Colocviile de la Beclean

 

Gheorghe Grigurcu: A fi scriitor în vremurile noastre

 

            Ediţia a VIII-a a Colocviilor de la Beclean, organizată de Clubul Saeculum & Fundaţia Culturală Memoria – Filiala Beclean în colaborare cu Centrul Judeţean pentru Cultură Bistriţa-Năsăud şi cu sprijinul financiar al Primăriei şi Cosiliului Local Beclean, a avut loc joi, 22 iunie 2006, la restaurantul Bachus din localitate. Tema colocviului a fost Gheorghe Grigurcu: A fi scriitor în vremurile noastre, avîndu-l ca moderator pe scriitorul şi redutabilul polemist Laszlo Alexandru din Cluj-Napoca.

            Alături de poetul, criticul literar şi publicistul Gheorghe Grigurcu,  au participat scriitori din Cluj-Napoca, Dej, Sighetu Marmaţiei, Năsăud, Bistriţa şi Beclean, ziarişti, alţi oameni de artă şi cultură, fiind prezent şi Nicolae Moldovan, primarul oraşului Beclean.

            Aurel PODARU: Domnule Grigurcu, domnule primar, doamnelor şi domnilor, dragi prieteni, bine aţi venit la ediţia a VIII-a a Colocviilor de la Beclean. Tradiţia locului mă obligă să încredinţez, mai întâi, microfonul domnului Nicolae Moldovan, primarul oraşului Beclean, pentru a vă adresa cele cuvenite.

Nicolae MOLDOVAN: Stimaţi invitaţi, doamnelor şi domnilor, îngăduiţi-mi să vă transmit un bun venit la Beclean! Suntem onoraţi de prezenţa dumneavoastră la tradiţionalele Colocvii de la Beclean, participarea dumneavoastră la această manifestare ne onorează pe toţi cei care trăim şi muncim în această urbe, tot mai mult vizitată de personalităţi marcante ale culturii noastre. Iată, astăzi, de pildă, se află alături de noi unul dintre cei mai mari scriitori contemporani: domnul Gheorghe Grigurcu, despre care am auzit foarte multe lucruri şi de multă vreme, dar pe care n-am avut ocazia să-l cunosc “în carne şi oase”, cum s-ar zice. Nu l-am cunoscut nici pe dl. Laszlo Alexandru, scriitor şi polemist remarcabil, şi domnia sa aflat pentru prima oară la Beclean. Ceilalţi invitaţi îmi sînt deja familiari şi mă bucur să-i revăd de fiecare dată.

            Eu sînt un om de administraţie, nu sînt şi nu mă pretind specialist în cultură, dar vă mărturisesc sincer că mă simt foarte bine în acest mediu, mai ales cînd mediul acesta este reprezentat, ca să zic aşa, de asemenea personalităţi cum sînteţi dumneavoastră, stimaţi invitaţi. Unul dintre participanţii de astăzi la Colocvii îmi spunea, înainte de a începe manifestarea, că a aflat deja că primarul Becleanului e alături de oamenii de cultură ai locului, în sensul că spijinim financiar cultura. Şi e adevărat. Manifestări ca aceasta merită orice efort financiar, consilierii locali sunt şi ei de acord cu acest lucru, n-am avut dificultăţi sau măcar discuţii contraditorii pe această temă. În principiu, eu sprijin iniţiativele culturale din Beclean, mă refer la acele manifestări care atrag la Beclean personaliăţi marcante ale culturii româneşti – cum e şi în cazul de faţ㠖, ceea ce face bine atât imaginii localităţii, cît şi a primarului. Sunt alături de oamenii de cultură din Beclean pentru că şi ei sunt alături de mine. Dânşii m-au sensibiliizat întotdeauna să fiu atent şi la problemele de cultură, pe lângă problemele care nouă, administratorilor, ni se par mai importante: drumurile, trotuarele sau alte lucruri, întotdeauna au fost foarte atenţi să vină cu iniţiative, prin care să marcăm momentele culturale de anvergură la Beclean. Pentru aceasta mă mândresc cu oamenii de cultură din Beclean, sînt cîţiva foarte inimoşi, pe care-i cunoaşteţi şi dumneavoastră. Eu îi respect şi-i felicit şi în acest cadru, cu gîndul că, iată, Colocviile de la Beclean au ajuns la ediţia a VIII-a şi sînt convins că nu se vor opri aici, vor merge mai departe. Dar pînă atunci, îngăduiţi-mi să vă invit cu tot dragul şi la “Zilele Oraşului Beclean”, care vor avea loc peste o săptămînă, unde sper să vă simţiţi foarte bine, chiar dacă nu veţi fi strict în elementul dumneavoastră. Eu vă invit ca să vă relaxaţi, tăifăsuind lîngă un mic, o bere sau un suc şi ascultînd muzică pentru toate vîrstele şi categoriile socio-profesionale. Vă mulţumesc pentru prezenţa dumneavoastră la Beclean şi vă urez succes la noua ediţie a Colocviilor!

            Aurel PODARU: Vă mulţumesc, domnule primar, pentru cuvintele calde adresate invitaţilor noştri, dar şi pentru frumoasele aprecieri la adresa oamenilor de cultură din Beclean. Vă mulţumim, de asemenea, pentru sprijinul financiar pe care, împreună cu Consiliul local, ni-l acordaţi în fiecare an. Fără acesta, Colocviile noastre n-ar mai putea continua.

            Invitatul de onoare la această ediţie – îl cunoaşteţi deja – este poetul, criticul literar, polemistul şi publicistul GHEORGHE GRIGURCU, căruia trebuie să-i mulţumim, din capul locului, pentru faptul de-a fi răspuns invitaţiei noastre. Domnia sa trăieşte la Tîrgu Jiu, dar este prezent în paginile mai tuturor revistelor de cultură din ţară. În dreapta domniei sale se află esteticianul şi polemistul Laszlo Alexandru, poetul Ion Mureşan, proaspăt redactor-şef la proaspăta revistă Verso, care apare la Cluj. Alături de el este preotul şi scriitorul Ioan Pintea, paroh la Chintelnic şi şef de serviciu la Centrul Judeţean pentru Cultură Bistriţa-Năsăud. În dreapta mea se află deja cunoscutul scriitor şi universitar Ovidiu Pecican, moderatorul precedentei ediţii a Colocviilor, scriitorul Radu Mareş, un veteran al acestor manifestări, un bucovinean care trăieşte de-o viaţă la Cluj, apoi scriitorul Alexandru Uiuiu, din Bistriţa; în faţa mea, dna Gabriela Grigurcu şi domnişoara Alexandra Tomiţă din Cluj, iar la masa cea lungă : Olimpiu Nuşfelean, Mircea Cupşa, Rodica Sopon, Carmen Câmpean, Valentin Falub, Magdalena Vaida, Tania Budişan, doamna Ileana Mareş, doamna Eliza Cotuţiu, domnul Dumitru Greab, părintele Vasile Cherhaţ, Ion Radu Zăgreanu, Virgil Raţiu, Ion Moise, Victor Ştir, Mircea Măluţ, David Dorian, Cornel Cotuţiu, Vasile Muste, “cel mai mare poet cu barbă din Maramureş”, deţinătorul unui mare premiu la Festivalul Coşbuc de la Bistriţa, sculptorul Balasz Istvan, din Sighetu Marmaţiei, despre care aş vrea să vă spun, pentru cei care nu ştiu, că de câteva ediţii încoace, domnia sa vine la Beclean cu o lucrare de sculptură în lemn, reprezentând plastic tema Colocviilor noastre. De data aceasta, lucrarea lui reprezintă un toc cu peniţă, o carte cu paginile desfăcute uşor, sugerînd nişte aripi de înger, apoi o făptură care se roagă, în jurul ei o aură luminoasă, dar pîndită de umbra unui nor aflat în colţul din dreapta, sus. Iar ultimul, dar nu cel din urmă, invitat e poetul Nicolae Bosbiciu din Năsăud.

            Despre poetul, criticul, polemistul şi omul Gheorghe Grigurcu o să vorbească aproape toţi – sunt convins – invitaţii. Eu vreau să spun doar că opera Maestrului e impresionantă şi complexă. Abordînd cu o dexteritate vocaţională critica literară, dar – în egală măsur㠖 şi poezia, Gheorghe Grigrcu a ridicat, prin tot ceea ce scrie, valoarea literară la înălţimea exigenţelor sale asupra operei celorlalţi. Gheorghe Grigurcu autentifică un destin rar în cultura română. Spirit luptător, moral, nu a cedat nici o sintagmă din rigorile estetice şi etice cu care evaluează fenomenul literar contemporan, într-un context social şi politic lezat de spectrul abdicării, mai ales în zona culturii. De-a lungul anilor, cititorii l-au reţinut şi ca un polemist temut, intransingent, în egală măsură, stabilind şi ordinea valorilor care va structura ierarhiile viitoare, mai ales în poezie, mult timp de acum înainte.

            La cei 70 de ani, Gheorghe Grigurcu scrie cu pasiunea şi fervoarea unui tînăr aflat la începutul carierei sale, dînd contemporaneităţii o lecţie de viaţă, de curaj şi luciditate. Într-o lume în care scrisul a început să-şi piardă progresiv din autoritate, în favoarea imaginii, el este o autoritate a cultuii române scrise.

            Acestea fiind zise, îngăduiţi-mi să încredinţez microfonul domnului Laszlo Alexandru, cel care va modera această dezbatere.

            “Atunci cînd Grigurcu ridică indignat vocea într-o polemică,

            este clar că vocea lui este ascultată”

            LASZLO Alexandru: Bună ziua! Daţi-mi voie să-mi preiau atribuţiile, cu aceeaşi emoţie care m-ar stăpîni şi dacă aş fi un participant într-un colţ al încăperii. Nu sînt familiarizat cu manifestările oficiale, ca atare aş propune, dacă sînteţi de acord, să meargă lucrurile cît mai fluent şi spontan şi natural, poate că asta e mai important decît să facem un discurs şablon. După un prim moment în care o să vi-l prezint pe oaspetele de onoare, dl. Gheorghe Grigurcu, m-am gîndit să formulez cîteva gînduri, şi apoi v-aş ruga pe domniile voastre să interveniţi, în ordinea în care consideraţi că e bine, că aveţi ceva de completat, că doriţi să corectaţi ceva, să contraziceţi, ar fi cu atît mai interesantă o dezbatere în contradictoriu, măcar am fi siguri că nu ne plictisim. Deci, aş vrea, dacă n-aveţi nimic împotrivă, să fie efectiv o discuţie degajată, prietenească, lipsită de orice oficialisme, să spunem, şi formalisme. În fond, cred că scopul nostru, sau subiectul dezbaterii ne este familiar tuturor. Din prezentarea dlui Podaru, am înţeles că mare parte dintre cei prezenţi sîntem scriitori, ziarişti, intelectuali, oameni mînuitori ai cuvîntului în diversele sectoare unde ne desfăşurăm activitatea. Va să zică, trebuie să fim doar noi înşine. Cred că ăsta ar fi lucrul cel mai important pentru discuţia prietenească, pe tema pe care o prefigurez. Aş vrea să spun două vorbe despre Gheorghe Grigurcu, în detalii mai precise.

