CURAJUL DE A RESTABILI ADEVĂRUL, CU BUNĂ-CREDINŢĂ
Leon Volovici în dialog cu Ovidiu Pecican
O.P.: Stimaţi telespectatori, mă bucur să ne revedem din nou la Clujul trăit. Astăzi īl am ca oaspete, pentru dumneavoastră, pe domnul Leon Volovici. Mă bucur să vă regăsesc, domnule Volovici, şi bine aţi revenit īn Cluj!
L.V.: Bine v-am găsit.
O.P.: Sīnteţi cercetător la Institutul de Istorie Contemporană a Evreilor din Ierusalim, care funcţionează, dacă am īnţeles bine, īn cadrul Universităţii Ebraice. Sīnteţi şi conferenţiar universitar acolo. Īn această calitate veniţi de mai bine de zece ani la Cluj?
L.V.: Vin aproape īn fiecare an şi predau la Centrul de Studii Iudaice, invitat de profesorul Gyémįnt. E o experienţă foarte interesantă, care īmi dă şi satisfacţia de a preda īn limba romānă. Am plecat foarte tīrziu din Romānia şi recunosc că mi-e greu să predau īn ebraică.
O.P.: Ce fel de cursuri predaţi la Institutul de Studii Iudaice Moshe Carmily din Cluj?
L.V.: În general sînt teme legate de istoria culturală şi intelectuală a evreilor din centrul şi estul Europei. Uneori numai despre istoria evreilor din Romānia. Alteori cu o tematică mai largă, legată şi de centrul Europei. Aria cronologică este aceasta: perioada modernă, de după emancipare.
O.P.: Aşadar nu vă rezumaţi doar la secolul XX.
L.V.: Nu. Să spunem: de la sfīrşitul secolului al XVIII-lea, secolul al XIX-lea şi secolul al XX-lea. La Ierusalim, la Universitatea Ebraică, predau despre perioada de după emancipare. E pentru prima dată cīnd la Universitatea Ebraică se predă un curs numai despre istoria evreilor din Romānia. Am avut această şansă de a-i convinge, pentru că pīnă acum nu a fost inclus un curs exclusiv despre Romānia. Romānia era cuprinsă īn cadrul istoriei evreilor din centrul şi estul Europei.
O.P.: Dumneavoastră, ca ieşean de origine, cu studiile la Iaşi, cu o carieră īntreagă īn mediile ieşene, aţi ales totuşi cu circa zece ani īn urmă să veniţi la Cluj. Īnţeleg că īntre timp mai predaţi şi la Bucureşti, şi la Iaşi, la institute de acelaşi fel.
L.V.: N-a fost o simplă alegere. La data aceea Clujul era singura universitate cu un centru de studii iudaice. După părerea mea, e īn continuare cel mai bun centru din ţară. Īntre timp, după Bucureşti şi Iaşi, au mai apărut şi altele, la Craiova, la Arad, la Oradea
O.P.: La Timişoara nu?
L.V.: Nu. Acolo asemenea tematici sînt în cadrul centrului de studii central-europene
O.P.: A treia Europă.
L.V.: Aşa cred. E un centru bine profilat, cu profesori excelenţi, pe care īi ştiu mai curīnd din activităţilor lor publice.
O.P.: Nu din nevoia unor ditirambi, ci pur şi simplu pentru a īnţelege mai bine: de ce spuneaţi că acest centru clujean este pīnă azi cel mai performant?
L.V.: Pentru că a fost bine clădit de la bun īnceput. Īn sensul că are nu numai un spaţiu de predare, dar are o bibliotecă specializată pe teme privind istoria evreilor, cum nu există la nici o universitate din ţară deocamdată (şi o spun cu părere de rău pentru ceilalţi) şi pentru că se bucură de sprijinul conducerii Universităţii clujene. Consider că pentru asemenea tematică de altfel orice tematică īn domeniul ştiinţelor umanistice - dacă studentul nu are la dispoziţie o bibliotecă bună, cursul, oricīt ar fi de interesant şi oricīt ar fi profesorul de bun pedagog, nu este suficient. O ştim foarte bine din propria noastră experienţă de foşti studenţi: un curs universitar este īn primul rīnd o invitaţie la lectură. Eu doar īl ajut pe student să gīndească şi să examineze critic ceea ce citeşte.
O.P.: S-a profilat între timp, în opinia dumneavoastră, o şcoală de iudaistică clujeană? Au īnceput să apară deja tezele de doctorat ale discipolilor
L.V.: Sīnt oameni tineri, cu foarte bune lucrări de doctorat, care īntre timp au şi devenit cadre didactice la acest centru. Mă bucur să urmăresc evoluţia lor. Nu ştiu īn ce măsură e o şcoală clujeană, dar e un fenomen mai general, īn universităţile din Romānia, şi pe care am prilejul să-l comentez cu prietenii de la Universitatea Ebraică, cei care la rīndul lor au fost aici. Mă gīndesc īn primul rīnd la profesorul Moshe Idel. Īn Romānia, interesul pentru studiile iudaice este cu totul deosebit. A apărut o pleiadă īntreagă de tineri pasionaţi de subiecte din toate domeniile: īncepīnd cu mistica iudaică, studiile biblice, pīnă la studii despre istoria politică a Israelului, sau istoria modernă şi contemporană, de care mă ocup şi eu.
