Pecican1

Ovidiu Pecican

OBORUL CU CĂRTURARI

Unul dintre subiectele în vogă după 1989 la noi este condiţia intelectuală. S-au tradus pe această temă cărţi străine – de la Bernard Henry-Levy la Paul Johnson – şi s-au publicat şi contribuţii româneşti, precum cea semnată de Mihai Botez. Preocupate să elucideze statutul intelectualului şi specificul muncii sale, cărţile care s-au dorit şi nişte rechizitorii la adresa oamenilor cu diplome universitare nu au lipsit nici ele. La Ed. Compania s-au publicat, în ultimii ani două dintre textele interesante pe tema celor cărora mulţimile începutului de an 1990 mobilizate de Frontul Salvării Naţionale le doreau, nici mai mult, nici mai puţin decât... moartea. Mă refer la culegerile de eseuri semnate de Ciprian Şiulea şi, respectiv, de Sorin Adam Matei. Un al treilea titlu la temă apare sub semnătura lui Adrian Gavrilescu, autor care a mai semnat – e drept, nu singur – o carte la aceeaşi editură, reuşind să continue seria abordărilor despre lumea cărturărească din România postcomunistă. Noii precupeţi. Intelectualii publici din România de după 1989 (Bucureşti, Ed. Compania, 2006, 263 p.) este o pagină din istoria noastră recentă, scrisă după un model precar. Autorul a urmat îndeaproape abordările dintr-o cercetare franceză celebră cu trei decenii în urmă şi le-a aplicat materialului românesc, pornind de la premisa – eronată – că metoda celor doi sociologi din hexagon este universală şi că orice material, deci şi acela românesc, i se pretează de minune. În linii mari, nu altceva făcea Sorin Adam Matei, citind actualitatea noastră într-o cheie sociologică americană şi obţinând un notabil succes de stimă, întărit de dezavuările celor pe care cartea sa îi dezavua. Dar şi acolo, s-a observat cu justeţe, socotirea terenului ca simplu perimetru de verificare experimentală a presupoziţiilor teoretice, a simplificat pe alocuri nepermis o complexitate socială indubitabilă. De acelaşi păcat suferă şi cercetarea lui Adrian Gavrilescu încă dintru început, de la stabilirea conceptului central. El preia sensul cuvântului intelectual din perimetrul culturii franceze, legându-l, după obiceiul parizian, de sensul dobândit în contextul afacerii Dreyfuss. Din păcate, nici chiar adicţiunea la franţuzism nu este urmată cu stăruinţă, caz în care s-ar fi observat că oamenii şcoliţi de acolo, desemnaţi de alţi autori drept clercs (= cărturari, măcar că la noi vocabula provine din latinescul cartularius folosit în evul mediu, tom ce înmănunchea mai multe charte, documente oficiale; în sens special: clerici), ca în faimoasa La trahisson des clercs a lui Julien Benda, beneficiază de atestate mai târzii decât confraţii lor români. (Las deoparte amănuntul că implicarea intelectualilor în politică îşi are primele atestări europene cu Pythagoras şi Socrate, după George Steiner, Maeştri şi discipoli, volum excelent publicat tot de Ed. Compania, în 2005.) Generaţia Şcolii Ardelene, în Ardeal, sau cea a paşoptiştilor, în Moldova şi Ţara Românească, nu a necesitat nişte complicaţii dreyfussarde pentru a întruni atributele recunoscute intelectualităţii. Reprezentanţii lor au fost şi posesori de atestări oficiale ale unei cunoaşteri superioare – realizate, de cele mai multe ori, în Europa Centrală sau în Occident -, au beneficiat şi de recunoaşterea altor cărturari şi, în plus, s-au ilustrat şi în politică, numărându-se, cu toţii, printre luptătorii pentru drepturile sociale şi naţionale ale poporului lor. Modelul intelectual ilustrat de ei a fost chiar mai complex de atât, fundalul lor familial fiind, în multe cazuri, aristocratic (de la Şincai, Budai-Deleanu, Samuil Micu şi până la Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu, fraţii Golescu, C. A. Rosetti, fraţii Brătianu ş. a.), deşi lupta lor s-a dus de pe poziţii burgheze şi democrate. Totodată, pe lângă prestaţia savantă sau/şi literară, pe de o parte, şi cea politică, pe de alta, începând cu paşoptiştii cărturărimea românească de seamă a manifestat un interes constant pentru publicistică şi conferenţierea publică, ambele consonante cu scopul propagandistic al acţiunii lor politice şi cu dorinţa de „luminare” a păturilor mai largi de populaţie. Înmănuncherea tuturor acestor trăsături în portretul intelectualului român modern nu este, prin urmare, aşa cum pare să creadă Adrian Gavrilescu, o inovaţie postcomunistă şi nici nu trebuie pusă, în mod superficial, numai pe seama dorinţei de a seduce şi de a epata. De aici rezultă ori că desemnarea intelectualilor actuali drept „noi precupeţi” – trivializare menită să-i pogoare direct în piaţa Matache sau Obor – este pripită şi eronată, ori că ea trebuie extinsă (fără acel „noi”) şi asupra mai vechilor... precupeţi, iluştrii corifei menţionaţi mai sus.