            Gheorghe Grigurcu s-a născut la Soroca, în Basarabia, România, la 16 aprilie 1936. A cunoscut două refugii: în 1940, din Ardealul de Nord, şi în 1944, din Basarabia. Marginalizat de regimul comunist din pricina atitudinii sale neconvenabile acestuia, în perioada 1974-1989 n-a avut dreptul de a avea un serviciu şi nici pe cel de a locui într-un centru cultural. A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din Cluj. Este doctor în ştiinţe filologice al Universităţii din Bucureşti. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. Este membru al PEN-Club. A fost redactor al revistelor Familia din Oradea, Viaţa românească şi Contemporanul - Ideea europeană din Bucureşti. A fost directorul revistei Columna din Tîrgu Jiu. Este directorul onorific al revistei  E-Leonardo pe internet. Să mai spun că a fost unul dintre ultimii, în ordine cronologică, studenţi preferaţi ai poetului Lucian Blaga. Să mai adaug că unul din motivele pentru care a suferit persecuţii politice a fost faptul că în studenţie, la Bucureşti, a avut curajul - pe vremea aceea era un adevărat gest de curaj - de a o vizita pe văduva marelui critic literar E. Lovinescu, mînat totodată de curiozitatea de a vedea locul unde se desfăşurau şedinţele, faimoase în istoria literaturii române, ale Cenaclului Sburătorul. Pentru acest “păcat” şi pentru cel de a-l fi vizitat, de asemeni, pe Arghezi, Gheorghe Grigurcu a fost victima unui proces stalinist, înscenat la Şcoala de Literatură Mihai Eminescu din Bucureşti, în urma căruia a fost exmatriculat. A venit la Cluj, ca student, şi aici l-a frecventat şi a fost în relaţii foarte apropiate cu Lucian Blaga. Aşadar iată o figură care cumva face legătura între marile portrete, să zicem, din panteonul istoriei literaturii române şi cei care sîntem acum aici. Aceasta în afara datelor strict cuantificabile de istorie literară. Continuu însă cu aceste date. Gheorghe Grigurcu a publicat volume de poezie şi anume: Un trandafir învaţă matematica (1968), Trei nori (1969), Rîul incinerat (1971), Salută viaţa (1972), Înflorirea lucrurilor (1973), Apologii (1975), Rigoarea văzduhului (1978), Contemplaţii (1984), Cotidiene (1986), Oglinda şi vidul (1993), Un izvor bolboroseşte înăuntrul termometrului (1996), Nimic n-ar trebui să cadă (1997), Amarul Tîrg (1997), Dealul purtat de scripeţi (1999), Spaţiul dintre corole (2000), Acul şi steaua (2001), De unde  pînă unde (2003), Natură moartă şi vie (2003), Un trandafir învaţă matematica (antologia operei poetice, în 2004), Calendar (2004) şi volumul Fiindcă (2005). Pe linie de critică, istorie literară şi publicistică, are următoarele titluri publicate: Miron Pompiliu şi Junimea (1969), Teritoriu liric (1972), Idei şi forme critice (1973), Bacovia - un antisentimental (1974), Poeţi români de azi (1979), Critici români de azi (1981), Între critici (1983), Existenţa poeziei (1986), De la Mihai Eminescu la Nicolae Labiş (1989), Peisaj critic I (1993), Peisaj critic II (1997), E. Lovinescu între continuatori şi uzurpatori (1997), Cum am devenit stalinist (1997), A doua viaţă (1997), Imposibila neutralitate (1997), Dialoguri crude şi insolite (1999), Amurgul idolilor (1999), Peisaj critic III (1999), Poezie română contemporană I-II (2000), Amintiri din epoca de platină (2000), În răspăr (2001), Repere critice (2001), În jurul libertăţii (2002), În pădurea de metafore (2003), Post-texte (2003), Jocurile literaturii şi ale sorţii (2004), Vorbind, dialog în trei cu Laszlo Alexandru şi Ovidiu Pecican (2004), Din jurnalul lui Alceste (2005), De la un critic la altul (2005), La ce oră vine dentistul? (2005).

            A primit Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, Premiul revistelor Familia, Convorbiri literare, Poesis (de două ori), Euphorion, Mozaic, Premiul oraşului Bistriţa, Premiul Festivalului "Serile de la Brădiceni", Premiul Festivalului Internaţional de Poezie "Emia" de la Deva, Premiul pentru Opera Omnia al Asociaţiei Literare "Duiliu Zamfirescu" din Focşani, Premiul Naţional Tudor Arghezi, Premiul pentru Opera Omnia al Uniunii Scriitorilor din România (în 2001).

            Cam acestea ar fi, punctate obiectiv, titlurile care, dacă am sta, tipicar, să le numărăm, cred că se ridică la vreo cincizeci de volume: de poezie, critică literară, istorie literară şi publicistică. Este vorba de unul dintre cei mai prolifici scriitori ai zilelor noastre. Dincolo de prestigiul istorico-literar al maeştrilor-profesori care l-au deprins cu tainele literelor, este publicistul - poate singurul la ora actuală - care acoperă întregul spectru geografic al revistelor culturale din România, de la Iaşi şi pînă la Drobeta-Turnu Severin, de la Bucureşti şi pînă la Cluj şi Oradea, cu numeroase rubrici permanente, cronici literare, comentarii, publicistică, eseuri, polemici, aforisme, versuri, interviuri, amintiri, curiozităţi. Făcînd un scurt ocol prin amănuntele de culise, din destăinuirile amicale pe care mi le făcea criticul Grigurcu, trebuie să vă spun că este omul care n-a mai beneficiat de un concediu de vreo patruzeci de ani, este cel care scrie de dimineaţa şi pînă seara, de luni şi pînă sîmbătă şi uneori chiar şi duminică, este scriitorul care n-a ieşit niciodată dintre graniţele României să plece în călătorii, nu şi-a permis acest lux, inclusiv datorită impedimentelor financiare, dar mai ales mînat de setea de scris, pe care a considerat-o ca pe o vocaţie şi o datorie. Din acest punct de vedere, Grigurcu este în mare măsură un ardelean. Ar fi interesant şi acest lucru de adăugat: el este scriitorul care se revendică de la cîteva provincii româneşti în mod succesiv. Este basarabean ca naştere, deci îl putem considera basarabean fără să greşim; dar este ardelean ca formaţie, ca studii, ca redactor în perioada pe care o consideră de aur a carierei sale, de la revista Familia, este ardelean vreau să zic; dar este totodată şi regăţean, prin domiciliul la Tîrgu Jiu (chiar dacă se disociază de această localitate care nu-i este pe plac), este un regăţean prin adopţie pînă la urmă şi Tîrgu Jiul l-a recunoscut parţial, dîndu-i cinstea de a conduce o revistă de cultură unică pentru acele locuri şi sînt convins că nu e singurul semn de apreciere din partea oraşului în care domiciliază. Va să zică, este regăţean. Pînă la urmă, şi prin experienţa biografică şi geografică, Gheorghe Grigurcu reprezintă o sinteză a unor mari provincii culturale şi literare româneşti. Dar nu este doar atît şi nu doar de aceasta merită pe deplin Grigurcu să se afle în centrul dezbaterilor noastre de astăzi. Eu aş dori să îndrept discuţia pe un făgaş oarecum mai general, pornind de la opera lui Gheorghe Grigurcu, pe făgaşul anume al literaturii române contemporane, pentru că, sper că veţi fi de acord cu mine, după decembrie 1989, asistăm - vrînd unii, nevrînd alţii - la o schimbare de macaz, la o cotitură. Literatura română cunoaşte o nouă sau noi generaţii de scriitori care se afirmă. Poate mai important decît asta, literatura română începe să opereze cu noi (dar totuşi vechi) principii de judecare a actului literar. Am în vedere unul din conceptele cheie pe care le aplică în scrisul său Gheorghe Grigurcu şi anume acesta de “est-etică”. A fost un concept foarte îndrăgit de marii clasici, dar şi de criticii importanţi ai literaturii române, ilustrat mai ales de E. Lovinescu. Din păcate, a cunoscut o estompare datorită condiţiilor politice şi sociale în care a evoluat literatura română în anii comunismului, să zicem perioada ‘65-’89, pentru că anii stalinişti nici nu mai are rost să-i invocăm în mod prea insistent, situaţia era clară pe-atunci. Ei bine, după 1989 s-a readus pe tapet această discuţie, a valorilor etice din cadrul literaturii române. Au fost tot mai multe voci care au început să spună, sus şi tare, că nu e suficient să ai talent în literatură. Scriitorul are şi o responsabilitate; nu e vorba de o angajare politică, pentru că aceasta ar fi, să spunem, în cultur㠔spuma valului”, dar e vorba de o datorie de luminare a altora, de contribuire la propăşirea neamului, sau a cititorilor pur şi simplu. Scriitorul probabil că nu poate să existe abstras de realitate, urmărindu-şi cu egoism sau cu suficienţă doar nişte strîmte interese personale sau chiar, de ce nu, estetice. A fi scriitor înseamnă a avea o datorie faţă de cei în mijlocul cărora trăieşti, în mijlocul cărora gîndeşti şi publici şi pentru care publici. Scriitorul nu cred că publică pentru el însuşi, el se adresează cititorilor, are o datorie, va să zică, faţă de ei, şi acest ansamblu de idei, ale datoriei etice a scriitorului în societate şi în zilele noastre a fost cu vigoare promovat şi resuscitat, să spunem, mai ales dup㠒89, odată cu deplina redobîndire a libertăţii cuvîntului. Nu voi afirma un lucru nou dacă voi sublinia că Gheorghe Grigurcu a fost pilonul esenţial în promovarea, dup㠒89, a acestui ansamblu de idei pe care le-am haşurat, le-am schiţat în goană. Aşa încît eu n-am ezitat, în urmă cu cîteva săptămîni, într-un grupaj omagial al revistei Tribuna din Cluj, să-l consider criticul de direcţie. Este atîta nevoie şi a fost dintotdeauna atîta nevoie în cultura română de o personalitate tutelară, credibilă, raţională, ponderată, care să indice drumul drept, care să nu şovăie, să nu zig-zagheze în funcţie de unele interese conjuncturale. Gheorghe Grigurcu de multe ori şi-a blestemat, literar vorbind, soarta de exilat la Tîrgu Jiu. Pot să-i spun acum în public: ceea ce biografic a fost, poate, un blestem, în cultură a reprezentat o împlinire. Fiind un exilat intern, cum se consideră şi cum este, situaţia aceasta i-a dezlegat mîinile, i-a permis să privească fenomenele cu o libertate neinhibată, l-a ajutat să îşi edifice, cărămidă cu cărămidă, o statură şi o poziţie privilegiată şi atît de invidiată de mulţi dintre confraţii săi, anume a criticului de direcţie. Atunci cînd Grigurcu ridică vocea indignat într-o polemică, este clar că vocea lui este ascultată, pentru că este stimulat de patima unor principii care trebuie lămurite, niciodată sau de puţine ori de interese momentane, conjuncturale, acestea sînt aproape inexistente în scrisul său. Dacă n-ar fi să adăugăm decît situaţia întîmplătoare că, acum cîteva săptămîni, Gheorghe Grigurcu şi-a sărbătorit un moment aniversar, al unei vîrste rotunde, care consacră un mare intelectual, şi anume împlinirea a 70 de ani de viaţă, deci dacă mai adăugăm şi acest aspect, iată, sînt argumente extrem de întemeiate pentru a-l saluta aici şi a ne bucura de prezenţa printre noi a unuia dintre cei mai importanţi critici literari, fără discuţie, ai culturii române contemporane, ai literaturii române, a unui semnificativ poet şi a unui om care, dincolo de avatarurile şi necazurile pe care i le-a rezervat soarta, a dat dovadă, de-a lungul multor decenii, de curaj şi de verticalitate. Fără a face gesturi spectaculoase, fără a intra într-o disidenţă, să zic, proclamată, a fost o persoană verticală, pot s-o spun cu toată convingerea. Sînt, iată, atîtea argumente care ne permit să discutăm astăzi demn şi cu bucurie despre Gheorghe Grigurcu, dar v-aş sugera, nu vreau să mă întind mai mult decît ar fi decent (şi de aceea voi încheia chiar acum), v-aş sugera ca, pornind de la Gheorghe Grigurcu, să extindem meditaţiile noastre şi asupra literaturii române contemporane, asupra fenomenului cultural, să ne păstrăm într-o arie de discuţii pe care aş dori să le desfăşurăm, repet, pe un ton amical, fie chiar şi intrînd în contradicţie. Cine doreşte să preia ştafeta, în mod spontan, este invitat să o facă. Vă mulţumesc.

