Laszlo Alexandru - Ovidiu Pecican
DIALOGURI DESPRE DANTE
AL DOILEA DIALOG
13 februarie 2006
O.P.: Dragă Alex, despre traducerile īn limba romānă ale Divinei Comedii am discutat, īnsă ne-am referit doar la cele duse la bun sfīrşit. Poate ar fi un act de justiţie şi de atenţie faţă de eforturile concentrate īn jurul operei lui Dante şi, īn esenţă, īn jurul trilogiei lui (pentru că despre ea vorbim), să discutăm şi despre tentativele neduse pīnă la capăt din varii pricini. După cīte ştiu eu, au fost mai multe versiuni fragmentare şi fără īndoială că fiecare din ele păstrează o amprentă specifică. Este ea oare datorată circumstanţelor īn care au lucrat autorii, sau reflectă mai curīnd sensibilitatea fiecărui autor, sau e ceva din toate acestea?
|
L.A.: La fel cum īnainte ne-am referit la specificul variantelor traduse şi la parcursul atīt de diferit al traducătorilor, şi īn cazul transpunerilor parţiale ale Divinei Comedii există fără īndoială situaţii specifice, care le marchează. De pildă, trebuie să amintim, cu valoare pur teoretică, aşadar ca pe o curiozitate īn sine, că primele asemenea traduceri urcă īn secolul al XIX-lea. Spuneam data trecută că Dante a fost redescoperit de italienii īnşişi o dată cu Romantismul, iar apoi şi de intelectualii romāni. Ar fi de amintit īn acest context, al primelor variante romāneşti din Divina Commedia, I. Heliade-Rădulescu (publică īn 1848 cīnturile I-V din Infern, īntr-o tentativă īn proză, fără ritm sau rimă), Gh. Asachi (transpune īn 1865 episodul Ugolino, folosind versuri fără rimă, īn 16 silabe), Aron Densusianu (traduce cīnturile III din Infern, XXVIII din Purgatoriu, XXIII din Paradis, īn terţine cu versuri de 13-14 silabe), I. Drăgescu (transpune īn 1877 cīntul III din Infern folosind versuri de 12-13 silabe), Gr. Sc. Grădişteanu (īn 1881, cīnturile I-V din Infern), N. Gane (īntre 1882 şi 1905, cīnturile I-XXVII din Infern) etc. etc. Maria Chiţu traduce īn proză Infernul (1883) şi Purgatoriul (1888). Sigur că aceste versiuni ţin mai degrabă de specificul istoriei noastre culturale, nu au o valoare īn sine şi sīnt de negăsit īn ziua de azi, spre a fi măcar consultate. Dar faptul că au fost realizate poate fi semnificativ pentru sincronia noastră cu o anumită mişcare culturală europeană. Mai ales īn cazul lui Aron Densusianu, ce anume a dus la traducerea acelor fragmente? Se īncerca, īncă de pe atunci, studierea lui Dante şi a prevalat o sumă de finalităţi didactice. |
|
O.P.: N-aş neglija īnsă
faptul că, dintre fraţii Densusianu, Aron a fost cel care a
īncercat el īnsuşi să scrie poezie originală. Poate că
totul se leagă şi de gustul lui pentru poezie. De ce spun asta? De
pildă, dacă la Nicolae Densusianu descoperim o direcţie
extravagantă, de poet epic, īn cazul lui acest filon s-a exprimat mai cu
seamă prin opera de senectute a istoricului care a fost. Mă refer la
de-acum faimoasa Dacia preistorică
īn care situa Hiperboreea şi descoperea după o schemă pe care
am identificat-o ca venind dinspre Scienza
nuova a lui Giambattista Vico Vīrsta Uriaşilor, Vīrsta Zeilor etc.
Totuşi va trebui scrisă cīndva nu atīt o biografie a fiecăruia
dintre fraţi, cīt eventual o monografie a familiei Densusianu. A
acestor băieţi care au pornit din Transilvania īnspre mica Romānie
şi şi-au croit, fiecare din ei, o carieră intelectuală,
lăsīnd urme semnificative īn cultura noastră modernă.
L.A.: E amuzant de notat că īnsăşi traducerea lui George Coşbuc, atunci cīnd a īnceput să fie publicată cu titlu experimental īn presa literară, şi-a atras fulgerele de mīnie ale familiei Densusianu, care contesta cu glas ridicat posibilitatea traducerii īn versuri a lui Dante şi considera tentativa strălucită a lui Coşbuc drept o impietate şi un sacrilegiu. Depăşind această etapă de pionierat a traductologiei romāneşti legate de Dante Alighieri şi venind mai spre zilele noastre, ar trebui īnşirate foarte rapid fragmentele propuse de George Buznea, Marian Papahagi sau George Pruteanu. Īn ce priveşte traducerea lui Buznea, el a publicat īn volum primele două cantice, Infernul şi Purgatoriul (1975, 1978) şi a beneficiat de aprecierile superlative ale unor comentatori din epocă. De pildă Edgar Papu o considera cea mai bună variantă romānească a Divinei Comedii de pīnă atunci, superioară atīt celei realizate de Coşbuc, cīt şi celei finalizate de Eta Boeriu. Realitatea stă īnsă cu totul altfel. Ca să răsucesc cuţitul īn rană, George Buznea a dat cea mai proastă traducere a Divinei Comedii
O.P.: De ce o califici atīt de drastic?
L.A.: Nu pentru că este nefinalizată. Oricum, să traduci două cantice, Infernul şi Purgatoriul, este īn sine o mare performanţă. Dar traducătorul, īn acest caz, a avut marele orgoliu de a se īmpinge pe sine īn faţă şi de a-şi expune punctele de vedere, īn detrimentul celor ale autorului īnsuşi. Aceasta ar fi o problemă de principiu: felul īn care abordăm preliminar actul traducerii. Dar o culpă chiar mai mare constă īn faptul că George Buznea, īn dese rīnduri, dovedeşte īn mod flagrant că pur şi simplu nu pricepe sensul original pe care-l are de transpus. Dă variante care n-au nimic de-a face cu ceea ce gīndea sau exprima Dante Alighieri.
O.P.: Dante are şi locuri obscure.
L.A.: E adevărat. Dar multe dintre ele, prin consensul criticii, devin destul de limpezi. Buznea demonstrează că, din păcate, nu a insistat pe o primă abordare, de decriptare a sensurilor textului dantesc.
O.P.: Crezi că ignora exegeza, sau de ce?
L.A.: E foarte probabil. Dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi făcut astfel de greşeli.
O.P.: Eu sīnt uimit de aprecierea elogioasă pe care a dat-o Edgar Papu, cunoscut fiind faptul că avea o bună pregătire italienistă.
L.A.: Edgar Papu a fost īntr-adevăr un bun specialist īn literatură universală. Am citit cu anumită curiozitate o listă a manuscriselor confiscate de Securitate de la domiciliul lui Papu, cīnd a fost arestat la īnceputul anilor 60. Printre cărţile şi manuscrisele finalizate de el figurează un studiu de cīteva sute de pagini, dedicat Divinei Comedii, aflat inclusiv acum īn custodia arhivelor secrete. Ar fi interesant de cunoscut.
O.P.: Īl puteau trece la Arhivele Statului, pentru a fi consultat.
L.A.: Păi da, avīnd īn vedere că Dante Alighieri nu mai periclitează siguranţa naţională a statului romān, acum, īn 2006. Īnsă, pe de altă parte, eu unul aş fi prudent cu Edgar Papu, văzīnd judecata lui superlativă la adresa traducerii lui Buznea. Să nu uităm apoi nici profilul moral discutabil al lui Edgar Papu, părinte al protocronismului romānesc, prin articolele publicate īn revista Secolul 20...
O.P.: Asta a fost mai tīrziu
L.A.: Să nu omitem că avem de-a face cu admiratorul revistei şi partidului fascist Romānia Mare, cărora le-a īnchinat la număr jubiliar chiar un editorial elogios, pe prima pagină. Este o mică surpriză a mea, de natură personală, cum un atīt de fin specialist īn literatură universală, un aşa citit cărturar şi un fost puşcăriaş politic poate decădea atīt de lamentabil.
