Volovici_Pecican

CURAJUL DE A RESTABILI ADEVĂRUL, CU BUNĂ-CREDINŢĂ

Leon Volovici în dialog cu Ovidiu Pecican

O.P.: Stimaţi telespectatori, mă bucur să ne revedem din nou la Clujul trăit. Astăzi îl am ca oaspete, pentru dumneavoastră, pe domnul Leon Volovici. Mă bucur să vă regăsesc, domnule Volovici, şi bine aţi revenit în Cluj!

L.V.: Bine v-am găsit.

O.P.: Sînteţi cercetător la Institutul de Istorie Contemporană a Evreilor din Ierusalim, care funcţionează, dacă am înţeles bine, în cadrul Universităţii Ebraice. Sînteţi şi conferenţiar universitar acolo. În această calitate veniţi de mai bine de zece ani la Cluj?

L.V.: Vin aproape în fiecare an şi predau la Centrul de Studii Iudaice, invitat de profesorul Gyémánt. E o experienţă foarte interesantă, care îmi dă şi satisfacţia de a preda în limba română. Am plecat foarte tîrziu din România şi recunosc că mi-e greu să predau în ebraică.

O.P.: Ce fel de cursuri predaţi la Institutul de Studii Iudaice Moshe Carmily din Cluj?

L.V.: În general sînt teme legate de istoria culturală şi intelectuală a evreilor din centrul şi estul Europei. Uneori numai despre istoria evreilor din România. Alteori cu o tematică mai largă, legată şi de centrul Europei. Aria cronologică este aceasta: perioada modernă, de după emancipare.

O.P.: Aşadar nu vă rezumaţi doar la secolul XX.

L.V.: Nu. Să spunem: de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, secolul al XIX-lea şi secolul al XX-lea. La Ierusalim, la Universitatea Ebraică, predau despre perioada de după emancipare. E pentru prima dată cînd la Universitatea Ebraică se predă un curs numai despre istoria evreilor din România. Am avut această şansă de a-i convinge, pentru că pînă acum nu a fost inclus un curs exclusiv despre România. România era cuprinsă în cadrul istoriei evreilor din centrul şi estul Europei.

O.P.: Dumneavoastră, ca ieşean de origine, cu studiile la Iaşi, cu o carieră întreagă în mediile ieşene, aţi ales totuşi cu circa zece ani în urmă să veniţi la Cluj. Înţeleg că între timp mai predaţi şi la Bucureşti, şi la Iaşi, la institute de acelaşi fel.

L.V.: N-a fost o simplă alegere. La data aceea Clujul era singura universitate cu un centru de studii iudaice. După părerea mea, e în continuare cel mai bun centru din ţară. Între timp, după Bucureşti şi Iaşi, au mai apărut şi altele, la Craiova, la Arad, la Oradea

O.P.: La Timişoara nu?

L.V.: Nu. Acolo asemenea tematici sînt în cadrul centrului de studii central-europene

O.P.: A treia Europă.

L.V.: Aşa cred. E un centru bine profilat, cu profesori excelenţi, pe care îi ştiu mai curînd din activităţilor lor publice.

O.P.: Nu din nevoia unor ditirambi, ci pur şi simplu pentru a înţelege mai bine: de ce spuneaţi că acest centru clujean este pînă azi cel mai performant?

L.V.: Pentru că a fost bine clădit de la bun început. În sensul că are nu numai un spaţiu de predare, dar are o bibliotecă specializată pe teme privind istoria evreilor, cum nu există la nici o universitate din ţară deocamdată (şi o spun cu părere de rău pentru ceilalţi) şi pentru că se bucură de sprijinul conducerii Universităţii clujene. Consider că pentru asemenea tematică de altfel orice tematică în domeniul ştiinţelor umanistice - dacă studentul nu are la dispoziţie o bibliotecă bună, cursul, oricît ar fi de interesant şi oricît ar fi profesorul de bun pedagog, nu este suficient. O ştim foarte bine din propria noastră experienţă de foşti studenţi: un curs universitar este în primul rînd o invitaţie la lectură. Eu doar îl ajut pe student să gîndească şi să examineze critic ceea ce citeşte.