“Acolo unde vezi numele domnului Gheorghe Grigurcu

îţi spui: aici este de citit”

            Alexandru UIUIU: Aş vrea doar  să spun că Bistriţa se înscrie, la rândul ei, printre oraşele care au avut şansa să îl găzduiască, intelectual vorbind, pe domnul Grigurcu. Mă aflu de altfel aici la solicitarea domnului Gavril Ţărmure, de la Paris – iată deci interesul internaţional al acestei întîlniri! - m-a sunat aseară, insistînd foarte mult să prezint aici două cărţi, apărute la Editura Charmides, semnate Gheorghe Grigurcu: Acul şi steaua este o carte de versuri, apărută în 2001, şi La ce oră vine dentistul, apărută în 2005, la aceeaşi editură. Despre aceste cărţi n-o să vorbesc foarte mult, din primul volum, am să-mi permit să vă ofer o poezie, de foarte multe ori se discută despre poet şi nu se aude poezia. De aceea am să încerc să vă fac serviciul ăsta: ”Toţi sunt Doamne de zăpadă/ toţi se topesc/ toţi se prăbuşesc sub temelii/ în cavele pământului/ lichefiaţi de parcă n-ar fi fost/ toţi devin ape freatice/ dar în ciuda acestui fapt/ toţi aprind focul Doamne” Gheorghe Grigurcu, pe latura pe care aici a pomenit-o domnul Laszlo, pe latura est-eticii, a publicat un volum de atitudini, care se cheamă La ce oră vine dentistul. Am să vă mai spun doar atât: pe lîngă faptul că Editura Charmides, prin Gavril Ţărmure, s-a insinuat într-o biografie atît de ilustră încît şi Bistriţa a făcut acest gest frumos şi strategic, să zicem, prin aceste două volume, că din punctul meu de vedere, Laszlo Alexandru ne-a solicitat puncte de vedere sincere, cînd deschizi o revistă literară, te uiţi la nume, dacă a apărut stăruitor, poate fi un brand, ca şi la alte produse de pe piaţă, îţi spui: aici este de citit, sau aici nu este de citit. Elogiul pe care i-l fac eu domnului Grigurcu este ,dacă vreţi, fragil, dar acolo unde vezi numele domnului Grigurcu, îţi spui: aici e de citit! N-a fost niciodată să nu găseşti ceva, să nu găseşti strălucirea unei idei, să nu găseşti farmecul spusei sau cîteodată o incisivitate liminală a unei conştiinţe lucide şi dornice de schimbare. Acelaşi compliment aş vrea să-l fac oaspeţilor noştri, Laszlo Alexandru şi Ovidiu Pecican, pe care-i citesc cu aceeaşi plăcere, numele lor au devenit pentru mine, sper că şi pentru mulţi dintre cei prezenţi aici, un fel de semne de strigare că aici e de citit! Mulţumesc.

            LASZLO Alexandru: Dl. Radu Mareş, prozator, fost director al Editurii Dacia...

“Războiul lui Grigurcu cu fostul preşedinte al Academiei Române

pare să aibă proporţii de epopee homerică”

            Radu MAREŞ: Eu nefiind un prea bun vorbitor, am venit cu un text scris, aşa că am să vi-l prezint.

            Propunerea de a participa la o discuţie despre Gheorghe Grigurcu, şi încă una cu caracter omagial, m-a pus în dificultate. Pe criticul Grigurcu, mai ales pe cel de poezie, care – cred - e cel mai important, îl ştiu, dar nu l-am citit cu creionul în mînă ca să mă încumet să spun ceva pertinent despre el. De poezie, în general, m-am apropiat de asemena cu infinită precauţie, iar în evaluarea ei am apelat totdeauna la ajutorul prietenilor mei poeţi: am cîţiva asemenea prieteni pe gustul şi competenţa cărora am contat ori de câte ori a fost cazul. Spun asta pentru a arăta de ce poezia lui Gheorghe Grigurcu e, pentru mine, teritoriul de care nu risc să mă apropiu. Pe omul Grigurcu, la fel, l-am întîlnit doar de cîteva ori în împrejurări nesemnificative şi nu pot spune că-l cunosc. Mai sunt apoi cîteva lucruri care ar trebui să îndemne la prudenţă, cel puţin aşa e în cazul meu. Cel mai important dintre acestea e că, cu o activitate prodigioasă, invaziv㠖 aş zice, exagerând doar foarte puţin -  de tsunami, Grigurcu a fost însoţit continuu de rumoarea comentariilor şi a reacţiilor de tot felul. Despre domnia sa s-a spus tot sau aproape tot, socotind aici şi ce a spus el însuşi despre sine, în numeroase interviuri sau în texte memorialistice. Am verificat în aprilie-mai în acest an, cînd revistele literare l-au sărbătorit, la împlinirea vîrstei de 70 de ani: există o cuasiunanimitate în ce priveşte evaluarea reverenţioasă a rolului şi importanţei scriitorului Gheorghe Grigurcu în literatura română de azi. Chiar inamicii săi declaraţi şi definitivi sunt obligaţi să accepte situarea pe o treaptă de sus a unui parcurs creator exemplar. Chestiunea e însă şi aici de competenţa criticilor literari, care-şi fac conturile ei între ei, şi a istoricilor literari, cu care nu doresc deloc să mă amestec. Or, eu sunt de modă veche şi nu mă pricep chiar la toate, cum văd că e moda azi. Pasul de retragere şi postura de spectator la care recurg sper să fie considerate şi ca un semn de respect pentru subiectul în dezbatere.

            Există totuşi un aspect al acestei personalităţi complexe care, încă de mult timp, mi-a atras atenţia şi într-o oarecare măsură pot spune că l-am studiat: e ipostaza de luptător a intelectualului şi scriitorului Grigurcu. In ultimii ani se vede din ce în ce mai bine că e vorba de un luptător victorios. O întreagă literatură prezintă intelectualul român ca înfrînt şi victimă, strivit de vremuri, istorie, conjuncturi. S-a şi fabricat o stare de spirit un pic masochistă, în care accentul se pune pe voluptăţile ratării şi pesimismul negru subiacent. E de aceea tonic – şi, în fond, exemplar – cînd se iveşte în fine un ins bine blindat şi imun la adversităţile sufocante pe care le provoacă. Cum trăim cu toţii în aceste foarte precis balizate ghetouri scriitoriceşti cu un număr nu exagerat de mare de persoane şi care se cunosc între ele, cunoaştem prea bine cît de păguboasă e neînregimentarea (orice neînregimentare). Şi, bineînţeles, cît de înţelept şi profitabil e mercenariatul. Mărturisesc că, nefiind interesat de poezie şi citind textele de critică în diagonal㠖 în ultima vreme, necitindu-le defel – m-a interesat mai cu seamă epica războiului dus de Grigurcu cu obştea scriitoricească, pe care n-a obosit niciodată să şi-o ridice în cap. Aici, îmi îngădui să fiu un pic reacţionar, adică rasist: Gheorghe Grigurcu are fibra românului de la est, unde trebuie să fie în genă nişte cromozomi speciali. Aceeaşi fibră o mai găsim la C. Stere şi la Goma, dar şi la alţii pe care nu-i pomenesc, intelectuali pe care nu-i poţi face să execute genuflexiunea de rigoare cu nici un chip, indiferent de consecinţe. Care, finalmente, sunt sancţionaţi cu o asprime necruţătoare.

            Situaţiunea pe care o cunosc bine şi de aproape se referă la perioada primilor ani 90 şi la chestiunea revizuirilor multiple între care un loc important îl ocupau vechile ierarhii literare (cuvîntul “canon” îmi displace). Trebuia în acea perioadă întreprinsă neapărat o primă evaluare a ceea ce a fost literatura română de la ultimul război şi pînă în 1989. Pînă atunci toată lumea ştia că judecata de valoare se opera şi după criterii ideologice. La cafenea, această chestiune era subiect de veşnice sarcasme şi incriminări. În fine, sosise momentul să se spună lucrurilor pe nume deschis şi fără pericole de nici un fel. Era, între alte cîteva, o datorie intelectuală în pragul unei epoci istorice. Aş zice însă mai mult: era şi o aventură pentru spirit, ceva nou, nu foarte comod şi nu foarte simplu. Dar e de necrezut că pentru intelectual complicaţiile şi eventualele riscuri nu pot fi decît ispititoare.

            În situaţia pe care o descriu aici m-am implicat întrucît mă ocupam pe atunci de facerea unei reviste: bîjbîiam, visam, scotoceam pentru a alcătui – în conformitate cu un program care atunci se improviza şi el, la iuţeal㠖 o listă de teme pentru sumarele viitoare ale revistei. Repunerea în cauză şi analiza critică a vechii table de valori literare mi se păreau “teme” importante, de indiscutabilă actualitate, criteriu prioritar în gazetărie, şi care nu trebuie ratate. Era şi un demers de istorie şi critică literară a cărui necesitate ţine de evidenţă. Imaginasem, ca gazetar, ca făcător de revistă, şi amintita înainte aventură intelectuală exploratorie unde e loc şi pentru înfruntări polemice serioase şi, în fond, deschise, de care absolut toată lumea avea nevoie ca de aer în primii ani 90. Vechiul climat îmbîcsit, mai ales cel din ultimii ani 80, starea de încremenire şi de lehamite, de disperare, în cazul multor scriitori, trebuia lichidat㠖 gîndeam – printr-o astfel de angajare deschisă într-o bătălie pentru adevăr.

            Cîteva luni în şir am încercat cu încăpăţînare să provoc o dezbatere a criticilor clujeni cu care mă încrucişam zilnic şi pe care o şi anunţasem printr-un text special, că va debuta în curînd. Clujul literar, cu faimoasa sa falangă de critici, a răspuns însă negativ, chiar cu o anume agresivitate: negativ şi – sună exorbitant şi îmi pare rău că trebuie să o spun – în unanimitate. Deşi, repet, strict din punct de vedere gazetăresc, consideram că e unul dintre cele mai interesante subiecte ale actualităţii şi care merita o participare cît mai largă, am fost obligat pînă la urmă să abandonez.

            Cazul relatat aici e însă cu totul secundar. L-am evocat doar pentru a face să se înţeleagă sentimentele cu care am constatat că în Bucureşti inaugura această dezbatere criticul Gheorghe Grigurcu. O inaugura dar o şi continua, dacă-mi amintesc bine, aproape singur, sau o lungă perioadă nesusţinut de nimeni. Postura provincială adoptată la Cluj, care cred că s-a instalat pentru o mie de ani, de a lăsa Bucureştiul, de unde tot vine lumina, să spargă gheaţa şi a veni apoi cu smerenie, din postura de etern subordonat, să repeţi acelaşi lucru, avea, iată, încă o confimare. Pe literatorii români însă trenul pierdut şi şansa ratată nu-i afecta. Toată atenţia s-a focalizat – cum era previzibil – pe noua provocare, adică pe tema nou lansată şi pe cel care îndrăznise asta: Gheorghe Grigurcu. Reacţia promptă a fost de o violenţă uluitoare. S-a inventat imediat sintagma “vînătoare de vrăjitoare”, repetată apoi de mii de ori. Contrapropaganda avea profesionişti de calibru dar, ca de obicei, şi destui tembeli sîrguincioşi care profită de ocazie animaţi de cele mai bizare interese. Important e că aproape fiecare scriitor – dintre cei mari – a devenit un caz datorită mai ales intervenţiilor lui Grigurcu, care părea să nu obosească şi nu se arăta deloc tulburat de vacarmul îngrozitor din jur.

            Bănuiesc că s-a uitat de atacurile la care a fost supus Gh. Grigurcu mai bine de un deceniu, aproape fără întrerupere. L-au atacat personaje din vîrful ierarhiei actuale, cu cele mai pure epitete, pînă la insultă şi injurie. Cel puţin războiul lui Grigurcu cu fostul preşedinte al Academiei Române, pe care, personal, nu cred că l-am parcurs în întregime, pare să aibă proporţii de epopee homerică. Ar fi interesant de stabilit şi dacă există vreo revistă literară din România în care, în aceşti ultimi 15 ani, Grigurcu să nu fi avut parte de nici un atac, mai oblic sau frontal, în aceeaşi inepuizabilă chestiune a “revizuirilor”. Bănuiesc însă că, într-o ipotetică listă cu personalităţile cele mai insultate, în termenii cei mai infami, asemănătoare cu cea alcătuită de Ruxandra Cesereanu într-o carte a sa, Gheorghe Grigurcu figureaz㠖 alături de Blandiana, Coposu, Doina Cornea etc. – între primii zece.

