Laszlo Alexandru - Ovidiu Pecican
DIALOGURI DESPRE DANTE
AL DOILEA DIALOG
13 februarie 2006
O.P.: Dragă Alex, despre traducerile în limba română ale Divinei Comedii am discutat, însă ne-am referit doar la cele duse la bun sfîrşit. Poate ar fi un act de justiţie şi de atenţie faţă de eforturile concentrate în jurul operei lui Dante şi, în esenţă, în jurul trilogiei lui (pentru că despre ea vorbim), să discutăm şi despre tentativele neduse pînă la capăt din varii pricini. După cîte ştiu eu, au fost mai multe versiuni fragmentare şi fără îndoială că fiecare din ele păstrează o amprentă specifică. Este ea oare datorată circumstanţelor în care au lucrat autorii, sau reflectă mai curînd sensibilitatea fiecărui autor, sau e ceva din toate acestea?
|
L.A.: La fel cum înainte ne-am referit la specificul variantelor traduse şi la parcursul atît de diferit al traducătorilor, şi în cazul transpunerilor parţiale ale Divinei Comedii există fără îndoială situaţii specifice, care le marchează. De pildă, trebuie să amintim, cu valoare pur teoretică, aşadar ca pe o curiozitate în sine, că primele asemenea traduceri urcă în secolul al XIX-lea. Spuneam data trecută că Dante a fost redescoperit de italienii înşişi o dată cu Romantismul, iar apoi şi de intelectualii români. Ar fi de amintit în acest context, al primelor variante româneşti din Divina Commedia, I. Heliade-Rădulescu (publică în 1848 cînturile I-V din Infern, într-o tentativă în proză, fără ritm sau rimă), Gh. Asachi (transpune în 1865 episodul Ugolino, folosind versuri fără rimă, în 16 silabe), Aron Densusianu (traduce cînturile III din Infern, XXVIII din Purgatoriu, XXIII din Paradis, în terţine cu versuri de 13-14 silabe), I. Drăgescu (transpune în 1877 cîntul III din Infern folosind versuri de 12-13 silabe), Gr. Sc. Grădişteanu (în 1881, cînturile I-V din Infern), N. Gane (între 1882 şi 1905, cînturile I-XXVII din Infern) etc. etc. Maria Chiţu traduce în proză Infernul (1883) şi Purgatoriul (1888). Sigur că aceste versiuni ţin mai degrabă de specificul istoriei noastre culturale, nu au o valoare în sine şi sînt de negăsit în ziua de azi, spre a fi măcar consultate. Dar faptul că au fost realizate poate fi semnificativ pentru sincronia noastră cu o anumită mişcare culturală europeană. Mai ales în cazul lui Aron Densusianu, ce anume a dus la traducerea acelor fragmente? Se încerca, încă de pe atunci, studierea lui Dante şi a prevalat o sumă de finalităţi didactice. |
|
O.P.: N-aş neglija însă
faptul că, dintre fraţii Densusianu, Aron a fost cel care a
încercat el însuşi să scrie poezie originală. Poate că
totul se leagă şi de gustul lui pentru poezie. De ce spun asta? De
pildă, dacă la Nicolae Densusianu descoperim o direcţie
extravagantă, de poet epic, în cazul lui acest filon s-a exprimat mai cu
seamă prin opera de senectute a istoricului care a fost. Mă refer la
de-acum faimoasa Dacia preistorică
în care situa Hiperboreea şi descoperea după o schemă pe care
am identificat-o ca venind dinspre Scienza
nuova a lui Giambattista Vico Vîrsta Uriaşilor, Vîrsta Zeilor etc.
Totuşi va trebui scrisă cîndva nu atît o biografie a fiecăruia
dintre fraţi, cît eventual o monografie a familiei Densusianu. A
acestor băieţi care au pornit din Transilvania înspre mica Românie
şi şi-au croit, fiecare din ei, o carieră intelectuală,
lăsînd urme semnificative în cultura noastră modernă.
L.A.: E amuzant de notat că însăşi traducerea lui George Coşbuc, atunci cînd a început să fie publicată cu titlu experimental în presa literară, şi-a atras fulgerele de mînie ale familiei Densusianu, care contesta cu glas ridicat posibilitatea traducerii în versuri a lui Dante şi considera tentativa strălucită a lui Coşbuc drept o impietate şi un sacrilegiu. Depăşind această etapă de pionierat a traductologiei româneşti legate de Dante Alighieri şi venind mai spre zilele noastre, ar trebui înşirate foarte rapid fragmentele propuse de George Buznea, Marian Papahagi sau George Pruteanu. În ce priveşte traducerea lui Buznea, el a publicat în volum primele două cantice, Infernul şi Purgatoriul (1975, 1978) şi a beneficiat de aprecierile superlative ale unor comentatori din epocă. De pildă Edgar Papu o considera cea mai bună variantă românească a Divinei Comedii de pînă atunci, superioară atît celei realizate de Coşbuc, cît şi celei finalizate de Eta Boeriu. Realitatea stă însă cu totul altfel. Ca să răsucesc cuţitul în rană, George Buznea a dat cea mai proastă traducere a Divinei Comedii
O.P.: De ce o califici atît de drastic?
L.A.: Nu pentru că este nefinalizată. Oricum, să traduci două cantice, Infernul şi Purgatoriul, este în sine o mare performanţă. Dar traducătorul, în acest caz, a avut marele orgoliu de a se împinge pe sine în faţă şi de a-şi expune punctele de vedere, în detrimentul celor ale autorului însuşi. Aceasta ar fi o problemă de principiu: felul în care abordăm preliminar actul traducerii. Dar o culpă chiar mai mare constă în faptul că George Buznea, în dese rînduri, dovedeşte în mod flagrant că pur şi simplu nu pricepe sensul original pe care-l are de transpus. Dă variante care n-au nimic de-a face cu ceea ce gîndea sau exprima Dante Alighieri.
O.P.: Dante are şi locuri obscure.
L.A.: E adevărat. Dar multe dintre ele, prin consensul criticii, devin destul de limpezi. Buznea demonstrează că, din păcate, nu a insistat pe o primă abordare, de decriptare a sensurilor textului dantesc.
O.P.: Crezi că ignora exegeza, sau de ce?
L.A.: E foarte probabil. Dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi făcut astfel de greşeli.
O.P.: Eu sînt uimit de aprecierea elogioasă pe care a dat-o Edgar Papu, cunoscut fiind faptul că avea o bună pregătire italienistă.
L.A.: Edgar Papu a fost într-adevăr un bun specialist în literatură universală. Am citit cu anumită curiozitate o listă a manuscriselor confiscate de Securitate de la domiciliul lui Papu, cînd a fost arestat la începutul anilor 60. Printre cărţile şi manuscrisele finalizate de el figurează un studiu de cîteva sute de pagini, dedicat Divinei Comedii, aflat inclusiv acum în custodia arhivelor secrete. Ar fi interesant de cunoscut.
O.P.: Îl puteau trece la Arhivele Statului, pentru a fi consultat.
L.A.: Păi da, avînd în vedere că Dante Alighieri nu mai periclitează siguranţa naţională a statului român, acum, în 2006. Însă, pe de altă parte, eu unul aş fi prudent cu Edgar Papu, văzînd judecata lui superlativă la adresa traducerii lui Buznea. Să nu uităm apoi nici profilul moral discutabil al lui Edgar Papu, părinte al protocronismului românesc, prin articolele publicate în revista Secolul 20...
O.P.: Asta a fost mai tîrziu
L.A.: Să nu omitem că avem de-a face cu admiratorul revistei şi partidului fascist România Mare, cărora le-a închinat la număr jubiliar chiar un editorial elogios, pe prima pagină. Este o mică surpriză a mea, de natură personală, cum un atît de fin specialist în literatură universală, un aşa citit cărturar şi un fost puşcăriaş politic poate decădea atît de lamentabil.
