Laszlo Alexandru

 

ZECE SOFISME

În pragul revenirii României pe continentul european, tema cea mai fierbinte a dezbaterii publice cotidiene o reprezintă deconspirarea foştilor colaboratori ai Securităţii. La iniţiativa Preşedinţiei, majoritatea dosarelor secrete a fost declasificată, iar actori sociali dintre cei mai vizibili – politicienii, preoţii şi scriitorii – au început să fie cercetaţi cu un ochi plin de curiozitate. Cîteva mărturisiri au stîrnit senzaţie, unele personalităţi şi-au recunoscut trecutul duplicitar, în timp ce altele au continuat să-l nege chiar şi atunci cînd au fost confruntate cu evidenţele.

Trei grupuri profesionale au fost vizate, nu întîmplător, de uraganul dezvăluirilor, tocmai datorită poziţiei de avanscenă pe care o ocupă. Politicienii au o răspundere esenţială în evoluţia de ansamblu a ţării noastre, prin asigurarea echilibrului democratic, construirea legislaţiei şi guvernarea efectivă a problemelor curente. Preoţii şi scriitorii, în propria zonă de activitate, sînt răspunzători de sănătatea morală şi estetică a comunităţii. Tot aşa cum operaţia chirurgicală nu se poate realiza fără sterilizarea prealabilă a instrumentelor medicale, nici înscrierea României pe o nouă spirală de dezvoltare nu se poate înfăptui cu instrumente sociale acoperite de puroi.

Într-un asemenea context frămîntat, nu e lipsit de importanţă să examinăm poziţia adoptată de instituţiile ce reprezintă aceste trei categorii. Majoritatea partidelor politice româneşti (cu excepţia extremistului P.R.M.) au salutat operaţiunea de deconspirare, unele provocînd-o, altele acceptînd-o. Cîţiva înalţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române au trecut la spovedanii televizate ale propriilor păcate din tinereţe, fie şi invocînd circumstanţe atenuante. Se lăsa aşteptată doar atitudinea Uniunii Scriitorilor.

Forul tutelar al intelighenţiei noastre a dovedit oricum, în ultimii cincisprezece ani, o dezamăgitoare lentoare în asumarea imaginii publice. Preşedinţii ei succesivi n-au încetat să decepţioneze. Mircea Dinescu, semnificant disident din perioada finală a dictaturii ceauşiste, după ce-a ajuns preşedinte al dinozaurului din Calea Victoriei s-a implicat mai ales în probleme sociale ale scriitorilor. Şi-a derulat tumultuosul mandat în piruete de complicitate cu puterea neocomunistă (vezi momentul Piaţa Universităţii) şi l-a încheiat în corul energicelor acuzaţii de corupţie (însuşirea unei tipografii). Laurenţiu Ulici, critic literar de raftul doi, s-a îngrijit mai ales de propria carieră de politician, s-a înconjurat de foşti politruci şi a tratat cu indiferenţă scrisorile deschise ale celor ce solicitau un proces de asanare morală. Ternul său oficiu s-a încheiat cu un stupid accident mortal. Eugen Uricaru, prozator fără anvergură, s-a instalat în funcţia de conducere după o agitată şedinţă de alegeri şi s-a preocupat de prelungirea unui statu quo prăfuit, în paralel cu acumularea de sinecuri pompoase în beneficiu personal. S-a retras de nevoie, după ce Doina Cornea i-a reproşat în presă, pe baza actelor obţinute de la CNSAS, că a fost turnător la Securitate. Procesul pe care fostul şef al scriitorilor l-a pierdut în faţa instanţei a venit să confirme oficial usturătoarea acuzaţie.