O.P.: S-a profilat între timp, în opinia dumneavoastră, o şcoală de iudaistică clujeană? Au început să apară deja tezele de doctorat ale discipolilor

L.V.: Sînt oameni tineri, cu foarte bune lucrări de doctorat, care între timp au şi devenit cadre didactice la acest centru. Mă bucur să urmăresc evoluţia lor. Nu ştiu în ce măsură e o şcoală clujeană, dar e un fenomen mai general, în universităţile din România, şi pe care am prilejul să-l comentez cu prietenii de la Universitatea Ebraică, cei care la rîndul lor au fost aici. Mă gîndesc în primul rînd la profesorul Moshe Idel. În România, interesul pentru studiile iudaice este cu totul deosebit. A apărut o pleiadă întreagă de tineri pasionaţi de subiecte din toate domeniile: începînd cu mistica iudaică, studiile biblice, pînă la studii despre istoria politică a Israelului, sau istoria modernă şi contemporană, de care mă ocup şi eu.

O.P.: Pînă cînd nu trecem la alte subiecte care, fără îndoială, merită să fie abordate în discuţia noastră (cum ar fi tematica asupra căreia se focalizează toate aceste cercetări), aş stărui asupra Clujului şi a atmosferei pe care o întîlniţi aici. A veni de zece ani, sistematic, măcar o dată pe an, înseamnă a avea şi o scurtă (sau lungă, depinde cum o consideraţi) istorie de viaţă clujeană. V-aţi făcut prieteni aici?

L.V.: E o istorie personală mult mai lungă şi e mult peste aceşti zece ani. Înainte de a veni de la Ierusalim, am venit de la Iaşi aici. De fapt, Clujul pentru mine a însemnat, începînd din a doua jumătate a anilor 60, adică de prin 1967-1968: Adrian Marino. Veneam cît de des puteam la Cluj. Veneam pentru bibliotecă sau pentru arhive, cînd lucram în cadrul institutului de istorie literară de la Iaşi. Dar în primul rînd veneam ca să mă întîlnesc cu Adrian Marino, de care am fost foarte legat şi care m-a influenţat enorm. Pot spune că în domeniul istoriei ideilor literare, în general în domeniul istoriei ideilor, mă consider şi eu un discipol al lui. El se ocupa de acest domeniu, iar pe plan teoretic nimeni nu făcea aşa ceva în ţară, într-un mod foarte original, foarte conectat la studiile care se făceau în lume. Era pentru mine şi un model de intelectual, şi un model în domeniul studierii ideilor, al ideilor literare de care m-am ocupat eu însumi. De altfel, era ca un fel de ritual: stăteam toată ziua la bibliotecă, Adrian Marino lucra acasă, în ritmul lui, la care n-a renunţat pînă la sfîrşit. La ora 6 el de obicei se oprea, mă opream şi eu la bibliotecă, ne întîlneam şi ieşeam la plimbare prin Cluj.

O.P.: Pe unde vă plimbaţi, prin Cluj?

L.V.: În primul rînd pe strada lui, pe General Grigorescu. Înainte se chema Rákoczi. Îl luam de-acasă şi ieşeam. E un lucru interesant: de la el am aflat atunci amintiri din perioada detenţiei şi despre alţi deţinuţi politici. Era doar la cîţiva ani de la întoarcerea din domiciliul forţat în Bărăgan. În casă nu atingea acest subiect. Probabil că vroia să evite eventuale microfoane. Dar dacă ieşeam şi ne plimbam prin parc sau pe străzi, pe diverse trasee, atunci aflam primele mărturii din sursă directă despre perioada de închisoare, despre care vorbea cu mult calm şi luciditate. Legătura noastră a rămas permanentă.

O.P.: Aveţi şi o corespondenţă cu domnul Marino?

L.V.: Multe dintre scrisorile primite de la Adrian Marino sînt cu mine, la Ierusalim.

O.P.: Vă gîndiţi să le publicaţi în timp?

L.V.: În măsura în care vor prezenta interes, m-am gîndit să le aşez în ordine. Le-am păstrat pe toate. Au fost printre primele scrisori pe care le-am primit în Israel, după plecarea din 1984. Marino continua în modul cel mai firesc relaţia noastră, ca şi cum mi-ar fi scris la Iaşi. El mi le trimitea la Ierusalim, atunci cînd mulţi din prietenii şi cunoştinţele mele n-aveau curaj să-mi mai scrie.

O.P.: Exista spaima de cenzură.