            Îmi mai îngădui să observ că vechile litigii din primii ani 90, raporturile de beligeranţă, războiul de hărţuire nu s-au stins odată cu trecerea vremii, împotriva faptului că lehamitea are la noi o funcţie puternic dizolvantă, aproape hipnotică. Odată cu legea lustraţiei, asupra căreia rămîn sceptic că va fi votată, şi într-o derivaţie logică din aceasta, a fost pusă pe tapet problema responsabilităţii celor care au fost agenţi activi, responsabili cu “îndrumarea şi controlul” în Holocaustul culturii române şi astfel s-a păşit şi în spaţiile literaturii. Au fost numiţi Crohmălniceanu şi Ianoşi, dar sînt mai mulţi. Replica a venit imediat, ca în mai vechea diversiune cu “vînătoarea de vrăjitoare”: toţi aceştia sunt persoane admirabile, cei doi au fost şi profesori, prin mîna cărora au trecut numeroase promoţii de studenţi ş.a.m.d. La unul din aceşti foşti studenţi s-a şi făcut apel pentru a-şi apăra fostul profesor, care l-a şi ajutat să publice în străinătate. Cel la care s-a apelat s-a eschivat. Din această situaţie s-a tras, ca într-o veritabilă telenovelă, încă un episod sau mai multe, nu ştiu. Numele persoanelor implicate şi contextul tot timpul fierbinte nu prezintă interes din punctul meu de vedere. Importantă rămîne şi trebuie notată promptitudinea mobilizării forţelor de ripostă. Şi că, din nou, scriitorul Grigurcu a devenit ţinta atacurilor polemice.

            Am urmărit de pe margine acest război fără capăt – nu mă sfiesc s-o spun – cu o admiraţie fără margini. Nu pun în discuţie dacă au existat şi propoziţii ale lui Grigurcu sau chiar teze, generalizări, care să fie amendabile. Pe mine mă interesează curajul de a înfrunta o ostilitate enormă şi încă, în plus, fără cea mai slabă speranţă de limpezire a apelor în orizontul apropiat. Ca şi Paul Goma, dacă mi se permite o comparaţie, Gheorghe Grigurcu a stîrnit cuibul de viespi cu o luciditate perfectă cît priveşte consecinţele de a-ţi ridica toată lumea în cap. În fine, ce reţin de aici? Faptul că multă vreme a rămas singur şi totuşi n-a abandonat, calitate şi ea foarte rară, aproape nefirească atunci cînd e vorba de scriitorul român.

            Cum spuneam, e una din rarele poveşti de astăzi cu happy end. Începe adică să se cristalizeze tot mai pregnant că judecata contemporanilor e favorabilă scriitorului Gh. Grigurcu. Contează, desigur, criticul literar şi calitatea prestaţiei acestuia. Pentru că, probabil, fără aceasta toate s-ar da peste cap. Contează însă şi efigia luptătorului şi acest tip de rezistenţă admirabilă, de neînfrîngere. Faptul că generaţiile tinere de poeţi români care văd că s-au angajat într-un război exterminator contra bătrînilor nu-l recuză, ba, dimpotrivă, îi solicită opinia şi ţin cont de ea, o respectă, e o constatare care ţine de evidenţă. Eu îmi fac însă speranţe şi că trag cu ochiul intimidaţi, meditativi, la halebarda aflată într-o înşelătoare poziţie de repaus a bătrînului Grigurcu de la care, vor, nu vor, au destule de învăţat. Nu ştiu un alt scriitor român care să se poată lăuda cu un asemenea bilanţ, după anii halucinanţi ai interminabilei noastre perioade de tranziţie.

„Exista chiar un fel de refuz ostentativ

de a percepe limbajul stihurilor”

            Cornel COTUŢIU: În ideea că ar putea să se ivească vreo „deviere” encomiastică, mă grăbesc să intervin cu un fel de antidot preventiv, care îl priveşte însă pe tocmai „încheiatul” Radu Mareş, al cărui cuvînt m-a impresionat prin fluenţa sa comprehensivă.

            Intervin, aşadar, în acest discurs colocvial dedicat la Beclean lui Gheorghe Grigurcu şi condiţiei scriitorului român de astăzi, cu o scurtă evocare a lui Radu Mareş student.

            Gheizerul acesta evocator a ţîşnit în clipa cînd, chiar la început, antevorbitorul meu făcea referiri sfioase la adresa poeziei de care, dacă am reţinut bine, spunea că s-a apropiat cu precauţie. Ceea ce l-a şi determinat, adineauri, să afirme că poezia protagonistului nostru de azi e un teritoriu de care se apropie cu prudenţă. Mai bine apelează la amici pentru un enunţ evaluativ decît să îndrăznească judecăţi pe cont propriu.

            Faptul, acum, mi-e de mirare; mă gîndesc că a existat un timp cînd Radu Mareş avea o atitudine dezinvoltă faţă de tărîmul liricului. În anii aceia, la începutul deceniului şapte, prozatori, condeieri în prag de debut considerau că actul prozastic trebuie ferit de ghiduşiile poeziei, care înmoaie vigoarea naratorului (o prejudecată fabricată între două cafele şi trei ţigări „Mărăşeşti”).

            Exista chiar un fel de refuz ostentativ de a percepe limbajul stihurilor. Într-o vreme, la cenaclul săptămînal al revistei Tribuna, urca şi Radu Mareş. Cum, deobicei, se începea cu lectură de poezie, crudul prozator scotea îndată din mapă un sandvici împachetat în ziar, cu o grabă precum a creştinului cînd îşi face cruce la bănuiala că prin apropiere s-ar afla Ucigă-l Toaca. Faptul producea ilaritate. Pînă cînd, odată, intrigat de gest, Ion Papuc – persuasivul nostru conviv de la întîlnirile „Arizonei” – l-a întrebat ce-l apucă. Iar Radu Mareş şi-a strecurat răspunsul baritonal pe deasupra dumicatului tocmai rupt: „Mă! Aşa-mi face o poftă de mîncare poezia, de nu-i adevărat!” Domnule Mareş, cineva de alături chiar are… un sandvici…

“Paginile închinate înaintaşilor strălucesc

prin adevăr, aplicaţie, inteligenţă şi talent”

            Valentin FALUB: Poetul şi criticul Gheorghe Grigurcu, autor a nu mai puţin de 48 de volume de poezie, critică literară şi publicistică, stârneşte curiozitatea, mai ales prin numărul impresionant de scrieri, fără să mai vorbim de numeroasele sale apariţii în publicaţiile şi revistele literare.

Când am aflat tema propusă pentru dezbateri în cadrul Colocviilor de la Beclean, am căutat în Biblioteca Orăşenească Liviu Rebreanu indicii despre acest scriitor, despre care auzisem doar că este uimitor în poeziile şi textele sale critice, dar, mai ales, în disputele de idei între moderatorul întâlnirii noastre, scriitorul clujean Laszlo Alexandru, dispute purtate peste Carpaţi, dar n-am găsit decât o singură carte: Ion Negoiţescu – Scriitori contemporani (Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994), o carte care cuprinde texte scrise în anii exilului şi difuzate, aproape toate, prin posturile de radio BBC, Europa liberă şi Deutsche Welle. Acasă am găsit o carte de poeme (Acul şi steaua, editura Charmides, Bistriţa, 2001), o carte superbă, cu 102 poeme, cam tot pe atâtea pagini câte are acest volum oferit conjudeţenilor noştri de către un iubitor al frumosului, muzicianul Gavril Ţărmure, prietenul clubului nostru.

            Am aflat astfel că poetul şi criticul Gheorghe Grigurcu s-a dedicat asiduu şi cu devotament comentariilor asupra poeziei, criticii şi criticilor. Negoiţescu spune: “Gheorghe Grigurcu este o figură deosebit de importantă a criticii româneşti actuale, în tradiţia ei cea mai înaltă şi mai fecundă”, lucru probat în cartea sa Între critici, în care “strălucesc prin adevăr, aplicaţie, inteligenţă, talent şi, nu în cele din urmă, printr-o exemplară conştiinţă profesională, paginile închinate de dânsul înaintaşilor ca şi colegilor de breaslă, de la Maiorescu întemeietorul, şi de la Eugen Lovinescu, faţă de care el manifestă un impresionant cult, până la Mircea Martin ori Eugen Negrici, ca să citez doar câteva nume dintr-o mai amplă înşirare ce, fără a fi exhaustivă, este însă bogată, reprezentativă şi frapantă prin diversitatea ei”.

            Pe de altă parte, Gheorghe Grigurcu, poetul, şi-a intitulat câteva din culegerile sale de poezie – incisiv metaforic:Un trandafir învaţă matematică (1968), Râul incinerat (1971), Rigoarea văzduhului (1978), titulatura aceasta fiind pe deplin concordantă cu o incongruenţă lăuntrică, o dificultate interioară, o piedică existenţială, o inadaptabilitate parcă la modul său propriu de a fi. În van caută să ne înşele un alt titlu, simplu, modest şi încurajator, Salută viaţa (1972), fiindcă el ascunde în fond aceeaşi dificultate, aceeaşi incongruenţă sensibilă denotată de metaforele crispate din care se compun poemele: “Zadarnic braţele încoronate/ şi punctele lor de vedere/ În saci ruginiţi încape tot muntele/ doar că n-ai unde-l duce”.

            “Sensibilitatea poetului Grigurcu ţine de gândirea sa, poezia lui fiind o poezie cugetătoare… În melancolia sa, în scepticismul său ontologic străbat întrepătrunse pulsaţiile inimii şi sclipirile cugetului, fierbinţi unele, de gheaţă celelalte, deopotrivă străbătând şi ofensa lor comună la acest contact reciproc profanator”, concluzionează I. Negoiţescu.

            În încheiere aş vrea să mai spun că această dezbatere de la Beclean mi-a prilejuit să cunosc o parte din opera scriitorului Gheorghe Grigurcu în deplinătatea afirmării sale în literatura română de azi, dar şi pe omul Grigurcu, care la împlinirea unei frumoase vârste, vine să înnobileze colocviul nostru.

            Îi doresc Maestrului sănătate, putere de muncă şi La mulţi ani!

„Ion Negoiţescu, un mare nume al literaturii noatre postbelice”

            LASZLO Alexandru: Vă mulţumim pentru intervenţie şi aş vrea să subliniez cît de justificat l-aţi amintit aici pe criticul Ion Negoiţescu, un mare nume al literaturii noastre postbelice şi care - datorită şi decesului său, deja cu mai bine de zece ani în urmă - riscă să alunece, pe neobservate, într-un nemeritat con de umbră, dar rămîne unul dintre cei mai prestigioşi critici ai literaturii române contemporane şi a fost unul dintre prietenii foarte apropiaţi ai lui Gheorghe Grigurcu, după cum scriitorul aici de faţă chiar o mărturiseşte în textele sale memorialistice. Aţi pomenit la un moment dat de anumite polemici între mine însumi şi Gheorghe Grigurcu. Trebuie să precizez aici o mică situaţie interesantă. Întrucît Grigurcu venea uneori pe la Cluj din diverse motive, l-am solicitat pe bunul meu prieten Ovidiu Pecican, profesor şi scriitor, să organizeze o emisiune radio cu Grigurcu, pentru că o merita şi eram cu toţii convinşi că are lucruri interesante să ne spună. La propunerea colegului Pecican, am participat şi eu şi astfel s-a realizat o emisiune în trei la C.D. Radio, a fost înregistrată, a fost transmisă. Era atît de scăpărătoare prin diversele replici în care consonam de fapt şi luptam toţi trei de aceeaşi parte a baricadei şi înclin să cred că ne-a plăcut tuturor atît de mult acest fel de exprimare, încît ne-am prelungit dezbaterile. Astăzi sîntem deja la zece episoade înregistrate. Primele şapte au fost strînse într-un volum care se  cheamă Vorbind, unele au apărut şi în presa culturală din ţară, dar şi la New York, în revista Lumea liberă. Am avut parte de replici şi contrareplici, dar dacă e cineva “vinovat”, în mod pozitiv, de apariţia acestei cărţi, între ei este Ovidiu Pecican, care cunoaşte la fel de multe, dacă nu chiar mai multe lucruri despre Grigurcu, în comparaţie cu mine însumi, şi de aceea îl invit să ne împărtăşească din propriile sale experienţe.

