Laszlo Alexandru
POVEŞTI DESPRE FUNIE,
ÎN CASA SPÎNZURATULUI
O interesantă coincidenţă face ca două ziare
bucureştene să abordeze, în aceeaşi zi, din direcţii opuse,
aceeaşi temă: scriitorul şi politica. Într-o cultură ca a
noastră, unde nimic nu s-a cristalizat şi valoarea artistică e
mereu pusă în discuţie deoarece criteriile înseşi de
legitimare a valorii sînt încă negociate împletirea dintre politică
şi literatură continuă să înnegrească paginile.
Subiect fierbinte! E totuşi straniu să vezi cît de divergente se
dovedesc, în tratare, soluţiile propuse.
În România liberă de
sîmbătă, 10 iunie 2006, Nicolae Prelipceanu rezumă cazul
scriitorului austriac Peter Handke, recompensat de un juriu literar cu Premiul
Heine al oraşului Düsseldorf. În ciuda opţiunii estetice exprimate
de juriu, consiliul municipal, format dintr-o largă paletă de oameni
politici (social-democraţi, liberali şi ecologişti), a refuzat
să valideze persoana premiată: catindatul se dovedise, în ultimii
ani, un partizan fervent al lui Slobodan Miloşevici şi al
acţiunilor sale barbare de purificare etnică. În timp ce opinia
publică europeană descoperea şocată, la periferia
continentului, cele mai ample masacre comise de la al doilea război
mondial încoace, Handke făcea vocalize în presa vest-germană, pentru
a atenua oroarea, şi publica volumul Dreptate
pentru Serbia, unde oferea justificări agresorului. Acelaşi
Handke participa dezinvolt la funeraliile lui Miloşevici, pe care-l
consideră un şef de stat stimabil, care şi-a făcut datoria şi
n-a comis nimic deosebit.
Pus în faţa situaţiei iminente de a i se suspenda atribuirea
Premiului Heine (în valoare de 50.000 de euro), Peter Handke a transmis că
renunţă de bună voie la el. Tovarăşul de drum al
criminalului de război se dădea gentleman. Concluzia formulată
de gazetarul României libere
invită însă la un gînd suplimentar: Întrebarea care rămîne este
dacă părerile politice ale
unui scriitor, şi încă ale unuia foarte mare, pot influenţa
judecata publică asupra operei sale. Din păcate (sau nu?)
răspunsul este: da.
Acestea fiind faptele, merită să ne dăm un pas mai în spate, pentru a le examina cu ochiul limpede. Ce fel de păreri politice l-au privat oare pe scriitorul occidental de rotunda sumă în valută europeană? Atunci cînd dreapta (liberalii), stînga (social-democraţii) şi verzii (ecologiştii) îşi dau mîna pentru a striga la unison nu!, s-ar zice că nu de o simplă problemă politică e vorba. Complicitatea activă cu plăsmuitorii crimelor în masă şi cu specialiştii în construirea de gropi comune ţine nu de politică, ci de atroce analfabetism în sectorul etică publică. Aşadar întrebarea lansată de N. Prelipceanu se cuvine oarecum reformulată: absenţa valorilor elementare de etică publică la un mare scriitor influenţează oare judecata asupra operelor sale? Consiliul municipal din Düsseldorf a dat un răspuns explicit la această chestiune.
E de toată mirarea cum juriul literar care îl nominalizase pe
Handke pentru bănoasa recompensă nu şi-a scos mai întîi bîrna
din ochi. Iată un prilej uluitor pentru a constata că politicienii se
întîmplă uneori să posede un simţ (est)etic mai accentuat decît
artiştii.
*
În Ziua de sîmbătă,
10 iunie 2006 (şi cu continuarea o
săptămînă mai tîrziu), Eugen Simion ia în discuţie un
aspect pentru el stingheritor din Istoria
lui Alex. Ştefănescu. Redactorul şef al României literare consemnase în sinteza sa contemporană cu
încăpăţînarea copilului răsfăţat ce culege mai
întîi boabele de stafidă de pe frişca tortului momentele de
colaboraţionism politic ale unor scriitori români de frunte: Augustin Buzura (din faima de scriitor independent, de altădată, nu mai
rămîne aproape nimic, din cauza relaţiilor cordiale pe care le are cu
Ion Iliescu), Fănuş Neagu
(se numără printre
susţinătorii lui Ion Iliescu), D. Ţepeneag (şi-a pierdut credibilitatea din cauza apartenenţei la un grup de
scriitori agreat de Ion Iliescu), Marin
Sorescu (s-a aflat printre
scriitorii puţini, dar vizibili, care l-au susţinut pe Ion Iliescu),
Valeriu Cristea (îi contrariază pe cunoscuţi
declarîndu-se, într-un stil patetic, partizanul lui Ion Iliescu) şi Eugen Simion însuşi.