L.V.: El era într-adevăr un om liber. Avea acest sentiment. Am scris atunci, la o aniversare a lui, un articol într-o revistă de limba română din Israel, Minimum, editată de Alex. Mirodan. Asta era cam prin 1986 sau 1987. Mă mîndresc cu articolul acela, pentru că, într-un fel, parcă aş fi ştiut ce va urma. Articolul se chema: Un intelectual al viitorului. În sensul că acest tip de spirit liber, deschis culturii europene, preocupat de idei, acesta va fi modelul intelectualului în viitor. Lui Marino i-a plăcut textul. Eu atunci eram liber, pentru că plecasem din România ceauşistă, iar el era aici, în Cluj. Dar el se simţea de asemeni un om liber.

O.P.: Avea acea libertate interioară.

L.V.: A fost o relaţie care a durat pînă la sfîrşitul vieţii lui. Ultima oară l-am reîntîlnit, cred, cu un an înainte de a muri. Eram foarte legat şi de doamna Lidia Bote, care este o eminentă specialistă în literatura franceză şi în istoria influenţei franceze asupra literaturii române. Mă gîndesc la cartea aceea admirabilă despre simbolismul românesc, pe care o ştim cu toţii.

O.P.: Socotesc că ar fi minunat dacă s-ar reedita şi dacă doamna Bote ar consimţi să iasă puţin din discreţia care o caracterizează. E o atitudine elegantă, dar uneori pare defensivă.

L.V.: Aşa este. Era un cuplu fascinant încă de atunci, de cînd i-am cunoscut, din anii 60 şi pînă acum. E unul din momentele luminoase ale biografiei mele.

O.P.: Vă amintiţi prima întîlnire cu Adrian Marino, pe viu?

L.V.: Remarcasem cîteva articole, prin 64, cred, despre Europa, semnate M. Adrian. El tocmai ieşise din închisoare. Avea încă interdicţie de semnătură şi cel care-l publica era George Ivaşcu.

O.P.: La Contemporanul?

L.V.: La Contemporanul încă nu. Avea să fie ceva mai tîrziu. Era la revista Lumea. Acolo a scris primele articole despre ideea de Europa la cărturarii români. Apoi a devenit o carte: Pentru Europa. Pe urmă a fost un articol care cred că a apărut în revista Steaua: despre Ion Minulescu. Admirabil! Mă gîndeam că e un critic tînăr, de mare viitor. Am aflat apoi că nu mai e chiar aşa de tînăr şi cine este acest M. Adrian

O.P.: Şi ce istorie avea în spate

L.V.: Da. Pe urmă s-a întîmplat să aflu că este ieşean. Încă un motiv de a mă simţi ataşat de el. I-am scris întîi din Iaşi, pentru că aveam de discutat diverse probleme de teorie literară care mă preocupau pentru lucrarea de doctorat şi pentru Dicţionarul literaturii române la care lucram pe-atunci. El a fost unul dintre maeştrii mei în a interpreta şi a gîndi istoria ideilor.

O.P.: Cum a fost prima întîlnire efectivă?

L.V.: L-am vizitat împreună cu un coleg, ne-a primit cordial, colegial, in felul lui pasionat de idei, de informaţii, cu o putere asociativă fără pereche în spaţiul culturii europene. Ne-a pus la dispoziţie fişierul lui, enorm la data aceea, pe teme şi pe nume. Pe urmă ne-a dat caietele lui, pe care le-am folosit şi pentru Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, la care lucram împreună cu colegii mei. Legătura a fost foarte rapidă. Am rămas într-un contact permanent: ne scriam, ne întîlneam. Printr-o întîmplare, am avut prilejul s-o cunosc şi pe mama lui Marino. Călătoream o dată de la Iaşi la Bucureşti, cu o colegă, mergeam pentru documentare la Biblioteca Academiei. În compartiment era o doamnă foarte în vîrstă, foarte distinsă. Părea să asculte cu atenţie ce vorbeam cu colega mea. Ne-a întrebat dacă sîntem studenţi la Litere (aşa a dedus după subiectele pe care le discutam). I-am zis că nu mai sîntem studenţi, sîntem cercetători la Institutul Academiei Al. Philippide din Iaşi. Ne-a spus că fiul ei este şi el istoric literar şi estetician: Adrian Marino. Ne-a întrebat dacă am auzit de el. I-am răspuns că am auzit şi că am citit tot ce a publicat. Era nemaipomenit de mîndră. A început lucru absolut extraordinar să ne vorbească despre cariera lui, mai întîi ca student remarcat de Călinescu. Ne spunea ce scrie şi ce preocupări are. Asta era prin anii 70. Lui Marino îi apăruse deja Viaţa lui Macedonski. Noi cunoşteam la vremea aceea biografia lui Marino. Dar ea îi făcea o biografie modificată, în sensul că perioada de detenţie nu mai apărea deloc. Şi aveai impresia unei cariere absolut normale şi strălucite, fără nici o întrerupere, aşa cum ar fi trebuit să fie.