“Grigurcu îşi mitralia partenerii de discuţie întotdeauna

cu argumente şi întotdeauna într-o manieră extrem de elegantă”

            Ovidiu PECICAN: Stimate domnule Grigurcu, stimată doamnă Grigurcu, doamnelor, domnilor, dragi prieteni. Evident, e o eroare în tot ce spune Laszlo Alexandru referitor la cunoaşterea mea în privinţa poetului, criticului şi polemistului Gheorghe Grigurcu. Lucrurile stau aşa: Cu un an în urmă, am fost solicitat de o revistă să scriu un articol despre domnul Grigurcu şi am găsit că ar fi un bun prilej să încep să citesc mai sistematic ceea ce domnia sa scria. E un fel de a spune “să încep să citesc mai sistematic”, caracterul sistematic se dorea a fi al lecturii şi nu al informării, pentru că e greu să găseşti cele circa 50 de volume mai sus menţionate, multe dintre ele sunt de negăsit. De cînd am avut prilejul să-l cunosc pe domnul Grigurcu, pe cîteva dintre ultimele volume le-am primit în dar, am mai şi cumpărat cîteva atunci cînd am găsit în librării pe rafturi. Acuma, fiind un an aniversar, eu cred că am răspîndit pînă la saţietatea scriitorului comentat vreo 6-7 texte prin diverse publicaţii, mai cu seamă ardeleneşti, care m-au solicitat să scriu ba despre poezie, ba despre polemist, ba despre scriitor în ansamblu, ba despre această vîrstă ce merita elogiată fiindcă în România media de vîrstă la bărbaţi, ştiţi foarte bine, este cam de 57 de ani, iar dacă ei sînt şi polemişti riscă mult mai mult să încaseze o spadă între coaste sau – oricum, s-a pomenit despre halebard㠖 sînt şi alte instrumente; alţii se băteau la grămadă ori în parte, şi aici îi aduc un elogiu domnului Mareş, care a surprins excelent atmosfera belicoasă a începutului de an 90. Scriam şi eu atunci, timid şi din răstimp în răstimp, într-o revistă în redacţia căreia, vorba poetului, nu m-am întîmplat niciodată, adică în redacţia revistei Contemporanul. Trimiteam textele prin poştă, nici internetul nu funcţiona încă şi eram, cum se zice, un comiliton al domnului Grigurcu. După obicei primele aş fi citit propriile mele texte în reviste să văd dacă au apărut cu greşeli, dar îmi atrăgeau atenţia înainte de orice rafalele, cred că erau de mitralieră totuşi, în stilul filmelor cu actualul guvernator al Californiei cu care domnul Grigurcu îşi mitralia partenerii de discuţie, întotdeauna cu argumente şi întotdeauna într-o manieră extrem de elegantă, însă fără nici o concesie.

            Era un serial care nu s-a sfîrşit încă, eu doar atât, că am plecat la un moment dat din paginile revistei şi sigur că somităţile zilei au avut de suferit diverse coroziuni, pentru că academicianul Eugen Simion, poetul cu kilogramul Adrian Păunescu, alţii şi alţii au trecut prin preţuirea şi cîntărirea critică atentă a domnului Grigurcu. Aş zice că au ieşit la statura pe care se cuvenea să le-o atribuie, nici mai sus, nici mai jos, ceea ce lor, vanitoşi fiind, li s-a părut de neîndurat. Acestea au fost circumstanţele, dacă vreţi, mai vechilor mele contacte cu un autor care - acum constat - se considera mai curînd legat de un centru universitar care a fost Clujul sau, dacă vreţi, de o revistă orădeană, Familia.

            Ce mi s-ar părea important de subliniat - şi nu vreau să monopolizez microfonul - este ce-am constatat în urma acestor lecturi ale operei domnului Grigurcu. Cred că dincolo de texte, dincolo de pretextele textelor, dincolo de lucrurile care se spun acolo, aşadar dincolo de conţinuturi foarte specifice, domnul Grigurcu acreditează figura scriitorului care mie îmi place. De aici ar trebui să descifrăm ceea ce menţiona domnul Radu Mareş: adeziunea unor generaţii mai tinere la acest scris. Cîteva dintre trăsăturile tipului de artist pomenit mi-aş permite să le evoc aici. În primul rînd, curajul, curajul care poate fi un curaj etic, poate fi un curaj civic, el fiind sub acest aspect mereu prezent în scrisul gazetăresc al domniei sale, şi curajul estetic. Ca să fiu explicit: în poezia lui Grigurcu nu vei întîlni nici necuvinte, ca la Nichita Stănescu, nu vei întîlni nici deliruri, ca la Cezar Ivănescu, Ion Gheorghe şi la atîţia alţii. Domnia sa a avut curajul de a fi coerent şi consecvent cu o sensibilitate poetică proprie, care se exprimă în limitele unui lexic şi a unei gramatici poetice pe care a simţit-o ca fiind una a normalităţii. În general, cînd zicem normalitate, superficiali fiind, o bănuim pe aceasta, aproape instantaneu, de banalitate. Nici o clipă banalitatea nu se instalează în poezia poetului Grigurcu şi acest lucru cred că nu se întîmplă datorită faptului că ea este alimentată cu o experienţă de viaţă cu o anumită profunzime, sigur, alimentată şi de lecturi, dar ele nu transpar în prim-plan. Am sentimentul că domnul Grigurcu a scris o poezie în primul rînd livrescă, aşa cum scriu poeţii Echinoxului, să zicem, dar este o poezie de mare consistenţă existenţială. Şi aici eu mă regăsesc probabil fiindcă sînt ardelean şi nu ţin morţiş să-mi vopsesc părul – care oricum m-a părăsit –, în verde sau mai ştiu eu în ce culoare, să am astfel de manifestări mai excentrice. Nu-i o poezie tehnică, este o poezie de mare delicateţe. Regret că n-am reuşit încă să trafichez nicicum – deşi mi-a trecut cîndva prin mînă exemplarul posedat de colegul nostru Laszlo Alexandru – marea antologie de poezie pe care a scos-o acum un an sau doi, dacă nu mă-nşel. În orice caz, ceea ce vreau să spun în legătură cu aceasta este c㠖 părerea mea – prin însumare, volumele de poezie ale domnului Grigurcu, care par să conţină acelaşi număr de pagini – n-am verificat dacă şi de poeme –, au un anume echilibru al înaintării pas cu pas, se adiţionează şi dobîndesc, cred, o consistenţă şi o forţă suplimentară. Este o poezie care cîştigă mult în profunzime, atunci cînd citeşti într-un continuum liric. E numai o impresie şi doar v-am împărtăşit-o. Ce mi se pare mie că este foarte important la portretul scriitoricesc, pe care Gheorghe Grigurcu şi-l asumă şi-l ilustrează, este eleganţa. O eleganţă, iarăşi, neostentativă, dar chiar şi în mijlocul marilor bărbaţi – ştim asta din filmele cu samurai –, nu-i totuna cum învîrţi sabia. Poţi să dai cu bîta, dar poţi şi să operezi, ca şi cu un bisturiu, cu o sabie de samurai excelent ascuţită şi mînuită, oprind-o doar la un milimetru de figura celuilalt. Demonstraţia e făcută, nu e necesar să-ţi ucizi pînă la urmă partenerul, fiindcă chiar şi redus la o inamiciţie de moment, celălalt rămîne partener al unui dialog, nici n-ai discuta cu el dacă ai considera că nu merită. În paranteză fiind spus, aseară am asistat, pe unul din posturile de televiziune, la ceea ce cu greu am putea numi un dialog între sursa Felix – Dan Voiculescu şi poetul Mircea Dinescu. Pe poet nu l-am prea auzit, deşi Mircea Dinescu vorbea destul de tare şi injurios, la fel ca şi Voiculescu, despre care n-am cuvinte şi nici nu merită să stărui asupra lui. Vreau să spun că nu mi l-aş putea imagina pe domnul Grigurcu tranşînd în acest fel un asemenea dialog, chiar dacă conţinutul ar fi acelaşi şi semnificaţia lui etică, de respingere morală totală, ar fi cam aceeaşi. Eu cred că este important lucrul acesta. Cred că lumea s-a săturat de imaginea literatului incapabil de a-şi găsi o linie de plutire, de-a avea o busolă. E o demnitate şi o strădanie permanentă la domnul Grigurcu nu doar de a scrie oriunde, oricînd cu acelaşi profesionalism şi de-a o face continuu – Laszlo a spus-o –, fără vacanţă (nu există vacanţă, cred, în domeniul acesta, de a exprima adevăruri în care crede şi de a exprima şi o sensibilitate pe care a primit-o şi pe care a cultivat-o). Respect foarte mult acest lucru şi chiar dacă, să zicem, pot găsi pagini în care eu gîndesc altfel, mă raportez altfel la subiectele respective, nu m-aş disocia niciodată de acest model scriitoricesc.

            Cred că este un lucru extrem de important într-o clipă în care Nicolae Manolescu de-abia îşi reinventează uneltele, nici măcar de critic, ci de istoric literar, după o pauză de 15 ani în care a avut şi o aventură politică destul de frivolă, în care Eugen Simion eşuează lamentabil pe o banchiză pe care mă feresc s-o frecventez - deci nu ştiu, n-aş putea-o defini -, în care alţi critici au murit, s-au reorientat profesional sau n-au apucat încă să se ilustreze pînă la o cotă unde să conteze pentru piscuri, deşi vin tare din urmă. Cred că mai este important la modelul scriitoricesc ilustrat de domnul Grigurcu faptul că nu se cantonează într-un gen. În România, Mihai Eminescu este poet, deşi îl ştim şi gazetar politic, îl ştim şi ca dramaturg, îl ştim şi ca erudit care încearcă să traducă, în limba română a timpului, din Kant, din istorici, din gramatici comparate ale momentului, el rămîne totuşi un poet. La fel, o sumedenie de alţi autori rămîn: unul, ba istoric – Hasdeu e istoricul prin excelenţă, deşi a participat la întemeierea prozei moderne româneşti –, altul, ba critic – Maiorescu, în pofida cuvîntărilor sale parlamentare excepţionale, pe care le-a adunat sub un titlu istoriografic, este perceput ca şi criticul de direcţie etc.

            Eu ader la modelul Grigurcu, în care e de cumpănit ce anume ar putea fi scriitorul respectiv întîi şi-ntîi: poet, critic sau polemist. Dar nu este important să tranşăm acest lucru, ci să subliniem că vocaţia scriitoricească poate fi canalizată în mai multe direcţii, să depăşim un pic inhibiţiile. Cred că putem fi romancieri şi, în acelaşi timp, să scriem eseuri, cred că putem fi memorialişti şi să avem o prestaţie de publicişti foarte bună şi, eventual, să avem în intimitatea noastră şi nişte contribuţii lirice care să însemne ceva. Cred în acest model şi mă simt solidar cu el.

 

            LASZLO Alexandru: Mulţumim prietenului şi scriitorului Ovidiu Pecican. Vă invit la cuvînt. Cine doreşte să preia microfonul?

 

            Rodica SOPON: Mă bucur că mă aflu astăzi la Beclean, localitata mea natală, unde am ocazia să-l cunosc „în carne şi oase” pe unul din cei mai mari scriitori români contemporani: dl. Gheorghe Grigurcu. Îl ştiam de mult, dar n-am avut niciodată, pînă acum, ocazia să-l cunosc personal. Două întrebări aş dori să-i adresez domnului Grigurcu: În primul rînd, ce ne poate spune despre poezia domniei sale? Să ne vorbească puţin despre popria sa creaţie lirică. Şi a doua: Ce părere are despre opera poetică a lui George Bacovia? Unii îl plasează în vîrful piramidei, iar alţii sunt de altă părere. Eu sunt curioasă să aflu, în acest sens, şi părerea celui mai autorizat critic român de poezie. Vă mulţumesc.

 

            Gheorghe GRIGURCU: Mi s-au pus două întrebări. Mi-e greu să vorbesc despre propria mea poezie. Nu numai intempestiv n-aş putea s-o fac acum, ci şi în genere. Cred că un poet se exprimă oarecum în marginile posibilităţilor sale de exprimare, scriind literatură propriu-zisă şi este de domeniul criticii să ofere acestei literaturi explicitări de comentarii, o diversitate de puncte de vedere care să lumineze mai mult sau mai puţin. Iar în ceea ce-l priveşte pe Bacovia, i-am închinat o teză de doctorat şi constat cu mare satisfacţie că steaua acestui mare poet al nostru a urcat necontenit în ultimele decenii. În interbelic Bacovia era socotit un poet important, e drept însă, nu la cota unui Blaga sau Arghezi sau Ion Barbu, pentru ca acum să fie nu numai aliniat acestora, dar, iată, un critic important de poezie cum e Al. Cistelecan să ajungă la a-l socoti un poet chiar mai mare decît Eminescu.

