Laszlo Alexandru

 

POVEŞTI DESPRE FUNIE, ÎN CASA SPÎNZURATULUI

 

 

            O interesantă coincidenţă face ca două ziare bucureştene să abordeze, în aceeaşi zi, din direcţii opuse, aceeaşi temă: scriitorul şi politica. Într-o cultură ca a noastră, unde nimic nu s-a cristalizat şi valoarea artistică e mereu pusă în discuţie – deoarece criteriile înseşi de legitimare a valorii sînt încă negociate – împletirea dintre politică şi literatură continuă să înnegrească paginile. Subiect fierbinte! E totuşi straniu să vezi cît de divergente se dovedesc, în tratare, soluţiile propuse.

            În România liberă de sîmbătă, 10 iunie 2006, Nicolae Prelipceanu rezumă cazul scriitorului austriac Peter Handke, recompensat de un juriu literar cu Premiul Heine al oraşului Düsseldorf. În ciuda opţiunii “estetice” exprimate de juriu, consiliul municipal, format dintr-o largă paletă de oameni politici (social-democraţi, liberali şi ecologişti), a refuzat să valideze persoana premiată: “catindatul” se dovedise, în ultimii ani, un partizan fervent al lui Slobodan Miloşevici şi al acţiunilor sale barbare de purificare etnică. În timp ce opinia publică europeană descoperea şocată, la periferia continentului, cele mai ample masacre comise de la al doilea război mondial încoace, Handke făcea vocalize în presa vest-germană, pentru a atenua oroarea, şi publica volumul Dreptate pentru Serbia, unde oferea justificări agresorului. Acelaşi Handke participa dezinvolt la funeraliile lui Miloşevici, pe care-l consideră un şef de stat stimabil, care şi-a făcut datoria şi n-a comis nimic deosebit.

            Pus în faţa situaţiei iminente de a i se suspenda atribuirea Premiului Heine (în valoare de 50.000 de euro), Peter Handke a transmis că renunţă de bună voie la el. Tovarăşul de drum al criminalului de război se dădea gentleman. Concluzia formulată de gazetarul României libere invită însă la un gînd suplimentar: “Întrebarea care rămîne este dacă părerile politice ale unui scriitor, şi încă ale unuia foarte mare, pot influenţa judecata publică asupra operei sale. Din păcate (sau nu?) răspunsul este: da”.

            Acestea fiind faptele, merită să ne dăm un pas mai în spate, pentru a le examina cu ochiul limpede. Ce fel de păreri politice l-au privat oare pe scriitorul occidental de rotunda sumă în valută europeană? Atunci cînd dreapta (liberalii), stînga (social-democraţii) şi verzii (ecologiştii) îşi dau mîna pentru a striga la unison “nu!”, s-ar zice că nu de o simplă problemă politică e vorba. Complicitatea activă cu plăsmuitorii crimelor în masă şi cu specialiştii în construirea de gropi comune ţine nu de politică, ci de atroce analfabetism în sectorul etică publică. Aşadar întrebarea lansată de N. Prelipceanu se cuvine oarecum reformulată: absenţa valorilor elementare de etică publică la un mare scriitor influenţează oare judecata asupra operelor sale? Consiliul municipal din Düsseldorf a dat un răspuns explicit la această chestiune.

            E de toată mirarea cum juriul “literar” care îl nominalizase pe Handke pentru bănoasa recompensă nu şi-a scos mai întîi bîrna din ochi. Iată un prilej uluitor pentru a constata că politicienii se întîmplă uneori să posede un simţ (est)etic mai accentuat decît artiştii.

 

*

 

            În Ziua de sîmbătă, 10 iunie 2006 (şi cu continuarea o săptămînă mai tîrziu), Eugen Simion ia în discuţie un aspect – pentru el – stingheritor din Istoria… lui Alex. Ştefănescu. Redactorul şef al României literare consemnase în sinteza sa contemporană – cu încăpăţînarea copilului răsfăţat ce culege mai întîi boabele de stafidă de pe frişca tortului – momentele de colaboraţionism politic ale unor scriitori români de frunte: Augustin Buzura (“din faima de scriitor independent, de altădată, nu mai rămîne aproape nimic, din cauza relaţiilor cordiale pe care le are cu Ion Iliescu”), Fănuş Neagu (“se numără printre susţinătorii lui Ion Iliescu”), D. Ţepeneag (şi-a pierdut credibilitatea “din cauza apartenenţei la un grup de scriitori agreat de Ion Iliescu”), Marin Sorescu (s-a aflat “printre scriitorii puţini, dar vizibili, care l-au susţinut pe Ion Iliescu”), Valeriu Cristea (“îi contrariază pe cunoscuţi declarîndu-se, într-un stil patetic, partizanul lui Ion Iliescu”) şi Eugen Simion însuşi.