O.P.: Ar trebui să distingem eventual aşa cum se întîmplă în tradiţia receptării lui Hegel: între tînărul Hegel şi bătrînul Hegel între tînărul Papu şi bătrînul Papu. Eu am citit un studiu al lui Edgar Papu despre Giambattista Vico şi mi s-a părut extrem de interesant. Sigur, era publicat într-o revistă interbelică (sau poate chiar din timpul războiului) şi era scris de un tînăr în plină efervescenţă.
L.A.: Da. Se pare că maturitatea nu i-a priit.
O.P.: Dar te-am întrerupt, voiai să spui altceva
L.A.: Revenind la Dante şi la traduceri E interesant că atunci cînd a fost publicată versiunea Etei Boeriu, ea a fost atacată tocmai de George Buznea. Ca un act de orgoliu rănit, sau de mîndrie şi prejudecată etc. Rivalul se hazarda să-i dea chiar lecţii Etei Boeriu
O.P.: să dea buzna.
L.A.: Ei bine, spre surpriza sa neplăcută, a primit o replică destul de tăioasă din partea graţioasei preopinente. Este, acesta, un episod picant al publicisticii noastre literare: în revista Tomis din 1972-1973, doi traducători români ai Divinei Comedii se duelează. Amuzant este că, încercînd Eta Boeriu să fie reţinută şi să mimeze aristocraţia, spre final totuşi îl execută sec pe Buznea, citînd şi comentînd negativ versiunea lui de la începutul faimosului cînt III, cu inscripţia de pe poarta Infernului. Avem textul dantesc:
DINANZI
A ME NON FUOR COSE CREATE
SE NON ETTERNE, E IO ETTERNA DURO.
LASCIATE OGNE SPERANZA, VOI CHENTRATE.
La care Buznea propunea:
Înaintea mea nu fură lucruri
create
Şi dacă nu-s eterne, eu dăinui în veci:
Lăsaţi orice speranţă, voi ce intraţi.
Or traducătoarea de la Cluj demonstrează că preopinentul ei n-a înţeles efectiv sensul celui de-al doilea vers. Dante spunea limpede: înaintea mea (adică a porţii Infernului) n-au existat lucruri create, decît cele eterne. Lucrurile eterne, va să zică, au existat dinainte. Explică Eta Boeriu: lucrurile eterne fiind, după concepţia biblică, cerurile, îngerii şi elementele, create înaintea Infernului, etern şi el, la rîndul lui, ca unul ce fusese creat înaintea omului. Decriptarea lui Buznea (Şi dacă nu-s eterne eu dăinui în veci) e complet lipsită de noimă. Mai limpede vorbind, în Divina Comedie avem trei categorii de prezenţe: lucrurile eterne, care au existat dintotdeauna şi vor dura pentru totdeauna (cerurile, îngerii etc.), avem apoi lucrurile create la un moment dat şi care vor dura în eternitate (însăşi poarta Infernului), pe urmă există lucruri create şi muritoare, care se nasc şi mor (păcătoşii). Furat de melodicitatea ultimului vers, Buznea pierde tocmai sensul foarte important, clasificator, din centrul terţinei.
O.P.: Ar trebui înţeles, atunci, că această traducere, defectuoasă pe alocuri, este pur şi simplu inutilă? E interesant de văzut ce se întîmplă cu crochiurile parţial avortate. Am citit de curînd (cunoşteam cazul, dar l-am regăsit într-o sinteză despre Renaştere) cum faimoasele fresce ale lui Leonardo şi Michelangelo, situate în aceeaşi incintă Leonardo ocupîndu-se de bătălia de la Anghiari, iar Michelangelo schiţînd un episod dintr-o altă bătălie, cînd la ieşirea din apă, unde erau la scăldat, soldaţii oraşului fuseseră surprinşi de inamici n-au fost definitivate de nici unul dintre maeştri. Dar se spune că au slujit în imediata contemporaneitate pînă cînd au fost distruse drept adevărate şcoli ale momentului. Putem vorbi aşadar despre proiecte avortate care contează cultural? Demersul lui George Buznea se integrează cumva în această categorie, sau ar trebui pur şi simplu să-l înregistrăm ca pe un teritoriu impracticabil?
L.A.: O altă trăsătură specifică a traducerii lui Buznea este că ornamentează suplimentar. Acolo unde Dante vine cu două epitete, el pune patru.
O.P.: În acest sens spuneai că se aşază pe sine mai presus?
L.A.: Da. Pe de o parte ignoră din neştiinţă, în mod evident, unele sensuri foarte importante ale Divinei Comedii. Pe de altă parte se înghesuie în faţă pentru a se arăta mai insistent decît e cazul. Or asta e scandalos. Traducătorul trebuie să dovedească modestia slujbaşului.
O.P.: Să fie o fereastră
transparentă.
L.A.: Sigur
că da. Să pună în valoare poetul tradus, nu pe sine însuşi.
Este o meserie ingrată, într-adevăr, dar cine nu ştie
să-şi înghită propriile orgolii şi să-şi calce în
picioare propriile veleităţi, nu trebuie să facă traduceri.
N-are decît să facă operă de creaţie proprie. Ca atare,
iată ce episod interesant: poezia lui George Buznea e fluentă, e
simpatică, e expresivă (din acest punct de vedere, poate să-l
impresioneze chiar şi pe Edgar Papu)
O.P.: Dar e o colaborare pe care
Dante n-a solicitat-o. L.A.: Aşa
e. Cine vrea să-l cunoască pe Dante, e bine să-l omită pe
George Buznea. Şi invers. Un alt şantier de traducere a
Divinei Comedii îi aparţine lui Marian Papahagi
O.P.: A fost oarecum
surprinzător acest proiect pentru mine, cunoscîndu-l pe profesorul
Papahagi, ştiind că s-a împrăştiat în diverse chipuri,
că a încercat să alcătuiască
Enciclopedia relaţiilor culturale româno-italiene şi
că avea multe alte iniţiative. Am rămas surprins să
văd că reia o traducere care în limba română poseda deja cel
puţin două versiuni omologabile (mă gîndesc la Coşbuc
şi Eta Boeriu). Oare de ce? De ce simt oamenii nevoia să revină?
Adică mai sînt atîtea lucruri de tradus, la urma urmei, care nu sînt
cunoscute încă la noi. L.A.: Din Divina Comedie,
Papahagi a lăsat traduse cînturile I-VIII,
cîntul X şi cîntul XXXIV ale Infernului.
Atît s-a publicat pînă azi. Va să zică o treime din prima
cantică. O.P.: S-a apucat de traducere în
succesiunea momentelor vieţii sale, sau chiar în ultimul său an?
Existau schiţe mai vechi ale acestui proiect? L.A.: În
privinţa lui Marian Papahagi, trebuie spus că avem de-a face cu unul
dintre cei mai importanţi italienişti români ai anilor 70-90 din
secolul trecut. Avea bune studii universitare încheiate la Roma. A devenit apoi
pilonul central al programului de italienistică de la Cluj şi
protagonistul unor atrăgătoare şedinţe de
Lectura Dantis, la Facultatea de Litere
a Universităţii clujene. La aceste cursuri am asistat şi eu, în
anul II de facultate, şi mulţumită lor l-am descoperit pe poetul
florentin. Marian Papahagi a fost un foarte detaliat cunoscător al lui
Dante Alighieri şi al bibliografiei de specialitate, un avizat cititor
şi cercetător de literatură italiană medievală, din
care a susţinut chiar un doctorat la Bucureşti. Ca atare,
curiozitatea pentru Dante vine în ordinea firească a unor preocupări
de zeci de ani, pe linia principală a profesiei sale. Alături de cea
de critic literar şi comentator al literaturii române, aceasta, de
medievist al culturii italiene, era latura fundamentală a ocupaţiei
sale. O.P.: Avea, crezi, o aplecare
specială spre Evul Mediu italian, sau era pur şi simplu unul din
cîmpurile în care îşi exercita preocupările filologice? L.A.: E vorba
de o activitate însoţită de pasiune, în cazul lui. O spun din
mărturie proprie, biografică, întrucît am asistat la cursurile sale
minuţioase şi implicate, de la facultate, şi mai ales la acela
dedicat un an întreg lui Dante. Aici aborda în detaliu bibliografia de
specialitate şi conotaţiile uneori surprinzătoare ale
terţinelor. Era vorba de un fin cunoscător şi de un profund, un
informat studios al Divinei Comedii. O.P.: Iartă-mi ignoranţa,
îţi cer o precizare. Aceste cursuri aveau loc chiar în italiană sau
în română? L.A.: În
italiană, sigur că da. Vom vorbi despre specificul respectivelor
cursuri: ce anume înseamnă Lectura
Dantis. Este o nouă disciplină ştiinţifică,
inaugurată de Boccaccio în Evul Mediu. O.P.: Păi atunci nu e chiar
aşa de nouă
L.A.:
Adică este ceva inedit, într-un sens ştiinţific pe care-l vom
preciza îndată
Sau putem chiar acum să atacăm subiectul? O.P.: De ce nu? Pe mine mă
interesează dacă e vorba pur şi simplu de lectura textelor danteşti,
sau se face şi exegeza versurilor? L.A.: Spuneam
data trecută că Dante şi-a propus şi a reuşit să
scrie o replică la Cartea Sfîntă. O altă Biblie, abordată
din perspectivă literară. Există aici anumite lucruri specifice,
care nu se mai întîlnesc la nici un alt volum.
