Laszlo Alexandru

 

ALIGHIERI: ARTA AFRONTULUI

Admiratorii lui Dante au insistat, în comentariile lor de-a lungul secolelor, pe imaginea grandioasă, titanică, a poetului italian. Anvergura epopeică a Divinei Comedii, învăţăturile creştine impresionante, complexitatea filosofică a mesajului, originalitatea cosmologiei edificate s-au impus în avanscena dezbaterilor. Analiza capodoperei a menţinut sub un văl de pudoare aspectele ei comice, populare, chiar triviale. Amănuntele colocviale din operă puteau periclita figura de bronz de pe soclu. A fost nevoie de spiritul iconoclast al lui Giovanni Papini pentru a zgîlţîi retorica dantologilor oficiali şi pentru a atrage atenţia asupra unui Dante viu (1933). Apoi s-a înaintat cu paşi mari pe acest domeniu. Alunecînd chiar în extrema cealaltă, un cercetător cu reputaţie solidă ajunge să promoveze ipoteza de “coexistenţă dintre un Dante «tragic» şi un Dante «comic» (de un comic cu puternice înclinaţii spre stilul vulgar)” (Giorgio Petrocchi). Acum, cînd gustul cititorilor s-a diversificat, ochii criticilor îşi permit, şi ei, să privească în ungherele incomode ale operei.

A avut întregul Ev Mediu, de altminteri, un parcurs frămîntat, marcat de lupte religioase, politice sau sociale, nu o dată fratricide. A fost şi “viaţa literară” pigmentată de asemănătoare încleştări poetice. Antipatiile personale şi incompatibilităţile, rivalităţile artistice, invidiile şi disputele economice, interesele carierei etc. au stat la temelia lor. A existat totuşi o mare diferenţă faţă de zilele noastre, în metoda de rezolvare a conflictelor. Astăzi artiştii se toarnă reciproc la poliţia secretă, în otrăvite note informative. Atunci, în schimb, se duelau în versuri (“rispondere per le rime” era un concept răspîndit), îşi etalau măiestria personală sub ochii tuturor şi îşi lăsau cititorii să-i judece, să le compare temeiurile de ceartă şi îndemînarea persuasivă.

Analele istoriei literare păstrează un amuzant episod al disputei poetice (“la tenzone”) dintre Dante Alighieri şi Forese Donati. Ambii erau tineri, erau florentini, aveau sînge fierbinte în vine şi erau doritori de chelfăneală artistică. Afrontul reciproc era la ordinea zilei. Atacul a fost lansat de Dante, iar replica la fel de viguroasă a lui Forese nu s-a lăsat aşteptată. Aceeaşi argumentaţie insultătoare, aceeaşi dezinhibiţie obraznică, aceeaşi tehnică de versificaţie le brăzdează exerciţiul spadasin în cele 3 + 3 sonete ale confruntării.

Alunecă ironice lacrimi de crocodil pe obrazul lui Dante, la gîndul că nenorocita nevastă a lui Bicci-Forese tuşeşte singură-n pat, răcită cobză în luna august, deşi poartă izmene groase, dar ce folos, căci soţul o neglijează, iar mama îşi muşcă pumnii de necaz că nu i-a găsit o familie mai cu vlagă: “Chi udisse tossir la malfatata / moglie di Bicci vocato Forese, / potrebbe dir ch’ell’ha forse vernata / ove si fa ‘l cristallo, in quel paese. // Di mezzo agosto la truove infreddata: / or sappi che de’ far d’ogni altro mese...; / e non le val perché dorma calzata, / merzé del copertoio c’ha cortonese. // La tosse, ‘l freddo e l’altra mala voglia / non l’addovien per omor ch’abbia vecchi, / ma per difetto ch’ella sente al nido. // Piange la madre, c’ha più d’una doglia, / dicendo: Lassa, che per fichi secchi / messa l’avre’ ‘n casa del conte Guido!»”.