O.P.: Pīnă cīnd nu trecem la alte subiecte care, fără īndoială, merită să fie abordate īn discuţia noastră (cum ar fi tematica asupra căreia se focalizează toate aceste cercetări), aş stărui asupra Clujului şi a atmosferei pe care o īntīlniţi aici. A veni de zece ani, sistematic, măcar o dată pe an, īnseamnă a avea şi o scurtă (sau lungă, depinde cum o consideraţi) istorie de viaţă clujeană. V-aţi făcut prieteni aici?
L.V.: E o istorie personală mult mai lungă şi e mult peste aceşti zece ani. Īnainte de a veni de la Ierusalim, am venit de la Iaşi aici. De fapt, Clujul pentru mine a īnsemnat, īncepīnd din a doua jumătate a anilor 60, adică de prin 1967-1968: Adrian Marino. Veneam cīt de des puteam la Cluj. Veneam pentru bibliotecă sau pentru arhive, cīnd lucram īn cadrul institutului de istorie literară de la Iaşi. Dar īn primul rīnd veneam ca să mă īntīlnesc cu Adrian Marino, de care am fost foarte legat şi care m-a influenţat enorm. Pot spune că īn domeniul istoriei ideilor literare, īn general īn domeniul istoriei ideilor, mă consider şi eu un discipol al lui. El se ocupa de acest domeniu, iar pe plan teoretic nimeni nu făcea aşa ceva īn ţară, īntr-un mod foarte original, foarte conectat la studiile care se făceau īn lume. Era pentru mine şi un model de intelectual, şi un model īn domeniul studierii ideilor, al ideilor literare de care m-am ocupat eu īnsumi. De altfel, era ca un fel de ritual: stăteam toată ziua la bibliotecă, Adrian Marino lucra acasă, īn ritmul lui, la care n-a renunţat pīnă la sfīrşit. La ora 6 el de obicei se oprea, mă opream şi eu la bibliotecă, ne īntīlneam şi ieşeam la plimbare prin Cluj.
O.P.: Pe unde vă plimbaţi, prin Cluj?
L.V.: În primul rînd pe strada lui, pe General Grigorescu. Īnainte se chema Rįkoczi. Īl luam de-acasă şi ieşeam. E un lucru interesant: de la el am aflat atunci amintiri din perioada detenţiei şi despre alţi deţinuţi politici. Era doar la cīţiva ani de la īntoarcerea din domiciliul forţat īn Bărăgan. Īn casă nu atingea acest subiect. Probabil că vroia să evite eventuale microfoane. Dar dacă ieşeam şi ne plimbam prin parc sau pe străzi, pe diverse trasee, atunci aflam primele mărturii din sursă directă despre perioada de īnchisoare, despre care vorbea cu mult calm şi luciditate. Legătura noastră a rămas permanentă.
O.P.: Aveţi şi o corespondenţă cu domnul Marino?
L.V.: Multe dintre scrisorile primite de la Adrian Marino sînt cu mine, la Ierusalim.
O.P.: Vă gīndiţi să le publicaţi īn timp?
L.V.: Īn măsura īn care vor prezenta interes, m-am gīndit să le aşez īn ordine. Le-am păstrat pe toate. Au fost printre primele scrisori pe care le-am primit īn Israel, după plecarea din 1984. Marino continua īn modul cel mai firesc relaţia noastră, ca şi cum mi-ar fi scris la Iaşi. El mi le trimitea la Ierusalim, atunci cīnd mulţi din prietenii şi cunoştinţele mele n-aveau curaj să-mi mai scrie.
O.P.: Exista spaima de cenzură.
L.V.: El era īntr-adevăr un om liber. Avea acest sentiment. Am scris atunci, la o aniversare a lui, un articol īntr-o revistă de limba romānă din Israel, Minimum, editată de Alex. Mirodan. Asta era cam prin 1986 sau 1987. Mă mīndresc cu articolul acela, pentru că, īntr-un fel, parcă aş fi ştiut ce va urma. Articolul se chema: Un intelectual al viitorului. Īn sensul că acest tip de spirit liber, deschis culturii europene, preocupat de idei, acesta va fi modelul intelectualului īn viitor. Lui Marino i-a plăcut textul. Eu atunci eram liber, pentru că plecasem din Romānia ceauşistă, iar el era aici, īn Cluj. Dar el se simţea de asemeni un om liber.
O.P.: Avea acea libertate interioară.
L.V.: A fost o relaţie care a durat pīnă la sfīrşitul vieţii lui. Ultima oară l-am reīntīlnit, cred, cu un an īnainte de a muri. Eram foarte legat şi de doamna Lidia Bote, care este o eminentă specialistă īn literatura franceză şi īn istoria influenţei franceze asupra literaturii romāne. Mă gīndesc la cartea aceea admirabilă despre simbolismul romānesc, pe care o ştim cu toţii.