O.P.: Ar trebui să distingem eventual aşa cum se īntīmplă īn tradiţia receptării lui Hegel: īntre tīnărul Hegel şi bătrīnul Hegel īntre tīnărul Papu şi bătrīnul Papu. Eu am citit un studiu al lui Edgar Papu despre Giambattista Vico şi mi s-a părut extrem de interesant. Sigur, era publicat īntr-o revistă interbelică (sau poate chiar din timpul războiului) şi era scris de un tīnăr īn plină efervescenţă.
L.A.: Da. Se pare că maturitatea nu i-a priit.
O.P.: Dar te-am īntrerupt, voiai să spui altceva
L.A.: Revenind la Dante şi la traduceri E interesant că atunci cīnd a fost publicată versiunea Etei Boeriu, ea a fost atacată tocmai de George Buznea. Ca un act de orgoliu rănit, sau de mīndrie şi prejudecată etc. Rivalul se hazarda să-i dea chiar lecţii Etei Boeriu
O.P.: să dea buzna.
L.A.: Ei bine, spre surpriza sa neplăcută, a primit o replică destul de tăioasă din partea graţioasei preopinente. Este, acesta, un episod picant al publicisticii noastre literare: īn revista Tomis din 1972-1973, doi traducători romāni ai Divinei Comedii se duelează. Amuzant este că, īncercīnd Eta Boeriu să fie reţinută şi să mimeze aristocraţia, spre final totuşi īl execută sec pe Buznea, citīnd şi comentīnd negativ versiunea lui de la īnceputul faimosului cīnt III, cu inscripţia de pe poarta Infernului. Avem textul dantesc:
DINANZI
A ME NON FUOR COSE CREATE
SE NON ETTERNE, E IO ETTERNA DURO.
LASCIATE OGNE SPERANZA, VOI CHENTRATE.
La care Buznea propunea:
Īnaintea mea nu fură lucruri
create
Şi dacă nu-s eterne, eu dăinui īn veci:
Lăsaţi orice speranţă, voi ce intraţi.
Or traducătoarea de la Cluj demonstrează că preopinentul ei n-a īnţeles efectiv sensul celui de-al doilea vers. Dante spunea limpede: īnaintea mea (adică a porţii Infernului) n-au existat lucruri create, decīt cele eterne. Lucrurile eterne, va să zică, au existat dinainte. Explică Eta Boeriu: lucrurile eterne fiind, după concepţia biblică, cerurile, īngerii şi elementele, create īnaintea Infernului, etern şi el, la rīndul lui, ca unul ce fusese creat īnaintea omului. Decriptarea lui Buznea (Şi dacă nu-s eterne eu dăinui īn veci) e complet lipsită de noimă. Mai limpede vorbind, īn Divina Comedie avem trei categorii de prezenţe: lucrurile eterne, care au existat dintotdeauna şi vor dura pentru totdeauna (cerurile, īngerii etc.), avem apoi lucrurile create la un moment dat şi care vor dura īn eternitate (īnsăşi poarta Infernului), pe urmă există lucruri create şi muritoare, care se nasc şi mor (păcătoşii). Furat de melodicitatea ultimului vers, Buznea pierde tocmai sensul foarte important, clasificator, din centrul terţinei.
O.P.: Ar trebui īnţeles, atunci, că această traducere, defectuoasă pe alocuri, este pur şi simplu inutilă? E interesant de văzut ce se īntīmplă cu crochiurile parţial avortate. Am citit de curīnd (cunoşteam cazul, dar l-am regăsit īntr-o sinteză despre Renaştere) cum faimoasele fresce ale lui Leonardo şi Michelangelo, situate īn aceeaşi incintă Leonardo ocupīndu-se de bătălia de la Anghiari, iar Michelangelo schiţīnd un episod dintr-o altă bătălie, cīnd la ieşirea din apă, unde erau la scăldat, soldaţii oraşului fuseseră surprinşi de inamici n-au fost definitivate de nici unul dintre maeştri. Dar se spune că au slujit īn imediata contemporaneitate pīnă cīnd au fost distruse drept adevărate şcoli ale momentului. Putem vorbi aşadar despre proiecte avortate care contează cultural? Demersul lui George Buznea se integrează cumva īn această categorie, sau ar trebui pur şi simplu să-l īnregistrăm ca pe un teritoriu impracticabil?
L.A.: O altă trăsătură specifică a traducerii lui Buznea este că ornamentează suplimentar. Acolo unde Dante vine cu două epitete, el pune patru.
O.P.: Īn acest sens spuneai că se aşază pe sine mai presus?
L.A.: Da. Pe de o parte ignoră din neştiinţă, īn mod evident, unele sensuri foarte importante ale Divinei Comedii. Pe de altă parte se īnghesuie īn faţă pentru a se arăta mai insistent decīt e cazul. Or asta e scandalos. Traducătorul trebuie să dovedească modestia slujbaşului.
O.P.: Să fie o fereastră
transparentă.
L.A.: Sigur
că da. Să pună īn valoare poetul tradus, nu pe sine īnsuşi.
Este o meserie ingrată, īntr-adevăr, dar cine nu ştie
să-şi īnghită propriile orgolii şi să-şi calce īn
picioare propriile veleităţi, nu trebuie să facă traduceri.
N-are decīt să facă operă de creaţie proprie. Ca atare,
iată ce episod interesant: poezia lui George Buznea e fluentă, e
simpatică, e expresivă (din acest punct de vedere, poate să-l
impresioneze chiar şi pe Edgar Papu)
O.P.: Dar e o colaborare pe care
Dante n-a solicitat-o. L.A.: Aşa
e. Cine vrea să-l cunoască pe Dante, e bine să-l omită pe
George Buznea. Şi invers. Un alt şantier de traducere a
Divinei Comedii īi aparţine lui Marian Papahagi
O.P.: A fost oarecum
surprinzător acest proiect pentru mine, cunoscīndu-l pe profesorul
Papahagi, ştiind că s-a īmprăştiat īn diverse chipuri,
că a īncercat să alcătuiască
Enciclopedia relaţiilor culturale romāno-italiene şi
că avea multe alte iniţiative. Am rămas surprins să
văd că reia o traducere care īn limba romānă poseda deja cel
puţin două versiuni omologabile (mă gīndesc la Coşbuc
şi Eta Boeriu). Oare de ce? De ce simt oamenii nevoia să revină?
Adică mai sīnt atītea lucruri de tradus, la urma urmei, care nu sīnt
cunoscute īncă la noi. L.A.: Din Divina Comedie,
Papahagi a lăsat traduse cīnturile I-VIII,
cīntul X şi cīntul XXXIV ale Infernului.
Atīt s-a publicat pīnă azi. Va să zică o treime din prima
cantică. O.P.: S-a apucat de traducere īn
succesiunea momentelor vieţii sale, sau chiar īn ultimul său an?
Existau schiţe mai vechi ale acestui proiect? L.A.: Īn
privinţa lui Marian Papahagi, trebuie spus că avem de-a face cu unul
dintre cei mai importanţi italienişti romāni ai anilor 70-90 din
secolul trecut. Avea bune studii universitare īncheiate la Roma. A devenit apoi
pilonul central al programului de italienistică de la Cluj şi
protagonistul unor atrăgătoare şedinţe de
Lectura Dantis, la Facultatea de Litere
a Universităţii clujene. La aceste cursuri am asistat şi eu, īn
anul II de facultate, şi mulţumită lor l-am descoperit pe poetul
florentin. Marian Papahagi a fost un foarte detaliat cunoscător al lui
Dante Alighieri şi al bibliografiei de specialitate, un avizat cititor
şi cercetător de literatură italiană medievală, din
care a susţinut chiar un doctorat la Bucureşti. Ca atare,
curiozitatea pentru Dante vine īn ordinea firească a unor preocupări
de zeci de ani, pe linia principală a profesiei sale. Alături de cea
de critic literar şi comentator al literaturii romāne, aceasta, de
medievist al culturii italiene, era latura fundamentală a ocupaţiei
sale. O.P.: Avea, crezi, o aplecare
specială spre Evul Mediu italian, sau era pur şi simplu unul din
cīmpurile īn care īşi exercita preocupările filologice? L.A.: E vorba
de o activitate īnsoţită de pasiune, īn cazul lui. O spun din
mărturie proprie, biografică, īntrucīt am asistat la cursurile sale
minuţioase şi implicate, de la facultate, şi mai ales la acela
dedicat un an īntreg lui Dante. Aici aborda īn detaliu bibliografia de
specialitate şi conotaţiile uneori surprinzătoare ale
terţinelor. Era vorba de un fin cunoscător şi de un profund, un
informat studios al Divinei Comedii. O.P.: Iartă-mi ignoranţa,
īţi cer o precizare. Aceste cursuri aveau loc chiar īn italiană sau
īn romānă? L.A.: Īn
italiană, sigur că da. Vom vorbi despre specificul respectivelor
cursuri: ce anume īnseamnă Lectura
Dantis. Este o nouă disciplină ştiinţifică,
inaugurată de Boccaccio īn Evul Mediu. O.P.: Păi atunci nu e chiar
aşa de nouă
L.A.:
Adică este ceva inedit, īntr-un sens ştiinţific pe care-l vom
preciza īndată
Sau putem chiar acum să atacăm subiectul? O.P.: De ce nu? Pe mine mă
interesează dacă e vorba pur şi simplu de lectura textelor danteşti,
sau se face şi exegeza versurilor? L.A.: Spuneam
data trecută că Dante şi-a propus şi a reuşit să
scrie o replică la Cartea Sfīntă. O altă Biblie, abordată
din perspectivă literară. Există aici anumite lucruri specifice,
care nu se mai īntīlnesc la nici un alt volum.