Divina Comedie trebuie parcursă complet altfel decît orice
carte. Prin aceasta devine ea unică. Dar cum adică trebuie parcursă
altfel? De la elementele cele mai banale. De obicei citim de la stînga la
dreapta. Cînd am terminat, dăm pagina. Cînd am terminat paginile, am
încheiat cartea. Ei bine, nu! Cu Divina
Comedie nu aşa trebuie făcut! Ea e structurată pe
terţine (aşadar grupuri de cîte trei versuri). Citeşti o
terţină. Cînd o parcurgi pe a doua, încep să te cuprindă
ameţelile. La a treia eşti pierdut în spaţiu. De la a patra te
chinui degeaba, pentru că nu mai pricepi nimic. Dacă încerci să parcurgi
Divina Comedie în mod
tradiţional, de la stînga la dreapta, ca orice altă carte, nu ai
absolut nici o şansă. Oricine ai fi. O.P.: De a înţelege sau de a
rezista? L.A.:
Amîndouă. Dacă încerci să înaintezi în mod tradiţional,
după primele pagini dai cu cartea de pereţi şi renunţi la
orice lectură a lui Dante. Dar atunci, cum trebuie procedat? Parcurgi
prima terţină (cele trei versuri). După care mergi jos la subsol
şi citeşti explicaţiile la respectiva terţină. Apoi te
întorci şi reiei, prin prisma explicaţiilor, terţina abia
parcursă. Abia la această a doua lectură începi să pricepi
liniile generale de sens. Apoi, pentru detaliile suplimentare, reorganizezi
topica din interiorul primei terţine parcurse. O trăsătură
a Divinei Comedii este că
autorul se delectează cu un joc intelectual frecvent în Evul Mediu.
Şi anume, întîlnim în lirica medievală structura de tip
puzzle. Ce înseamnă aceasta?
Ordinea cuvintelor este amestecată, nu mai respectă topica
firească. Atît în limba română cît şi în italiană, avem
de obicei o construcţie sintactică de tipul:
Subiect + Predicat + Complemente Circumstanţiale. De
exemplu: Copilul vine la
şcoală fericit cu autobuzul în fiecare dimineaţă
împreună cu fratele său. Şi atunci am înţeles despre
ce e vorba. Dar Dante nu spune aşa. El zice: Cu fratele fericit autobuzul
copilul la şcoală vine dimineaţă în fiecare. O.P.: O spune fiindcă e
italian, sau fiindcă e poet? L.A.: O spune
pentru că asta e una din mizele poeziei medievale. Ea trebuie să
exprime frumos: nu doar să relateze realitatea sufletească, în mod
tranzitiv, ci trebuie să şi folosească în mod artistic
construcţia. O.P.: Deci asta ţine de
convenţia medievală
L.A.: Da, ea
există şi la alţi poeţi (ca Petrarca, bunăoară),
dar Dante o duce parcă la sublim şi o asumă ca pe un pariu
artistic. Iată spre exemplu a doua terţină a
Divinei Comedii. Ce ne spune ea? Că
pădurea sălbatică (în care s-a rătăcit personajul
principal) e atît de aspră şi groaznică, încît reînnoieşte
spaima în amintire. Cum se exprimă poetul? Ahi
quanto a dir qual era è cosa dura Adică,
respectînd topica de puzzle a originalului:
Vai, cît să spun cum era e lucru greu / această pădure
sălbatică şi aspră şi groaznică / ce în gînd
reînnoieşte teama!. O.P.: Pentru că, la un moment
dat, Ramiro Ortiz zice în prefaţa la ediţia Coşbuc, pe care a
îngrijit-o, că Dante e într-adevăr cam încifrat, plin de aluzii,
dificil chiar şi pentru contemporanii lui. Aşadar nu-i vorba doar de
convenţie şi nu-i vorba nici numai de distanţa dintre Dante
şi timpurile noastre. L.A.: O
secundă! Asta este deja altceva! Eu mă refer acum la nivelul strict
sintactic: al aranjării cuvintelor în frază şi în
terţină. Dacă iau terţina, o citesc de la stînga la dreapta
şi încerc să mă descurc, îmi va fi aproape imposibil. Voi zice:
nu-i nimic, e o ciudăţenie, următoarea terţină o voi
pricepe mai bine. Dar următoarea e şi mai încifrată, şi mai
încurcată. De la a treia mă apucă disperarea! De la a patra îmi
pierd speranţele şi renunţ la lectură. Ce este atunci de
făcut? Citesc o dată în ordinea sintactică propusă de
Dante, mă duc jos la subsol, acolo găsesc decriptarea normală,
apoi revin şi îmi bucur privirea cu acest joc de puzzle pe care
l-a edificat autorul, care a amestecat deliberat cuvintele în terţină. O.P.: Mai am o soluţie: să
recurg la traducerea în proză a lui Alexandru Marcu. El desfăşoară
fuiorul, nu? L.A.: Da. Dar
nu e cazul să recurgem acum la Marcu. Să mergem mai departe. Nu numai
că trebuie descîlcită ordinea sintactică a terţinei, dar
una şi aceeaşi terţină, la nivelul semantic de data aceasta
(căci înainte ne-am referit la nivelul sintactic) suprapune mai multe
sensuri, mai multe semnificaţii. Această suprapunere nu este
cazuală, întîmplătoare. Dante ne-o spune în lucrarea sa Convivio
(Ospăţul), pe urmele sfîntului Toma dAquino, atunci cînd
se referă la textul Bibliei. Unul şi acelaşi pasaj poate fi
citit din cel puţin patru puncte de vedere diferite: literal,
alegoric, moral şi anagogic. Sensul literal se
găseşte la suprafaţa textului, e povestea pe care poetul, în cuvinte, o
pune la dispoziţia cititorului. Sensul alegoric se ascunde sub aparenţele de la
suprafaţa poveştii, e frumoasa minciună de care se
slujeşte artistul. Sensul moral ne transmite învăţăturile
de natură general-umană. Sensul anagogic sau suprasensul se referă
la anticiparea simbolică a vieţii de apoi, la mesajul profetic al
fericirii viitoare. Iată cum orice pasaj biblic, potrivit lui Dante,
trebuie să cuprindă aceste patru straturi de comprehensiune. Dar
Dante voia să creeze o nouă Biblie, aşa încît n-o să ne
mirăm să găsim o serie întreagă de sensuri suprapuse, în
aceeaşi terţină. Putem citi versurile din punct de vedere
literal (şi atunci urmărim firul epic al poveştii pe care ne-o
deapănă), dar şi din punct de vedere istoric (şi atunci
trebuie să refacem povestea personajului la care se referă acea determinată
terţină), dar şi din punct de vedere moral (ce anume
învăţătură ne transmite autorul, de care anume păcat
ne învaţă să ne ferim sau spre ce anume virtute ne îndeamnă
să ne îndreptăm), din punct de vedere anagogic (al virtuţilor
sacre cuprinse sau evocate prin intermediul textului). O.P.: După părerea ta,
astăzi poezia a pierdut din complexitatea pe care concepţia lui Dante
o etalează? L.A.:
Fără îndoială. În primul rînd s-a pierdut această
centralitate intangibilă a sacralităţii din cadrul poeziei.
