Laszlo5

Laszlo Alexandru

MUZEUL FIGURILOR DE CEARĂ

Unde se duc elefanţii, cînd se duc?, întreba un negustor de fildeş într-un film pentru tineret, difuzat la matineu. Drept care era condus la cimitirul elefanţilor şi vedea cu uimire carcase multiforme, încremenite în cele mai bizare poziţii în urma extincţiei. Ce-i drept, fildeş ori alte materiale preţioase nu găsim prin revista Cultura, care (încă) mai apare la Bucureşti. Dar numărul 34/10 august 2006 adăposteşte o amplă varietate de actori ai trecutului comunist care se stinge la linia orizontului (Augustin Buzura, C. Stănescu, Mircea Iorgulescu, Octavian Paler etc.).

Buclucaşul hebdomadar iese la iveală într-un context fierbinte. Tocmai făcuse valuri Adevărul literar şi artistic (nr. 828/22 iulie 2006), cu un grupaj de documente de la CNSAS, publicate sub deviza Contactarea în mediul literar. La loc de cinste figura acolo scriitorul A.B. din Cluj, care între 1982 şi 1985 a avut dese întîlniri şi consfătuiri de lucru cu securistul Ilie Merce: îi comunica acestuia date despre viaţa culturală, îi dădea sfaturi privind acţiunile de urmat, primea sugestii legate de moderarea tonului în anumite critici, exprima doleanţe personale (găsirea unei locuinţe, a unui loc de muncă în Capitală etc.). Nici Academia Caţavencu (nr. 31/9-15 august 2006) nu se lasă mai prejos, reluînd in extenso dedicaţiile călduroase primite de colonelul securist de la acelaşi scriitor anticomunist şi protestatar. Pe romanul Refugii (în iulie 1984): Tovarăşului Ilie Merce această carte pe care o cunoaşte atît de bine în toate articulaţiile ei, cu toată preţuirea pentru omul de omenie şi înţelegere, cu respect pentru iubitorul adevăraţilor ţărani şi muncitori, iubire în care se întîlneşte şi cu autorul acestor pagini. Aug. Buzura. Pe romanul Drumul cenuşii (apărut în 1988): Tovarăşului Ilie Merce această poveste de dragoste (începută în zilele atît de bune ale Refugiilor) cu veche prietenie şi preţuire pentru omul de suflet şi de omenie care este, cu urări de sănătate şi de succese pentru toţi cei dragi, cu speranţa că ne vom revedea, Aug. Buzura. Pe romanul Absenţii (reeditat în 1991): Domnului colonel Ilie Merce şi familiei Dsale cu toată preţuirea şi prietenia lui Aug. Buzura.

În acest dosar de dalmaţian, o altă voce tăioasă se ridică împotriva prozatorului cu prietenii urît mirositoare. Mircea Mihăieş aruncă un pumn de sare pe rană, în articolul său intitulat Consilierii Securităţii (din România literară, nr. 31/4 august 2006), notînd dezgustat: Precum Janus, indivizii din această categorie ne arătau două chipuri: pe de o parte, pozau în «curajoşi», în «conştiinţe», în «patrioţi», pe de alta, erau mînă în mînă cu aparatul represiv care le aranja promovări spectaculoase, îi dota cu apartamente şi le îngăduia să călătorească în voie în străinătate. Ca recompensă pentru asemenea joc la două capete, Augustin Buzura după 1990 s-a bucurat, un deceniu şi jumătate, de cele mai înalte onoruri, a fost primit în Academie, a manevrat fonduri şi a dispus, după bunul plac, de politica de promovare a culturii româneşti în lume. Odihnească-se în pace!.