O.P.: Mama domnului Marino comitea o reparaţie biografică, de fapt.

L.V.: Exact. Şi era emoţionant.

O.P.: Acum cînd vă aud, vă mărturisesc că sînt mişcat să aflu că maestrul dumneavoastră era un cercetător clujean, şi anume unul neînregimentat în nici o instituţie. Domnul Marino îşi făcea un punct de glorie din faptul că nu a fost retribuit de stat, nu a fost angajat cu condică de prezenţă. La Iaşi nu mă îndoiesc că aţi avut totuşi cîţiva dascăli eminenţi, care v-au format întrucîtva.

L.V.: Am fost legat de unii dintre profesori. Dar n-a fost o perioadă fericită, din 1957 pînă în 1962. Nu mai erau profesorii care au format marile generaţii de istorici literari. Dar sigur că de unii eram ataşaţi, în condiţiile în care şi ei erau foarte atenţi la ceea ce spun, la ceea ce predau. N-a fost o perioadă prea bună.

O.P.: Aţi evocat, în cîteva cuvinte, figura specială a lui Adrian Marino. Totuşi, venind la Cluj, pe filiera aceasta a studiilor de istorie literară, fără îndoială că vă vedeaţi şi cu alţi colegi. Cum era Clujul acestor medii, în anii 60, 70, 80?

L.V.: Într-adevăr, am legat chiar prietenii cu unii colegi clujeni, de aceeaşi vîrstă sau puţin mai tineri, avînd teme comune. Din acei ani, am rămas pînă astăzi în contact cu eminenţi istorici literari clujeni, Ion Pop, Aurel Sasu, Mariana Vartic. Cu Ion Pop am avut şi prilejul de a mă reîntîlni şi colabora în proiecte legate de poetul şi filosoful Beniamin Fundoianu, despre care Ion Pop a scris eseuri excelente. Ne-am reîntîlnit şi la conferinţe la Paris sau în România. Cu profesorul lor, Mircea Zaciu, am avut, aici, la Cluj, o singură întîlnire, dar foarte neobişnuită, poate o voi evoca odată.

Un alt nucleu de interes al meu, dar după plecarea din ţară, este relaţia cu revista Apostrof, publicaţie pe care o preţuiesc foarte mult, şi cu Marta Petreu, care mi se pare una din figurile de intelectual cele mai interesante şi mai puternice în spaţiul cultural românesc actual. Am o mare preţuire faţă de ceea ce scrie şi pentru felul în care se implică în viaţa publică şi intelectuală. Apoi, mă simt foarte legat de Ion Vartic, un om de teatru şi un eseist excepţional. În ultimii ani, m-am împrietenit cu Sandu Frunză, un tînăr filosof, cunoscut pe vremea studiilor sale la Universitatea din Ierusalim. Am rămas într-o legătură permanentă, electronică, dar şi prin întîlniri periodice. Într-o excelentă relaţie de colaborare mă aflu, de mai mulţi ani, cu profesorul Ladislau Gyémánt. Dintre tinerii universitari clujeni, mi-au devenit prieteni, pot spune, Claudia Ursuţiu, Grigore Buda, Maria Ghitta, Lucian Butaru. Cercul prietenilor s-a lărgit prin stabilirea la Cluj a unui vechi prieten, profesorul Michael Shafir. Un alt clujean, un om admirabil, cu care m-am împrietenit fulgerător este poetul Vasile Igna, cunoscut printr-un prieten comun, neuitatul Iordan Chimet, şi el foarte legat de Cluj şi clujeni.

O.P.: Chestiunea care mă interesează foarte mult, vă mărturisesc, este cum de aţi ales să urmaţi calea cercetării istorico-literare, şi mai ales cu referire la literatura română? Poate că după 1984 cariera dumneavoastră s-ar fi putut derula mai cu folos risc şi eu o ipoteză pe altă tematică, mai fascinantă. Dar dumneavoastră v-aţi păstrat intereseul pentru fenomene cum ar fi apariţia scriitorului în cultura română aveţi o carte apărută recent la Curtea Veche, într-o reeditare, dacă nu mă înşel.