Menţionez că ipoteza în sine, deşi inelegantă ca metaforă, nu mă şifonează nici dacă s-ar dovedi cu probe irefutabile că toţi înaintaşii cu pricina şi-au câştigat existenţa traficând mărfuri umile prin târguri mai mult sau mai puţin improvizate. La urma urmei, Zilot Românul alias Ioan Fănuţă, Anton Pann şi Cilibi Moise cam asta făceau, şi nu văd nimic de ruşine în aşa ceva. Nici chiar interpretarea în sens figurat a figurii de stil respective nu ar scădea din prestigiul lor cărturăresc, cum nu scade dintr-al lui Tudor Vladimirescu faptul că „trafica” vite pentru un mare boier oltean ajungând în acest fel până la Viena. Ceea ce mi se pare însă amendabil este instinctul autorului de a crede că lumea românească începe cu 1990 sau că totul poate fi explicat prin recursul la o metaforă verificată – cât? – pe durata scurtă a istoriei.

Din păcate, omul pare însă pus pe cârtire şi bosumflare, aşa încât, chiar dintru început, în loc să se întrebe senin şi neutru cum stau lucrurile cu misiunea intelectualilor, el preferă să insinueze că ea nu există, iar dacă aşa ceva a fost cândva, astăzi s-a ales doar praful şi pulberea de ea (vezi titlul capitolului iniţial la p. 7: „Ce-a mai rămas din «misiunea» intelectualilor?”). Persiflarea continuă, vorbindu-se de subiecţii lucrării ca de nişte elemente de feronerie scoase la preţ redus în faţa casei (cap. 2: „Ce sunt şi la ce folosesc intelectualii?”). Persistenţa în acest ton, ce s-ar dori, pesemne, umoristic, îmi ridică problema eticii cercetării. Este oare chemat analistul unui fenomen să ridiculizeze materia care s-ar putea să îl consacre şi de pe urma căreia, poate, va câştiga oarece prestigiu el însuşi sau e suficient dacă îşi va limita critica la formulări temperate ca ton şi retorică, indiferent de judecăţile de valoare pe care le va emite în raport cu ea? Recunosc aici tonul consacrat de Academia Caţavencu, însă nu uit nici o clipă că aceasta este un periodic satirico-politic şi nu dă norma abordărilor savante ori eseistice. De aici mai departe îmi vine greu să îl iau în serios pe Adrian Gavrilescu, ale cărui intenţii îmi scapă. Poate că nu a vrut decât să răbufnească resentimentar, ca atâţia alţii, faţă de categoria din care aş fi zis că şi el face parte. Va fi fiind, până la urmă, un pamflet cartea lui, dar atunci la ce bun atâta argumentare şi lungimi peste lungimi?! Iar dacă nu este decât un eseu, parcă l-aş fi preferat mai artistic şi mai original la nivelul expresiei. Lipsită de nobleţe nu este, cum ar părea, atât lumea „saltimbancilor” ideii de care se ocupă Adrian Gavrilescu, cât, din păcate, viziunea în care o scaldă autorul.