Atunci cînd ţi se reproşează cu dovezi, din trei părţi diferite, acelaşi lucru (şi anume că ai activat în strînsă colaborare cu Securitatea), te duci şi te culci. Sau îţi iei inima-n dinţi şi îţi ceri, public, scuze. Dar se vede că nici una din aceste variante nu-i stă în fire academicianului din Berinţa, care optează pentru băţoşenia pigmentată cu insulte: Oricît ar părea de nefiresc, nu sufăr pentru că, de la Revoluţie încoace mai ales, sînt înjurat cu obstinaţie, ci pentru că sînt înjurat de proşti. Nu mă refer la Mircea Mihăieş, care este doar lichea. Şi dă-i şi dă-i cu insanităţile şi suburbanităţile, de parcă ele ar schimba, cu o singură iotă, faptele realităţii. Învîrtindu-se împleticit de la un subiect la altul criza social-politică, problema învăţămîntului, o aluzie la Biblie, un citat din Camus, scrierile lui Soljeniţîn, metodele de documentare literară folosite de Václav Havel etc. amicul securistului Merce, supărat că a fost azi deconspirat, ajunge să contureze un miniapocalips într-un pahar cu apă: starea ţării nu s-a schimbat, mizeria, foamea, bolile, analfabetismul şi toate umilinţele ce decurg dintr-un învăţămînt neglijat n-au fost în scădere, dimpotrivă. Azi, în România, totul sună a degradare, prăbuşire, înfrîngere.

Ei, asta-i acuma. Dacă am aflat şi noi în fine, pe şleau, cine a stat vreme de peste un deceniu la timona culturii române de pretutindeni, nu-nseamnă, Doamne fereşte, că pămîntul îşi va suspenda rotirea şi soarele se va răci instantaneu.

Ce frumoase erau vremurile de odinioară, cînd gazetarul C. Stănescu se întindea în hectare editoriale ba prin Scînteia, ba prin Scînteia tineretului! Pe-atunci cuvîntul ziarului avea forţă: scria propagandistul un editorial polemic pica intelectualul în dizgraţie, era împiedicat de la publicare, îi era scos volumul din planul editorial etc. Ce-i drept, nici activistul nu se azvîrlea aşa, din proprie iniţiativă, să înfiereze tot ce-i venea la îndemînă. Dacă dădea cu nuca-n baltă?! Ferească Secretarul-General! Mai sigur era să se lase pe seama Partidului şi a Securităţii. Ştiau ei care-i ţinta, în înţelepciunea lor nemărginită.

Şi iată că, pe nepusă masă, a apărut revoluţia din decembrie 1989. Ce ghinion! A rămas C. Stănescu, provizoriu, fără obiectul muncii. Dar nu era să se descurajeze dintr-atîta fleac! Garda nici nu moare, nici nu se predă. Unde a trecut mia, treacă şi suta: ţup la Adevărul şi la Adevărul literar şi artistic! A făcut un pas înapoi, ce-i drept, dar ce contează? Dacă nu mai pot fi speriaţi politic scriitorii recalcitranţi, pot fi măcar temperaţi adepţii revizuirilor. Două-trei răstălmăciri, o viclenie la ceas de seară, o minciunică şi trei gogoşi: salata-i gata.

Cînd mai progresează capitalismul încă niţel, îi închide-n nas bolşevicului şi noua prăvălie cu scară la stradă. Nu există dreptate pe lumea asta. Gazetarul defunctului partid e iarăşi obligat să facă pasul înapoi: la revista buzuriană Cultura. Proiectele de viitor sînt sumbre, anvergura prezentului e mizerabilă, ce altceva îi mai rămîne de apărat decît trecutul glorios?

Aş putea înţelege, într-un asemenea context, ca iniţiativa mea de a sintetiza unele aspecte lamentabile despre Edgar Papu să-l stingherească pe C. Stănescu, în activitatea sa utopică de propagandist expirat. Dar de-aici şi pînă la a tolera în linişte să mă agreseze, în două rînduri, cu replici mincinoase, e o distanţă a umilinţei pe care nu înţeleg s-o străbat. Şi ce-ar vrea, mă rog frumos, să relativizeze culturistul estetizant de azi? Că Edgar Papu n-a scris la comandă politică articolul din revista Secolul 20, prin care scotea pe uliţa mare ideea protocronismului românesc? Dar asta n-am sugerat-o eu, ci Katherine Verdery (încă de-acum 12 ani). Că Edgar Papu nu fusese şi înainte de asta un oportunist care îndată ce-a lansat partidul comunist ideea optimismului în opera de artă, s-a năpustit cu exemple să-i ţină isonul? Dar asta n-am semnalat-o eu, ci Virgil Ierunca (încă de-acum 26 de ani). Că Edgar Papu nu s-a coordonat cu ceilalţi protocronişti, în agresiunile repetate şi organizate împotriva spiritului critic din literatura română? Dar asta n-am explicat-o eu, ci Monica Lovinescu (încă de-acum 25 de ani). Că Edgar Papu n-a suferit o amnezie a conştiinţei şi n-a trecut, cu arme şi bagaje, în tabăra călăilor săi din tinereţe? Dar asta n-am constatat-o eu, ci Monica Lovinescu (încă de-acum 36 de ani). Că fantasmagoriile cronologice ale lui Edgar Papu n-au reprezentat mai mult decît o banală insolaţie livrescă? Dar asta n-am diagnosticat-o eu, ci Gheorghe Grigurcu (încă de-acum 25 de ani).

