Laszlo Alexandru

 

DANTE TRADUS DE ETA BOERIU

…“Cantonate pe tărîm epistolar, legăturile noastre amicale au supravieţuit”, îşi încheie Viorica Guy Marica, în numărul 87/2006 al Tribunei, rememorările emoţionante despre membrii Cercului literar de la Sibiu. Gruparea artistică manifestată – în mod miraculos – sub auspiciile întunecate ale războiului a fost spulberată abia de sovietizarea României. Ceea ce nu reuşise un conflict mondial, a izbutit pacea comunistă: destrămarea relaţiilor sociale, suspendarea manifestărilor neaservite, terorizarea scriitorilor. Prietenia s-a ascuns în paginile scrisorilor. Fapta culturală s-a transformat în sfidare individuală.

Spaţiul de refugiu al Etei Boeriu din faţa urgiei staliniste l-a constituit literatura italiană. Întregul teritoriu a fost străbătut cu pas măsurat. Numele şi capodoperele cele mai reprezentative, de-a lungul secolelor, şi-au găsit expresie românească prin intermediul poetei din Cluj: Dante, Divina Comedie; Petrarca, Rime şi Canţonierul; Boccaccio, Decameronul; Michelangelo, Rime; Leopardi, Cînturi. Apoi: B. Castiglione, Curteanul, Giovanni Verga, Mastro don-Gesualdo, Alberto Moravia, Indiferenţii, Cesare Pavese, Tovarăşul, Elio Vittorini, Erica şi fraţii săi. Garibaldina, precum şi Antologia poeziei italiene. Secolele XIII-XIX şi Trinacria. Poeţi sicilieni contemporani.

Întîlnirea cu Divina Comedie s-a produs încă din primii ani de studenţie, în cadrul cursurilor de Lectura Dantis, sub îndrumarea viitorului soţ, profesorul Umberto Cianciolo.“Fervoarea cu care aşteptam acest curs, încîntarea cu care ieşeam de la el, freamătul lăuntric în care începusem să desluşesc, nelimpede încă, acea «corrispondenza d’amorosi sensi» care se statornicea între Dante şi mine şi care avea să mă însemneze pentru totdeauna, explică peste ani temeritatea uriaşei încercări la care m-am supus, o supunere neţărmurită, plăcută ca-n dragoste, atunci cînd am început să traduc Divina Comedie”. Poemul dantesc, iniţială punte de legătură amoroasă (“Galeotto fu il libro e chi lo scrisse”), a rămas a fi studiat, aprofundat, cîntărit şi tălmăcit, timp de cincisprezece ani, chiar şi după ce primul impuls biografic s-a stins şi iubirea s-a destrămat.

A citi Divina Comedie echivalează oricum cu o aventură dificilă, plină de piedici şi surprize, menite a-l descuraja pe neofitul şovăitor. Dar a traduce Divina Comedie înseamnă deja mult mai mult: a-ţi dedica decenii de activitate profesională pătimaşă acestui scop, a parcurge biblioteci de explicaţii şi analize, pentru a-ţi desluşi în prealabil împletirea de sensuri ascunse “sotto il velame”, a reflecta amănunţit la echivalenţele româneşti cele mai potrivite, a-i studia amănunţit pe cei care te-au precedat pe această cale a traducerii, a număra pînă la istovire cele 11 silabe din care sînt compuse cele 14230 de versuri ale tărîmului de dincolo etc.

Aventură cu atît mai ingrată cu cît ştacheta a fost din start plasată la înălţimi ameţitoare. Prima şi cea mai semnificativă traducere integrală în versuri, semnată de George Coşbuc, apare între 1924 şi 1932. În următorii doi ani este adusă la lumină varianta în proză a poemului, realizată de Alexandru Marcu. A treia transpunere completă e finalizată de asemeni în perioada interbelică de către Ion A. Ţundrea – Infernul său fiind tipărit în 1940, iar întreaga trilogie doar o jumătate de secol mai tîrziu, în 1999. A patra echivalare a capodoperei danteşti, în versuri rămase peste 50 de ani în manuscris, i se datorează lui Giuseppe Cifarelli. Iată o realitate editorială din cale afară de stranie, în care traducerile poetice ale Divinei Comedii şi-au devorat biografic autorii, aşteptînd stingerea lor din viaţă pentru a ieşi în întîmpinarea publicului, iar unica transpunere în proză ţintea mai ales finalităţi didactice (fiind oricum de negăsit, o dată cu dispariţia, în închisorile comuniste, a realizatorului ei). Într-un asemenea context, versiunea română a Divinei Comedii, aşa cum a publicat-o Eta Boeriu în 1965, echivala cu o consacrare.