Divina Comedie trebuie parcursă complet altfel decīt orice
carte. Prin aceasta devine ea unică. Dar cum adică trebuie parcursă
altfel? De la elementele cele mai banale. De obicei citim de la stīnga la
dreapta. Cīnd am terminat, dăm pagina. Cīnd am terminat paginile, am
īncheiat cartea. Ei bine, nu! Cu Divina
Comedie nu aşa trebuie făcut! Ea e structurată pe
terţine (aşadar grupuri de cīte trei versuri). Citeşti o
terţină. Cīnd o parcurgi pe a doua, īncep să te cuprindă
ameţelile. La a treia eşti pierdut īn spaţiu. De la a patra te
chinui degeaba, pentru că nu mai pricepi nimic. Dacă īncerci să parcurgi
Divina Comedie īn mod
tradiţional, de la stīnga la dreapta, ca orice altă carte, nu ai
absolut nici o şansă. Oricine ai fi. O.P.: De a īnţelege sau de a
rezista? L.A.:
Amīndouă. Dacă īncerci să īnaintezi īn mod tradiţional,
după primele pagini dai cu cartea de pereţi şi renunţi la
orice lectură a lui Dante. Dar atunci, cum trebuie procedat? Parcurgi
prima terţină (cele trei versuri). După care mergi jos la subsol
şi citeşti explicaţiile la respectiva terţină. Apoi te
īntorci şi reiei, prin prisma explicaţiilor, terţina abia
parcursă. Abia la această a doua lectură īncepi să pricepi
liniile generale de sens. Apoi, pentru detaliile suplimentare, reorganizezi
topica din interiorul primei terţine parcurse. O trăsătură
a Divinei Comedii este că
autorul se delectează cu un joc intelectual frecvent īn Evul Mediu.
Şi anume, īntīlnim īn lirica medievală structura de tip
puzzle. Ce īnseamnă aceasta?
Ordinea cuvintelor este amestecată, nu mai respectă topica
firească. Atīt īn limba romānă cīt şi īn italiană, avem
de obicei o construcţie sintactică de tipul:
Subiect + Predicat + Complemente Circumstanţiale. De
exemplu: Copilul vine la
şcoală fericit cu autobuzul īn fiecare dimineaţă
īmpreună cu fratele său. Şi atunci am īnţeles despre
ce e vorba. Dar Dante nu spune aşa. El zice: Cu fratele fericit autobuzul
copilul la şcoală vine dimineaţă īn fiecare. O.P.: O spune fiindcă e
italian, sau fiindcă e poet? L.A.: O spune
pentru că asta e una din mizele poeziei medievale. Ea trebuie să
exprime frumos: nu doar să relateze realitatea sufletească, īn mod
tranzitiv, ci trebuie să şi folosească īn mod artistic
construcţia. O.P.: Deci asta ţine de
convenţia medievală
L.A.: Da, ea
există şi la alţi poeţi (ca Petrarca, bunăoară),
dar Dante o duce parcă la sublim şi o asumă ca pe un pariu
artistic. Iată spre exemplu a doua terţină a
Divinei Comedii. Ce ne spune ea? Că
pădurea sălbatică (īn care s-a rătăcit personajul
principal) e atīt de aspră şi groaznică, īncīt reīnnoieşte
spaima īn amintire. Cum se exprimă poetul? Ahi
quanto a dir qual era č cosa dura Adică,
respectīnd topica de puzzle a originalului:
Vai, cīt să spun cum era e lucru greu / această pădure
sălbatică şi aspră şi groaznică / ce īn gīnd
reīnnoieşte teama!. O.P.: Pentru că, la un moment
dat, Ramiro Ortiz zice īn prefaţa la ediţia Coşbuc, pe care a
īngrijit-o, că Dante e īntr-adevăr cam īncifrat, plin de aluzii,
dificil chiar şi pentru contemporanii lui. Aşadar nu-i vorba doar de
convenţie şi nu-i vorba nici numai de distanţa dintre Dante
şi timpurile noastre. L.A.: O
secundă! Asta este deja altceva! Eu mă refer acum la nivelul strict
sintactic: al aranjării cuvintelor īn frază şi īn
terţină. Dacă iau terţina, o citesc de la stīnga la dreapta
şi īncerc să mă descurc, īmi va fi aproape imposibil. Voi zice:
nu-i nimic, e o ciudăţenie, următoarea terţină o voi
pricepe mai bine. Dar următoarea e şi mai īncifrată, şi mai
īncurcată. De la a treia mă apucă disperarea! De la a patra īmi
pierd speranţele şi renunţ la lectură. Ce este atunci de
făcut? Citesc o dată īn ordinea sintactică propusă de
Dante, mă duc jos la subsol, acolo găsesc decriptarea normală,
apoi revin şi īmi bucur privirea cu acest joc de puzzle pe care
l-a edificat autorul, care a amestecat deliberat cuvintele īn terţină. O.P.: Mai am o soluţie: să
recurg la traducerea īn proză a lui Alexandru Marcu. El desfăşoară
fuiorul, nu? L.A.: Da. Dar
nu e cazul să recurgem acum la Marcu. Să mergem mai departe. Nu numai
că trebuie descīlcită ordinea sintactică a terţinei, dar
una şi aceeaşi terţină, la nivelul semantic de data aceasta
(căci īnainte ne-am referit la nivelul sintactic) suprapune mai multe
sensuri, mai multe semnificaţii. Această suprapunere nu este
cazuală, īntīmplătoare. Dante ne-o spune īn lucrarea sa Convivio
(Ospăţul), pe urmele sfīntului Toma dAquino, atunci cīnd
se referă la textul Bibliei. Unul şi acelaşi pasaj poate fi
citit din cel puţin patru puncte de vedere diferite: literal,
alegoric, moral şi anagogic. Sensul literal se
găseşte la suprafaţa textului, e povestea pe care poetul, īn cuvinte, o
pune la dispoziţia cititorului. Sensul alegoric se ascunde sub aparenţele de la
suprafaţa poveştii, e frumoasa minciună de care se
slujeşte artistul. Sensul moral ne transmite īnvăţăturile
de natură general-umană. Sensul anagogic sau suprasensul se referă
la anticiparea simbolică a vieţii de apoi, la mesajul profetic al
fericirii viitoare. Iată cum orice pasaj biblic, potrivit lui Dante,
trebuie să cuprindă aceste patru straturi de comprehensiune. Dar
Dante voia să creeze o nouă Biblie, aşa īncīt n-o să ne
mirăm să găsim o serie īntreagă de sensuri suprapuse, īn
aceeaşi terţină. Putem citi versurile din punct de vedere
literal (şi atunci urmărim firul epic al poveştii pe care ne-o
deapănă), dar şi din punct de vedere istoric (şi atunci
trebuie să refacem povestea personajului la care se referă acea determinată
terţină), dar şi din punct de vedere moral (ce anume
īnvăţătură ne transmite autorul, de care anume păcat
ne īnvaţă să ne ferim sau spre ce anume virtute ne īndeamnă
să ne īndreptăm), din punct de vedere anagogic (al virtuţilor
sacre cuprinse sau evocate prin intermediul textului). O.P.: După părerea ta,
astăzi poezia a pierdut din complexitatea pe care concepţia lui Dante
o etalează? L.A.:
Fără īndoială. Īn primul rīnd s-a pierdut această
centralitate intangibilă a sacralităţii din cadrul poeziei.