Apare îndată şi replica impertinentă a lui Forese care, tuşind peste noapte de frig, iese a doua zi pe drum spre a găsi de lucru, dar dă peste bătrînul Alaghier prăvălit într-un şanţ. Acela zace legat cu nodul lui Solomon (pentru cămătărie? pentru moartea nerăzbunată de fiul prea laş?) şi-l roagă în zadar de slobozenie: “L’altra notte mi venne una gran tosse, / perch’i’ non avea che tener a dosso; / ma incontanente che fu di’, fui mosso / per gir a guadagnar ove che fosse. // Udite la fortuna ove m’addosse: / ch’i’ credetti trovar perle in un bosso / e be’ fiorin coniati d’oro rosso; / ed i’ trovai Alaghier tra le fosse, // legato a nodo ch’i’ non saccio il nome, / se fu di Salamone o d’altro saggio. / Allora mi segna’ verso ‘l levante: // e que’ mi disse: «Per amor di Dante, / scio’ mi». Ed i’ non potti veder come: / tornai a dietro, e compie’ mi’ vïaggio”.

Aluzia muşcătoare azvîrle paie pe jăraticul luptei şi Dante revine furios în arenă cu al doilea sonet: măi Bicci, tu chiar că vei fi legat cu nodul lui Solomon, că eşti dator lipit pămîntului, dar pielea (pe care se înscriu datoriile) va răzbuna carnea (înfulecată). Ajunge-vei la puşcăria San Simone, de nu te vei îndemna la fugă din vreme, dar ştii tu bine o artă mănoasă, înşelătoria, aşa că învîrte iute hîrtiile, că pe fiii lui Stagno i-a lovit deja năpasta: “Ben ti faranno il nodo Salamone, / Bicci novello, e’ petti de le starne, / ma peggio fia la lonza del castrone, / ché ‘l cuoio farà vendetta de la carne; // tal che starai più presso a San Simone / se tu non ti procacci de l’andarne: / e ‘ntendi che ‘l fuggire el mal boccone / sarebbe oramai tardi a ricomprarne. // Ma ben m’è detto che tu sai un’arte / che, s’egli è vero, tu ti puoi rifare, / però ch’ell’è di molto gran guadagno; // e fa sì, a tempo, che tema di carte / non hai, che ti bisogni scioperare; / ma ben ne colse male a’ fi’ di Stagno”.

Admonestarea omului nevoiaş, dar fudul, ocupă locul central în a doua replică a lui Forese: dă-napoi sutana-mprumutată de la Spitalul San Gal, tu, care-ţi rîzi de sărăcia altora; dacă tot ai de unde cerşi, de ce mai vii şi pe la poarta noastră? Altrafonte e castelul de unde cari pomana cu şorţul, de la Tana şi Francesco (fraţii tăi vitregi), dar tot va trebui să munceşti, ca să nu sfîrşeşti la grămadă cu pomanagiul de Belluzzo (unchiu-tău). Ajungi tu azi-mîine la spitalul Pinti şi parcă te văd, măi Alighier, între doi cerşetori cum împingi tava: “Va’ rivesti San Gal prima che dichi / parole o motti d’altrui povertate, / ché troppo n’è venuta gran pietate / in questo verno a tutti suoi amichi. // E anco, se tu ci hai per sì mendichi, / perché pur mandi a noi per caritate? / Dal castello Altrafonte ha’ ta’ grembiate / ch’io saccio ben che tu te ne nutrichi. // Ma ben ti lecerà il lavorare, / se Dio ti salvi la Tana e ‘l Francesco, / che col Belluzzo tu non stia in brigata. // A lo spedale a Pinti ha’ riparare; / e già mi par vedere stare a desco, / ed in terzo, Alighier co la farsata”.

Atingem deja, o dată cu a treia pereche de palme, străfundurile scandaloase ale insultei, unde chiar persoanele cele mai dragi sînt terfelite. Aluzia devine transparentă şi grobiană, comicul şi grotescul se dezlănţuie în horă furibundă: măi Bicci, fiul-nu-ştiu-cui (de n-aş întreba-o pe mă-ta, monna Tessa), ai halit atîtea bunătăţi, dar te-apuci să smulgi şi de la alţii. Acuma se fereşte lumea de tine, că te ştie hoţoman. Acasă-n patul tău zace un om speriat să nu fie-nhăţat pentru şmanglelile tale, chiar dacă ţi-e tată cît Iosif lui Cristos. Atîta încredere poţi avea în Bicci şi fraţii lui, că n-au vlagă-n sînge, de se poartă cu nevestele ca nişte buni cumnaţi:“Bicci novel, figliuol di non so cui, / (s’i’ non ne domandasse monna Tessa), / giù per la gola tanta roba hai messa, / ch’a forza ti convien torre l’altrui. // E già la gente si guarda da lui / chi ha borsa a lato, là dove’ s’appressa, / dicendo: «Questi c’ha la faccia fessa / è piuvico ladron negli atti sui». // E tal giace per lui nel letto tristo, / per tema non sia preso a lo ‘mbolare / che gli appartien quanto Giosepp’a Cristo. // Di Bicci e de’ fratei posso contare / ché per lo sangue lor, del male acquisto / sanno a lor donne buon’ cognati stare”.

