia n-ai încotro, pentru că trimiterile la realitatea politică şi istorică medievală italiană se află practic la tot pasul. Dacă nu mergi în direcţia respectivă şi nu ţi-o asumi, rămîi efectiv pe dinafară şi nu mai ştii care sînt mizele: cine cu cine se înfruntă? Dacă ignori împărţirea în guelfi şi ghibelini şi cărui fapt i se datorează această ostilitate care a produs atîtea victime notorii de-a lungul secolului, nu pricepi situaţia istorică, nu apreciezi miza şi nu cunoşti nici conflictul. Textul pleacă de la realitate, pentru a o eterniza artistic. Este clar că nu putem neglija biografia şi realităţile cotidiene de atunci, dacă vrem să-l înţelegem pe Dante.

            O.P.: Dacă e atît de complex, poate că ar trebui să vedem cum a fost posibil aşa ceva. Ce se ştie despre studiile lui Dante?

            L.A.: Despre studiile sale se ştie prea puţin. Nici măcar despre locul unde s-au desfăşurat ele nu se ştiu multe lucruri cu precizie. Autorul îşi mărturiseşte, în Infern XV, o fierbinte recunoştinţă pentru Brunetto Latini. Un pedagog, se pare, nu foarte strălucit, dar care, potrivit lui Dante, într-un vers impresionant, “m’insegnavate come l’uom s’etterna”. I-o spune direct, cînd îl întîlneşte în Infern: Maestre, îţi mulţumesc că mă învăţai cum se eternizează omul. Şi aici a apărut un fluviu de interpretări. Se subliniază că Brunetto Latini are un tratat despre arta conducerii oraşelor (astăzi l-am numi: de politologie). Potrivit altora, acelaşi Brunetto Latini a fost un important profesor de retorică, de vorbire frumoasă şi de scriere artistică. Şi iată dificultăţile: la ce anume se referă Dante, în versul său? Cum poate omul să se eternizeze? Prin activismul social, prin implicarea de zi cu zi? Este o variantă. Sau poate, dimpotrivă, prin arta cuvintelor frumoase şi prin literatură? E de asemeni foarte plauzibil. Sau minunatul vers dantesc e destinat să pună în efigie doar o simplă experienţă personală de învăţare? E şi aceasta o posibilitate. În orice caz, e consemnată mărturia directă de recunoştinţă a lui Dante la adresa lui Brunetto Latini, magistrul său din tinereţe. În rest părerile diferă: i se atribuie studii la Bologna…

            O.P.: Chiar şi la Paris se crede că ar fi ajuns…

            L.A.: Da. Bologna este cel mai vechi centru universitar din Europa. E oraşul academic cel mai prestigios pentru acele vremuri. Alţii îi pun în seamă studii în cadrul Bisericii florentine, pe lîngă diverşi predicatori şi ecleziaşti ai vremii. Alţii – în special cercetătorii săi francezi, dar şi Boccaccio însuşi – ar vrea să-l fi văzut pe Dante studiind la Paris. E vorba de ipoteze care nu sînt confirmate prin izvoare istorice ferme.

            O.P.: Sînt doar bazate pe aluzii…

            L.A.: Fiecare îl trage către propria sferă geografică pe Dante, spunînd că a trecut pe-acolo. Dar sînt puţine locurile atestabile ştiinţific ale prezenţei fizice danteşti.

            O.P.: Poate nu e inutil să amintim că Dante este un prenume contras, provenit din Durante(m).

            L.A.: Da. După cum şi asupra numelui său documentele şovăie, păstrînd nouăsprezece variante diverse: Alegheri, Alegeri, Aleghieri, Alleghieri, Allaghieri, Allighieri, Allageri, Allagheri, Allegheri, Allegeri, Alageri, Alagheri, Alaghieri, Aldigherri, Aldighieri, Adeghieri, Aligeri, Aligheri, Alighieri. Iată că, dacă vrem să potenţăm relativul, avem destule instrumente la îndemînă. Putem să-i relativizăm numele, imaginea, scrisul etc. Eu cred totuşi că tendinţa ar trebui să fie contrară, nu încercînd să disipăm ceea ce există, ci creînd o convergenţă cît mai fidelă, o cît mai precisă focalizare asupra figurii sale.

            O.P.: Ceea ce înseamnă şi o înlăturare a lucrurilor care ni se par nerezonabile, dar care au dobîndit o notorietate în exegeză. Poate că ciuntim dacă le trecem sub tăcere. Sigur că nu vom putea rezuma în cursul cîtorva discuţii tot ceea ce s-a spus important, fie şi mai puţin verificat prin documente directe. Ce ştim sigur e că Dante s-a născut şi a trăit şi a fost reprezentativ pentru oraşul-stat Florenţa şi că şi-a sfîrşit viaţa în exil la Ravenna. Ce alte localităţi mai sînt legate, în mod cert, cu toată prudenţa de rigoare, de biografia lui? A ajuns la Roma?