LASZLO Alexandru: Mulţumim deocamdată. Trebuie să vă dezvăluim că în micul nostru scenariu partea rezervată domnului Grigurcu era la final, ca să tragă un fel de concluzii. Scenariul sper că nu se schimbă şi vă invit în continuare să luaţi cuvîntul.

            Nicolae BOSBICIU: Mă bucur enorm că am prilejul de-a mă întîlni pentru a doua oară cu domnul Gheorghe Grigurcu. Îmi aduc aminte cu plăcere de vizita domniei sale, în urmă cu şapte ani, la Năsăud. Ceea ce aş vrea să spun despre domnia sa se referă la faptul că, citindu-i o parte dintre cărţi, am constatat că atît criticul Gheorghe Grigurcu, cît şi poetul Gheorghe Grigurcu, amîndoi la fel de bine se pun sub zodia metaforei. Ceea ce-am apreciat ca cititor, mai întîi ca un cititor obişnuit al discursului dumneavoastră critic, a fost evitarea nu numai a locurilor comune. Dincolo de asta, îmi aduc aminte cu plăcere despre faptul că discursul critic al domniei sale a “îndrăznit”, şi încă foarte bine, să pună în discuţie poezia lui Nichita Stănescu nu la modul ambulatoriu, nici la modul negativ gratuit, ci pe o foarte întemeiată analiză. Fapt care, bănuiesc, a cam scandalizat lumea scriitoricească.

            În privinţa poeziei domnului Grigurcu, am descoperit-o mai tîrziu. E o poezie care nu poate fi înregimentată sub vreo etichetă. Eu îi doresc domnului Gheorghe Grigurcu multă putere de muncă, sănătate, aceeaşi verticalitate dintotdeauna şi la mulţi ani!

 

            LASZLO Alexandru: Îl invităm, în continuare, la cuvînt pe scriitorul şi părintele Ioan Pintea.

“Atitudinea critică a lui Gheorghe Grigurcu

este foarte bine pliată pe biografia domniei sale”

            Ioan PINTEA: În general, cărţile domnului Grigurcu sînt cunoscute, atitudinile polemice sunt arhicunoscute, dar ceea ce este foarte puţin cunoscut, zic eu, este biografia domniei sale. E foarte bine că Laszlo Alexandru ne-a prezentat biografia invitatului nostru, pentru că, astfel, ne putem da seama că atitudinea şi consecvenţa critică a domniei sale sunt foarte bine pliate pe această biografie. Iată, am aflat secvenţe din această biografie şi am încercat în mintea mea să înţeleg anumite poziţii critice pe care Gheorghe Grigurcu le-a provocat şi promovat în sfera culturii, literaturii, socialului, politicului. Sunt foarte bine pliate pe această biografie. E o biografie care vorbeşte despre soarta, nu prea fericită, a domnului Grigurcu, despre absoluta lui marginalizare în anii cumplitei perioade comuniste, afirmînd  în cele din urmă  o biruinţă , o “răzbunare” (în sensul că norii se dau la o parte şi apare soarele) a acestei biografii asupra tuturor acelora care i-au încurcat la un moment dat traiectul, ţinta, idealul.

            Termenul care se potriveşte cel mai bine scriiturii invitatului nostru este luciditatea. La care se adaugă curajul, neteama, eroismul ca judecată şi nepărtinire; pentru că este un erou acela care îşi propune o revizuire foarte serioasă şi cu argumente a literaturii române şi... un eroism acela de a trăi în Amarul Tîrg, la Tîrgu Jiu. Sunt eroisme şi eroisme pe care, dacă am fost atenţi, le-am depistat cu toţii, de-a lungul timpului, în atitudinile şi în biografia lui Grigurcu. E binevenită remarca lui Ovidiu Pecican despre eleganţa cu care polemizează criticul. O eleganţ㠔ascuţit㔠care pare desprinsă, ruptă din străfulgerarea luminoasă, dar şi cumplită a fulgerului, a trăznetului. E foarte important acest lucru. Gheorghe Grigurcu a scris, prin anii ’80, un text despre N. Steinhardt, numit N. Steinhardt ori samuraiul critic. E, de fapt, un text despre el însuşi. El e samuraiul, Grigurcu! Samuraiul e şi cavaler. Cavalerismul e, prin urmare, un alt atribut care întregeşte portretul criticului din tinereţe pînă la maturitate. E vorba de o ţinută care e şi elegantă, dar şi impune.

            Grigurcu este văzut în general în ipostază de critic, dar, după părerea mea, ar trebui să ne aplecăm mai mult, critici şi cititori, asupra poeziei lui, poezie care i-a plăcut foarte mult lui N. Steinhardt, acesta scriind la momentul potrivit un text esenţial şi de referinţă despre volumul Contemplaţii. Sigur, domnul Grigurcu este un scriitor polivalent, mai nou avem aforismele şi meditaţiile lui din Jurnalul lui Alceste, care sunt multe dintre ele rodul unei gîndiri teologale, nu mai vorbesc de polemici… Aş vrea să-mi cer scuze, mi-am promis că închei, dar trebuie să vă prezint o carte care se numeşte Vorbind, realizată de Grigurcu cu ceilalţi doi invitaţi ai noştri: Laszlo Alexandru şi Ovidiu Pecican. Dacă veţi citi această carte – eu am citit-o cu creionul în mîn㠖 veţi constata că este o carte  de primă mînă şi bibliografie obligatorie pentru dezbaterile recente, iar dezbaterile literare sînt mereu cu prelungiri în literatura română, încît ar trebui cafiecare dintre noi de aici s-o avem în faţă pentru a putea vedea cum cultura română poate să fie vie şi dinamică dacă este scuturată şi luată la rost din cînd în cînd. Faptul că cei trei autori nu sînt de acord în multe privinţe, în ceea ce priveşte cultura română şi actorii ei, şi polemizează ei înşişi asiduu, asigură plusul de credibilitate de care are nevoie o asemenea vorbire pe şleau despre contracţiile şi aspiraţiile unei culturi cu hopuri şi sincope. Ca să fiu sigur că veţi citi cartea, daţi-mi voie, în final, ispitindu-vă, să vă citesc două intervenţii, aparţinînd domnului Grigurcu: “În privinţa lui Nae Ionescu, prefer să greşesc alături de Eliade, Cioran şi Noica, decît să am dreptate alături de…” şi dă un nume.  “Îndrăznesc a afirma că Marino este un superb infirm cultural, pentru că lipseşte viziunea domniei sale asupra culturii de unul din polii acesteia, care este polul spiritual”.

“O inteligenţă cu asupra de măsură, dublată de o bucurie

şi de o poftă a rostirii”

            Ion MUREŞAN: Mă bucur că am venit astăzi la Beclean, la întîlnirea cu domnul Grigurcu. Nu mi-am propus să ţin un discurs, iar acum, după eseul excelent al lui Radu Mareş şi după celelalte intervenţii, este şi mai greu să încerc un discurs închegat. Ar trebui să spun şi eu cum se scria pe vremuri o rubrică în Luceafărul: Şi eu l-am cunoscut pe Arghezi, şi eu l-am cunoscut pe Sadoveanu. Să spun că şi eu l-am cunoscut pe Grigurcu. S-a întîmplat la Cluj, la Arizona, pe urmă într-un bar, pe urmă în alt bar şi am fost dezamăgit cînd l-am văzut, mi s-a părut aşa un tinerel, un tinerel cu figură obraznică, dar avînd un mod elegant şi stîngaci în acelaşi timp de a locui, de a tăia aerul, încăperea. Asta, sigur, m-a impresionat şi, pe urmă, stînd la aceeaşi masă, nu am putut să nu admir o inteligenţă cu asupra de măsură, cu care domnia sa este locuit. O inteligenţă dublată de o bucurie şi de o poftă a rostirii, cu un mare chef de a rosti şi de aici îi vine şi o veşnică imprevizibilitate a discursului vorbit al domniei sale.

            Sigur c㠖 parafrazînd un banc mai vechi, unde se spunea că nu băgai călcătorul în priză ca să nu vorbească Ceauşescu – şi astăzi, orice revistă deschizi, dai de Grigurcu. Este limpede. O observaţie foarte bună a făcut domnul Uiuiu mai înainte: deşi e prezent peste tot, întotdeauna găseşti ceva de citit şi întotdeauna îl citeşti cu folos. Eu sunt un fan al jurnalelor şi al aforismelor domniei sale, considerîndu-l însă în toate un poet, poezia fiind supremul grad de inteligenţă pe care specia umană l-a atins.

            Aş mai vrea să spun încă un lucru: domnul Grigurcu este un foarte puternic spirit creator al vremurilor noastre. Toată această absolut copleşitoare producţie literară intelectuală ar duce în mod normal la o disoluţie. Un om care scrie atît de mult intră la un moment dat în disoluţie. Lucrul acesta nu se întîmplă însă în cazul domnului Grigurcu. Şi asta nu se întîmplă pentru că are ceea ce s-ar numi atitudine, are o constanţă, are coloană vertebrală. Nu l-aş asocia cu Goma, pentru că la Goma este răutate; în demersurile lui, Grigurcu are mai degrabă o atitudine francă, spusă cu eleganţă şi o constantă în atitudine.

            Cred că-l mai cunosc o dată pe Gheorghe Grigurcu, cum am spus, acest spirit creator extraordinar al contemporaneităţii, şi vreau să spun că admir deopotrivă geniul său şi dimensiunea sa morală. Este şi un foarte bun portretist.

“Un sentimental care se ascunde

în spatele unei poezii aproape angelice”

            Mircea MĂLUŢ: Eu am venit în contact cu scrisul domnului Grigurcu în anii studenţiei mele când, fiind student la Cluj, am intrat în Librăria Universităţii şi am cumpărat Existenţa poeziei, un volum care m-a marcat şi de atunci l-am citit pe Gheorghe Grigurcu cu o anumită religiozitate. Pe care o am şi acum. Apoi, am fost foarte bucuros cînd, în 1990, un om cu statutul său cultural şi moral a ieşit la bătaie în acel climat noroios şi s-a situat, bineînţeles, de partea sănătoasă a forţelor culturale.

            Aş zice că Grigurcu este învingător în trei dimensiuni: o dată am fost impresionat – şi sunt înc㠖 de poezia domniei sale; am în faţă o foarte frumoasă antologie, apărută în condiţii grafice deosebite la Editura „Vinea”, Un trandafir învaţă matematica, un titlu care sintetizează de fapt maniera poetică a lui Grigurcu. O poezie care cultivă o anumită austeritate, aflată la antipodul poeziei aluvionare – în fond Grigurcu este un sentimental care se ascunde în spatele unor sintagme aproape angelice. Apoi, pot să afirm fără să greşesc, şi cred că mulţi de aici sînt în asentimentul meu, Grigurcu este, acum, cel mai important critic de poezie din România, un critic catalogat, pe alocuri, ca impresionist, dar care întotdeauna a avut capacitatea să facă o radiografie extrem de exactă asupra poeţilor asupra cărora s-a oprit.

            Aş dori apoi să revin la faptul că Grigurcu n-a stat, aşa cum bine sublinia domnia sa undeva, într-o neutralitate laşă. Atunci, în 1990, era foarte comod să te situezi pe un asemenea drum, să nu-ţi faci duşmani, să ai foarte mulţi prieteni, mulţi dintre ei poate falşi, dar domnia sa a ales un alt drum. Graţie acestui drum, toată topografia literaturii române astăzi arată altfel, prin intervenţia deosebită a criticului Gheorghe Grigurcu.

            N-aş vrea să insist prea mult, o voi face în scris altădată, dar vreau să vă spun, domnule Grigurcu: războiul este pe cale de a fi cîştigat şi vă felicit că aţi condus bătălia ca un brav general.