L.V.: E o carte apărută mai întîi la Iaşi, în 1976, la Editura Junimea. Este o variantă a tezei de doctorat: Apariţia scriitorului în cultura română. Şi aici se simte influenţa lui Adrian Marino. Ideea de scriitor, conceptul de poet, mitul poetului şi apoi statutul social al poetului şi al scriitorului în cultura română, încă în faza de început de la primii care au conştiinţa că sînt scriitori sau poeţi în ce măsură au devenit ei treptat o categorie socială, o profesiune. În acelaşi timp, cum s-a construit mitul romantic al poetului şi al scriitorului, în cultura română.

O.P.: Aţi încercat să surprindeţi profesionalizarea acestei vocaţii?

L.V.: Exact. Acesta e tocmai unul dintre capitole: profesionalizarea scriitorului! Şi cine sînt primii scriitori profesionişti, cum se manifestă ei, cînd apare cenzura, cum apar primele drepturi de autor, societăţile literare

O.P.: Semnele unei instituţionalizări

L.V.: care ţin de generaţia paşoptistă. Aici e cu siguranţă şi influenţa unui alt istoric literar foarte important de care sînt foarte legat, ca discipol şi apoi ca prieten. E vorba de profesorul Paul Cornea.

O.P.: Cartea lui, Originile romantismului românesc, rămîne fundamentală.

L.V.: Aşa este.

O.P.: De la aceste chestiuni, de mare interes pentru oricine e preocupat de istoria literaturii române, a culturii române, a culturii din Europa centrală sau sud-estică, aţi pornit pentru a avansa spre o tematică mai ascuţită. Aveţi o carte foarte bine cunoscută în mediile intelectuale româneşti, dar nu doar aici, referitoare la raportarea omului de cultură român la problematica evreiască.

L.V.: De fapt problema evreiască e o componentă a unei ideologii antisemite. Evreii n-au o problemă evreiască. O au alţii, aceia care îi văd pe evrei ca o problemă, sau cînd evreii au un statut diferit, pentru că societatea, sau statul respectiv nu le dau drepturile fireşti. Atunci apare problema, pentru că ai creat-o! Ajungînd în Israel, mi-am dat seama că nimeni nu are nevoie de filologi români. Nimeni nu-mi va spune să predau literatura română la universitate, pentru că nu se învăţa aşa ceva. Româna figurează printre limbile romanice, dar nu se predă. Situaţia s-a mai schimbat, în ultimii ani. Pentru mine era foarte important să rămîn într-un spaţiu cultural. In cazul meu, a fost o deplasare a accentului spre domeniul istoric. Am vrut să leg, în acelaşi timp, preocupările ţinînd de istoria evreilor din România de viaţa intelectuală evreiască din România, de preocupările mele privind cultura română. Pe acest teren se înscrie şi problema evreiască în ideologia naţională. Am ales secolul XX, când chestiunea devine mai dramatică şi are mai multe forme de manifestare. Acest studiu a apărut în Anglia, şi apoi s-a publicat în româneşte, mai întîi într-o revistă din exilul românesc din Germania, editată de Ion Solacolu

O.P.: Dialog. Apare la Dietzenbach.

L.V.: Da. Solacolu mi-a spus atunci, în 1993: dacă nici o editură românească nu se grăbeşte să-ţi propună să editezi cartea în versiune românească, îţi propun eu. Şi apoi a venit sugestia Editurii Humanitas.

O.P.: Cum a fost primită ediţia engleză, iar apoi şi cea românească? A existat interes pentru ea? Şi dacă da din partea cui?

L.V.: Ediţia engleză a avut recenzii numai în lumea occidentală: în Statele Unite, în Anglia, în Franţa. Ecourile în România au apărut după publicarea în limba română. S-a scris mult. Inclusiv o recenzie admirabilă a lui Adrian Marino. Pentru mine era foarte important cum va reacţiona el la o temă care de-acum era diferită de subiectele mele de pînă atunci. El a înţeles perfect spiritul acestei lucrări şi a văzut includerea ei în istoria ideilor. Există şi idei antisemite, care au evoluţia lor. Cine urmăreşte istoria ideilor, istoria mentalităţilor, istoria intelectuală, ajunge şi la această temă. El aşa şi-a conceput recenzia, care a fost una dintre cele mai pertinente. Sigur că au fost şi reacţii critice, ostile. Totul era înscris în tematica propriu-zisă, care este în sine destul de inflamantă.