Mesajul sacru era monopolul Evului Mediu. De la Renaştere īncoace
sacralitatea a alunecat tot mai mult spre figura unui
deus otiosus, care mai ales īn cultură, treptat, a fost
diminuat. O.P.: Părerea mea e că
găseşti totuşi, de pildă, un Hölderlin care să
recupereze acest sens. Sau mai aproape de noi, procedează īn mod similar
chiar o poezie aparent ermetică, precum aceea a lui Ezra Pound. Care nu
īntīmplător a fost profund ataşat Italiei, pīnă a deveni īn
ochii unei majorităţi, la momentul respectiv, īn finalul
războiului, un odios duşman, īntrucīt el sprijinise īn felul său
regimul lui Mussolini. L.A.: Da. E
adevărat. Şi-a atras chiar fulgerele americanilor. O.P.: L-au īnchis īn cuşcă
şi l-au scuipat zile īn şir, dacă bine īmi amintesc. L.A.: Şi
Louis-Ferdinand Céline a avut parte de o ploaie de roşii stricate şi
ouă clocite care l-au demoralizat complet. O.P.: Īnsă eu atrăgeam
atenţia asupra acelor Cantos,
cum şi le intitulează Pound, īn care mi s-a părut că
īntrezăresc, dincolo de aluviunile culturale cele mai diverse (ideograme
chinezeşti, Orient, Grecia Antică, Italia Evului Mediu, poezie
provensală), se găseşte ceva din atmosfera aurorală a
poetului inspirat de zei, pe care Heidegger īl celebrează īn persoana lui
Hölderlin, atunci cīnd īl ia ca reper īn excursurile lui filosofice. L.A.: Problema
nu este legată de referinţele intertextuale generice ale poeziei, pe
ansamblu, care trimite īn mai multe direcţii. E vorba efectiv de nivelul
micro, al unei terţine, care trimite suprapus la mai multe straturi de
semnificaţie. Aşa ceva nu ştiu dacă mai poate fi găsit
īn altă parte decīt īn Biblie şi īn
Divina Comedie. Sau eu, cel puţin, n-am mai īntīlnit. Nu e
vorba aşadar de mize intertextuale globale, la dimensiunile īntregului
text, cīt de cele situate la nivelul fiecărui cīnt, al fiecărei
terţine sau chiar al cuvīntului. Totul e construit īn mod deliberat astfel
īncīt să includă plurisemantismul. Dacă vom corobora aceasta,
din punct de vedere sintactic, cu structura de tip
puzzle, adăugăm apoi bagajul de informaţii despre
antichitate, filosofie, istorie, mentalităţi şi comportament
public, infracţiuni şi pedepse, istoria şi doctrina Bisericii
etc. etc., toate datele care vin şi se īntīlnesc īn poemul dantesc ei
bine, īi este absolut imposibil unui cititor de rīnd să le
urmărească pe toate! Şi atunci problema este: cui i se
adresează Dante?! Păi tuturor! Textul se deschide ca un evantai. Cei
care se apropie cu o abordare elementară vor savura nivelul literal şi
se vor bucura de povestea īn sine. Cei care au anumite lecturi pe linia
istoriei Italiei din Duecento şi Trecento, sau a ereziilor, a
frămīntărilor sociale medievale, vor gusta aceste aspecte. Cine, de
pildă, e familiarizat cu filosofia Sfīntului Toma dAquino şi vrea să
o regăsească, sau să cerceteze influenţele apăsate ale
lui Virgiliu şi ale Eneidei īn Divina Comedie, va putea să
examineze latura de expert clasicist a lui Dante. A făcut asta, de
pildă, Niccolņ Tommaseo pe care l-am mai amintit. Īn comentariul său
din secolul al XIX-lea, a insistat tocmai pe latura respectivă, pe amplele
cunoştinţe danteşti referitoare la literatura clasică latină
şi la filosofia tomistă. Iată că Dante poate fi apreciat la diverse
niveluri. Dar oricīt ai fi de expert, n-ai cum să stăpīneşti
totul! Dacă te năpusteşti să-l citeşti pe
nerăsuflate, ca un mare naiv, fiind foarte orgolios de propriile tale
capacităţi şi lecturi şi competenţe intelectuale te
vei rătăci! Ca atare, se citeşte o terţină, se merge
la subsol, se citeşte comentariul care descifrează sensurile, iar
apoi se revine la textul iniţial. Plus că şi comentariile pot fi
structurate extrem de diferit. Putem avea unul de natură epică,
literală, īn care efectiv ni se repovesteşte īn proză
conţinutul versului. E foarte util aşa ceva! O primă abordare.
Nici nu putem merge īnainte fără asta. Dar există comentarii de
natură istorică, sau filologică, sau filosofică etc. etc. O.P.: Depinde cine le face. L.A.: Sigur
că da. O.P.: Dacă nu cumva e kyr
Simpliţian. L.A.: Nu, kyr
Simpliţian n-are ce căuta aici. Nu sīntem la nivel de parodie. Putem
avea, ce-i drept, şi parodie inteligentă la Divina Comedie, dar
pentru aceasta trebuie să cunoaştem
mai īntīi foarte bine textul iniţial. De pildă George Topārceanu are
nişte parodii extrem de amuzante, legate tocmai de cīnturile I şi III
ale Infernului. Dante şi
Virgiliu sīnt transpuşi īn personaje caricaturale: poetul romān vede o
umbră cu profil de babă,
nimeni altul decīt confratele său florentin, care cu greu se
īnduplecă, după reproşuri savuroase, să-l īndrume spre
lumea cealaltă. Ajunşi la poarta Infernului, cei doi trag o
sperietură zdravănă, la unison, nu īndrăznesc să intre
şi se zgīiesc īnăuntru pe rīnd, printr-o crăpătură. O.P.: Mă gīndeam că poate
chiar Budai-Deleanu a luat drept model, cīnd şi-a compus subsolurile
pentru a-şi completa opera, o asemenea tradiţie. L.A.: Poate fi
o ipoteză. Dar la o ediţie din Dante, notele de subsol sīnt de o
seriozitate atroce. Lui Tommaseo i-au luat, repet, 40 de ani de muncă
asiduă. O.P.: Aşadar socoteşti
că, fără acest aparat critic, Dante e de necitit? Sau de
neīnţeles? L.A.: Mergem
mai departe. Nu numai că ai nevoie de aparatul critic. Dar alte volume, de
obicei, se citesc pe cont propriu. Omul īşi ia cartea, se retrage īntr-un
colţ şi stă de vorbă cu autorul, pe cale ideală.