“Nu poţi rămîne în picioare cînd se trage asupra ta din toate părţile,

dacă nu ai o armă mai performantă decît duşmanii tăi”

            Vasile MUSTE: Eu am venit, astăzi, la Beclean din două motive: doream să mă întîlnesc cu aceşti oameni minunaţi ai Bistriţei şi, a doua oară, pentru a-l vedea pe Gheorghe Grigurcu. Nu l-am întîlnit pînă acum niciodată, aşa că am profitat de invitaţia prietenului meu Aurel Podaru şi am venit pentru a-i spune şi eu domnului Grigurcu la mulţi ani! şi pentru a-l asculta. Pentru că Gheorghe Grigurcu este, înainte de toate, o conştiinţă, este un luptător, unul dintre marii luptători, pentru că nu poţi rămîne în picioare cînd se trage asupra ta din toate părţile, dacă nu ai o armă mai performantă decît duşmanii tăi.

            Domnia sa este un scriitor pe care-l citesc cu admiraţie mereu şi de aceea aş fi vrut să-l aud pe Grigurcu vorbind, şi sper să-l aud. Şi poate că, în discursul domniei sale va aminti ceva, nu neapărat despre critica literară, ci despre un singur critic, să zicem Laurenţiu Ulici, pe care eu, fiind maramureşean, l-am iubit foarte mult şi aş dori, în acest sens, să aflu şi părerea domnului Grigurcu despre acest, zic eu, mare critic, care a fost Laurenţiu Ulici.

            La mulţi ani, maestre! şi vă mulţumesc că m-aţi invitat astăzi la Beclean.

“După 1989, pe mine mulţi m-au dezamăgit”

            Mircea CUPŞA: Sincer să fiu, eu n-am venit aici să vorbesc, ci să ascult, căci, ascultîndu-i pe alţii mai deştepţi, devii şi tu mai deştept. Pornind de la atmosfera momentului, încerc să profit de faptul că sînt aici foarte mulţi oameni deştepţi, oameni cu idei, dar cred că cel mai deştept dintre noi este cel pe care-l omagiem azi. Şi ca să fiu din nou sincer cu dumneavoastră, vă spun că eu sînd destul de ignorant vizavi de opera domnului Grigurcu, care, aşa cum s-a spus, numără circa 50 de volume de poezie, critică literară şi publicistică.

            Dup㠒89, pe mine m-au dezamăgit mulţi, cei mai mulţi dintre aceştia fiind intelectuali. Vedeţi dumneavoastră, ţara asta a dat mult înapoi dup㠒89, din toate punctele de vedere. Şi asta, pentru că, zic eu, nu s-au implicat intelectualii de valoare. Astfel că impostorii şi oportuniştii au ieşit în faţă şi au împins ţara în zona în care se află şi acum. Considerîndu-l pe domnul Grigurcu un intelectual de înaltă clasă, l-aş ruga să ne prezinte un fel de decalog al judecăţilor de valoare al perioadei postdecembriste. Aş fi curios să aflu ce crede dînsul – ca om deştept şi vertical ce este – ce crede despre acea perioadă şi m-ar mai interesa eventuale soluţii pentru ieşirea din impasul în care ne aflăm.

            Îi mulţumesc că a venit astăzi la Beclean şi-i urez şi eu La mulţi ani cu sănătate!

“Fibra aceea de poet autentic”

            David DORIAN: În 1999 domnul Grigurcu a descins la Bistriţa, unde a petrecut cîteva zile, ştiu eu, vreo săptămînă, şi am avut prilejul să-l cunosc în primul rînd ca om. Dincolo de toate aceste, hai să le spunem, discursuri, eu am, aşa, o oarecare stare de iritare. Trebuie să fim oneşti, mai ales cu domnul Grigurcu, cu personalitatea domnului Grigurcu. Domnul Grigurcu este o persoană specială, aşa cum s-a spus, şi chiar şi la masa aceasta, care-l omagiază, sînt anumite figuri duplicitare. Dar nu vreau să fac caz de asta. Pe domnul Grigurcu îl sărbătorim, îl omagiem şi să trecem peste aceste mici iritări, zic eu. Continuînd cu ce-am început, îmi amintesc de acea perioadă, era o anumită conjunctură politică, pentru că domnul Grigurcu este un om al cetăţii şi eu am avut ocazia să-l cunosc şi să ne apropiem cu o empatie pe care aş considera-o reciprocă şi, în primul rînd, aşa am decriptat în personalitatea domnului Grigurcu un om de mare ingenuitate, sensibilitate, chiar o oarecare naivitate, care este extraordinară, cred că este fibra aceea de poet autentic. Deci, domnul Grigurcu a avut o legătură extraordinară cu tristeţea, cu o anumită grupare de poeţi bistriţeni şi lucrul acesta am vrut să-l subliniez în mod deosebit.

            Îi spun la mulţi ani! Îl îmbrăţişăm.

“O vitalitate creatoare extraordinară,

vizibilă în cele circa 50 de volume publicate pînă acum”

            Victor ŞTIR: De la început vreau să vă spun că mă raliez punctului de vedere exprimat de părintele Pintea privind poezia domnului Grigurcu. Într-un text al lui Nicolae Manolescu, Grigurcu este socotit cel mai mare critic contemporan, iar latura creaţiei domniei sale – poezia – se află încă în vederea criticii, avînd un deficit de punere în valoare. Cred că ne găsim în faţa unuia dintre cei mai importanţi poeţi români în viaţă şi poate chiar dintotdeauna. Poezia lui Ghorghe Grigurcu este una reflexivă, poezie nutrită din frumuseţea lumii, din ingenuitatea existenţei noastre, în acelaşi timp avînd o prospeţime dată şi de o notă ludică. În ce priveşte poezia, critica română are o datorie foarte mare faţă de poetul Gheorghe Grigurcu.

            Se spune despre noi românii că amînăm anumite lucruri, că ne sustragem de la muncă. În domnul Grigurcu avem un model care contrazice această aserţiune, avem un uriaş care prestează un travaliu absolut admirabil şi din acest punct de vedere mi se pare că este, şi poate fi, şi un exemplu pentru generaţiile tinere, cît şi pentru noi cei de 50 şi ceva de ani. Munca domniei sale este bazată pe o vitalitate creatoare extraordinară, de altfel vizibilă în cele circa 50 de volume publicate pînă acum, o vitalitate “scandaloas㔠din punctul de vedere al anvergurii ei.

            Făcînd o paralelă cu lumea afacerilor, se spune că în spatele oricărui puternic om de afaceri se găseşte o femeie puternică; în acest sens eu i-aş aduce un elogiu doamnei Grigurcu, care se găseşte alături de creator.

            La un volum atît de mare de texte ale domnului Grigurcu, ne putem totuşi întreba de ce nu greşeşte în judecăţile sale de valoare? Mie mi se pare că judecata este relativ simplă: Grigurcu are nişte principii care stau la baza osaturii a ceea ce a creat; este întotdeauna vertical pentru că nu tranzacţionează principiile, nu vinde ceea ce se spune drept.

            Îi urez ani mulţi, cărţi „în teancuri”, sănătate şi tot ceea ce-şi doreşte.

“M-a impresionat faptul că-şi păstrează propria sa opinie şi nu cedează

la nici un fel de presiune mediatică”

            Ion MOISE: Vreau să plec de la ceea ce a spus David Dorian. Noi, bistriţenii, am avut o relaţie mai specială, în ’99, cu domnul Gheorghe Grigurcu, care dorea, atunci, pur şi simplu, să se mute la Bistriţa. Au fost nişte demersuri şi era gata să se realizeze acest deziderat, chiar şi eu m-am implicat în această treabă, şi ar fi fost un mare cîştig pentru urbea noastră. Pînă la urmă, însă, s-a ajuns la un punct mort – problema locuinţei şi altele de care nu-mi mai amintesc acum – şi s-a abandonat ideea.

            În ceea ce priveşte atitudinea domniei sale ca poet, ca istoric şi critic literar, sigur că este foarte greu să mai spun ceva în plus faţă de ceea ce s-a spus aici şi, mai ales, după excelentul eseu al lui Radu Mareş. Aş dori, totuşi, să pun accentul pe problema judecăţilor de valoare ale domnului Gheorghe Grigurcu şi să găsim aici o componentă mai puţin exploatată de alţi critici, şi anume, componenta etică. La Grigurcu componenta etică şi cea estetică sînt, cred eu, la acelaşi nivel. De multe ori, criticul exclude o serie întreagă de scriitori care şi-au găsit deja un destin în literatură: sînt prezenţi în public, sînt prezenţi în dicţionare, în antologii etc., dar pe care Grigurcu îi analizează în nota individuală, fără să ţină seamă de opiniile unora sau altora, oricît ar fi de autorizate aceste voci. Acest lucru m-a impresionat: faptul că-şi păstrează propria sa opinie, propria sa voce şi nu cedează la nici o presiune mediatică. Cu alte cuvinte, Grigurcu a avut curajul să răstoarne formula, ca să zic aşa, să răstoarne prejudecăţile asupra unora sau altora dintre scriitori.

            Îi doresc multă sănătate, putere de muncă şi să rămînă la fel de tînăr. La mulţi ani, domnule Grigurcu!

“De ce le place tinerilor poezia lui Gheorghe Grigurcu?”

            Magdalena VAIDA: Îmi pare foarte rău că timpul nu ne mai permite să ne lungim prea mult cu vorba, dar eu vreau să vă spun că mă bucur foarte tare că sînt astăzi la Beclean, unde se află şi domnul Gheorghe Grigurcu, căruia îi spun şi eu La mulţi ani!

            Mi-ar fi plăcut ca discuţia noastră să se canalizeze mai mult pe propunerea făcută de Laszlo Alexandru – cum de altfel este formulată şi tema întîlnirii noastre – privind literatura vremurilor noastre.

            Eu cunosc mai bine opera critică a lui Gheorghe Grigurcu decît poezia sa, dar am avut o surpriză extraordinară cînd fiica mea, de 18 ani, mi-a mărturisit că ei îi place poezia lui Grigurcu, mi-a şi arătat că are analize pe text, făcute într-un caiet, cunoştea opera poetului.

            Şi pentru că dumneavoastră vorbeaţi despre noua generaţie, şi fiind şi poeţi la această masă, pe mine m-ar interesa să aflu de ce le place tinerilor poezia lui Gheorghe Grigurcu? Ovidiu Pecican vorbea despre curaj, dar curajul se referea mai mult la omul Grigurcu decît la poezia lui, care este, după cum am înţeles eu, o poezie mai mult clasică, nu s-ar înscrie deci în tiparele poeziei care se scrie astăzi. Şi-atunci, revin la aceeaşi întrebare: De ce le place tinerilor poezia lui Gheorghe Grigurcu?

“Eu cred că cei mai mari duşmani ai domniei sale

sunt poeţii despre care scrie”

            Olimpiu NUŞFELEAN: L-am cunoscut pe domnul Grigurcu întîi din întîmplare, la sediul Asociaţiei din Cluj, la un festival Blaga, dar am stat, nu foarte mult, în preajma domniei sale cînd a venit la Bistriţa, invitat de cîţiva scriitori bistriţeni. Deloc spectaculos în comportament, în comparaţie cu „spectaculozitatea” ieşirii Domniei Sale în pagina literară, egal însă cu sine înşuşi, cum se spune,  ilustrînd o strînsă relaţie între fiinţă şi cuvînt în cel mai bun sens, descindea, fără complexe aş zice, în cotidianul cel mai banal din care deodată se ridica impecabil şi impetuos, precis şi consecvent în universuri literare dintre cele mai seducătoare, în intervenţii orale sau în textul scris, fie acesta poetic, critic sau simplu publicistic. Era vremea în care îi urmăream demersul polemic, dezinvolt şi încrîncenat, bine ţintit, care tulbura apele stătute, vag atinse la suprafaţă de briza înnoirii, ale mentalului nostru literar. Deranja mai ales autoritatea incontestabilă a acestui demers, cînd miturile convenţionale şi artificiale păleau, iar autoritatea literară reală se trezea cu greu din amorţeală. Aveam un exemplu ilustru de comportament literar în Mihai Eminescu: liric şi polemic pînă în pînzele albe în acelaşi timp, într-o prestaţie eroică, pentru că trebuie să identificăm eroi şi între scriitori.