Lupta cu realitatea produce monştri. C. Stănescu e doar o biată victimă colaterală.

Cariera lui Mircea Iorgulescu a evoluat pe o sinusoidă surprinzătoare. Din polemist locvace al literaturii anilor 70, omul a devenit, spre finalul ceauşismului cînd şurubul ideologic scîrţîia, strîns la maxim un pătimaş autor de editoriale linguşitoare (dar nesemnate) la adresa tiranului. Pe ultima sută de metri, înaintea exploziei din decembrie 89, gazetarul s-a expatriat comod în Occident. De acolo, în epoca mineriadelor şi a ministeriatelor policrome, a aderat oportun la gruparea dilematică de sub pulpana stereofonică Pleşu-Buzura. Cică totul stătea sub semnul îndoielii, nici o construcţie temeinică nu mai era posibilă, toţi au colaborat mai mult sau mai puţin la construirea comunismului, nimeni n-avea dreptul să ridice vocea acum, după trecerea urgiei, spre a-şi lua la întrebări contemporanii ş.a.m.d. Sofistul şi-a lustruit armele şi le-a dispus la vedere, pe rastelul din faţă. A fost, aceasta, o etapă bogată pentru activitatea sa de publicist deşi un pas înapoi pe treapta morală. Dar cine mai stătea să-i ţină socoteala?

Pisica neagră a traversat strada lui Mircea Iorgulescu abia în ziua cînd Bujor Nedelcovici, bunul său prieten, şi-a văzut dosarele de la Securitate. Autorul romanului Fără vîsle (ce titlu profetic!) a descoperit, cu acea ocazie, cine l-a influenţat pozitiv, la ordin, şi cine l-a turnat cu cinism, de-a lungul cîtorva ani de zile. La şocul prieteniei trădate s-a adăugat revolta în faţa spectacolelor de demagogie: M. Iorgulescu tocmai îl linguşea incontinent pe Augustin Buzura (ale cărui scrieri din epoca ceauşistă ar fi reprezentat cea mai radicală contestare a regimului politic din România de atunci). A fost scînteia care a aprins indignarea. Bujor Nedelcovici s-a dezlănţuit aspru: cum poate cineva să aducă acest argument, cînd în cartea Un tigru de hîrtie. Eu, Nica şi Securitatea (pag. 183-191), prezint probe scrise şi documente trimise de la CNSAS, prin care se dovedeşte că Mircea Iorgulescu era informator în referatele ofiţerilor de Securitate cu nume real şi avea, în plus, două nume de cod: «Dorin» şi «Mirel»?! (vezi România liberă, sîmbătă, 17 iunie 2006).

Problema fundamentală, adusă în faţa opiniei publice, era una de credibilitate: cine pe cine legitimează?! Sau, folosind cuvintele lui B. Nedelcovici: nu poate prezenta garanţii morale şi profesionale o persoană care s-a dovedit că a colaborat cu Securitatea!.