Instituţia reprezentativă a scriitorilor a rămas aşadar profund datoare cu o intervenţie clară, decisă, în direcţia revanşei morale. Trebuia să-i stea în grijă nu doar baza materială pentru masa caldă la preţuri subvenţionate, ori pentru tipărirea plachetelor de autor, ci şi penitenţa faţă de propriul trecut de laşităţi, ipocrizii, ambiguităţi şi turnătorii. Toate condiţiile erau întrunite. Noul preşedinte al Uniunii a fost ales în iunie 2005, după un discurs însufleţitor, în care propunea instituirea unei instanţe civice, de reflecţie morală. Scriitorul român era invitat să-şi recîştige prestigiul social şi demnitatea personală. Cel ce exprima aceste îndemnuri era el însuşi critic literar de primă importanţă, figură tutelară a vieţii culturale a ultimelor patru decenii. Reputat pentru poziţiile nuanţate şi de bun simţ, el dispunea de toate atuurile deontologice, manageriale şi de carismă personală pentru a se înhăma la incomoda obligaţie. Contextul politico-social şi aşteptările cititorilor îl îndemnau insistent să treacă la fapte.

Cu atît mai dezamăgitoare e noua (veche) turnură pe care o imprimă Nicolae Manolescu evenimentelor de azi. Fidel urmaş al predecesorilor săi, care şi-au folosit fotoliul pe post de trambulină spre ocupaţii mai bănoase, în sectorul privat sau în politică, actuala căpetenie a virat-o spre mediul diplomatic. Doar la un an de la asumarea mandatului de preşedinte al U.S., directorul României literare a vînat şi a împuşcat postul de ambasador al României la UNESCO. Cît despre promisa reformă morală…

Dezbaterea de miercuri, 30 august, referitoare la colaborarea scriitorilor cu Securitatea, a fost insistent mediată de N. Manolescu, speriat de amploarea pe care ar putea s-o dobîndească în viaţa publică subiectul turnătorilor. Rostul întîlnirii n-a fost cel de a demasca vinovăţia sau complicitatea cuiva, ci de a calma spiritele, de a ţine situaţia sub control, de a impune hegemonia instituţiei în teleghidarea opiniilor. Preşedintele U.S., Nicolae Manolescu, flancat de nedezminţitul observator conservator Eugen Simion, a cîntat în pizzicato pe coarda indulgenţei faţă de colaboraţionişti, care au fost de fapt nişte victime, s-a agitat în relativizarea culpabilităţilor, a cerut mai întîi un proces al întregului regim comunist, al întregii societăţi, al întregii Securităţi ca poliţie politică etc., urmînd ca scriitorii să vină undeva pe la coada plutonului spre a fi luaţi la întrebări şi arătaţi cu degetul.

Organizatorul întîlnirii s-a pomenit însă contrazis, cu numeroase argumente şi exemple, de către unii vorbitori din sală (Stelian Tănase, Varujan Vosganian, Bujor Nedelcovici etc.). Aflat într-o acută criză de persuasiune, după irositele exerciţii de şarm personal, Nicolae Manolescu pesemne că a simţit nevoia să revină asupra acestui subiect controversat în România literară (nr. 38/2006), publicînd un Comunicat din partea conducerii U.S. Conţinutul său merită examinat cu toată atenţia. Îl citez integral în cele ce urmează.

“Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România a luat act de întreaga dezbatere pe tema desecretizării dosarelor şi a colaborării cu fosta Securitate, inclusiv de opiniile exprimate de către scriitorii înşişi cu ocazia întîlnirii din 30 august a.c., de la sediul central al USR din Bucureşti. Comitetul Director consideră că breasla literară n-a fost nici mai persecutată, nici mai cruţată decît altele de către fosta Securitate. Spre cinstea scriitorilor, trebuie spus că ei au dat cel mai mare număr de disidenţi şi, totodată, că reuniunile Consiliilor Naţionale şi ale Conferinţelor Naţionale din perioada 1968-1989 au reprezentat forumuri de contestaţie politică fără termen de comparaţie în România comunistă.

Există, din nefericire, şi scriitori care au colaborat cu fosta Securitate. Există şi scriitori care au ridicat în slăvi regimul comunist. Comitetul Director este convins că aflarea adevărului este absolut necesară. Conducerea Uniunii Scriitorilor din România va solicita C.N.S.A.S. identificarea şi cercetarea dosarelor membrilor ei.

În acelaşi timp, Comitetul Director atrage atenţia asupra faptului că nu colaboratorii sînt principalii vinovaţi, ci sistemul care a dat naştere represiunii. Procesul real ar trebui intentat comunismului, celor care au ordonat crimele şi celor care le-au pus în executare, nomenclaturiştilor şi ofiţerilor de Securitate, adevăraţii protagonişti dintr-o istorie tragică. Dosariada în curs seamănă tot mai mult cu o manipulare şi riscă să se transforme într-o vînătoare de vrăjitoare şi într-un război civil între generaţii.

Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România face apel la raţiune şi moderaţie. Este necesară o coborîre la rădăcinile răului, nicidecum o incitare la denunţuri şi răfuieli. Trecutul se cuvine cunoscut, nu răzbunat.”

Sofismul a avut, de-a lungul timpului, definiţii diferit nuanţate. În esenţă a ajuns să denumească azi raţionamentul fals, exprimat de un neghiob, sau judecata tendenţioasă, formulată de vorbitor cu scopul de a-şi induce în eroare interlocutorii ori pentru a se pune în valoare pe sine. Fenomenul marchează o maladie a gîndirii logice şi a spiritului critic, sau o carenţă de moralitate în argumentaţie, şi se concretizează în figuri stilistice ale ambiguităţii, la nivelul expresiei verbale, sau în răstălmăciri spectaculoase ale realităţii, la nivelul conceptelor comunicate. În cuvintele lui Aristotel, “fiindcă există oameni care preţuiesc mai mult să pară înţelepţi decît să fie (căci înţelepciunea sofistică este numai aparentă, nu reală, iar sofistul – omul care cîştigă bani de pe urma unei înţelepciuni aparente, nu reale), este evident că unor astfel de oameni le convine în chip necesar să pară că îndeplinesc sarcinile înţelepciunii, decît să le îndeplinească cu adevărat, fără a părea”.

Comunicatul publicat de conducerea Uniunii Scriitorilor pe subiectul autorilor colaboraţionişti şi turnători, precum şi alte luări de poziţie similare ale lui Nicolae Manolescu, preşedinte ales al U.S., conţin – în tentativa lor de amînare a judecăţii publice, de inocentare a vinovaţilor, de prezervare neprihănită a imaginii sociale – o gamă largă de figuri sofistice, de la cele mai tradiţionale pînă la cele mai surprinzătoare. O trecere a lor în revistă îmi pare utilă şi necesară.

“Comitetul Director [al Uniunii Scriitorilor] consideră că breasla literară n-a fost nici mai persecutată, nici mai cruţată decît altele de către fosta Securitate” – ni se transmite sentenţios. Se cuvine subliniat, mai întîi de toate, că avem de-a face aici cu o simplă opinie subiectivă, dar expusă peremptoriu, în numele unei instituţii, cu scopul de a fi acceptată ca atare de publicul larg. Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor nu dispune de nici o competenţă în verificarea activităţii fostei Securităţi (pe cîţi i-a persecutat, pe cîţi i-a cruţat). Exprimarea impresiilor pe acest subiect, prin revendicarea de la o falsă autoritate instituţională în domeniu, ilustrează sofismul numit ab auctoritate sau argumentum ad verecundiam. (Exemplul clasic e dat de enunţul: “Lucian Blaga a publicat un studiu care arată că este necesar să te speli pe dinţi de trei ori pe zi”, care este neavenit, întrucît Lucian Blaga nu este expert în igiena bucală.) Sofismul de antepronunţare e strîns legat de precedentul: deşi încă nu s-a stabilit cu precizie dimensiunea persecuţiilor exercitate de Securitate la nivelul întregii societăţi, iar problema cunoaşte o amplă dezbatere, în curs de desfăşurare, Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor îi ştie deja rezultatul şi se consideră în măsură să ni-l anunţe. Focalizarea adevărului constă în selectarea informaţiei existente şi rearanjarea sa, prin schimbarea accentelor şi modificarea ierarhiilor de prioritate. În situaţia noastră, cînd dosarele scriitorilor abia au început să se ridice la suprafaţă, semnalînd realităţi lamentabile şi compromisuri scandaloase, U.S. încearcă s㠓îngroape” subiectul în peisaj, afirmînd că nu există de fapt nimic ieşit din comun, iar breasla literară n-a fost nici mai persecutată, nici mai cruţată decît altele.