Acest lucru nu se īntīmplă īnsă cu Divina Comedie, tocmai datorită
complexităţii sale,
a īncifrării şi a suprapunerilor ameţitoare şi fascinante
de sensuri. Ca atare nu este o carte ca şi celelalte, pentru că
dacă o citeşti pe cont propriu, nu ajungi foarte departe. Te
plictiseşti, te enervezi şi o arunci din mīini. Nu poţi să
te descurci. Īţi trebuie o călăuză. Aşa cum Dante a
fost condus de Virgiliu pe drumul său, tot astfel şi cititorul de
azi sau de mīine are nevoie de o călăuză. Acest lucru l-a
īnţeles perfect Boccaccio, care a inaugurat disciplina despre care vorbim
acum: Lectura Dantis (Lectura lui
Dante). Īn ce consta ea? Prozatorul a īnceput să explice īn public
Divina Comedie, la īnsărcinarea
Municipalităţii Florenţei, care voia īntr-un anumit fel să
se revanşeze faţă de Dante, pe care īl exilase şi
căruia īi provocase enorme amărăciuni de-a lungul
existenţei sale frămīntate. O formă de reparaţie a fost
aceasta, de a-l plăti pe Boccaccio să facă lecturi cu voce tare
din Dante. Şi atunci duminica, la sfīrşitul slujbei din
biserică, Boccaccio ieşea īn faţa credincioşilor şi
citea terţina, se oprea şi le-o explica. Nel mezzo del cammin di nostra vita (La jumătatea drumului vieţii
noastre / m-am pomenit īntr-o pădure īntunecată / fiindcă drumul
cel drept era rătăcit.) Aici autorul se referă la mezzo del
cammin di nostra vita. Cum adică la jumătatea drumului vieţii
noastre? Ce īnseamnă aceasta oare? O.P.: Viaţa noastră e
văzută ca un drum. O cale pe care avansăm. Şi īncepea
dialogul sau poate monologul pentru uzul celor care ascultau. L.A.: Ăsta
este sensul de suprafaţă. Dar dacă ne gīndim la Biblie, care
spune că Anii vieţii noastre
se ridică la şaptezeci de ani (Psalmi, 90, 10)
Iar Dante nu
zice la jumătatea vieţii
mele, ci a vieţii noastre. Se referă la viaţa generică
a unui om. Jumătatea lui 70 este 35. Dacă Dante s-a născut īn
1265, īnseamnă că drumul său s-a petrecut īn 1300. Iată
cum, deja dincolo de primul sens, intrăm la probleme de natură
biografică, intertextuală (trebuie să mergi pīnă la Biblie
pentru a decripta analogia) etc. Dar putem ţine seama şi de elementele
de natură istorică: la 1300 s-a organizat primul mare pelerinaj
jubiliar. Papa Bonifaciu al VIII-lea a decretat absolvirea de păcate
pentru toţi cei ce vor porni la drum spre Roma, pentru a regăsi
adevărata credinţă. Unii pornesc la drum spre Roma
geografică, alţii, ca Dante, fac pelerinajul spre Roma
simbolică, a tărīmului de dincolo
Dar călătoria spre
descoperirea Paradisului echivalează cu fuga din faţa păcatului
(lectură morală), o regăsire a graţiei lui Dumnezeu
(lectură anagogică). Expediţia debutează
la jumătatea drumului vieţii,
adică īn punctul maximei maturităţi şi abilităţi
personale, la zenitul existenţei (lectură alegorică) etc. etc. O.P.: Nu crezi că Biserica ar
putea face, cu folos, şi acum asemenea lecturi? Chiar şi īn Romānia. L.A.: Īţi
mărturisesc că eu am propus postului clujean de radio ecleziastic
Renaşterea un ciclu de emisiuni intitulate Lectura Dantis, īn care
să iau poemul dantesc şi să-l descifrez. Cred că ceea ce Boccaccio
a făcut īn Evul Mediu la biserică, eu aş fi putut face la un post de
radio creştin, īntr-o accepţiune desigur ecumenică a lecturii. O.P.: Poate s-a temut lumea de o
perspectivă prea catolică. L.A.: Din
păcate n-a fost să fie pīnă īn acest moment. Ar fi fost un lucru
extrem de interesant. Să mergem īnsă mai departe:
m-am pomenit īntr-o pădure
īntunecată. Observăm că se face trecerea de la persoana I
plural (viaţa noastră) la
persoana I singular (m-am pomenit).
Cine vorbeşte aici? Eul liric? Naratarul? Naratorul? Autorul? Ambiguitate
Şi cum adică m-am pomenit? Protagonistul se află cu
adevărat īntr-o pădure (nivel literal de comprehensiune)?
Protagonistul īşi īnchipuie că se află īntr-o pădure (nivel
imaginar de comprehensiune)? Protagonistul visează că se află
īntr-o pădure (nivel oniric de comprehensiune)? Nu ştim
Dar ce este
această pădure
īntunecată? E pădurea cu adevărat, la nivel
literal, adică văd un
individ care umblă printr-o pădure. Ori este pădurea
păcatului. Şi atunci Dante ne spune că la jumătatea
vieţii a fost cuprins de păcate, īncīt calea cea dreaptă era
rătăcită (la diritta via
era smarrita). Şi atunci autorul ne exprimă şovăielile
sale din domeniul credinţei. Iată cum ne desprindem īncet din
domeniul unei experienţe strict personale, către o trăire
general-umană. Dar pīnă cīnd nu există cineva care să te
avertizeze īn legătură cu sensurile suprapuse, să citească
terţina, să pună cuvintele īn ordinea lor firească, să
le expliciteze celorlalţi şi după aceea eventual să reia
terţina, de data aceasta cu alţi ochi, astfel īncīt să se
perceapă, la a doua lectură, măcar o parte din sensurile
ascunse, nu se atinge plăcerea lecturii individuale.
Divina Comedie trebuie citită, īntīi de toate, īn public.
Iată o nouă trăsătură fascinantă a
cărţii: spre deosebire de toate celelalte volume scrise īn
civilizaţia omenească, parcurse īn intimitatea propriului intelect, care
vine īn contact cu intelectul celui ce a aşternut cuvintele pe hīrtie,
Divina Comedie trebuie gustată īn
public, propusă de un cititor avizat, care le deschide ochii şi mintea
celor care īl ascultă. Asta se cheamă
Lectura Dantis. Ea se practică īncepīnd cu Boccaccio, din
Trecento, pīnă īn zilele noastre, peste tot unde sīnt catedre de limba
şi literatura italiană. Există chiar o tradiţie
consolidată: de-a lungul săptămīnii, ziua de vineri e de obicei
dedicată acestei lecturi cu voce tare, īn faţa unui public cīt de cīt
avizat, italienist, care doreşte să cunoască, să se bucure
de textul literar. Inclusiv prin aceasta, Divina
Comedie este o replică la Biblie. Tot aşa cum Biblia este
citită cu voce tare, de preot, la biserică, iar apoi e
īnsoţită de predica explicativă,
Divina Comedie este astăzi, pīnă la un punct, o Biblie
laică. Este acea scriere care, la şcoală, la Universitate, este
citită, recitată, explicată, īn faţa publicului căruia
i se deschid ochii asupra sensurilor ascunse, īn funcţie de
competenţele persoanei care conduce acest curs, această
disciplină specifică. Īn fine, iată īncă o
trăsătură care face special poemul lui Dante. Un volum banal īl
citim o singură dată. Aflăm nişte lucruri de acolo. Cartea
ne place sau nu. O terminăm. Poate o mai recitim o dată peste cinci
ani. Ne va plăcea mai puţin, pentru că lucrurile ne sīnt deja
cunoscute. Peste şapte ani, cīnd o recitim a treia oară,
plăcerea este cu siguranţă şi mai mică. Se merge īn
descreştere, de obicei, īn privinţa unei cărţi literare. Īn
privinţa lui Dante, drumul este exact invers: la prima lectură
nu-ţi place, este groaznic de greu, ai nevoie de un specialist care să
te ajute, trebuie să te opreşti la fiecare terţină, să
cobori la subsol, să te-ntorci, să reiei aceeaşi
terţină, să treci la următoarea, apoi să revii la
primele două: tot timpul se produce această mişcare
circulară, nu se merge de la stīnga la dreapta, lectura nu īnaintează
linear. Şi nu poţi citi mai mult de două-trei pagini,
datorită extraordinarei sale densităţi. A doua oară
după ce ai parcurs iniţial drumul accesul īţi este ceva mai
uşor. A treia oară nu mai trebuie să cobori la subsol, pentru
că deja anumite sensuri īţi sīnt cunoscute. A patra şi a cincea
oară depăşeşti problema sensurilor şi īncepi să
guşti latura lirică, frumuseţea efectivă de la
suprafaţă. (Pentru că nu poţi aprecia ceva īn
necunoştinţă de cauză. Mai īntīi trebuie să
īnţelegi pentru ca, abia după aceea, să poţi savura.)
Iată de ce eu susţin cu toată puterea că
Divina Comedie īncepe să placă
abia de la a şasea, a şaptea lectură īncolo. Nu mai vorbesc de
marii fanatici, sau marii admiratori care
O.P.:
o
citesc permanent
L.A.:
care
chiar recită din memorie pasaje ample, cum a fost cazul lui George
Coşbuc. Ştia nenumărate terţine pe dinafară. Sau G.