            Ieşind la contraatac, fostul şef academician îl acuză pe neo-istoricul literar că “se înşală în modul în care gîndeşte democraţia şi, mai grav, se înşală amestecînd critica şi politica”. Drapîndu-se de sus pînă jos în pelerina de mimosa pudica, el se întreabă feciorelnic: “ce relevanţă poate avea faptul că Marin Sorescu a votat în 1990 cu dl Ion Iliescu şi n-a votat cu contracandidatul său? Îl întreabă, azi, cineva în Franţa pe Michel Tournier (care se ţine, de altfel, departe de orice politică şi trăieşte într-o fostă mănăstire) dacă a votat, în anii ‘90, cu Mitterrand sau cu Jacques Chirac? Cine şi-ar permite această indiscreţie şi ce importanţă are, repet, opţiunea politică a lui Tournier sau, în cazul nostru, a lui D. Ţepeneag, Buzura, Valeriu Cristea, Marin Sorescu, Fănuş Neagu şi, cu voia Dvs., a celui ce semnează acest articol?”.

            Inocenţa ipocrită nu e totuşi în stare să persuadeze. Problema în discuţie nu are, în primul rînd, o relevanţă eteric-teoretică (în ce măsură se împletesc, în ziua de azi, literatura şi politica?), ci o înfăţişare (i)moral-pragmatică. Tîrgul s-a produs la nivelul do ut des: în schimbul vocalizelor propagandistice, s-au cules palpabile roade telurice (les nourritures terrestres). Lui Augustin Buzura i s-a concesionat, pe ani de zile, monopolul relaţiilor culturale externe ale României. Marin Sorescu a fost uns ministru. Fănuş Neagu a diriguit Teatrul Naţional din Bucureşti. Eugen Simion a tăiat şi-a spînzurat în Academia Română (unde şi-a înscris ciracii), precum şi în toate comitetele şi comiţiile pe unde s-a nimerit să treacă. (Felul în care i-a blocat de la promovarea universitară ori i-a amînat de la recunoaşterea oficială a titlurilor ştiinţifice pe adversarii săi de idei reprezintă un alt subiect lamentabil, care va merita cîndva o tratare prelungă, în episoade la fel de numeroase ca Tînăr şi neliniştit.)

            Fireşte că nu cu o inocentă dezbatere de principii avem de-a face. Corecţia încruntată a scrobitului academician, care ne asigură că “votul nu-i un concept estetic şi nici un criteriu în judecata de valoare”, nu-şi are nici locul, nici rostul. Discreditul de azi al unor scriitori români de vază nu provine din faptul că s-au deplasat pînă la urnele de vot, în ziua cu pricina, ci din faptul că – în schimbul unor privilegii personale şi pentru a-şi flata măruntele orgolii – au propulsat şi au susţinut după decembrie 1989 un regim politic nefast. Care a întîrziat dezvoltarea ţării. Care a încurajat conflictele sociale (mineriade etc.). Care a blocat timp de cincisprezece ani cunoaşterea reală a trecutului. Care a sprijinit selecţia valorică inversă şi a determinat valuri întregi de tineri să emigreze spre orizonturi unde “construirea fericirii” putea fi totuşi posibilă.

            “În ceea ce mă priveşte – ne asigură azi cu o seninătate imperturbabilă Eugen Simion – nu ascund faptul că în 1990 am crezut că Ion Iliescu reprezintă o soluţie pentru România şi nu cred că m-am înşelat”. Să-l întrebăm totuşi: cînd anume în 1990? În iunie, cumva, atunci cînd studenţii erau ciomăgiţi, iar Universitatea din Bucureşti era devastată? Originea discreditului personal acolo trebuie căutată: cînd unii îi snopeau în bătaie pe intelectuali, alţi intelectuali (de pildă: Valeriu Cristea) îi felicitau călduros, la ziar, pe bătăuşi.

            Aşadar nu cu o aridă şi abstractă dilemă filosofică avem de-a face: “politică sau apolitism în creaţia artistică românească?”. Ci vorbim despre flagrantul derapaj în decor, al unor scriitori de talie, de pe şoseaua eticii publice.

            Cît despre absurda comparaţie dintre “apolitismul” ex-preşedintelui Academiei Române, al ex-preşedintelui Fundaţiei Culturale Române, al ex-Ministrului Culturii, al ex-directorului Teatrului Naţional Bucureşti, pe de o parte, şi al scriitorului francez Michel Tournier, care îşi duce zilele bătrîneţii într-o fostă mănăstire, pe de altă parte, ce s-ar mai putea adăuga? Viclenia îşi ratează ţinta, atunci cînd alunecă în caraghioslîc. “Ofelia, du-te la mănăstire!”