“Spre cinstea scriitorilor, trebuie spus că ei au dat cel mai mare număr de disidenţi şi, totodată, că reuniunile Consiliilor Naţionale şi ale Conferinţelor Naţionale din perioada 1968-1989 au reprezentat forumuri de contestaţie politică fără termen de comparaţie în România comunist㔠– zice opinia cea preţioasă. Enunţul păcătuieşte însă de sofismul generalizării defectuoase, prin metoda eşantionului părtinitor, care constă în faptul că se alege un grup nereprezentativ, iar caracteristicile sale sînt extinse în mod abuziv asupra întregii categorii de apartenenţă. (Spre exemplu, au existat numeroşi scriitori membri ai C.C. al P.C.R. – Alexandru Balaci, Octavian Paler, D.R. Popescu, Titus Popovici, Valeriu Râpeanu etc. – dar asta încă nu înseamnă că toată scriitorimea a fost politic aservită.) Pe de altă parte, se ştie prea bine că autorii disidenţi n-au acţionat în mod instituţionalizat, în numele Uniunii Scriitorilor, ci şi-au riscat pielea pe cont propriu şi chiar împotriva îndemnurilor primite de la organizaţia profesională. Trebuie amintit faptul că, tocmai în zilele cînd Paul Goma a fost arestat de Securitate, în aprilie 1977, Comitetul Director (folosind în sprijin şi votul lui Nicolae Manolescu) l-a dat afară pe celebrul disident din rîndul membrilor U.S.! Şi nici că l-a mai reprimit pînă azi! A manipula sacrificiul personal de atunci, pentru a spăla obrazul breslei de acum, îmi pare – eufemistic vorbind – o nesimţire grosolană.

Al cincilea sofism, prin exagerare flagrantă, ajunge să echivaleze reuniunile Consiliilor şi Conferinţelor Naţionale scriitoriceşti cu cele mai importante “forumuri de contestaţie politic㔠din România comunistă. Aşadar nu luptele partizanilor din munţi, în anii ‘50, nu greva minerilor din 1977, nu formarea S.L.O.M.R., nu revolta Braşovului din 1987, nu protestele internaţionale exprimate de Doina Cornea în anii ‘80 au însemnat contestaţie politică fundamentală, ci nemulţumirile sindicale scriitoriceşti legate de tirajul insuficient, onorariul simbolic şi cenzura insolentă! Deviza “LA PLĂCINTE ÎNAINTE!” ar trebui încrustată, în mijlocul trandafirilor nobiliari, pe stema breslei condeierilor.

“Conducerea Uniunii Scriitorilor din România va solicita C.N.S.A.S. identificarea şi cercetarea dosarelor membrilor ei” – aflăm cu încîntare. E bine să observăm totuşi că amfibologia reprezintă sofismul expresiei ambigue, înşelătoare, care nu-ţi permite să pricepi cu acurateţe intenţiile vorbitorului. Aşa şi-n cazul nostru: ale cui dosare vor fi identificate şi cercetate? Ale tuturor membrilor Uniunii Scriitorilor, sau doar ale membrilor conducerii? Din cîte ne spune Comunicatul oficial, nu putem înţelege cum stau lucrurile. Amploarea proiectului privind operaţiunea de asanare morală e (voit?) neclară. Şi-apoi, ce nevoie era de un Comunicat exprimînd proiecte de intenţii?! Era destul ca şefii scriitorilor să-şi suflece mînecile şi să chiar ceară, în sfîrşit, dosarele celea…

“Comitetul Director atrage atenţia asupra faptului că nu colaboratorii sînt principalii vinovaţi, ci sistemul care a dat naştere represiunii. Procesul real ar trebui intentat comunismului, celor care au ordonat crimele şi celor care le-au pus în executare, nomenclaturiştilor şi ofiţerilor de Securitate, adevăraţii protagonişti dintr-o istorie tragică. Dosariada în curs seamănă tot mai mult cu o manipulare şi riscă să se transforme într-o vînătoare de vrăjitoare şi într-un război civil între generaţii” – ni se transmite pe un ton care dă palpitaţii. Disiparea responsabilităţii e însă doar o ieftină astuţie. Orice avocat stagiar va “demonstra” că nu criminalul care a strîns baba de gît e de vină, ci familia care nu l-a educat, societatea care nu l-a supravegheat, sărăcia care nu l-a ocolit etc. Dacă vom căuta să instrumentăm, mai întîi, procesul comunismului, al nomenclaturismului, al ofiţerismului securist şi al altor actori ce mişună, fireşte că scriitorii turnători îşi vor aştepta rîndul pînă pe lumea cealaltă. Şi unde scrie, de fapt, că toate aceste procese morale trebuie realizate succesiv, cînd ele se pot derula (mai ales) concomitent?!