O.P.: Nu este uşor să te confrunţi cu o tradiţie incomodă. E de înţeles că unii cititori rămîn şocaţi cînd află că marile figuri, pe care manualele le celebrează, au avut şi unele luări de poziţie neomologabile astăzi. Probabil că asta explică într-o anumită măsură cîteva dintre reacţiile ostile, nu neapărat cele care vin dinspre extrema dreaptă. Dar ceea ce vreau eu să vă întreb, în continuarea dialogului nostru: cum vedeţi toată discuţia din jurul cărţii dumneavoastră de odinioară, acum, după publicarea Raportului Wiesel, unde iarăşi marile nume ale culturii române apar conotate cu declaraţii antisemite foarte drastice: de la Kogălniceanu, la Hasdeu, Eminescu şi atîţia alţii.

L.V.: Cercetarea mea de atunci, privind antisemitismul intelectual din cadrul ideologiilor naţionaliste din anii dintre cele două războaie, se oprea în pragul celui de-al doilea război mondial. Raportul Comisiei Wiesel din care am făcut şi eu parte, de altfel începe oarecum din acest punct, pentru că se ocupă de perioada celui de-al doilea război mondial şi de perioada Antonescu.

O.P.: Fără a ignora însă antecedentele.

L.V.: Da, există un capitol introductiv despre condiţiile politice şi tradiţiile unor idei antisemite şi relaţia lor cu politica urmată de Antonescu, din 1940 pînă la sfîrşitul războiului. Raportul Wiesel şi-a propus, în primul rînd, să reconstituie fazele politicii guvernului Antonescu faţă de evrei, în acea perioadă: legislaţia antisemită, toate formele de discriminare, apoi descrierea masacrelor din Bucovina, Basarabia şi Transnistria şi toate celelalte aspecte legate de capitolul românesc al Holocaustului.

O.P.: Credeţi că ar fi fost posibilă această politică antonesciană fără legile guvernului Goga-Cuza?

L.V.: Decretele emise de guvernul condus de Octavian Goga au fost un început, care a fost imediat continuat nu numai de Antonescu, dar şi, anterior, de dictatura regală şi de guvernul Gigurtu. Totul a mers spre o treptată agravare. Guvernul Antonescu n-a făcut decît să lărgească şi să consolideze această legislaţie, ducînd-o la paroxism în timpul războiului şi, sub influenţă germană, devenind o politică de eliminare a evreilor din România. Eliminare pe care Antonescu n-o vedea neapărat după părerea mea în spiritul nazist, de exterminare totală. Eliminarea, în concepţia lui Antonescu, putea fi şi prin deportare dincolo de Urali, prin emigrare, dar şi prin masacre, cum s-a întîmplat în anumite zone.

O.P.: V-aş întreba cîte ceva din culisele acestei comisii. Cum a lucrat ea? Vă întruneaţi periodic? Sau corespondaţi prin e-mail?

L.V.: Au fost trei întîlniri, fiecare însemnînd o săptămînă intensă de lucru în grup. Dar totul s-a desfăşurat de-a lungul unui an. O întîlnire a fost la Bucureşti, una la Washington şi una la Ierusalim. Cu toţii eram împărţiţi pe grupe, pe teme. Fiecare ştia ce are de făcut. Legătura se făcea prin internet, ceea ce uşurează colaborarea. La întîlnirile care i-au urmat celei dintîi, existau de-acum capitole, propuneri, formulări etc. De fapt totul reprezintă o sinteză, în bună parte, a cercetărilor care s-au făcut. Eu nu am fost tocmai pe domeniul meu propriu-zis, în analiza acestui aspect, al faptelor aşa cum s-au desfăşurat în timpul războiului. Există specialişti care au lucrat o viaţă în arhive. În primul rînd Jean Ancel, de la Institutul Yad Vashem din Ierusalim, Radu Ioanid şi Paul Shapiro de la Muzeul Holocaustului din Washington, Lya Benjamin şi Mihail Ionescu din Bucureşti şi alţi istorici şi sociologi români, israelieni, francezi etc. A fost şi un specialist român foarte bun, Viorel Achim, pentru istoria romilor şi soarta lor sub Antonescu: deportarea romilor, parţiala masacrare (cam jumătate din populaţia romilor deportaţi în Transnistria). A fost un specialist eminent, Randolph Braham, pentru Transilvania de Nord, aflată sub autoritate maghiară, de unde a avut loc deportarea la Auschwitz. S-au acoperit toate aceste aspecte: şi legislaţia, şi viaţa comunităţii evreieşti în timpul războiului. E, într-un fel, o sinteză a studiilor existente şi un text pe care în final l-am acceptat cu toţii, după multe discuţii şi polemici. Dar cred că e un lucru pozitiv, care trebuia făcut.