Mesajul sacru era monopolul Evului Mediu. De la Renaştere încoace
sacralitatea a alunecat tot mai mult spre figura unui
deus otiosus, care mai ales în cultură, treptat, a fost
diminuat. O.P.: Părerea mea e că
găseşti totuşi, de pildă, un Hölderlin care să
recupereze acest sens. Sau mai aproape de noi, procedează în mod similar
chiar o poezie aparent ermetică, precum aceea a lui Ezra Pound. Care nu
întîmplător a fost profund ataşat Italiei, pînă a deveni în
ochii unei majorităţi, la momentul respectiv, în finalul
războiului, un odios duşman, întrucît el sprijinise în felul său
regimul lui Mussolini. L.A.: Da. E
adevărat. Şi-a atras chiar fulgerele americanilor. O.P.: L-au închis în cuşcă
şi l-au scuipat zile în şir, dacă bine îmi amintesc. L.A.: Şi
Louis-Ferdinand Céline a avut parte de o ploaie de roşii stricate şi
ouă clocite care l-au demoralizat complet. O.P.: Însă eu atrăgeam
atenţia asupra acelor Cantos,
cum şi le intitulează Pound, în care mi s-a părut că
întrezăresc, dincolo de aluviunile culturale cele mai diverse (ideograme
chinezeşti, Orient, Grecia Antică, Italia Evului Mediu, poezie
provensală), se găseşte ceva din atmosfera aurorală a
poetului inspirat de zei, pe care Heidegger îl celebrează în persoana lui
Hölderlin, atunci cînd îl ia ca reper în excursurile lui filosofice. L.A.: Problema
nu este legată de referinţele intertextuale generice ale poeziei, pe
ansamblu, care trimite în mai multe direcţii. E vorba efectiv de nivelul
micro, al unei terţine, care trimite suprapus la mai multe straturi de
semnificaţie. Aşa ceva nu ştiu dacă mai poate fi găsit
în altă parte decît în Biblie şi în
Divina Comedie. Sau eu, cel puţin, n-am mai întîlnit. Nu e
vorba aşadar de mize intertextuale globale, la dimensiunile întregului
text, cît de cele situate la nivelul fiecărui cînt, al fiecărei
terţine sau chiar al cuvîntului. Totul e construit în mod deliberat astfel
încît să includă plurisemantismul. Dacă vom corobora aceasta,
din punct de vedere sintactic, cu structura de tip
puzzle, adăugăm apoi bagajul de informaţii despre
antichitate, filosofie, istorie, mentalităţi şi comportament
public, infracţiuni şi pedepse, istoria şi doctrina Bisericii
etc. etc., toate datele care vin şi se întîlnesc în poemul dantesc ei
bine, îi este absolut imposibil unui cititor de rînd să le
urmărească pe toate! Şi atunci problema este: cui i se
adresează Dante?! Păi tuturor! Textul se deschide ca un evantai. Cei
care se apropie cu o abordare elementară vor savura nivelul literal şi
se vor bucura de povestea în sine. Cei care au anumite lecturi pe linia
istoriei Italiei din Duecento şi Trecento, sau a ereziilor, a
frămîntărilor sociale medievale, vor gusta aceste aspecte. Cine, de
pildă, e familiarizat cu filosofia Sfîntului Toma dAquino şi vrea să
o regăsească, sau să cerceteze influenţele apăsate ale
lui Virgiliu şi ale Eneidei în Divina Comedie, va putea să
examineze latura de expert clasicist a lui Dante. A făcut asta, de
pildă, Niccolò Tommaseo pe care l-am mai amintit. În comentariul său
din secolul al XIX-lea, a insistat tocmai pe latura respectivă, pe amplele
cunoştinţe danteşti referitoare la literatura clasică latină
şi la filosofia tomistă. Iată că Dante poate fi apreciat la diverse
niveluri. Dar oricît ai fi de expert, n-ai cum să stăpîneşti
totul! Dacă te năpusteşti să-l citeşti pe
nerăsuflate, ca un mare naiv, fiind foarte orgolios de propriile tale
capacităţi şi lecturi şi competenţe intelectuale te
vei rătăci! Ca atare, se citeşte o terţină, se merge
la subsol, se citeşte comentariul care descifrează sensurile, iar
apoi se revine la textul iniţial. Plus că şi comentariile pot fi
structurate extrem de diferit. Putem avea unul de natură epică,
literală, în care efectiv ni se repovesteşte în proză
conţinutul versului. E foarte util aşa ceva! O primă abordare.
Nici nu putem merge înainte fără asta. Dar există comentarii de
natură istorică, sau filologică, sau filosofică etc. etc. O.P.: Depinde cine le face. L.A.: Sigur
că da. O.P.: Dacă nu cumva e kyr
Simpliţian. L.A.: Nu, kyr
Simpliţian n-are ce căuta aici. Nu sîntem la nivel de parodie. Putem
avea, ce-i drept, şi parodie inteligentă la Divina Comedie, dar
pentru aceasta trebuie să cunoaştem
mai întîi foarte bine textul iniţial. De pildă George Topârceanu are
nişte parodii extrem de amuzante, legate tocmai de cînturile I şi III
ale Infernului. Dante şi
Virgiliu sînt transpuşi în personaje caricaturale: poetul român vede o
umbră cu profil de babă,
nimeni altul decît confratele său florentin, care cu greu se
înduplecă, după reproşuri savuroase, să-l îndrume spre
lumea cealaltă. Ajunşi la poarta Infernului, cei doi trag o
sperietură zdravănă, la unison, nu îndrăznesc să intre
şi se zgîiesc înăuntru pe rînd, printr-o crăpătură. O.P.: Mă gîndeam că poate
chiar Budai-Deleanu a luat drept model, cînd şi-a compus subsolurile
pentru a-şi completa opera, o asemenea tradiţie. L.A.: Poate fi
o ipoteză. Dar la o ediţie din Dante, notele de subsol sînt de o
seriozitate atroce. Lui Tommaseo i-au luat, repet, 40 de ani de muncă
asiduă. O.P.: Aşadar socoteşti
că, fără acest aparat critic, Dante e de necitit? Sau de
neînţeles? L.A.: Mergem
mai departe. Nu numai că ai nevoie de aparatul critic. Dar alte volume, de
obicei, se citesc pe cont propriu. Omul îşi ia cartea, se retrage într-un
colţ şi stă de vorbă cu autorul, pe cale ideală.