Şi iată-l azi pe şoptitorul Mircea Iorgulescu. După ce-a transpirat în publicistică, banalizînd compromisurile făcute de scriitori de-a lungul regimului comunist şi ridiculizînd vocile care militează pentru transparenţă, i-a mai rămas încă ceva de bifat pe agendă. Să tragă un imn de slavă la căpătîiul lui Stalin! Nu-i era suficient că a spălat slugile cu Dero Lux. Se simţea chemat să presare levănţică peste leşul maxi-criminalului din istoria contemporană. Sub pretextul că ne prezintă cartea unui Simon Sebag Montefiore, în inenarabilul hebdomadar Cultura (nr. 34/2006), Mircea-Dorin-Mirel scrie note informative despre noul Pico della Mirandola, văr de-al doilea cu Leonardo da Vinci. Beţivanul de la Kremlin, care a dat şi-un nume de vodcă, Stalinskaya, era (ţineţi-vă bine!) unul din cei mai rafinaţi intelectuali ai vremurilor sale, căci la bătrîneţe citea Goethe. Ştia greacă veche, îl putea citi pe Platon în original, dar îl încîntau şi peripeţiile bravului soldat Svejk. Îi plăcea muzica, el însuşi cînta cu plăcere, adesea arii din opere, avea un repertoriu bogat. Adora «Concertul pentru pian nr. 23» de Mozart, era bucata lui preferată, îl putea asculta la nesfîrşit. A scris el însuşi anumite cîntece pentru filme muzicale, era un mare amator de cinematograf. Actorii lui preferaţi erau Spencer Tracy şi Clark Gable. Avea o bibliotecă de 20.000 de cărţi şi citea mai multe ore pe zi. Îşi scotea fişe şi adnota volumele citite. A fost «conducătorul rus cel mai cultivat de la Ecaterina cea Mare pînă la Putin, chiar mai mult decît Lenin, care era el însuşi un adevărat intelectual şi beneficiase de o educaţie rezervată nobilimii».

Ne frecăm la ochi şi ne dregem vocea, mută de stupoare. Dictatorul cel mai sîngeros al Europei recente e sfîşiat între Goethe şi Platon; stă răstignit între Mozart şi greaca veche; intră în competiţie (triumfală) cu intelectualitatea lui Lenin şi cu filosofia lui Putin. Cu o mînă citea simultan zece cărţi, în timp ce, cu cealaltă, condamna la moarte o mie de oameni. Ar fi de o enormă ilaritate, de n-ar fi o sinistră imbecilitate.

Înţelegem abia spre final că nu e vorba totuşi de o blîndă bizarerie, prezentată la rubrica ŞTIAŢI CĂ Publicistul culturist se implică personal în acreditarea neverosimilei contrafaceri şi îl laudă cu multă convingere pe comanditarul său, de profesie istoric senzaţionalist: născut în 1965, Simon Sebag Montefiore aparţine unei alte şcoli de istorici decît cea care, mai cu seamă în cercetarea evenimentelor şi figurilor secolului XX, a practicat, mai mult sau mai puţin mărturisit, militantismul ideologic şi politic. Autorul noii şcoli istorice, care intră în contradicţie cu mărturiile directe ale persoanelor din anturajul lui Stalin, ar fi depăşit, vezi Doamne, limitele rigide ale luptei ideologice.

Naivitate? Cinism? Prostie? Dîmboviţeanul Iorgulescu, fără a putea fi suspectat de mitomanie benignă, îşi continuă marşul triumfal de estetizare a dictaturii comuniste şi a actorilor cu stea (roşie) în frunte.

Octavian Paler e scepticul de serviciu al societăţii contemporane. Discursul său aspru, moralizator, tranşant, le reaminteşte mereu telespectatorilor şi cititorilor că pîinea şi cartea sînt la fel de importante. Lumea de azi, care dă la o parte cultura şi se lasă modelată doar de civilizaţie, împinge spre alienare. Panteonul Greciei Antice, cu zeii săi frivoli, dar atît de umani, e infinit mai important căci etern , comparativ cu Zeul Dolar, în faţa căruia se închină toţi în prezent. Iată cîteva din temele preferate pe care gînditorul ţeapăn le rosteşte apăsat, cu privirea fixă şi bărbia încordată, fără pic de zîmbet în colţul gurii.