Apelul la teamă (aşa-numitul argumentum in terrorem) reprezintă sofismul grosolan prin care vorbitorul manipulează temerile şi prejudecăţile ascultătorului. Fireşte că deconspirarea unor fripturişti turnători n-a provocat “război civil” ori conflict “între generaţii” nici în Germania, nici în Polonia, nici în Ungaria, cum nu-l va stîrni nici la gurile Dunării sau la poalele Balcanilor.

Înainte de a-şi strecura opiniile personale sub înfăţişarea de Comunicate purtînd sigla Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor, Nicolae Manolescu a mai avut prilejul să-şi expună, în alte contexte, aceleaşi concepţii eufemizante, cosmetizante, euforizante. Bunăoară în interviul acordat revistei 22 (nr. 813 / 4-10 octombrie 2005), căpetenia scriitorimii române afirma: "Cît priveşte epurarea morală, (…) eu am spus că, în principiu, sînt împotriva oricărei forme de epurare. Noi nici nu avem legea lustraţiei. Eu pot să aflu, eventual, care sînt turnătorii sau securiştii din Uniune. Şi ce să fac cu informaţia? S-o public spre a-i discredita moral? Nu există discredit moral, cînd în Parlamentul României şi în guvern, şi peste tot sînt oameni ale căror dosare sînt cunoscute. A suferit Ristea Priboi vreun discredit? Ce să fac eu unui scriitor care mai are şi 70-80 de ani şi trage mîţa de coadă? Să nu-i mai dau ajutoare, cum să-l pedepsesc? Să-l epurez de unde? De la o pensie de 1.700.000 de lei? Sigur că trebuie făcută curăţenie, dar eu spun că trebuie început cu ofiţerii de Securitate, nu cu turnătorii".

Măsluirea cărţilor (card-stacking) reprezintă viclenia prin care faptele corecte în sine sînt rearanjate pentru a oferi imagini unilaterale. Fireşte că nu există încă legea lustraţiei, dar aceasta nu face cîtuşi de puţin inutilă deconspirarea scriitorilor turnători, întrucît fenomenul ţine nu de sfera legislaţiei statale, ci de aceea a moralităţii publice. Fireşte că Uniunea Scriitorilor are o principală atribuţie sindicală, de întrajutorare socială, dar aceasta nu exclude cîtuşi de puţin rolul său de instanţă morală, civică. Actualul preşedinte şi-a obţinut mandatul revendicîndu-se tocmai de la astfel de principii, pe care acum le dă uitării.

Argumentul milei (aşa-numitul argumentum ad misericordiam) încearcă să obţină sprijinul colocutorului prin recursul la sentimentele sale de compasiune sau vinovăţie. Probabil că mai există şi turnători de 80 de ani, care vor fi luînd pensii de 1.700.000 de lei, dar aceasta nu schimbă cîtuşi de puţin gravitatea morală a duplicităţii lor lamentabile. Adevărul afirmaţiilor nu se poate demonstra pe baza sentimentelor, căci emoţiile umane se schimbă adesea, pe cînd legile logicii nu.

Privind în urmă la cele zece sofisme, atît de diversificate, aruncate în joc de Nicolae Manolescu spre a-şi impune în cetate opţiunile retrograde, relativizante, admiraţia pentru slalomul intelectual păleşte, iar lehamitea pentru compromisul moral sporeşte. Din acest colţ de provincie universitară, aş vrea să-l salut pe reprezentantul României la UNESCO şi să-l asigur că noii săi colegi, ambasadorii, vor savura încîntaţi abilităţile sale sofiste. Pe de altă parte, însă, foştii săi subordonaţi, scriitorii, n-ar fi meritat ni cet excès d’honneur, ni cette indignité.

(decembrie 2006)