Acest lucru nu se întîmplă însă cu Divina Comedie, tocmai datorită
complexităţii sale,
a încifrării şi a suprapunerilor ameţitoare şi fascinante
de sensuri. Ca atare nu este o carte ca şi celelalte, pentru că
dacă o citeşti pe cont propriu, nu ajungi foarte departe. Te
plictiseşti, te enervezi şi o arunci din mîini. Nu poţi să
te descurci. Îţi trebuie o călăuză. Aşa cum Dante a
fost condus de Virgiliu pe drumul său, tot astfel şi cititorul de
azi sau de mîine are nevoie de o călăuză. Acest lucru l-a
înţeles perfect Boccaccio, care a inaugurat disciplina despre care vorbim
acum: Lectura Dantis (Lectura lui
Dante). În ce consta ea? Prozatorul a început să explice în public
Divina Comedie, la însărcinarea
Municipalităţii Florenţei, care voia într-un anumit fel să
se revanşeze faţă de Dante, pe care îl exilase şi
căruia îi provocase enorme amărăciuni de-a lungul
existenţei sale frămîntate. O formă de reparaţie a fost
aceasta, de a-l plăti pe Boccaccio să facă lecturi cu voce tare
din Dante. Şi atunci duminica, la sfîrşitul slujbei din
biserică, Boccaccio ieşea în faţa credincioşilor şi
citea terţina, se oprea şi le-o explica. Nel mezzo del cammin di nostra vita (La jumătatea drumului vieţii
noastre / m-am pomenit într-o pădure întunecată / fiindcă drumul
cel drept era rătăcit.) Aici autorul se referă la mezzo del
cammin di nostra vita. Cum adică la jumătatea drumului vieţii
noastre? Ce înseamnă aceasta oare? O.P.: Viaţa noastră e
văzută ca un drum. O cale pe care avansăm. Şi începea
dialogul sau poate monologul pentru uzul celor care ascultau. L.A.: Ăsta
este sensul de suprafaţă. Dar dacă ne gîndim la Biblie, care
spune că Anii vieţii noastre
se ridică la şaptezeci de ani (Psalmi, 90, 10)
Iar Dante nu
zice la jumătatea vieţii
mele, ci a vieţii noastre. Se referă la viaţa generică
a unui om. Jumătatea lui 70 este 35. Dacă Dante s-a născut în
1265, înseamnă că drumul său s-a petrecut în 1300. Iată
cum, deja dincolo de primul sens, intrăm la probleme de natură
biografică, intertextuală (trebuie să mergi pînă la Biblie
pentru a decripta analogia) etc. Dar putem ţine seama şi de elementele
de natură istorică: la 1300 s-a organizat primul mare pelerinaj
jubiliar. Papa Bonifaciu al VIII-lea a decretat absolvirea de păcate
pentru toţi cei ce vor porni la drum spre Roma, pentru a regăsi
adevărata credinţă. Unii pornesc la drum spre Roma
geografică, alţii, ca Dante, fac pelerinajul spre Roma
simbolică, a tărîmului de dincolo
Dar călătoria spre
descoperirea Paradisului echivalează cu fuga din faţa păcatului
(lectură morală), o regăsire a graţiei lui Dumnezeu
(lectură anagogică). Expediţia debutează
la jumătatea drumului vieţii,
adică în punctul maximei maturităţi şi abilităţi
personale, la zenitul existenţei (lectură alegorică) etc. etc. O.P.: Nu crezi că Biserica ar
putea face, cu folos, şi acum asemenea lecturi? Chiar şi în România. L.A.: Îţi
mărturisesc că eu am propus postului clujean de radio ecleziastic
Renaşterea un ciclu de emisiuni intitulate Lectura Dantis, în care
să iau poemul dantesc şi să-l descifrez. Cred că ceea ce Boccaccio
a făcut în Evul Mediu la biserică, eu aş fi putut face la un post de
radio creştin, într-o accepţiune desigur ecumenică a lecturii. O.P.: Poate s-a temut lumea de o
perspectivă prea catolică. L.A.: Din
păcate n-a fost să fie pînă în acest moment. Ar fi fost un lucru
extrem de interesant. Să mergem însă mai departe:
m-am pomenit într-o pădure
întunecată. Observăm că se face trecerea de la persoana I
plural (viaţa noastră) la
persoana I singular (m-am pomenit).
Cine vorbeşte aici? Eul liric? Naratarul? Naratorul? Autorul? Ambiguitate
Şi cum adică m-am pomenit? Protagonistul se află cu
adevărat într-o pădure (nivel literal de comprehensiune)?
Protagonistul îşi închipuie că se află într-o pădure (nivel
imaginar de comprehensiune)? Protagonistul visează că se află
într-o pădure (nivel oniric de comprehensiune)? Nu ştim
Dar ce este
această pădure
întunecată? E pădurea cu adevărat, la nivel
literal, adică văd un
individ care umblă printr-o pădure. Ori este pădurea
păcatului. Şi atunci Dante ne spune că la jumătatea
vieţii a fost cuprins de păcate, încît calea cea dreaptă era
rătăcită (la diritta via
era smarrita). Şi atunci autorul ne exprimă şovăielile
sale din domeniul credinţei. Iată cum ne desprindem încet din
domeniul unei experienţe strict personale, către o trăire
general-umană. Dar pînă cînd nu există cineva care să te
avertizeze în legătură cu sensurile suprapuse, să citească
terţina, să pună cuvintele în ordinea lor firească, să
le expliciteze celorlalţi şi după aceea eventual să reia
terţina, de data aceasta cu alţi ochi, astfel încît să se
perceapă, la a doua lectură, măcar o parte din sensurile
ascunse, nu se atinge plăcerea lecturii individuale.
Divina Comedie trebuie citită, întîi de toate, în public.
Iată o nouă trăsătură fascinantă a
cărţii: spre deosebire de toate celelalte volume scrise în
civilizaţia omenească, parcurse în intimitatea propriului intelect, care
vine în contact cu intelectul celui ce a aşternut cuvintele pe hîrtie,
Divina Comedie trebuie gustată în
public, propusă de un cititor avizat, care le deschide ochii şi mintea
celor care îl ascultă. Asta se cheamă
Lectura Dantis. Ea se practică începînd cu Boccaccio, din
Trecento, pînă în zilele noastre, peste tot unde sînt catedre de limba
şi literatura italiană. Există chiar o tradiţie
consolidată: de-a lungul săptămînii, ziua de vineri e de obicei
dedicată acestei lecturi cu voce tare, în faţa unui public cît de cît
avizat, italienist, care doreşte să cunoască, să se bucure
de textul literar. Inclusiv prin aceasta, Divina
Comedie este o replică la Biblie. Tot aşa cum Biblia este
citită cu voce tare, de preot, la biserică, iar apoi e
însoţită de predica explicativă,
Divina Comedie este astăzi, pînă la un punct, o Biblie
laică. Este acea scriere care, la şcoală, la Universitate, este
citită, recitată, explicată, în faţa publicului căruia
i se deschid ochii asupra sensurilor ascunse, în funcţie de
competenţele persoanei care conduce acest curs, această
disciplină specifică. În fine, iată încă o
trăsătură care face special poemul lui Dante. Un volum banal îl
citim o singură dată. Aflăm nişte lucruri de acolo. Cartea
ne place sau nu. O terminăm. Poate o mai recitim o dată peste cinci
ani. Ne va plăcea mai puţin, pentru că lucrurile ne sînt deja
cunoscute. Peste şapte ani, cînd o recitim a treia oară,
plăcerea este cu siguranţă şi mai mică. Se merge în
descreştere, de obicei, în privinţa unei cărţi literare. În
privinţa lui Dante, drumul este exact invers: la prima lectură
nu-ţi place, este groaznic de greu, ai nevoie de un specialist care să
te ajute, trebuie să te opreşti la fiecare terţină, să
cobori la subsol, să te-ntorci, să reiei aceeaşi
terţină, să treci la următoarea, apoi să revii la
primele două: tot timpul se produce această mişcare
circulară, nu se merge de la stînga la dreapta, lectura nu înaintează
linear. Şi nu poţi citi mai mult de două-trei pagini,
datorită extraordinarei sale densităţi. A doua oară
după ce ai parcurs iniţial drumul accesul îţi este ceva mai
uşor. A treia oară nu mai trebuie să cobori la subsol, pentru
că deja anumite sensuri îţi sînt cunoscute. A patra şi a cincea
oară depăşeşti problema sensurilor şi începi să
guşti latura lirică, frumuseţea efectivă de la
suprafaţă. (Pentru că nu poţi aprecia ceva în
necunoştinţă de cauză. Mai întîi trebuie să
înţelegi pentru ca, abia după aceea, să poţi savura.)
Iată de ce eu susţin cu toată puterea că
Divina Comedie începe să placă
abia de la a şasea, a şaptea lectură încolo. Nu mai vorbesc de
marii fanatici, sau marii admiratori care
O.P.:
o
citesc permanent
L.A.:
care
chiar recită din memorie pasaje ample, cum a fost cazul lui George
Coşbuc. Ştia nenumărate terţine pe dinafară. Sau G.