Călinescu şi atīţia alţii, care se duelau īn versuri. O.P.: Sau cazul tău! Cīte
ştii? L.A.: Şi
aceasta este o experienţă interesantă, mai degrabă de
natură personală. Am fost spitalizat, acum cīţiva ani, cu o
problemă destul de complicată şi dureroasă. Īntrucīt īmi
formasem această deprindere de a sta nopţile şi de a citi, īn
spital n-am avut posibilitatea respectivă. Eram īntr-un salon comun, unde
se dădea stingerea pe la ora 10. Ceilalţi nu puteau fi de acord
să ţin lumina aprinsă. Pe de altă parte, fiind deja
obişnuit cu starea nocturnă de trezie, simţeam că
īnnebunesc stīnd degeaba pe īntuneric, cu ochii căscaţi. Atunci, din
plictiseală, dar şi din iritare pentru situaţia care mă
constrīngea la inactivitate intelectuală, am īnceput să-mi repet īn
gīnd versurile Divinei Comedii. La un
moment dat, īntrucīt le mai greşeam, mi-a venit ambiţia de a
īnvăţa pe dinafară cīte versuri voi reuşi. Am luat un caiet
şi, pe īntuneric, scriam pasajele, iar a doua zi, pe lumină, comparam
cu textul pe care īl aveam īn geantă şi corectam acolo unde se mai
strecurau mici greşeli de memorie. Astfel īncīt, după aproape trei
săptămīni, am reuşit să īnvăţ fluent īntregul
cīnt I al Infernului, dar şi
fragmente mai expresive din cīnturile III şi V. Din fericire pentru mine
şi din păcate pentru Dante, spitalizarea mea s-a īncheiat după
acele pasaje
O.P.: Dar īnţeleg că
spitalizarea ţi-a prilejuit īnvăţarea unor cīnturi din
Infern. Nu te-ai gīndit să
īnveţi şi pasaje din Paradis? L.A.: Nu. Infernul este partea pe
care, estetic, o apreciez cel mai mult. O.P.: Vreau să spun ceva legat
de lucrurile extrem de interesante pe care le-ai arătat pīnă īn acest
moment īn legătură cu Lectura
Dantis. Ele īmi īntăresc convingerea că Dante aparţine
totuşi fundamental şi pīnă īn ultimul său orizont
Evului Mediu care, sub raportul relaţiei cu cartea, era prin
excelenţă o civilizaţie a oralităţii. Lecturile
făcute īn public, care pīnă azi merg īnainte tot aşa, evocă
inclusiv atunci cīnd la bază stă un manuscris performanţele
unui personaj central care era trubadurul sau truverul. El se īnconjura de
oameni, cīnta, recita, se oprea, comenta īn proză, primea răspunsuri
sau era īngīnat. Era o coparticipare. Mă gīndesc că destinul poeziei
danteşti, din acest punct de vedere, se apropie de o nouă
rotocoală a spiralei istorice, pentru că după ce am trecut
printr-o perioadă Gutenberg, a tiparului de masă, răspīndit īn mulţimi
şi devenit accesibil, astăzi, cu internetul, cu televiziunea, cu
radioul la care voiai să faci apel pe bună dreptate şi poate
chiar şi instinctiv, Dante poate intra īntr-o nouă epocă a
oralităţii. Cred că e un destin care nu s-a īncheiat. El spune ceva
esenţial despre această poezie, despre autonomia terţinelor,
despre periegheza textuală: a īnălţa privirea la text, a coborī
īn subsol, a īndepărta treptat petală cu petală, pentru a ajunge
la un miez mai adīnc, lucrurile acestea īmi evocă un destin extrem de
interesant. Nu m-ar mira ca īn multe ţări să existe deja CD-uri
cu īnregistrări Dante. Ar fi interesant de aflat asta. L.A.: Da. Ele
există fără īndoială. Am şi eu un CD cu o recitare
celebră. Am de asemeni o impozantă colecţie de casete audio cu
lecturi danteşti. Există oameni specializaţi īn
Lectura Dantis, de pildă un
Vittorio Sermonti, care mizează pe declamarea versurilor, insistīnd pe
rezonanţa lor artistică, pe impactul lor, şi nu atīt pe oprirea
după fiecare terţină, explicitarea etc. O.P.: Cum se recită? L.A.: La fel ca
orice poezie: se declamă. Avem de asemeni un şir de imagini
impresionante pe internet, de pildă, cu acelaşi Vittorio Sermonti
făcīnd Lectura Dantis īn
faţa Papei Ioan Paul al II-lea, la Vatican. Dar acolo exista o altă
finalitate, probabil artistică, a impactului sonor al versurilor, şi
nu aceea pedagogică, pe care o desfăşura odinioară Marian
Papahagi şi pe care o realizez eu de cincisprezece ani īncoace cu elevii mei.
Lectura Dantis: ne oprim după
fiecare terţină citită īn italiană, o traducem īn
romānă (desigur īn proză şi insistīnd pe semnificaţii), iar
apoi īncercăm īmpreună să comentăm, pas cu pas, fiecare
pasaj īn parte, atīt cīt ne permite timpul pe care-l avem la dispoziţie. O.P.: Ani de zile am făcut
acelaşi lucru cu cronicile romāneşti. Cu cronica atribuită
īndeobşte lui Grigore Ureche şi despre care eu, īmpreună cu
alţi cīţiva cercetători, cred(em) că ar fi mai degrabă
compilaţia lui Simion Dascălul. Se pierde ceva la o lectură
solitară şi superficială. Īntr-adevăr straturile se pot
dezghioca mai uşor īmpreună, cu voce tare, īntr-un grup
alcătuit, de preferinţă, dintr-un număr mai mic de oameni.
Dar după acest lung şi de altfel binevenit ocol, aş reveni la
tentativa de traducere a lui Marian Papahagi, despre care aflu acum că se
īntemeia de fapt pe o mai veche vocaţie exercitată īn cadrul
cursurilor. L.A.: Sigur
că da. El a făcut Lectura
Dantis timp de vreo 20 de ani, la catedra de italiană a
Facultăţii de Litere din Cluj. Era un fermecător şi avizat
specialist īn Dante, pe care l-a explicat multor tineri italienişti
O.P.: Dintre ei, īn afară de
tine, mai vorbeşte cineva despre Dante astăzi? L.A.: Eu īnsumi
mă consider unul dintre iniţiaţii īn opera dantescă de
către Marian Papahagi. Īn ciuda diferendelor majore pe care le-am avut
ulterior cu el şi a intervenţiilor mele din presă, unde am adus
la suprafaţă fapte reprobabile şi trăsături de
caracter regretabile ale fostului meu profesor, nu-mi ascund totodată
recunoştinţa pentru că mi-a deschis calea īn această direcţie
fecundă
O.P.: Mai sīnt colegi ai tăi īn
Romānia care discută azi despre Dante sau fac astfel de lecturi la
clasă? L.A.: N-aş
putea preciza. Ştiu īnsă că recent s-a publicat la Iaşi cartea lui
Dragoş Cojocaru, Natura īn Divina
Comedie. Studiu istoric şi comparativ, o avizată teză de
doctorat īn domeniu. O.P.: Dar atunci, revenind la
traducere, crezi că ceea ce-a rămas din tentativa lui Papahagi este
de fapt o depunere finală, ori s-a petrecut de-a lungul anilor? L.A.: Este o
sedimentare succesivă. El o mărturiseşte īn scris: traducīnd
şi comentīnd cu studenţii de-a lungul anilor, s-a gīndit să dea
o variantă a Divinei Comedii.
Traducerea lui se bazează, cum spuneam, pe o cunoaştere profundă
şi nuanţată a īntregului poem, pe care l-a frecventat timp de
zeci de ani. Perioadei medievale i-a īnchinat chiar o teză de doctorat.