            L.A.: Da. Dar – urcînd înapoi în timp – al doilea gest de răsunet, făcut de Dante pe vremea cînd era la conducerea cetăţii (primul a fost cel al trimiterii în exil a lui Guido Cavalcanti) s-a legat de solicitarea arogantului Papă Bonifaciu al VIII-lea. El le-a cerut florentinilor o contribuţie financiară pentru plata lefegiilor săi. A fost o discuţie în cadrul consiliului, iar Dante s-a exprimat – conform aşa-numitului proces-verbal al vremii – împotriva sprijinirii Papei. Această ostilitate făţişă l-a costat. El a fost trimis ambasador pe lîngă Papă, împreună cu alţi doi colegi ai săi. Bonifaciu i-a primit, dar le-a temporizat misiunea. Potrivit unora, îi reţine pe cei trei ambasadori la curtea sa. Potrivit altora, îl opreşte doar pe Dante şi îi expediază înapoi pe ceilalţi doi. În orice caz, Dante rămîne la Roma, provizoriu, în vederea unor tratative. Între timp Bonifaciu îl trimite pe prinţul Charles de Valois, împreună cu armata sa de lefegii, să cucerească bogatul oraş Florenţa, să-i răstoarne de la putere pe guelfii albi şi să-i impună la putere pe guelfii negri. Armata lui Charles de Valois se apropie de zidurile cetăţii, o încercuieşte şi îi dă un ultimatum: dacă cetăţenii se predau, nu va fi nici o problemă, soldaţii vor intra paşnic şi nu va exista nici un gest de ostilitate sau răzbunare. Dacă, în schimb, se vor împotrivi, tot oraşul va fi ras la pămînt. În acele momente de tensiune, sigur că ar fi fost nevoie de mintea limpede a cuiva ca Dante. Dar el era “imobilizat” la Roma, ca ambasador. După dezbateri furtunoase, guelfii albi decid ca prin bună înţelegere să deschidă porţile cetăţii, să dea crezare cuvintelor prinţului francez, să facă un gest de prietenie. Sigur că trupele vor invada oraşul, îl vor jefui îndelung, casele guelfilor albi vor fi arse, unii vor fi ucişi, alţii vor scăpa doar cu fuga. Toţi vor fi judecaţi şi găsiţi vinovaţi (unii în contumacie), iar averile lor vor fi confiscate. Guelfii negri vin la putere şi orchestrează toată această sarabandă de răfuieli politice. Dante află schimbarea dramatică de situaţie care s-a produs, află că el, din notabilitate a statului, din ambasador prestigios, a devenit peste noapte un proscris căutat pentru a fi judecat şi condamnat. Ca atare fuge de la Roma – unde era în misiune – pentru a nu avea surprize neplăcute. Dante este judecat de guelfii negri, la grămadă, alături de mai mulţi colegi. Toţi sînt condamnaţi pentru baratteria precum şi… alte fapte pe care le vor fi comis. Baratteria e ceea ce azi numim delapidare, furt din banul public. Dar nu se aduc nici un fel de precizări sau dovezi. Nu se personalizează acuzaţiile. Care dintre ei a furat? Cînd şi cît anume? Doar aşa, în general? Cum adică pentru furt şi… diverse alte fapte? Era evident că sentinţa urmărea descalificarea morală a adversarilor politici. În primă instanţă, dacă Dante se prezenta într-un termen foarte scurt în faţa judecătorilor, urma să fie doar amendat. El fireşte că nu apare pe-acolo (nici nu avea posibilitatea fizică de-a o face, nu i se adusese la cunoştinţă învinuirea). Ca atare, la mai puţin de două luni, următoarea sentinţă este cea capitală. E condamnat să fie ars pe rug, dacă se va mai întoarce vreodată la Florenţa.

            O.P.: Cunoscînd exemplul lui Socrate, s-ar zice că, şi dacă s-ar fi prezentat, nu sînt mari speranţe că ar fi scăpat cu viaţă.

            L.A.: Din acest moment începe marele pelerinaj al lui Dante prin diverse localităţi ale Italiei. În unele a fost primit şi suportat. În altele poate că va fi trebuit să împartă masa cu saltimbancii şi ceilalţi menestreli care îi distrau pe stăpîni. El trecea drept poet, avea soarta de a-i amuza pe cei care îi ofereau bucata de pîine.