Călinescu şi atîţia alţii, care se duelau în versuri. O.P.: Sau cazul tău! Cîte
ştii? L.A.: Şi
aceasta este o experienţă interesantă, mai degrabă de
natură personală. Am fost spitalizat, acum cîţiva ani, cu o
problemă destul de complicată şi dureroasă. Întrucît îmi
formasem această deprindere de a sta nopţile şi de a citi, în
spital n-am avut posibilitatea respectivă. Eram într-un salon comun, unde
se dădea stingerea pe la ora 10. Ceilalţi nu puteau fi de acord
să ţin lumina aprinsă. Pe de altă parte, fiind deja
obişnuit cu starea nocturnă de trezie, simţeam că
înnebunesc stînd degeaba pe întuneric, cu ochii căscaţi. Atunci, din
plictiseală, dar şi din iritare pentru situaţia care mă
constrîngea la inactivitate intelectuală, am început să-mi repet în
gînd versurile Divinei Comedii. La un
moment dat, întrucît le mai greşeam, mi-a venit ambiţia de a
învăţa pe dinafară cîte versuri voi reuşi. Am luat un caiet
şi, pe întuneric, scriam pasajele, iar a doua zi, pe lumină, comparam
cu textul pe care îl aveam în geantă şi corectam acolo unde se mai
strecurau mici greşeli de memorie. Astfel încît, după aproape trei
săptămîni, am reuşit să învăţ fluent întregul
cînt I al Infernului, dar şi
fragmente mai expresive din cînturile III şi V. Din fericire pentru mine
şi din păcate pentru Dante, spitalizarea mea s-a încheiat după
acele pasaje
O.P.: Dar înţeleg că
spitalizarea ţi-a prilejuit învăţarea unor cînturi din
Infern. Nu te-ai gîndit să
înveţi şi pasaje din Paradis? L.A.: Nu. Infernul este partea pe
care, estetic, o apreciez cel mai mult. O.P.: Vreau să spun ceva legat
de lucrurile extrem de interesante pe care le-ai arătat pînă în acest
moment în legătură cu Lectura
Dantis. Ele îmi întăresc convingerea că Dante aparţine
totuşi fundamental şi pînă în ultimul său orizont
Evului Mediu care, sub raportul relaţiei cu cartea, era prin
excelenţă o civilizaţie a oralităţii. Lecturile
făcute în public, care pînă azi merg înainte tot aşa, evocă
inclusiv atunci cînd la bază stă un manuscris performanţele
unui personaj central care era trubadurul sau truverul. El se înconjura de
oameni, cînta, recita, se oprea, comenta în proză, primea răspunsuri
sau era îngînat. Era o coparticipare. Mă gîndesc că destinul poeziei
danteşti, din acest punct de vedere, se apropie de o nouă
rotocoală a spiralei istorice, pentru că după ce am trecut
printr-o perioadă Gutenberg, a tiparului de masă, răspîndit în mulţimi
şi devenit accesibil, astăzi, cu internetul, cu televiziunea, cu
radioul la care voiai să faci apel pe bună dreptate şi poate
chiar şi instinctiv, Dante poate intra într-o nouă epocă a
oralităţii. Cred că e un destin care nu s-a încheiat. El spune ceva
esenţial despre această poezie, despre autonomia terţinelor,
despre periegheza textuală: a înălţa privirea la text, a coborî
în subsol, a îndepărta treptat petală cu petală, pentru a ajunge
la un miez mai adînc, lucrurile acestea îmi evocă un destin extrem de
interesant. Nu m-ar mira ca în multe ţări să existe deja CD-uri
cu înregistrări Dante. Ar fi interesant de aflat asta. L.A.: Da. Ele
există fără îndoială. Am şi eu un CD cu o recitare
celebră. Am de asemeni o impozantă colecţie de casete audio cu
lecturi danteşti. Există oameni specializaţi în
Lectura Dantis, de pildă un
Vittorio Sermonti, care mizează pe declamarea versurilor, insistînd pe
rezonanţa lor artistică, pe impactul lor, şi nu atît pe oprirea
după fiecare terţină, explicitarea etc. O.P.: Cum se recită? L.A.: La fel ca
orice poezie: se declamă. Avem de asemeni un şir de imagini
impresionante pe internet, de pildă, cu acelaşi Vittorio Sermonti
făcînd Lectura Dantis în
faţa Papei Ioan Paul al II-lea, la Vatican. Dar acolo exista o altă
finalitate, probabil artistică, a impactului sonor al versurilor, şi
nu aceea pedagogică, pe care o desfăşura odinioară Marian
Papahagi şi pe care o realizez eu de cincisprezece ani încoace cu elevii mei.
Lectura Dantis: ne oprim după
fiecare terţină citită în italiană, o traducem în
română (desigur în proză şi insistînd pe semnificaţii), iar
apoi încercăm împreună să comentăm, pas cu pas, fiecare
pasaj în parte, atît cît ne permite timpul pe care-l avem la dispoziţie. O.P.: Ani de zile am făcut
acelaşi lucru cu cronicile româneşti. Cu cronica atribuită
îndeobşte lui Grigore Ureche şi despre care eu, împreună cu
alţi cîţiva cercetători, cred(em) că ar fi mai degrabă
compilaţia lui Simion Dascălul. Se pierde ceva la o lectură
solitară şi superficială. Într-adevăr straturile se pot
dezghioca mai uşor împreună, cu voce tare, într-un grup
alcătuit, de preferinţă, dintr-un număr mai mic de oameni.
Dar după acest lung şi de altfel binevenit ocol, aş reveni la
tentativa de traducere a lui Marian Papahagi, despre care aflu acum că se
întemeia de fapt pe o mai veche vocaţie exercitată în cadrul
cursurilor. L.A.: Sigur
că da. El a făcut Lectura
Dantis timp de vreo 20 de ani, la catedra de italiană a
Facultăţii de Litere din Cluj. Era un fermecător şi avizat
specialist în Dante, pe care l-a explicat multor tineri italienişti
O.P.: Dintre ei, în afară de
tine, mai vorbeşte cineva despre Dante astăzi? L.A.: Eu însumi
mă consider unul dintre iniţiaţii în opera dantescă de
către Marian Papahagi. În ciuda diferendelor majore pe care le-am avut
ulterior cu el şi a intervenţiilor mele din presă, unde am adus
la suprafaţă fapte reprobabile şi trăsături de
caracter regretabile ale fostului meu profesor, nu-mi ascund totodată
recunoştinţa pentru că mi-a deschis calea în această direcţie
fecundă
O.P.: Mai sînt colegi ai tăi în
România care discută azi despre Dante sau fac astfel de lecturi la
clasă? L.A.: N-aş
putea preciza. Ştiu însă că recent s-a publicat la Iaşi cartea lui
Dragoş Cojocaru, Natura în Divina
Comedie. Studiu istoric şi comparativ, o avizată teză de
doctorat în domeniu. O.P.: Dar atunci, revenind la
traducere, crezi că ceea ce-a rămas din tentativa lui Papahagi este
de fapt o depunere finală, ori s-a petrecut de-a lungul anilor? L.A.: Este o
sedimentare succesivă. El o mărturiseşte în scris: traducînd
şi comentînd cu studenţii de-a lungul anilor, s-a gîndit să dea
o variantă a Divinei Comedii.
Traducerea lui se bazează, cum spuneam, pe o cunoaştere profundă
şi nuanţată a întregului poem, pe care l-a frecventat timp de
zeci de ani. Perioadei medievale i-a închinat chiar o teză de doctorat.