Problema cu Papahagi este că el nu e poet, poate fi orice altceva. A fost
un erudit, fără īndoială. Sīnt de citit cu maxim interes notele
explicative pe care le dă versurilor danteşti. Dar terţinele
īnseşi, traduse de el, sīnt oarecum seci şi lipsite de poeticitate:
profesorul insistă pe aspectele semantice şi mai puţin pe cele
lirice. Este interesant felul īn care un traducător īşi transpune
personalitatea intelectuală īn propria muncă. Tot aşa cum
varianta Etei Boeriu este preponderent lirică, pe de altă parte, cele
zece cīnturi din o sută pe care le-a tradus Marian Papahagi sīnt
preponderent ştiinţifice, savante. Iată şi un detaliu bizar
pe acest subiect. Īn anii aceia pe care majoritatea concetăţenilor
noştri i-au uitat, dar noi, dacă mai facem o tresărire de
memorie, li-i putem readuce cu groază sub ochi īn anii 80 era frig īn
case, se lua curentul, se stătea la coadă la alimente, era o penurie
crīncenă. Una din lipsurile care īnsoţeau criza generală se
referea şi la problema benzinei. Orice proprietar de maşină avea
dreptul lunar la 10 litri. Īn plus (unii poate mai ţin minte, iar
dacă nu, le-o amintim noi), la sfīrşitul săptămīnii se
circula tot alternativ. O dată umblau maşinile avīnd număr cu
soţ, altădată maşinile cu număr fără
soţ, de asemeni din raţiuni de economie. Se vopsiseră īn galben
numerele de īnmatriculare ale maşinilor de instituţii şi
aşa mai departe. Eram īn faza paranoică a comunismului, economia era
īn pragul imploziei. O.P.: Automobilismul īn orice caz
suferea. L.A.: Da,
automobilismul era pe dric! Dar nici după acele interdicţii
succesive, benzina tot nu se găsea. Se făceau cozi apocaliptice. De
multe ori şoferii rămīneau īn pană şi īşi īmpingeau
maşina pīnă la benzinărie, de cu seară. Stăteau la
coadă pīnă a doua zi dimineaţa, pentru a-şi cumpăra
cei 10 litri. (Le reamintesc aceste episoade idilice tuturor nostalgicilor
comunismului de la noi din ţară.
Totodată le aduc la cunoştinţă aceste minunate
realizări ale societăţii progresiste tuturor admiratorilor
Partidului Comunist Italian, urmaşi ai tovarăşului Palmiro
Togliatti, ciracul Moscovei, precum şi neobositului tovarăş
Fausto Bertinotti, şeful de azi al mişcării Rifondazione
Comunista.) O.P.: Īn orice caz, ei ţi-ar
putea răspunde cu uşurinţă că Ceauşescu nu are
de-a face cu asta, totul putīnd fi un efect al crizei mondiale de combustibil. L.A.: Da, dar
criza mondială de combustibil nu i-a determinat pe comuniştii
italieni să-şi căruţeze maşina de cu seară
şi să stea pīnă dimineaţa la benzinărie. Numai
comunismul romānesc a realizat asta. Comuniştii italieni, aflaţi īn
eternă opoziţie, īşi făceau senini plinul şi īnjurau
printre dinţi ravagiile mondiale ale capitalismului imperialist
Ei bine,
revenind la subiectul nostru, īn contextul īn care Marian Papahagi stătea
la coadă īn maşină, īn anii 80, de-a lungul nopţii, ca
să-şi cumpere cei 10 litri, īşi recita īn minte versurile
şi număra pe degete endecasilabii danteşti, ca să-i
iasă măsura. O.P.: Ajung la concluzia că
i-au folosit cozile! L.A.: Statul la
coadă la benzină i-a alimentat şi traducerile din Dante.
Aşa cum eu la spital am rămas numai cīt să īnvăţ
cīntul I, pentru Marian Papahagi ca să folosesc o glumă cinică
probabil comunismul s-a terminat prea repede, fiindcă a reuşit
să traducă doar 10% din Divina Comedie. O.P.: Mi se impune o īntrebare
suplimentară. Avem īn limba romānă prelucrări pentru tineret din
Divina Comedie, aşa cum
există după Iliada sau Odiseea? Ştiu că E.
Lovinescu s-a ocupat de Odiseea,
a transpus-o, poate chiar a rezumat-o sub formă de proză alertă.
Există aşa ceva? L.A.: Īn Italia
există. Acolo găsim obiceiul de a se transpune īn proză şi
a se repovesti īntregul fir epic al poemului, mai ales īn manualele
şcolare. Dar e vorba de o falsificare a capodoperei, care sfīrşeşte
redusă doar la epicitatea sa. Vorbeam adineaori despre unicitatea
Divinei Comedii: ea trebuie citită
nu de la stīnga la dreapta, ci īn mod circular; ea trebuie citită nu de
unul singur, ci īn public; ea trebuie citită nu o singură dată,
ci īn mod repetat. O altă trăsătură este legată de
specificitatea sa prin raportare la genurile literare. Le cunoaştem pe
cele trei: epic, liric şi dramatic. Epicul se exprimă īn proză,
are personaje şi fir al acţiunii. Liricul se regăseşte īn
poezie, are versuri, rimă şi figuri de stil. Dramaticul se petrece la
scenă deschisă şi presupune dezbaterea intensă,
frămīntată, a unor situaţii-limită. Problema e cum anume
este Divina Comedie: epică,
lirică sau dramatică? Ei bine, ea este sinteza tuturor celor trei
genuri la un loc! E epică pentru că are cel puţin trei personaje
principale: Dante-protagonist, Virgiliu-călăuză şi
Beatrice-călăuză. Are chiar o complexitate epică,
naratologică: există un personaj Dante, dar există un narator
Dante, dar există o prezenţă reală, istoric dovedită:
Dante ca persoană. Iată o interesantă proiecţie īn
oglindă, ca ilustrare a complexităţii construcţiei epice. Divina Comedie este lirică pentru
că e dispusă īn versuri. Fiecare vers are 11 silabe. E dispusă
pe terţine (grupuri de trei versuri). Are
terza rima (adică trei versuri care rimează). Ar fi poate
interesant să explicăm succint ce īnseamnă această
particularitate de versificaţie. Iată cīteva pasaje din deschiderea
poemului, cărora le-am scos īn evidenţă cuvintele finalului de
vers, pentru a urmări mai uşor īmpreună felul īn care se
instituie la terza rima: Nel mezzo del
cammin di nostra vita
mi ritrovai per una selva oscura, ché la diritta via era smarrita. Ahi quanto a dir qual era č cosa
dura esta selva selvaggia e aspra e forte che nel pensier rinova la paura! Tantč amara che poco č pił morte; ma per trattar del ben chi vi trovai, dirņ de laltre cose chi vho scorte. Io non so ben ridir comi
vintrai, tantera pien di sonno a quel punto che la verace via abbandonai. Ma poi chi fui al pič dun colle
giunto, lą dove terminava quella valle che mavea di paura il cor compunto, guardai in alto e vidi le sue
spalle vestite gią de raggi del pianeta che mena dritto altrui per ogne calle. Allor fu la paura un poco queta, che nel lago del cor mera durata la notte chi passai con tanta pieta. Cīntul debutează cu rima din
versurile 1 şi 3: vita smarrita.
Facem pasul īnapoi şi preluăm din versul anterior rima, care continuă īn
versurile 2, 4, 6: oscura dura paura. Facem pasul īnapoi şi
preluăm din versul anterior rima, care continuă īn versurile 5, 7, 9:
forte morte scorte. Facem pasul īnapoi şi preluăm din
versul anterior rima, care continuă īn versurile 8, 10, 12:
trovai intrai abbandonai. Facem pasul īnapoi şi preluăm
din versul anterior rima, care continuă īn versurile 11, 13, 15:
punto giunto compunto. Facem pasul īnapoi şi preluăm din
versul anterior rima, care continuă īn versurile 14, 16, 18:
valle spalle calle. Facem pasul īnapoi şi preluăm din
versul anterior rima, care continuă īn versurile 17, 19, 21:
pianeta queta pieta. Şi tot aşa mai departe, pīnă la
finalul cīntului. Iar apoi pīnă la finalul Infernului. Iar apoi pīnă
la finalul Divinei Comedii
Toate versurile se leagă după
această reţetă: iată ce īnseamnă la terza rima. O.P.: Ăsta e un dans, īntr-un
anume sens. L.A.: Este o
īmpletire succesivă, care se perpetuează la infinit. O.P.: Mie īmi evocă nişte
mişcări de dans. Poate chiar un menuet. L.A.: Da. Pe
urmă fiecare vers are aceeaşi lungime:
Nel-mez-zo-del-cam-min-di-no-stra-vi-ta.
11 silabe. Mi-ri-tro-vai-per-u-na-sel-vao-scu-ra.
