Laszlo Alexandru

 

DE STRAJĂ LA MONUMENT

“Nu există spirit polemic capabil de a se lupta cu evidenţa; a voi să o combaţi e ca şi cum ai voi să rupi cu dinţii o gratie de fier.” Constatarea de bun-simţ formulată pe vremuri de E. Lovinescu i-a rămas necunoscută unui Graţian Cormoş, în coloanele replicii pe care mi-o adresează în Tribuna, nr. 93/2006. Am înţeles eu bine că tînărul condeier s-a supărat fiindcă nu i-am lăudat ediţia de Interviuri ale lui Edgar Papu (Cluj, Ed. Limes, 2005). Dar de aici şi pînă la a se lua la trîntă cu evidenţele, străduindu-se cu tot dinadinsul a le răstălmăci, distanţa e cît de la dinţii din faţă pînă la gratiile de fier.

Fapt este că Edgar Papu, obiectul adoraţiei lui Ilie Rad şi Graţian Cormoş, a fost nu doar “comparatist şi filosof al culturii”, ci şi elogiator deşănţat al “concepţiei materialist-dialectice asupra istoriei” (vezi Scînteia din 26 iulie 1973). A fost nu doar o victimă a detenţiei politice, ci şi un preamăritor al “actualului prestigiu politic al României socialiste” (în 1980, adică îndată după convulsiile anticomuniste ale vremii). A fost nu doar un comentator erudit al literaturilor străine, ci şi un agent activ în haita protocronismului de partid şi de stat. Şi-o fi pierdut el catedra universitară, dar a obţinut premiile (dez)onorante ale revistelor Săptămîna şi România Mare. O fi predat el doar cursuri la plata cu ora, la sala Dalles din capitală, dar s-a revanşat cu ditirambi fierbinţi la adresa… clarviziunii lui Dan Zamfirescu şi a… genialităţii poetice a lui C.V. Tudor (“Expresie vie a zilelor noastre, creaţia poetică a lui Corneliu Vadim Tudor se leagă indisolubil şi de o masivă permanenţă, sau chiar perenitate, a poporului român” – vezi rev. România Mare, nr. 19/12 oct. 1990). N-o fi făcut el mari averi, dar în România Mare din 1991 – şi nu în altă parte – scria negru pe alb: “Aş vrea să omagiez conducătorii acestei reviste, maestrul Eugen Barbu şi poetul Corneliu Vadim Tudor, amîndoi foarte apreciaţi de mine”. Încrederea lui naivă în comunismul propus de Nicolae Ceauşescu s-a putut manifesta, eventual, în anul 1968, cînd pînă şi Paul Goma s-a înscris în partid. Dar Goma s-a răzvrătit ulterior şi a constituit mişcarea protestatară ce-i poartă numele. În schimb unul ca Edgar Papu a avut obrazul gros ca – exact la un an după evenimentele însîngerate ce au condus la prăbuşirea ei – să elogieze dictatura comunistă: în Epoca de Aur “a fost un elan excepţional pentru cercetarea ştiinţifică şi publicarea tuturor clasicilor şi umanisticii româneşti” (vezi rev. România Mare, nr. 29/21 decembrie 1990).

Am spus răspicat, în intervenţia mea precedentă, că atunci cînd Ilie Rad şi Graţian Cormoş, editorii de azi ai lui Edgar Papu, readuc la suprafaţă – fără o minimă contextualizare şi fără elementare explicaţii literare, sociale, politice şi morale – aberaţiile păguboase ale protocronismului elansat, ei pun în act o manevră intelectuală necinstită. Îmi menţin neschimbate constatările.

Celelalte viclenii ieftine ale junelui spadasin cu briceagul nu merită mai mult de o succintă remarcă dispreţuitoare. Ce să răspunzi la contradicţiile frapante? (Pe de o parte se admite că “tema protocronismului nu [îmi] este străină” şi că m-am “documentat riguros”; pe de altă parte aş păcătui totuşi prin lecturi sărace şi “viziune unilaterală”, “strict verderyană”. Ce gîndire logică să ceri de la un mincinos prin omisiune?) Şi ce să răspunzi la procesele de intenţii? (Că interviurile cu Edgar Papu ar “deschide seria celor 100 de astfel de volume proiectate de Ilie Rad pentru anii următori” anunţă un zgomotos proiect cultural, pentru a cărui materializare e nevoie de o barbă mai lungă decît a lui Nicolae Iorga. Dar că eu aş fi făcut “o analiză decontextualizată”, fiindcă nu m-am gîndit la volumele celea, e totuşi o banală aiureală. Nu poate exista decontextualizare, în lipsa… contextului. Mai vorbim după ce vedem pe masă cele 100 de cărţi.)

Cît despre ce-am făcut sau ce n-am făcut eu înainte de 1989, acest subiect reprezintă fireşte o diversiune sub formă de atac la persoană, fără nici o legătură cu ceauşismele deplorabile ale lui Edgar Papu, sau cu protocronismele dezgustătoare, elogiate pătimaş de alde Ilie Rad şi Graţian Cormoş. Cu siguranţă, însă, un lucru nu l-am făcut: n-am fost carierist. Nici atunci, nici acum. Iar pentru alte detalii ale biografiei mele, trimit spre documentare pe site-ul meu de pe internet.

Edgar Papu şi-a pescuit nişte învăţăcei pe măsură. Din păcate însă n-a mai apucat să le explice că între subiect şi predicat nu se pune virgulă (“Laszlo Alexandru, e genul de om” – vezi primul alineat al originalei replici). Sau că posesivul nu se dublează (“ne-am fi publicat biobibliografiile noastre”). Sau că adjectivul se acordă, cu toată încăpăţînarea, în gen, număr şi caz (“aceeaşi ochelari de cal”). Toate ca toate, dar limba română cu ce v-a greşit?

P.S. În rev. Cultura (nr. 25/2006), C. Stănescu elucubrează sprinten în legătură cu vreo două protocronisme diferite: unul cultural şi admirabil, lansat de “proiectul savantului erudit [sic!] Edgar Papu”, altul “arogant şi exclusivist”, susţinut de naţionalismul oficial al epocii ceauşiste. De parcă nu “ambele” erau propulsate pe aceleaşi guri de tun numite Scînteia, Luceafărul, Săptămîna şi (apoi) România Mare. De parcă nu “ambele” erau slujite de aceiaşi politruci culturali, flancaţi de vreo doi-trei scriitori.

Sau ce?! Ziaristul Stănescu, după ce publica la Scînteia, se transfigura miraculos spre a deveni cu totul altul, înainte de a-şi da textele şi la Scînteia tineretului?!