Problema cu Papahagi este că el nu e poet, poate fi orice altceva. A fost
un erudit, fără îndoială. Sînt de citit cu maxim interes notele
explicative pe care le dă versurilor danteşti. Dar terţinele
înseşi, traduse de el, sînt oarecum seci şi lipsite de poeticitate:
profesorul insistă pe aspectele semantice şi mai puţin pe cele
lirice. Este interesant felul în care un traducător îşi transpune
personalitatea intelectuală în propria muncă. Tot aşa cum
varianta Etei Boeriu este preponderent lirică, pe de altă parte, cele
zece cînturi din o sută pe care le-a tradus Marian Papahagi sînt
preponderent ştiinţifice, savante. Iată şi un detaliu bizar
pe acest subiect. În anii aceia pe care majoritatea concetăţenilor
noştri i-au uitat, dar noi, dacă mai facem o tresărire de
memorie, li-i putem readuce cu groază sub ochi în anii 80 era frig în
case, se lua curentul, se stătea la coadă la alimente, era o penurie
crîncenă. Una din lipsurile care însoţeau criza generală se
referea şi la problema benzinei. Orice proprietar de maşină avea
dreptul lunar la 10 litri. În plus (unii poate mai ţin minte, iar
dacă nu, le-o amintim noi), la sfîrşitul săptămînii se
circula tot alternativ. O dată umblau maşinile avînd număr cu
soţ, altădată maşinile cu număr fără
soţ, de asemeni din raţiuni de economie. Se vopsiseră în galben
numerele de înmatriculare ale maşinilor de instituţii şi
aşa mai departe. Eram în faza paranoică a comunismului, economia era
în pragul imploziei. O.P.: Automobilismul în orice caz
suferea. L.A.: Da,
automobilismul era pe dric! Dar nici după acele interdicţii
succesive, benzina tot nu se găsea. Se făceau cozi apocaliptice. De
multe ori şoferii rămîneau în pană şi îşi împingeau
maşina pînă la benzinărie, de cu seară. Stăteau la
coadă pînă a doua zi dimineaţa, pentru a-şi cumpăra
cei 10 litri. (Le reamintesc aceste episoade idilice tuturor nostalgicilor
comunismului de la noi din ţară.
Totodată le aduc la cunoştinţă aceste minunate
realizări ale societăţii progresiste tuturor admiratorilor
Partidului Comunist Italian, urmaşi ai tovarăşului Palmiro
Togliatti, ciracul Moscovei, precum şi neobositului tovarăş
Fausto Bertinotti, şeful de azi al mişcării Rifondazione
Comunista.) O.P.: În orice caz, ei ţi-ar
putea răspunde cu uşurinţă că Ceauşescu nu are
de-a face cu asta, totul putînd fi un efect al crizei mondiale de combustibil. L.A.: Da, dar
criza mondială de combustibil nu i-a determinat pe comuniştii
italieni să-şi căruţeze maşina de cu seară
şi să stea pînă dimineaţa la benzinărie. Numai
comunismul românesc a realizat asta. Comuniştii italieni, aflaţi în
eternă opoziţie, îşi făceau senini plinul şi înjurau
printre dinţi ravagiile mondiale ale capitalismului imperialist
Ei bine,
revenind la subiectul nostru, în contextul în care Marian Papahagi stătea
la coadă în maşină, în anii 80, de-a lungul nopţii, ca
să-şi cumpere cei 10 litri, îşi recita în minte versurile
şi număra pe degete endecasilabii danteşti, ca să-i
iasă măsura. O.P.: Ajung la concluzia că
i-au folosit cozile! L.A.: Statul la
coadă la benzină i-a alimentat şi traducerile din Dante.
Aşa cum eu la spital am rămas numai cît să învăţ
cîntul I, pentru Marian Papahagi ca să folosesc o glumă cinică
probabil comunismul s-a terminat prea repede, fiindcă a reuşit
să traducă doar 10% din Divina Comedie. O.P.: Mi se impune o întrebare
suplimentară. Avem în limba română prelucrări pentru tineret din
Divina Comedie, aşa cum
există după Iliada sau Odiseea? Ştiu că E.
Lovinescu s-a ocupat de Odiseea,
a transpus-o, poate chiar a rezumat-o sub formă de proză alertă.
Există aşa ceva? L.A.: În Italia
există. Acolo găsim obiceiul de a se transpune în proză şi
a se repovesti întregul fir epic al poemului, mai ales în manualele
şcolare. Dar e vorba de o falsificare a capodoperei, care sfîrşeşte
redusă doar la epicitatea sa. Vorbeam adineaori despre unicitatea
Divinei Comedii: ea trebuie citită
nu de la stînga la dreapta, ci în mod circular; ea trebuie citită nu de
unul singur, ci în public; ea trebuie citită nu o singură dată,
ci în mod repetat. O altă trăsătură este legată de
specificitatea sa prin raportare la genurile literare. Le cunoaştem pe
cele trei: epic, liric şi dramatic. Epicul se exprimă în proză,
are personaje şi fir al acţiunii. Liricul se regăseşte în
poezie, are versuri, rimă şi figuri de stil. Dramaticul se petrece la
scenă deschisă şi presupune dezbaterea intensă,
frămîntată, a unor situaţii-limită. Problema e cum anume
este Divina Comedie: epică,
lirică sau dramatică? Ei bine, ea este sinteza tuturor celor trei
genuri la un loc! E epică pentru că are cel puţin trei personaje
principale: Dante-protagonist, Virgiliu-călăuză şi
Beatrice-călăuză. Are chiar o complexitate epică,
naratologică: există un personaj Dante, dar există un narator
Dante, dar există o prezenţă reală, istoric dovedită:
Dante ca persoană. Iată o interesantă proiecţie în
oglindă, ca ilustrare a complexităţii construcţiei epice. Divina Comedie este lirică pentru
că e dispusă în versuri. Fiecare vers are 11 silabe. E dispusă
pe terţine (grupuri de trei versuri). Are
terza rima (adică trei versuri care rimează). Ar fi poate
interesant să explicăm succint ce înseamnă această
particularitate de versificaţie. Iată cîteva pasaje din deschiderea
poemului, cărora le-am scos în evidenţă cuvintele finalului de
vers, pentru a urmări mai uşor împreună felul în care se
instituie la terza rima: Nel mezzo del
cammin di nostra vita
mi ritrovai per una selva oscura, ché la diritta via era smarrita. Ahi quanto a dir qual era è cosa
dura esta selva selvaggia e aspra e forte che nel pensier rinova la paura! Tantè amara che poco è più morte; ma per trattar del ben chi vi trovai, dirò de laltre cose chi vho scorte. Io non so ben ridir comi
vintrai, tantera pien di sonno a quel punto che la verace via abbandonai. Ma poi chi fui al piè dun colle
giunto, là dove terminava quella valle che mavea di paura il cor compunto, guardai in alto e vidi le sue
spalle vestite già de raggi del pianeta che mena dritto altrui per ogne calle. Allor fu la paura un poco queta, che nel lago del cor mera durata la notte chi passai con tanta pieta. Cîntul debutează cu rima din
versurile 1 şi 3: vita smarrita.
Facem pasul înapoi şi preluăm din versul anterior rima, care continuă în
versurile 2, 4, 6: oscura dura paura. Facem pasul înapoi şi
preluăm din versul anterior rima, care continuă în versurile 5, 7, 9:
forte morte scorte. Facem pasul înapoi şi preluăm din
versul anterior rima, care continuă în versurile 8, 10, 12:
trovai intrai abbandonai. Facem pasul înapoi şi preluăm
din versul anterior rima, care continuă în versurile 11, 13, 15:
punto giunto compunto. Facem pasul înapoi şi preluăm din
versul anterior rima, care continuă în versurile 14, 16, 18:
valle spalle calle. Facem pasul înapoi şi preluăm din
versul anterior rima, care continuă în versurile 17, 19, 21:
pianeta queta pieta. Şi tot aşa mai departe, pînă la
finalul cîntului. Iar apoi pînă la finalul Infernului. Iar apoi pînă
la finalul Divinei Comedii
Toate versurile se leagă după
această reţetă: iată ce înseamnă la terza rima. O.P.: Ăsta e un dans, într-un
anume sens. L.A.: Este o
împletire succesivă, care se perpetuează la infinit. O.P.: Mie îmi evocă nişte
mişcări de dans. Poate chiar un menuet. L.A.: Da. Pe
urmă fiecare vers are aceeaşi lungime:
Nel-mez-zo-del-cam-min-di-no-stra-vi-ta.
11 silabe. Mi-ri-tro-vai-per-u-na-sel-vao-scu-ra.