            Era de identificat şi în cazul domnului Grigurcu o prestaţie inconfortabilă într-un timp ostil. O prestaţie care te solicită foarte mult, care te scoate din timpul firesc al reflecţiei metafizice, te oboseşte în cele din urmă. Poate de aceea, la un moment dat, i-am pus o întrebare oarecum retorică şi în acelaşi timp provocatoare, rostită însă şi cu o anumită tristeţe, o tristeţe pe care n-aş putea-o defini foarte bine. L-am întrebat dacă nu simte ca o povară acest demers polemic, dacă ieşirile polemice nu-l scot din firescul, din farmecul creaţiei, de care un poet are atîta nevoie… Într-un anume fel: dacă asemenea ieşiri nu afectează farmecul perceperii creaţiei sale. Mi-a spus că nu e chiar aşa, nici n-am întins prea mult discuţia pe această temă, şi mi-a mai spus că o să înceapă să mai rărească asemenea ieşiri, adică să mai tempereze tonul pe viitor Şi după aceea mi-am dat seama că acel ton a fost oarecum temperat, nu însă în sensul de a renunţa la demers sau la verb… Ar trebui poate să-l întreb acum dacă se consideră un învins sau un învingător în această luptă polemică, dar cred că nu e cazul încă, deoarece polemistul nu şi-a abandonat armele iar realitatea/viaţa noastră literară nu şi-a schimbat chipul.

            De ce spun aceste lucruri? Pentru că s-a recunoscut şi în discuţiile de aici de către unii vorbitori că, în activitatea Domniei Sale, pe primul plan s-ar afla totuşi poezia. Este, şi pentru mine, just. Îns㠖 fiindcă o să ia cuvîntul şi poate va răspunde la nişte întrebări – m-ar interesa să aflu dacă poetul Grigurcu nu este incomodat de criticul sau de polemistul Grigurcu. Sau cum vede/percepe criticul Grigurcu poezia lui Grigurcu? Spun acestea deoarece percep cu o anume strîngere de inimă faptul că faţa poetului Gheorghe Grigurcu este luată de faţa criticului şi, mai mult, de faţa polemistului, în vreme ce Gheorghe Grigurcu, cred, are ca demers fundamental urcarea pe înălţimile poeziei. E, poate, condiţia dramatică a acestui scriitor multiplu de a trăi cu aceeaşi intensitate mai multe moduri de a se exprima, cînd, totuşi, calea regală e dată de aceea a poeziei. Pentru că, în cele din urmă, autoritatea, intransigenţa, prestigiul demersului, chiar polemic, atitudinea incontestabilă vin din cristalul poeziei, de la poet, de la prezenţa foarte limpede, foarte curată a poetului care nu poate să accepte, nu poate să fie de acord cu unele lucruri care se consumă în afara cuvîntului strict al literaturii, al creaţiei. De fapt, poate că după această perioadă de război a venit timpul să poarte o „polemică”, pun cuvântul în ghilimele, ascunsă şi personală, cu poeţii despre care scrie. Eu cred că cei mai mari duşmani ai domniei sale – spuse fiind acestea şi în glumă şi în serios - sunt poeţii despre care scrie, pentru că aceştia, prin solicitările lor, îl fură timpului creaţiei propriu-zise, îl menţin într-un alt orizont de aşteptare, totuşi secund, al manifestărilor criticului. Un poet e mult mai interesat să citească o cronică a lui Grigurcu la cartea sa, adică să-l vadă pe Grigurcu producîndu-se asupra cărţii sale decît să citească o poezie de Grigurcu şi să-i recunoască manifest calitatea de competitor, de coleg de creaţie. Bănuiesc că toate acestea scriitorul Gheorghe Grigurcu le trăieşte într-o notă de tristeţe, de dramatism. Dar izbînzile creaţiei sunt imprevizibile. Atît de viu şi necesar prezent în literatura noastră actuală, Gheorghe Grigurcu face dovada unei activităţi literare monumentale.

 

            LASZLO Alexandru: Mai doreşte cineva să ia cuvîntul? N-am vrea să uităm pe nimeni… Fiindcă tot v-am invitat la un exerciţiu de sinceritate, lăsînd la o parte formalismele, aş vrea ca, înainte de a încheia dezbaterile, să adresez o întrebare, foarte ţintită şi precisă, doamnei Grigurcu, aflată aici printre noi. Vreau s-o întreb dacă este uşor sau este greu să trăieşti alături de scriitorul Gheorghe Grigurcu?

 

Gabriela GRIGURCU: M-aţi surprins cu această întrebare. Sigur că este dificil să trăieşti în preajma lui Gheorghe Grigurcu, te simţi copleşit de Grigurcu, de personalitatea lui Grigurcu. Eu mă străduiesc să fac tot ce se poate ca să se simtă bine şi nu ştiu dacă întotdeauna răspund aşa cum ar dori. S-ar putea spune multe pe această temă, dar eu sînt o persoană timidă şi, prin urmare, mi-e greu să mă exprim aşa cum aş dori. Oricum, cu această ocazie aş vrea să mulţumesc tuturor celor care au prilejuit această întîlnire. Să-i mulţumesc domnului primar şi domnului Podaru, prietenilor noştri: Laszlo Alexandru şi Ovidiu Pecican, celorlalţi vorbitori care şi-au exprimat atît de frumos părerile despre soţul meu.

 

            Cornel COTUŢIU: Am şi eu o întrebare pentru doamna Grigurcu. Ştiţi cumva ce copac preferă domnul Grigurcu?

 

            Gabriela GRIGURCU: Ce copac preferă? Nu, nu ştiu.

“Astăzi Becleanul este centrul literaturii române contemporane”

            LASZLO Alexandru: Eu de nişte animale ştiu, nişte cîini, nişte pisici, mai este şi o găină, şi un cocoş era la un moment dat, care cred că va face deliciile unei viitoare cărţi. O sumă de lucruri le ştiu, altele sînt pe cale de a le descoperi.

            Altceva, însă, vreau să spun, înainte de a încheia discuţiile. S-a amintit aici despre volumul Vorbind, realizat de Gheorghe Grigurcu şi Ovidiu Pecican alături de subsemnatul. La un moment dat a apărut, în caruselul temelor dezbătute de noi trei acolo, problema provinciei. În ce măsură provincia mai este perimată în ziua de azi, în ce măsură trebuie să aspirăm sau nu către un centru şi toţi trei am fost de acord, măcar în acest punct, că în ziua de azi provincia este tot mai dispersată, iar centrul este regăsibil în locurile cele mai surprinzătoare. Nu mai trebuie să mergem la Bucureşti ca să aflăm pulsul vieţii literare sau al situaţiei literaturii române, acest puls poate fi măsurat în colţurile cele mai neaşteptate. Eu vă mărturisesc că sînt pentru prima dată aici la Beclean şi m-am simţit extraordinar de bine şi sînt impresionat, în primul rînd, de această iniţiativă culturală a dumneavoastră. Auzisem şi de cea de anul trecut, privind comemorarea lui Adrian Marino. A fost o idee care, de asemenea, v-a făcut cinste, întrucît discuţiile de atunci au fost transcrise şi tipărite în publicaţiile culturale. Eu cred că aici am asistat la confirmarea a ceea ce discutam toţi trei în cartea noastră: astăzi Becleanul a fost şi este centrul literaturii române contemporane. Asta este indiscutabil, prin numele care au fost menţionate, citate, prin situaţia culturală care a fost atît de amplu dezbătută. Vreau la modul cel mai sincer şi lipsit de orice formalisme să spun că această întîlnire a fost posibilă mai ales cu sprijinul generos al domnului primar al oraşului Beclean, aflat acum alături de noi. Este o situaţie rară, care ar merita consemnată de presa literară, pentru că n-am mai avut prilejul să văd primari atît de dedicaţi actului cultural şi chiar să participe la el în persoană. Îi mulţumesc pentru acest lucru. De asemenea îi mulţumesc domnului Aurel Podaru, care a fost argintul viu al întîlnirii noastre, un organizator plin de suflet, de energie şi de ambiţie.

            Îl rog acum pe domnul Grigurcu nu neapărat să tragă nişte concluzii, ci să dea cîteva răspunsuri. Şi îl invit chiar să aibă o intervenţie mai substanţială, nuanţată, să ne spună poate anumite gînduri asupra cărora n-a insistat suficient în scrierile sale, sau pe care în acest moment aniversar le consideră necesar a fi subliniate. Să plece de la ipoteza că noi, cei de aici, n-am citit nici un rînd scris de el şi acum venim şi îl întrebăm: “Cine sînteţi dumneavoastră, domnule Grigurcu?”. Nu vă întrebăm ce-aţi făcut în ultimii cinci ani. Dar vă întrebăm: “Cine sînteţi dumneavoastră, domnule Grigurcu?”.

“Este imposibil să fac un eseu despre persoana mea”

            Gheorghe GRIGURCU: Eu sînt de părere că ceea ce este mult, strică. Discuţiile noastre s-au prelungit prea mult. Este imposibil acum să fac un eseu în ceea ce priveşte persoana mea. Nu voi uita niciodată propoziţiile, atitudinile şi atmosfera colocviului de faţă. Le mulţumesc din tot sufletul tuturor participanţilor săi care au dovedit – iertaţi-mi părerea care poate părea o altă flatare – un înalt nivel intelectual şi de rostire. Şi mulţumirea mea se îndreaptă în mod deosebit spre două persoane, care m-au surprins în modul cel mai agreabil şi m-au emoţionat: în primul rînd, spre primarul urbei în care ne aflăm, care, spre deosebire de primarul standard din România de astăzi, este un om deschis spre cultură, a depăşit atracţia exclusivistă a primarului nostru obişnuit spre folclor, spre meciurile de fotbal şi spre chiolhanuri, apoi, spre domnul Podaru, care este regizorul manifestării la care ne aflăm şi pe care-l văd ca pe un Charon, luntraşul de peste Stix, care însă parcurge drumul invers, parcurge drumul de la Infern spre Paradis, în care m-am aflat astăzi sufleteşte timp de două-trei ore. Şi, nu mai puţin, vă mulţumesc totodată dumneavoastră, tuturor celor de faţă.

 

            Aurel PODARU: Doamnelor şi domnilor, în încheierea acestei ediţii, urmează un moment inedit în istoria Colocviilor de la Beclean. Spun “istoria Colocviilor de la Beclean” fiindcă, vrem, nu vrem, această manifestare de cultură, ajunsă, iată, la ediţia a VIII-a, a făcut deja istorie. Istorie prin calibrul, ca să zic aşa, al oamenilor de cultură adunaţi an de an în jurul acestei mese, istorie prin importanţa majoră a temelor dezbătute, istorie prin cele şapte ediţii ale Carnetelor de la Beclean, care imortalizează în pagină scrisă dezbaterile acestei manifestări de-a lungul celor şapte ediţii, şi nu în ultimul rînd, istorie prin tot ceea ce s-a scris, în publicaţiile locale şi din ţară, despre această manifestare şi despre documentele tipărite pe această temă.

            Aşadar, Clubul Saeculum şi Fundaţia Culturală Memoria – Filiala Beclean acordă o DIPLOMĂ DE EXCELENŢĂ scriitorului Gheorghe Grigurcu “pentru consecvenţa şi coerenţa atitudinii civice exprimate cu mijloacele cele mai distinse ale artei literare, pentru spiritul polemic asociat rectitudinii morale, pentru o sensibilitate poetică distinctă şi pentru neîntrecutul condei critic” şi un premiu în bani, sponsorizat de omul de afaceri Ioan Baba din Beclean.

            Doamnelor şi domnilor, nu vreau să trag, în încheierea acestor discuţii, nici un fel de concluzii. Concluziile le trage fiecare în parte. Eu aş vrea doar să mulţumesc încă o dată domnului Gheorghe Grigurcu pentru prezenţa domniei sale la Colocvii. Ediţia de faţă va rămîne, sînt convins, un punct de reper în istoria Colocviilor de la Beclean. De acum încolo se va putea vorbi despre Colocviile de la Beclean înainte de Grigurcu şi Colocviile de la Beclean după Grigurcu. Mulţumesc, de asemenea, moderatorului Laszlo Alexandru pentru prestaţia excepţională a domniei sale şi, nu în ultimul rînd, vă mulţumesc dumneavoastră, tuturor participanţilor la această manifestare. Mulţumesc celor care au sprijinit financiar activitatea noastră, mulţumesc tuturor sponsorilor şi oamenilor de bine.