O.P.: Raportul Comisiei Wiesel a fost tipărit într-un tiraj destul de mic, iniţial, anul trecut, de către Editura Polirom. Lucru excelent, dacă ar fi ajuns acel tiraj în librării. Din păcate n-a putut fi văzut acolo şi am aflat că editorul a reluat, cu forţe noi, publicarea Raportului. Ce s-a întîmplat, de fapt?

L.V.: Publicarea a fost patronată de Ministerul de Externe al României. Primul tiraj, în întregime, a fost difuzat de Ministerul de Externe, nu în librării, ci a fost trimis la instituţii de învăţămînt, biblioteci publice, specialişti şi în străinătate. Există o versiune în engleză şi acelaşi text în versiune românească. Sînt două volume distincte, care nu au intrat în librării. Textul era accesibil şi pe internet. Acum am aflat şi eu că într-adevăr a apărut un nou tiraj, care se va difuza în mod normal, ca orice carte, prin librării.

O.P.: Cîte exemplare va avea noul tiraj?

L.V.: Nu ştiu, nu cunosc aceste detalii. Raportul are în jur de 400 de pagini şi încă un volum anexă, editat de Lya Benjamin, care cuprinde numai documente. Un volum masiv, cu o selecţie din documentele oficiale de la comandamentul militar, de la protocoalele şedinţelor Consiliului de Miniştri, rapoartele semnate de Antonescu etc. - tot ceea ce e semnificativ pentru înţelegerea acestui capitol din istoria României.

O.P.: Cred că e important ca Raportul să fie tipărit, pentru că nu toţi cititorii au acces la internet sau ştiu să-l folosească. Dar în ce priveşte lucrările comisiei, aş vrea să vă întreb dacă au existat momente de tensiune, de mare opinteală în elucidarea unor aspecte?

L.V.: Au fost în mod inevitabil şi momente de tensiune şi polemici. Nu neapărat între istoricii israelieni sau americani, pe de o parte, şi cei români, pe de altă parte. N-au fost fronturi comune. Ci polemici între istorici, pur şi simplu. Puteau fi dezacorduri între doi specialişti israelieni, sau între doi istorici români. Dar cred că toţi participanţii au fost de bună credinţă. Era important să restabilim adevărul. Acolo unde sînt evaluări, interpretări statistice diferite, pot exista diferenţe şi vor exista şi de-acum înainte. Importantă este constituirea unui corpus de documente şi o sinteză a faptelor principale, pentru cei interesaţi să cunoască adevărul.

O.P.: Practic, aşadar, aceste discuţii au intervenit în jurul interpretărilor, nu al faptelor.

L.V.: Aşa este. Şi nu erau chiar piedici de netrecut. Sigur că au fost şi capitole mai delicate, legate mai ales de discursul public şi politic din România, după 1989, privitor la Antonescu şi la perioada războiului. Aici simţeai că tensiunea creşte. Pînă la urmă au înţeles cu toţii că e o chestiune esenţială. Interesul tuturor era ca aceste tensiuni să fie limpezite. Sper că au înţeles şi liderii politici că imaginea frumoasă a României şi a istoriei sale n-o obţii prin cosmetizări, prin mistificări, ci prin curajul de a restabili adevărul. Curajul celor de astăzi, aceasta e imaginea frumoasă a României de care toţi politicienii se îngrijesc, şi nu încercarea de a înfrumuseţa unele capitole din trecut, sau de a le ascunde sub un covor colorat.

O.P.: În această notă, vorbind despre imaginea României în legătură cu Raportul Comisiei Wiesel, aş aminti o pagină neagră pe care a scris-o Hannah Arendt într-o lucrare faimoasă: Eichmann în Ierusalim, dedicată României, pe care ea o vede foarte antisemită. Spuneţi-mi, Raportul Comisiei confirmă această imagine integral, sau o atenuează, o nuanţează, ori poate chiar Hannah Arendt e depăşită prin revelaţiile pe care Raportul le face?