11 silabe. Oricare vers, în orice pasaj al poemului, se include în limita
endecasilabului. Un cînt conţine peste 120 de versuri. De înmulţit
aceste versuri cu 100 de cînturi, care dau un total de 14230 versuri. Aceasta
este construcţia care merge înainte la infinit, după nişte
criterii de fier, de la care Dante nu se abate niciodată. O.P.: Cum ies 100 de cînturi,
dacă avem cîte 33 în Infern, Purgatoriu şi Paradis? L.A.: Li se
adaugă de asemeni cîntul întîi, introductiv, care reprezintă calea de
acces. Dar autorul avea nevoie de acest 33, pentru că este cifra
divină 3 (perfecţiunea Sfintei Treimi) multiplicată: 33. Trei
ţinuturi: Infern, Purgatoriu, Paradis. Există de asemeni un joc pe
simbolistica cifrelor, foarte complex, pe care l-a studiat cu
pertinenţă Ernst Robert Curtius: Minunata
armonie a compoziţiei numerice cum o aflăm la Dante reprezintă
încheierea şi apogeul unei evoluţii îndelungate. De la eneadele din
Vita Nuova, Dante a trecut la
construcţia artistică a Comediei
Divine: 1 + 33 + 33 + 33 = 100 de cînturi care îl conduc pe cititor prin 3
lumi, ultima din ele cuprinzînd 10 ceruri. Triadele şi decadele se
împletesc dînd naştere unităţii perfecte. Aici, numărul nu
mai e doar un schelet exterior, ci simbolul ordinei (ordo) cosmice. O.P.: Evul
Mediu latin, dar nu numai el, ci şi Evul Mediu iudaic şi acela arab
aveau această preocupare de a descifra lumea prin intermediul numerelor.
Aşadar căutau armoniile şi la acest nivel. L.A.: Da.
Revenind la discuţia noastră, inclusiv din punct de vedere dramatic
este nu mai puţin complexă Divina
Comedie. Există pasaje în care Dante (ca personaj) leşină,
pentru că nu mai suportă dramatismul împins la extrem. Sînt
situaţii de atrocitate unică în paginile literaturii universale. Ca
atare Divina Comedie este în
egală măsură epică, lirică şi dramatică. Te
întreb eu cum s-ar putea face un film după
Divina Comedie? S-ar privilegia doar latura epică, eventual
Cum s-ar face o piesă de teatru? Cum s-ar face o adaptare pentru copii la
vîrsta şcolară? Doar cioplind, tăind, simplificînd şi
trădînd. Nu cred că acest gest este meritat de Dante şi
capodopera sa. Poate că e mai bine să înfruntăm
hăţişul, să luăm în piept greutatea, sau să
ridicăm în spinare rucsacul. Să urcăm pe munte, alături de
el, în loc să-l coborîm pe el la nivelul cîmpiei şi să-l
transformăm într-o lectură agreabilă, duminicală, pentru
cei leneşi. Dante nu este pentru oamenii comozi, el este pentru oamenii
harnici, pentru cei împinşi de curiozitate, pentru cei citiţi. Are nevoie,
într-adevăr, de intermediari, în şedinţele de
Lectura Dantis, pentru a fi comentat,
dar nu are nevoie de o vulgarizare, de o castrare care ar reprezenta un
sacrilegiu. O.P.: Aş pleda totuşi
pentru o vulgarizare în sensul bun al cuvîntului. Eu cred că s-ar putea
găsi un Dante pentru uzul copiilor. Fie el şi parţial
simplificat, în orice caz ferind copiii de marile atrocităţi ale
detaliului dantesc. (E de altfel ciudat că, atunci cînd zici dantesc,
pari să te gîndeşti prin excelenţă la
Infern.) Tot aşa cum eu l-am cunoscut pe primul Dante prin intermediul
lui Gustave Doré, prin faimoasele şi halucinantele lui reprezentări
grafice tot aşa mi-aş imagina cu uşurinţă un Dante
în benzi desenate. Poate el chiar există şi eu nu ştiu. Sigur,
fără a face rabat de la calitatea desenului. Cred că sînt multe
căi de a atrage copiii, tinerii şi chiar oamenii adulţi (care
altfel ignoră total existenţa unor asemenea capodopere) înspre marile
realizări ale spiritului. Merită să nu le subestimăm. De
altfel cred că exact asta facem şi noi acum. L.A.: Să
ne amintim una din primele scene ale filmului
Ginger şi Fred, în regia lui Federico Fellini. Luîndu-se în
derîdere superproducţiile hollywoodiene, ni se povesteşte
reîntîlnirea, la bătrîneţe, a doi balerini obosiţi (interpretaţi
de Giulietta Masina şi Marcello Mastroianni), care reprezintă de fapt
doar imitaţii ale starurilor americane. În primele momente în contextul
exploziei de clipuri publicitare, agresiuni cu lumini, extravaganţe
şi numeroase ciudăţenii ale lumii delirante , în microbuzul cu
care bătrîneii sînt preluaţi de la aeroport spre a fi duşi la
scurta lor exhibiţie, în monitor se proiectează un teatru de
marionete cu Divina Commedia.
Două păpuşi se ciondănesc şi îşi trag pumni în
cap. Una se răţoieşte la cealaltă şi zbiară
piţigăiat: Nel mezzo del cammin di nostra vita, mi ritrovai per una
selva oscura. Iată-l pe Dante preluat parodic, burlesc şi asimilat deja
în mod banalizat la cultura Italiei contemporane, în contexte batjocoritor-derizorii. O.P.:
Dă-mi voie să-ţi răspund cu un exemplu similar, de data
aceasta cu adevărat hollywoodian, urmare a faimoasei pelicule Tăcerea
mieilor: e vorba de filmul Hannibal. În
centrul său stă acelaşi personaj malefic, al canibalului
postmodern, care la un moment dat îşi execută urmăritorul, un
comisar italian de poliţie, urmînd o exegeză dantescă (un fel de
Lectura Dantis) şi-l
spînzură pe acela de balcon, de propriile viscere, într-o imagine
halucinantă (excelent proiectată de Ridley Scott) care continuă
să-ţi dea fiori. Filmul, fără a fi o capodoperă, este
o realizare totuşi deosebită, după părerea mea, atmosfera e
suficient de terifiantă şi în acelaşi timp luminată cu
umbre pe faţadele florentine, în maniera pieţelor lui Giorgio De
Chirico. Vrem nu vrem, Dante a pătruns poate pe uşa din dos
în viziunea producătorilor culturii de consum, înnobilînd-o. În tot cazul,
între marionete, pe de o parte, şi interpretări gotice, pe de alta,
filmul poate pune în joc resurse pe care nu cred că ar fi potrivit să
le subestimăm în familiarizarea contemporanilor noştri cu
Divina Comedie. Aşa cum s-a putut
proiecta într-o manieră fascinantă coborîrea lui Ulise în Hades,
fără nimic jenant ori derizoriu, cred că mîna de maestru a unui
Ford Coppola ori, de ce nu, Franco Zeffirelli ar putea restitui măreţia
capodoperei şi în formula ecranizării. Să ne oprim însă
aici, deocamdată, cu recapitularea eforturilor de a pune la
dispoziţia cititorului român un Dante în limba noastră. Dincolo de
omagiul adus celor care s-au ilustrat în domeniu şi dincolo de preluarea
critică şi lucid cumpănită a rezultatelor muncii lor,
socotesc că am întreprins şi noi un periplu necesar şi
recuperator. Dacă vrem să înţelegem cît mai bine, atunci se
cuvine să facem din tradiţie ceea ce ea poate fi cu adevărat: o
cutie culturală de rezonanţă care amplifică, timbrează
şi dă culoare sunetelor muzicii. (fragment dintr-un volum în curs de
redactare)
esta selva selvaggia e aspra e forte
che nel pensier rinova la paura!
mi ritrovai per una selva oscura
ché la diritta via era smarrita.
(1)
(2)
(3)
(4)
(5)
(6)
(7)
(8)
(9)
(10)
(11)
(12)
(13)
(14)
(15)
(16)
(17)
(18)
(19)
(20)
(21)