            O.P.: Mi-l şi imaginez distrîndu-i cu Infernul…

            L.A.: Dante a scris şi memorabile versuri de dragoste. Avea îndemînarea versurilor galante, fără îndoială. Există cîteva locuri în care prezenţa lui Dante a fost efectiv atestată: Treviso, Padova, Veneţia, Lunigiana, Casentino, Lucca. E găzduit la Verona de generosul Cangrande della Scala. Personalitatea lui cunoaşte treptat o apreciere tot mai mare. În finalul vieţii se mută la curtea de la Ravenna a lui Guido Novella da Polenta, nepotul Francescăi da Rimini, a cărei poveste o scrisese în cîntul V din Infern. Dante, ca iscusit mînuitor al vorbei, e trimis la un moment dat pentru a calma supărarea Veneţiei. Avusese loc o încăierare şi cîţiva marinari veneţieni fuseseră bătuţi sau chiar omorîţi de ravennaţi, la beţie. Pretextul a fost excelent pentru ca Veneţia să ameninţe cu represalii statale. Existau la mijloc interese economice de fapt. Astfel intră în scenă Dante ca ambasador, încercînd să aplaneze conflictul. Dar el evită să călătorească spre Veneţia pe apă, fiindcă avea oroare de deplasările de acest gen, şi face mari ocoluri pe uscat. Trece prin zone mlăştinoase, supuse malariei, se îmbolnăveşte la întoarcere şi moare la Ravenna, în 1321, la vîrsta de 56 de ani. I se fac funeralii grandioase, e venerat de cei care l-au găzduit. Trebuie adăugat însă că, în mod paradoxal, destinul său fizic nu se încheie o dată cu moartea lui. Faima sa sporeşte necontenit. Divina Comedie începe să fie cunoscută. Boccaccio devine primul său biograf. Este primul care lansează Lectura Dantis la Florenţa. Le atrage atenţia florentinilor asupra imensei nedreptăţi pe care au făcut-o exilîndu-l pe Dante. Boccaccio este însărcinat de autorităţi să meargă la fiica lui Dante – între timp călugărită sub numele de Beatrice –, să-i ofere o sumă de florini ca despăgubiri pentru daunele provocate părintelui său şi s-o roage să permită repatrierea osemintelor danteşti. Călugăriţa Beatrice acceptă banii, dar refuză mutarea osemintelor. Există un şir de aventuri de-a lungul secolelor, cu intervenţii ale unor personalităţi ca Lorenzo dei Medici sau Papa Leon al X-lea, care au uzat de toată autoritatea lor administrativă pentru a-l “repatria” pe Dante. Rugăminţile şi ordinele sînt neglijate şi sfidate. Apare oferta concretă a lui Michelangelo de a construi un templu măreţ, ca mormînt al lui Dante la Florenţa. Şi această variantă rămîne neîmplinită. Cînd presiunea politică şi administrativă este de aşa natură încît cedarea osemintelor e iminentă, ele sînt furate şi dispar în mod misterios. Se procedează la deschiderea mormîntului, care e găsit gol. Ca atare nu se poate efectua transferul. După vreo două sute de ani, în mănăstirea franciscană lipită de capela funerară se fac construcţii de reamenajare, e dărimat un zid, iar în interior este găsită o lacră cu osemintele şi o inscripţie latină. Un călugăr recunoaşte că le-a luat tocmai în 1677. Se procedează aşadar în 1865 la reînhumarea festivă. O altă deshumare, cu scopuri ştiinţifice, are loc în 1921. Se descoperă atunci, în urma analizelor, că Dante suferise de unele boli cum sînt arterita şi uremia. La reînhumare, unul din cercetători fură o falangă de la un deget al poetului şi o păstrează ca relicvă pînă la moarte, cînd ajunge să fie restituită. În al doilea război mondial, atunci cînd americanii debarcă în Sicilia şi avansează, eliberînd treptat peninsula, Mussolini are impresia că ultima carte pe care o poate juca este să se pună sub protecţia lui Dante. Trimite cîţiva ofiţeri să ia osemintele de la Ravenna şi să le plaseze în fruntea trupei, ca o garanţie sfîntă a luptei fasciste împotriva “invadatorului” american. Din fericire nu-i reuşeşte proiectul, iar Dante continuă să se odihnească, în ciuda tuturor acestor aventuri peste secole, pînă astăzi, la Ravenna.

            O.P.: A fost mai norocos decît Kant, care a dispărut cu totul din mormîntul lui, în timpul celui de-al doilea război mondial. Îţi propun însă un nou popas.