Dificultatea copleşitoare de principiu, într-o astfel de aventură a spiritului, ţine de faptul că Dante Alighieri sintetizează cultura şi inventează limba. Cum poate fi transpusă în straie româneşti o realitate istorică, il Trecento, care lipseşte din inventarul percepţiei noastre? Ce limbă română poate exprima experienţe poetice care au precedat cu două secole Scrisoarea lui Neacşu? La aceste întrebări, un răspuns foarte diferit ne oferă versiunile George Coşbuc şi Eta Boeriu. Poetul vieţii rurale îşi ia pe umeri aceleaşi obstacole pe care le-a înfruntat însuşi Dante: sculptează expresia, coboară în adîncurile temporale, calcă foarte riguros pe urmele marelui florentin, îi acceptă sfidarea şi se ia la întrecere cu el. Poeta fiorului sufletesc alege să-l apropie pe Dante de zilele noastre şi de aria noastră culturală: exprimarea e simţitor modernizată, lirismul de ansamblu este mai pronunţat, asperităţile sînt şlefuite, echivalenţa cu originalul trebuie căutată deja nu la nivelul cuvîntului şi al versului, ci la acela, mai general, al terţinei, al corespondenţelor de ansamblu. Ceea ce se cîştigă în fluenţă, se pierde la fidelitate.

Căutări succesive au condus-o pe Eta Boeriu la acest rezultat. În prima variantă, datînd de la începutul anilor ‘50, autoarea îşi mărturiseşte neputinţa respectării endecasilabului şi a terţei rime din original. Va transpune aşadar întreg Purgatoriul şi 6 cînturi din Infern, folosind măsura de 14 silabe şi rimînd doar versurile 1 şi 3 ale terţinei. În ciuda încurajărilor primite din partea profesorului D. Popovici, tînăra italienistă intuieşte în mod corect că această opţiune e nesatisfăcătoare. Traducerea iniţială se abătea nu doar de la măsura poetică dantescă, ci şi de la particularităţile sale expresive. Concizia, sobrietatea şi lapidaritatea italiană erau diluate, excesiv explicitate şi prea extins frazate în română. A doua variantă recuperează endecasilabul în transpunerea integrală a Purgatoriului şi a Infernului. Evoluţia pe calea cea bună este deja semnificativă. Spiritul originalului începe să fie intuit. Continuă totuşi să lipsească la terza rima. Terţinele se înşiră sacadate, individualizate. Nu apar încă legătura armonioasă dintre versuri, senzaţia de fluenţă prelungibilă la infinit, transmisă de capodopera lui Dante. Sfidarea aruncată de George Coşbuc acţionează hotărîtor în acest moment: să fie oare imposibil de egalat, cincizeci de ani mai tîrziu, ceea ce s-a putut atinge deja la începutul secolului XX?! A treia şi ultima variantă construită de Eta Boeriu transpune cele trei cantice, Infernul, Purgatoriul şi Paradisul, respectă măsura dantescă a endecasilabului şi recuperează terţa rimă. Exigenţele formale ale textului sînt împlinite şi poemul poate porni, într-un nou veşmînt românesc, în căutarea cititorilor.

Dar impedimentele de la suprafaţa traducerii se reverberează în infinitele obstacole ascunse în ţesătura materialului. Eta Boeriu dovedeşte o nuanţată cunoaştere a mizelor înfruntate şi ni le mărturiseşte într-un text memorabil. “Spiritul pătimaş al lui Dante, împovărat de gînduri şi poezie (…), puterea lui de evocare, imaginaţia incandescentă, luciditatea viziunilor sale răbufnesc la tot pasul în comparaţii, imagini, alegorii, invective, viziuni ori dialoguri, în care se împletesc, de-a lungul celor trei tărîmuri, sublimul cu cruzimea celor mai cutezătoare expresii, durerea ce mocneşte cu rîsul plebean şi extazul fericirii pure cu scrîşnetul damnaţilor” (vezi Cum am tradus Divina Comedie, în vol. Studii despre Dante, Buc., 1965, p. 269). Era nevoie de sensibilitatea unui artist al cuvîntului, dublată de tenacitatea unui salahor, pentru a duce un asemenea pariu la bun sfîrşit.

Multe ar mai fi de adăugat despre traducerea sculpturală a Etei Boeriu: felul în care a fost aleasă o cale de mijloc, între arhaizarea forţată şi româna contemporană, folosirea prudentă a regionalismelor, pentru a se evita stridenţele pe alocuri supărătoare, dozarea circumspectă a neologismelor, măiestria redării comparaţiilor atît de complexe (care la Dante variază de la un singur hemistih exploziv, pînă la imagini alternative comparate, extinse pe două, trei sau mai multe terţine – ajungîndu-se chiar la comparaţii pe 18 versuri!), surprinzătoarele ruperi de ritm (pînza freatică a unei descrieri melancolice e sfîşiată de acţiunea abruptă, dar şi invers, aventura frenetică e suspendată printr-o rememorare în culori pastelate), formulele epigrafice absolut memorabile, cu valoare proverbială, enumeraţia dezlănţuită, aliteraţia bogată, umorul gros, situat dincoace de limita vulgarităţii, enunţurile enigmatice, destinate să sporească prin taina lor tensiunea călătoriei iniţiatice etc. etc.

Divina Comedie transpusă de Eta Boeriu reprezintă nu doar o capodoperă cu existenţă autonomă, ci şi un excelent material de lucru pentru dezbaterile profesioniste în domeniul traductologiei. Numeroasele argumente ce se pot aduce în favoarea sau împotriva unor opţiuni de principiu ale poetei nu fac decît să-i umple azi de viaţă activitatea artistică. O viaţă mai lungă decît veacul.