O primă durere a lui Adrian Gavrilescu este că după 1989, o serie de intelectuali au devenit comentatori politici. Nu ar fi nimic, spune el, dacă aceşti analişti politici de stil nou nu ar fi fost înainte mari emiţători de omagii. Obiecţia de factură epică este, fără îndoială, întemeiată. Este însă sigur că s-a petrecut ceea ce autorul spune? Din nefericire, factologia care s-ar cuveni să susţină aserţiunea rămâne subţire, cele câteva nume invocate – de preferinţă din PSD, de parcă „supravieţuitori” nu ai fi putut găsi şi în opoziţia anilor de început (Liviu Petrina, motor al PNŢ-ului anului 1990, îmi vine primul în minte) – neacoperind suficient de amplu largul spectru al deschiderii. Exemplul cel mai vizibil, Ion Cristoiu – descins direct din echipa de la SLAST a lui Nicu Ceauşescu – îl lasă indiferent, deşi ar fi fost, poate, unul dintre cele mai spectaculoase studii de caz posibile. În fine, să presupunem că, dincolo de moralizare, Adrian Gavrilescu ar dori să sublinieze impostura profesională a „analiştilor politici” de stil nou. Era, în fine, timpul ca foştii elogiatori ceauşişti să arate ce pot într-o lume de-acum eliberată de cenzură şi opresiune ideologică în care îşi puteau etala cunoştinţele, intuiţia, priceperea de hermeneuţi ai fenomenului social şi politic. Absolvenţii de ştiinţe politice lipsind – cu excepţia celor proveniţi din pepiniera de cadre a Partidului, Academia „Ştefan Gheorghiu” -, cine, în afara filosofilor, istoricilor, sociologilor, psihologilor, economiştilor şi chiar literaţilor merita să încerce să înţeleagă ce se întâmplă cu noi toţi, cu sau fără pricepere reală, mai priceput sau mai lipsit de pricepere? Prin urmare, ori admitem că legitimă cu adevărat sub raportul adecvării profesionale era abordarea fenomenului de către „foşti”, oricât de neconvenabil ne-ar fi acest lucru, ori presupunem că în noua lume, unde instituţiile formatoare de comentatori avizaţi nu existau încă, sunt de acceptat toţi oamenii desprinşi, într-un fel sau într-altul, din masa celor instruiţi în ştiinţele sociale ori având la bază o anume experienţă a exerciţiului critic (criticii literari, teatrali etc.). A-i condamna însă pe toţi grămadă – pe unii fiindcă erau compromişi, iar pe alţii pentru că nu posedau diplome în domeniu -, preferând, probabil, inexistenţa analiştilor români până când primii „unşi” divini ar fi căzut din cer este o dovadă de proastă înţelegere a situaţiei de după 1989 ori mărturia unei ranchiune joase şi cam nătânge. Ea seamănă, de altfel, cu atitudinea celor ce, prevalându-se de preferinţa pentru abordările de tip universitar şi doct, dispreţuiesc diagnosticele exprimate în mass-media ca maculatură, deşi este evident că, pe cât le stă în putinţă, jurnaliştii îi solicită pentru asemenea judecăţi tocmai pe cei socotiţi nişte voci credibile şi autorizabile ale comunităţii.

După anatemizarea năravului intelectualilor publici de a face analize politice, vine rândul suspectării altor aspecte ale prestaţiei acestora, căci „Cartea de faţă nu-şi propune să traseze limite incontestabile între intelectualii publici şi «ceilalţi», şi nici să ofere o listă exhaustivă a intelectualilor publici activi în România, ci să contribuie la determinarea «matriţei» intelectuale, a elementelor necesare construcţiei unui intelectual public şi succesului său” (p. 227). Ei scriu cărţi şi conduc edituri – ca să vezi! -, publică în reviste şi „cronichează pe sticlă” (= recenzează, care va să zică, la televizor), sunt invitaţi sau realizatori de televiziune, concep sondaje sociologice şi scriu editoriale. Înşiruirea de mai sus a activităţilor publice urmează riguros ordinea şi împărţirea prezente în titlurile capitolelor cărţii (de la cap. al IV-lea la al VII-lea). Criteriul după care se distinge între o activitate sau alta rămâne misterios însă, măcar pentru motivul că a „cronica pe sticlă” şi a fi invitat ori realizator TV intră în aceeaşi pungă de plastic, la fel cum a publica în reviste şi a scrie editoriale bat cam în aceeaşi direcţie. Nicăieri nu se explică de ce fişele cu editorialişti nu încap în acelaşi sertar al lui Adrian Gavrilescu cu cele despre vedetele televizioniste, rămânând doar suspiciunea că poate fundamentarea teoretică a demersului este precară. În acest fel se obţine un portret-robot destul de schematic şi sumar al intelectualului public (autor de cărţi, editor şi jurnalist în presa scrisă şi televizată) care îl acreditează ca pe un actor de mare vizibilitate pe scena publică, dar nu oferă motive pentru a fi incriminat. Dimpotrivă, s-ar putea spune că, dintre toţi posesorii de diplome universitare, cei care reuşesc performanţa de a fi prezenţi în toate aceste zone sunt, cu siguranţă, inşii cei mai activi, mai harnici şi mai sesizabili în forfota generală. Ei pot plăcea sau contraria, dar cu siguranţă că nu sunt de neglijat şi că au calificarea care să îi impună în prim-planul dezbaterii publice, de orice fel ar fi ea. Încheierea la care ajunge autorul este însă deconcertantă, căci portretul-robot promis descrie destul de vag un „bărbat, având în general peste 45 de ani, cu studii superioare [doar e intelectual! – n. O. P.] şi experienţă extinsă de lucru în perioada comunistă, cu o prezenţă mediatică pregnantă, ocupând posturi de conducere în presă, în domeniul editorial sau în universităţi şi având simpatii de dreapta sau de stânga” (p. 227). Şansele de a o da în bară încă şi mai puţin de atât creşteau asimptotic dacă autorul opta pentru formula: bărbat sau femeie, având mai mult sau mai puţin de 45 de ani, cu studii superioare sau nu, lider sau angajat în presă etc. Ce e drept, însă, nici aşa nu e rău, iar Adrian Gavrilescu reintră pe piaţa de carte românească într-un vârtej de praf din care nu iese mai nimic.