Ai zice că un nou filosof al Greciei Mari se plimbă pe străzi, printre muritorii de rînd, dacă n-ai constata că, în timp ce aceia predicau despre Olimp, acesta îşi îmbracă doar interesele politice în slogane olimpice. Iar ţintele sale de după 1989 au fost mai toate, vai, retrograde şi desuete. În încleştarea ideatică privind democratizarea României, Octavian Paler a luat încruntat partea naţionaliştilor, împotriva europeniştilor (într-un memorabil ciclu polemic la adresa lui Gabriel Andreescu). În angajamentul extern al politicii româneşti, Octavian Paler a pledat vehement împotriva eforturilor NATO de oprire a războiului din fosta Iugoslavie, dar în favoarea sîrbilor autori de genocid. La îndepărtarea de la putere a lui Ion Iliescu, în 1996, Octavian Paler s-a numărat printre cei mai înverşunaţi contestatari ai lui Emil Constantinescu. Zece ani mai tîrziu, scriitorul nu se sfieşte să-şi clameze, cu voce ridicată, aceleaşi decepţii, într-o încăpăţînată continuitate: Administraţia CDR-istă era o cacialma de prima mînă, însă şi toată demagogia portocalie nu a fost decît tot o cacialma. Talentul de a-şi înfăşura halucinaţiile politice în pasta groasă a pesimismului filosofic rămîne uluitor: Toate administraţiile postdecembriste au fost defecte în a repera problemele adevărate ale României. Administraţia actuală este cea mai proastă dintre toate. Nu cred că în ultimii 16 ani s-a făcut vreun progres în clasa politică românească (vezi Cultura, nr. 34/2006, p. 25). Aşadar nu mineriadele perpetrate de Iliescu au reprezentat punctul cel mai de jos al administraţiilor postdecembriste, ci actuala integrare europeană! Octavian Paler împinge filosofia la un pas de aberaţie.

În rest găsim aceleaşi eterne meditaţiuni văicărite pe tema ubi sunt, întretăiate de sfîrîitul simbolic al moliilor zburătăcite (Sînt singur aici, între molii şi cărţi. E un destin la mijloc, am avut molii în toate casele mele). Universul întreg e la un pas de apocalipsă (în clipa de faţă, lumea trece printr-o gravă criză a valorilor). Nici Dumnezeu nu mai e ce-a fost (Astăzi creştinismul este o religie extenuată şi obosită, care a coborît mult în formalism, în convenţional). Singura noastră şansă ar fi să ne întoarcem din drum, să urcăm înapoi la munte şi să reînvăţăm să mulgem Mioriţa (Omul a intrat într-o epocă a tehnolatriei, nu mai stăpîneşte el tehnica, ci tehnica îl stăpîneşte pe om). E regretabil că tînăra generaţie, ancorată în universul tehnicist, nu vrea să mai asculte îndemnul dojenitor de un devastator umor involuntar al Filosofului de serviciu (Mai spune-i unui tînăr să scrie la maşina de scris Altceva decît computer, ei nu văd în faţa ochilor).

Dar ce se ascunde oare în spatele măştii de bătrînel dezorientat şi depeizat într-un secol pe care nu-l înţelege? Care e oare identitatea ventrilocă a lui Octavian Paler? A sintetizat-o percutant unul din trecuţii săi adversari politici: Numai în această ţară tristă, plină de umor, un nomenclaturist notoriu, membru al Comitetului Central al PCR condus de Ceauşescu, activist de partid cu munca în presă în întreaga lui viaţă, de la angajare pînă la pensie, om de încredere al Securităţii în cele mai delicate acţiuni de presă în străinătate, redactorul-şef al celui de-al doilea cotidian comunist al ţării timp de 13 ani şi iniţiatorul cultului personalităţii lui Ceauşescu la Televiziunea Naţională, poate ajunge liderul spiritual al societăţii civile post-decembriste fără a schiţa cel mai mic gest de căinţă sau de regret. Numai pentru că scrie frumos şi se declară moralist. Povestea suprarealistă a acestui personaj, care face să pălească orice operă de ficţiune, explică multe lucruri aparent de neînţeles într-o societate bolnavă în care viaţa bate de atîtea ori literatura. Nimic de adăugat.