“Aşchia nu sare departe de trunchi” pare să ne spună al treilea răspuns. Activităţile cămătăreşti ale tatălui şi presupusa laşitate a fiului sînt virulent batjocorite. Antifraza – prin care e “elogiat” presupusul defect al adversarului – străbate întregul sonet. Acuma se vede c-ai fost fiul lui Alaghieri, după răzbunarea cea mare şi tare de i-ai făcut-o pentru bănuţii de el schimbaţi alaltăieri. Arşice de făceai pe vreunul, nu te grăbeai la-mpăcare, dar ţi-e plină basca de cufureală, cît doi catîri nu pot duce. Arta-mpăcării bine ne-ai explicat-o: cine te ciomăgeşte ca lumea, pe ăla-l ţii de frate şi prieten. Aş putea da şi numele celor ce-au pariat că-ţi tremură izmenele, dar trebuie s-aduc boabe de mei, ca să nu greşesc socoata: “Ben so che fosti figliuol d’Alaghieri, / ed accorgomen pur a la vendetta / che facesti di lui sì bella e netta / de l’aguglin ched e’ cambiò l’altrieri. // Se tagliato n’avessi uno a quartieri, / di pace non dovevi aver tal fretta, / ma tu ha’ poi sì piena la bonetta, / che non la porterebber duo somieri. // Buon uso ci ha’ recato, ben til dico, / che qual ti carica ben di bastone, / colui ha’ per fratello e per amico. // Il nome ti direi de le persone / che v’hanno posto su; ma del panico / mi reca, ch’i’ vo’ metter la ragione”.

Ansamblul celor şase poezii (trei de atac, trei de contraatac) poate fi analizat ca o compoziţie strategică unitară: de patru ori pronunţă florentinul porecla adversarului, spre a-l ţintui la stîlpul infamiei (“Bicci”), de patru ori răspunde acela terfelind numele preopinentului (“Dante” şi “Alaghier”). Acelaşi termen ironic, repetat ca element de impact în sonetul agresor (“Chi udisse tossir… / La tosse, ‘l freddo e l’altra mala voglia”) e returnat cu dezinvoltură şi azvîrlit în capul poetului (“L’altra notte mi venne una gran tosse”). Acest joc de ping-pong medieval e prelungit şi în a doua replică. Amintise Forese de nodul lui Solomon ce-l leagă pe părintele mort al lui Dante, îi răspunde şi el ameninţîndu-l cu aceeaşi armă (“Ben ti faranno il nodo Salamone”). Asistăm uimiţi la un crescendo palpitant al confruntării: de la aluzii ironice (nevasta lui Bicci doarme vara în izmene, de neglijată ce este), la afirmaţii insultătoare (lipsa de vlagă a bărbaţilor neamului Donati); de la perifraze persiflante (cămătăria practicată de tată), la acuzaţii usturătoare (presupusa laşitate a fiului). Aruncă Forese întrebări şfichiuitoare (“perché pur mandi a noi per caritate?”), replică Dante cu exclamaţii furioase (“Bicci novel, figliuol di non so cui”).

Ar fi însă naiv din partea noastră să luăm în serios această încrucişare de săbii literare. Anii tinereţii au trecut, amicul Forese s-a prăpădit, iar Dante îl regăseşte mai tîrziu în Purgatoriu. Amintirea nesăbuinţelor de odinioară îl frămîntă: “Se tu riduci a mente / qual fosti meco, e qual io teco fui, / ancor fia grave il memorar presente” (XXIII, 115-117). Atît de ironizata nevastă, zăcînd răcită odinioară în pat, devine acum “la Nella mia” (XXIII, 87), “la vedovella mia, che molto amai” (XXIII, 92), singura femeie credincioasă din Florenţa care, prin rugăciunile şi jertfa personală, alină suferinţele soţului în lumea de apoi. Alte lacrimi, dar de durere, curg de pe chipul lui Dante pe obrazul prietenului iubit şi pierdut în veşnicie: “La faccia tua, ch’io lagrimai già morta” (XXIII, 55).

Arta afrontului a cedat locul sublimului.