11 silabe. Oricare vers, īn orice pasaj al poemului, se include īn limita
endecasilabului. Un cīnt conţine peste 120 de versuri. De īnmulţit
aceste versuri cu 100 de cīnturi, care dau un total de 14230 versuri. Aceasta
este construcţia care merge īnainte la infinit, după nişte
criterii de fier, de la care Dante nu se abate niciodată. O.P.: Cum ies 100 de cīnturi,
dacă avem cīte 33 īn Infern, Purgatoriu şi Paradis? L.A.: Li se
adaugă de asemeni cīntul īntīi, introductiv, care reprezintă calea de
acces. Dar autorul avea nevoie de acest 33, pentru că este cifra
divină 3 (perfecţiunea Sfintei Treimi) multiplicată: 33. Trei
ţinuturi: Infern, Purgatoriu, Paradis. Există de asemeni un joc pe
simbolistica cifrelor, foarte complex, pe care l-a studiat cu
pertinenţă Ernst Robert Curtius: Minunata
armonie a compoziţiei numerice cum o aflăm la Dante reprezintă
īncheierea şi apogeul unei evoluţii īndelungate. De la eneadele din
Vita Nuova, Dante a trecut la
construcţia artistică a Comediei
Divine: 1 + 33 + 33 + 33 = 100 de cīnturi care īl conduc pe cititor prin 3
lumi, ultima din ele cuprinzīnd 10 ceruri. Triadele şi decadele se
īmpletesc dīnd naştere unităţii perfecte. Aici, numărul nu
mai e doar un schelet exterior, ci simbolul ordinei (ordo) cosmice. O.P.: Evul
Mediu latin, dar nu numai el, ci şi Evul Mediu iudaic şi acela arab
aveau această preocupare de a descifra lumea prin intermediul numerelor.
Aşadar căutau armoniile şi la acest nivel. L.A.: Da.
Revenind la discuţia noastră, inclusiv din punct de vedere dramatic
este nu mai puţin complexă Divina
Comedie. Există pasaje īn care Dante (ca personaj) leşină,
pentru că nu mai suportă dramatismul īmpins la extrem. Sīnt
situaţii de atrocitate unică īn paginile literaturii universale. Ca
atare Divina Comedie este īn
egală măsură epică, lirică şi dramatică. Te
īntreb eu cum s-ar putea face un film după
Divina Comedie? S-ar privilegia doar latura epică, eventual
Cum s-ar face o piesă de teatru? Cum s-ar face o adaptare pentru copii la
vīrsta şcolară? Doar cioplind, tăind, simplificīnd şi
trădīnd. Nu cred că acest gest este meritat de Dante şi
capodopera sa. Poate că e mai bine să īnfruntăm
hăţişul, să luăm īn piept greutatea, sau să
ridicăm īn spinare rucsacul. Să urcăm pe munte, alături de
el, īn loc să-l coborīm pe el la nivelul cīmpiei şi să-l
transformăm īntr-o lectură agreabilă, duminicală, pentru
cei leneşi. Dante nu este pentru oamenii comozi, el este pentru oamenii
harnici, pentru cei īmpinşi de curiozitate, pentru cei citiţi. Are nevoie,
īntr-adevăr, de intermediari, īn şedinţele de
Lectura Dantis, pentru a fi comentat,
dar nu are nevoie de o vulgarizare, de o castrare care ar reprezenta un
sacrilegiu. O.P.: Aş pleda totuşi
pentru o vulgarizare īn sensul bun al cuvīntului. Eu cred că s-ar putea
găsi un Dante pentru uzul copiilor. Fie el şi parţial
simplificat, īn orice caz ferind copiii de marile atrocităţi ale
detaliului dantesc. (E de altfel ciudat că, atunci cīnd zici dantesc,
pari să te gīndeşti prin excelenţă la
Infern.) Tot aşa cum eu l-am cunoscut pe primul Dante prin intermediul
lui Gustave Doré, prin faimoasele şi halucinantele lui reprezentări
grafice tot aşa mi-aş imagina cu uşurinţă un Dante
īn benzi desenate. Poate el chiar există şi eu nu ştiu. Sigur,
fără a face rabat de la calitatea desenului. Cred că sīnt multe
căi de a atrage copiii, tinerii şi chiar oamenii adulţi (care
altfel ignoră total existenţa unor asemenea capodopere) īnspre marile
realizări ale spiritului. Merită să nu le subestimăm. De
altfel cred că exact asta facem şi noi acum. L.A.: Să
ne amintim una din primele scene ale filmului
Ginger şi Fred, īn regia lui Federico Fellini. Luīndu-se īn
derīdere superproducţiile hollywoodiene, ni se povesteşte
reīntīlnirea, la bătrīneţe, a doi balerini obosiţi (interpretaţi
de Giulietta Masina şi Marcello Mastroianni), care reprezintă de fapt
doar imitaţii ale starurilor americane. Īn primele momente īn contextul
exploziei de clipuri publicitare, agresiuni cu lumini, extravaganţe
şi numeroase ciudăţenii ale lumii delirante , īn microbuzul cu
care bătrīneii sīnt preluaţi de la aeroport spre a fi duşi la
scurta lor exhibiţie, īn monitor se proiectează un teatru de
marionete cu Divina Commedia.
Două păpuşi se ciondănesc şi īşi trag pumni īn
cap. Una se răţoieşte la cealaltă şi zbiară
piţigăiat: Nel mezzo del cammin di nostra vita, mi ritrovai per una
selva oscura. Iată-l pe Dante preluat parodic, burlesc şi asimilat deja
īn mod banalizat la cultura Italiei contemporane, īn contexte batjocoritor-derizorii. O.P.:
Dă-mi voie să-ţi răspund cu un exemplu similar, de data
aceasta cu adevărat hollywoodian, urmare a faimoasei pelicule Tăcerea
mieilor: e vorba de filmul Hannibal. Īn
centrul său stă acelaşi personaj malefic, al canibalului
postmodern, care la un moment dat īşi execută urmăritorul, un
comisar italian de poliţie, urmīnd o exegeză dantescă (un fel de
Lectura Dantis) şi-l
spīnzură pe acela de balcon, de propriile viscere, īntr-o imagine
halucinantă (excelent proiectată de Ridley Scott) care continuă
să-ţi dea fiori. Filmul, fără a fi o capodoperă, este
o realizare totuşi deosebită, după părerea mea, atmosfera e
suficient de terifiantă şi īn acelaşi timp luminată cu
umbre pe faţadele florentine, īn maniera pieţelor lui Giorgio De
Chirico. Vrem nu vrem, Dante a pătruns poate pe uşa din dos
īn viziunea producătorilor culturii de consum, īnnobilīnd-o. Īn tot cazul,
īntre marionete, pe de o parte, şi interpretări gotice, pe de alta,
filmul poate pune īn joc resurse pe care nu cred că ar fi potrivit să
le subestimăm īn familiarizarea contemporanilor noştri cu
Divina Comedie. Aşa cum s-a putut
proiecta īntr-o manieră fascinantă coborīrea lui Ulise īn Hades,
fără nimic jenant ori derizoriu, cred că mīna de maestru a unui
Ford Coppola ori, de ce nu, Franco Zeffirelli ar putea restitui măreţia
capodoperei şi īn formula ecranizării. Să ne oprim īnsă
aici, deocamdată, cu recapitularea eforturilor de a pune la
dispoziţia cititorului romān un Dante īn limba noastră. Dincolo de
omagiul adus celor care s-au ilustrat īn domeniu şi dincolo de preluarea
critică şi lucid cumpănită a rezultatelor muncii lor,
socotesc că am īntreprins şi noi un periplu necesar şi
recuperator. Dacă vrem să īnţelegem cīt mai bine, atunci se
cuvine să facem din tradiţie ceea ce ea poate fi cu adevărat: o
cutie culturală de rezonanţă care amplifică, timbrează
şi dă culoare sunetelor muzicii. (fragment dintr-un volum īn curs de
redactare)
esta selva selvaggia e aspra e forte
che nel pensier rinova la paura!
mi ritrovai per una selva oscura
ché la diritta via era smarrita.
(1)
(2)
(3)
(4)
(5)
(6)
(7)
(8)
(9)
(10)
(11)
(12)
(13)
(14)
(15)
(16)
(17)
(18)
(19)
(20)
(21)