L.V.: România a avut această reputaţie de ţară antisemită, încă din vremea conferinţei de pace de la Berlin din 1878, cînd liderii politici români din Vechiul Regat s-au opus cu înverşunare, în ciuda presiunilor internaţionale, modificării constituţiei care ar fi permis încetăţenirea evreilor. Hannah Arendt reia această formulare scriind că România era cea mai antisemită ţară din Europa. În general eu refuz să folosesc asemenea epitete, pentru că sînt greu de demonstrat şi e uşor să cazi în stereotipuri. Aşa cum, în aceeaşi măsură, nu are nici un sens să spui: poporul român este antisemit sau poporul român nu este antisemit. Sînt două propoziţii fără sens. Poporul e o abstracţie, un concept metafizic. În al doilea rînd, vorbim de anumite perioade, evoluţia unei societăţi, un anumit timp. Poţi încerca să explici o mentalitate, un comportament social, un comportament electoral, dacă ai datele necesare. Fără îndoială însă, dacă avem în vedere legislaţia antisemită şi multe alte forme de discriminare la sfîrşitul anilor '30, politica oficială a României era printre cele mai antisemite din Europa. În cazul Hannei Arendt, cred că e vorba şi de altceva. Teoria ei era că numai antisemitismul nu explică Holocaustul, iar cazul României întărea teoria ei. Iată că România cea mai antisemită ţară din Europa antebelică, cum scrie ea, are la sfîrşitul războiului un număr mare de supravieţuitori, cam jumătate din populaţia evreiască de dinainte de război. E o apreciere de politolog, care nu se încurcă prea mult cu istoria şi cu datele. Dar cădea bine în demonstraţia ei. E adevărat că nu e suficientă o retorică antisemită sau chiar o legislaţie antisemită ca să explici genocidul. Raportul Wiesel nu se bazează pe astfel de afirmaţii, ci pe analiza concretă a evoluţiei politice din România, a legislaţiei antisemite şi în primul rînd pe analiza procesului de ghetoizare, a deportărilor şi masacrelor.

O.P.: Dacă ar fi să sintetizaţi concluziile Raportului în două fraze, ce aţi putea spune despre România acelor ani şi atitudinea ei antisemită?

L.V.: Nu despre România în general, ci despre România în timpul regimului lui Antonescu. Pentru masacrarea sau deportarea şi dispariţia practic a jumătate din populaţia evreiască din România, în principal este responsabil Ion Antonescu. Vina i se poate atribui lui şi regimului pe care l-a reprezentat, cu miniştrii săi şi întregul aparat militar, poliţienesc şi administrativ. În măsura în care cealaltă jumătate a evreilor a supravieţuit, asta ţine tot de politica diferită a lui Antonescu, după anul 1942. Nu din umanism, nu din filosemitism, ci dintr-un calcul pragmatic: acum e interesul nostru să nu-i omorîm; e în interesul nostru să nu-i dăm pe mîna nemţilor. Nemţii presau şi chiar au obţinut un acord de deportare totală, cu un plan foarte precis cum va avea loc deportarea spre Polonia ocupată de nazişti, unde era un lagăr de exterminare imediată: aceasta era să fie soarta evreilor din Vechiul Regat şi din Transilvania de Sud. În măsura în care a avut destulă autoritate şi independenţă de a decide masacrele şi deportările, în aceeaşi măsură Antonescu a putut decide să nu mai meargă în această direcţie, după 1942, să nu urmeze planul Soluţiei Finale. A considerat că e mai bine pentru interesul românesc să n-o facă. Prefera să rezolve aşa cum ştia el problema evreiască, adică să scape de evrei total, dar nu neapărat să-i ucidă. Aceasta e şi diferenţa dintre Hitler şi Antonescu. E vorba de responsabilitatea unui guvern, care nu era sub ocupaţie, era doar sub influenţă germană, sub presiune germană. Asta aş spune ca apreciere generală.

O.P.: Vă întreb, în încheiere, ce planuri veţi mai avea la Cluj?

L.V.: În următoarele ore mă întorc la Bucureşti, pentru încă două zile, şi apoi plec la Ierusalim. La Bucureşti mă voi întîlni cu prietenii pe care încă nu i-am văzut şi care mă aşteaptă. Am foarte mulţi prieteni acolo. Sper să mai intru mîine prin librării, unde n-am ajuns încă. Voi reveni aici în luna octombrie, pentru o conferinţă organizată la Universitatea din Cluj.

O.P.: Stimate domnule Volovici, vă mulţumesc pentru consistenta discuţie pe care ne-aţi prilejuit-o.