Ieşind la
contraatac, fostul şef academician îl acuză pe neo-istoricul literar
că se înşală în modul în
care gîndeşte democraţia şi, mai grav, se înşală
amestecînd critica şi politica. Drapîndu-se de sus pînă jos în
pelerina de mimosa pudica, el se
întreabă feciorelnic: ce
relevanţă poate avea faptul că Marin Sorescu a votat în 1990 cu
dl Ion Iliescu şi n-a votat cu contracandidatul său? Îl
întreabă, azi, cineva în Franţa pe Michel Tournier (care se
ţine, de altfel, departe de orice politică şi trăieşte
într-o fostă mănăstire) dacă a votat, în anii 90, cu
Mitterrand sau cu Jacques Chirac? Cine şi-ar permite această
indiscreţie şi ce importanţă are, repet, opţiunea
politică a lui Tournier sau, în cazul nostru, a lui D. Ţepeneag,
Buzura, Valeriu Cristea, Marin Sorescu, Fănuş Neagu şi, cu voia
Dvs., a celui ce semnează acest articol?.
Inocenţa
ipocrită nu e totuşi în stare să persuadeze. Problema în
discuţie nu are, în primul rînd, o relevanţă
eteric-teoretică (în ce măsură se împletesc, în ziua de azi,
literatura şi politica?), ci o înfăţişare
(i)moral-pragmatică. Tîrgul s-a produs la nivelul do ut des: în schimbul vocalizelor propagandistice, s-au cules
palpabile roade telurice (les nourritures
terrestres). Lui Augustin Buzura i s-a concesionat, pe ani de zile,
monopolul relaţiilor culturale externe ale României. Marin Sorescu a fost
uns ministru. Fănuş Neagu a diriguit Teatrul Naţional din
Bucureşti. Eugen Simion a tăiat şi-a spînzurat în Academia
Română (unde şi-a înscris ciracii), precum şi în toate comitetele
şi comiţiile pe unde s-a nimerit să treacă. (Felul în care
i-a blocat de la promovarea universitară ori i-a amînat de la
recunoaşterea oficială a titlurilor ştiinţifice pe
adversarii săi de idei reprezintă un alt subiect lamentabil, care va
merita cîndva o tratare prelungă, în episoade la fel de numeroase ca Tînăr şi neliniştit.)
Fireşte că nu
cu o inocentă dezbatere de principii avem de-a face. Corecţia
încruntată a scrobitului academician, care ne asigură că votul nu-i un concept estetic şi nici
un criteriu în judecata de valoare, nu-şi are nici locul, nici
rostul. Discreditul de azi al unor scriitori români de vază nu provine din
faptul că s-au deplasat pînă la urnele de vot, în ziua cu pricina, ci
din faptul că în schimbul unor privilegii personale şi pentru
a-şi flata măruntele orgolii au propulsat şi au susţinut
după decembrie 1989 un regim politic nefast. Care a întîrziat dezvoltarea
ţării. Care a încurajat conflictele sociale (mineriade etc.). Care a
blocat timp de cincisprezece ani cunoaşterea reală a trecutului. Care
a sprijinit selecţia valorică inversă şi a determinat
valuri întregi de tineri să emigreze spre orizonturi unde construirea
fericirii putea fi totuşi posibilă.
În ceea ce mă priveşte
ne asigură azi cu o
seninătate imperturbabilă Eugen Simion nu ascund faptul că în 1990 am crezut că Ion Iliescu reprezintă
o soluţie pentru România şi nu cred că m-am înşelat.
Să-l întrebăm totuşi: cînd anume în 1990? În iunie, cumva,
atunci cînd studenţii erau ciomăgiţi, iar Universitatea din
Bucureşti era devastată? Originea discreditului personal acolo
trebuie căutată: cînd unii îi snopeau în bătaie pe intelectuali,
alţi intelectuali (de pildă: Valeriu Cristea) îi felicitau
călduros, la ziar, pe bătăuşi.
Aşadar nu cu o
aridă şi abstractă dilemă filosofică avem de-a face:
politică sau apolitism în creaţia artistică românească?.
Ci vorbim despre flagrantul derapaj în decor, al unor scriitori de talie, de pe
şoseaua eticii publice.
Cît despre absurda comparaţie dintre apolitismul
ex-preşedintelui Academiei Române, al ex-preşedintelui Fundaţiei
Culturale Române, al ex-Ministrului Culturii, al ex-directorului Teatrului
Naţional Bucureşti, pe de o parte, şi al scriitorului francez
Michel Tournier, care îşi duce zilele bătrîneţii într-o
fostă mănăstire, pe de altă parte, ce s-ar mai putea
adăuga? Viclenia îşi ratează ţinta, atunci cînd
alunecă în caraghioslîc. Ofelia, du-te la mănăstire!