O.P.: Socotesc că ar fi minunat dacă s-ar reedita şi dacă doamna Bote ar consimţi să iasă puţin din discreţia care o caracterizează. E o atitudine elegantă, dar uneori pare defensivă.
L.V.: Aşa este. Era un cuplu fascinant īncă de atunci, de cīnd i-am cunoscut, din anii 60 şi pīnă acum. E unul din momentele luminoase ale biografiei mele.
O.P.: Vă amintiţi prima īntīlnire cu Adrian Marino, pe viu?
L.V.: Remarcasem cīteva articole, prin 64, cred, despre Europa, semnate M. Adrian. El tocmai ieşise din īnchisoare. Avea īncă interdicţie de semnătură şi cel care-l publica era George Ivaşcu.
O.P.: La Contemporanul?
L.V.: La Contemporanul īncă nu. Avea să fie ceva mai tīrziu. Era la revista Lumea. Acolo a scris primele articole despre ideea de Europa la cărturarii romāni. Apoi a devenit o carte: Pentru Europa. Pe urmă a fost un articol care cred că a apărut īn revista Steaua: despre Ion Minulescu. Admirabil! Mă gīndeam că e un critic tīnăr, de mare viitor. Am aflat apoi că nu mai e chiar aşa de tīnăr şi cine este acest M. Adrian
O.P.: Şi ce istorie avea în spate
L.V.: Da. Pe urmă s-a īntīmplat să aflu că este ieşean. Īncă un motiv de a mă simţi ataşat de el. I-am scris īntīi din Iaşi, pentru că aveam de discutat diverse probleme de teorie literară care mă preocupau pentru lucrarea de doctorat şi pentru Dicţionarul literaturii romāne la care lucram pe-atunci. El a fost unul dintre maeştrii mei īn a interpreta şi a gīndi istoria ideilor.
O.P.: Cum a fost prima īntīlnire efectivă?
L.V.: L-am vizitat īmpreună cu un coleg, ne-a primit cordial, colegial, in felul lui pasionat de idei, de informaţii, cu o putere asociativă fără pereche īn spaţiul culturii europene. Ne-a pus la dispoziţie fişierul lui, enorm la data aceea, pe teme şi pe nume. Pe urmă ne-a dat caietele lui, pe care le-am folosit şi pentru Dicţionarul literaturii romāne de la origini pīnă la 1900, la care lucram īmpreună cu colegii mei. Legătura a fost foarte rapidă. Am rămas īntr-un contact permanent: ne scriam, ne īntīlneam. Printr-o īntīmplare, am avut prilejul s-o cunosc şi pe mama lui Marino. Călătoream o dată de la Iaşi la Bucureşti, cu o colegă, mergeam pentru documentare la Biblioteca Academiei. Īn compartiment era o doamnă foarte īn vīrstă, foarte distinsă. Părea să asculte cu atenţie ce vorbeam cu colega mea. Ne-a īntrebat dacă sīntem studenţi la Litere (aşa a dedus după subiectele pe care le discutam). I-am zis că nu mai sīntem studenţi, sīntem cercetători la Institutul Academiei Al. Philippide din Iaşi. Ne-a spus că fiul ei este şi el istoric literar şi estetician: Adrian Marino. Ne-a īntrebat dacă am auzit de el. I-am răspuns că am auzit şi că am citit tot ce a publicat. Era nemaipomenit de mīndră. A īnceput lucru absolut extraordinar să ne vorbească despre cariera lui, mai īntīi ca student remarcat de Călinescu. Ne spunea ce scrie şi ce preocupări are. Asta era prin anii 70. Lui Marino īi apăruse deja Viaţa lui Macedonski. Noi cunoşteam la vremea aceea biografia lui Marino. Dar ea īi făcea o biografie modificată, īn sensul că perioada de detenţie nu mai apărea deloc. Şi aveai impresia unei cariere absolut normale şi strălucite, fără nici o īntrerupere, aşa cum ar fi trebuit să fie.
O.P.: Mama domnului Marino comitea o reparaţie biografică, de fapt.
L.V.: Exact. Şi era emoţionant.
O.P.: Acum cīnd vă aud, vă mărturisesc că sīnt mişcat să aflu că maestrul dumneavoastră era un cercetător clujean, şi anume unul neīnregimentat īn nici o instituţie. Domnul Marino īşi făcea un punct de glorie din faptul că nu a fost retribuit de stat, nu a fost angajat cu condică de prezenţă. La Iaşi nu mă īndoiesc că aţi avut totuşi cīţiva dascăli eminenţi, care v-au format īntrucītva.
L.V.: Am fost legat de unii dintre profesori. Dar n-a fost o perioadă fericită, din 1957 pīnă īn 1962. Nu mai erau profesorii care au format marile generaţii de istorici literari. Dar sigur că de unii eram ataşaţi, īn condiţiile īn care şi ei erau foarte atenţi la ceea ce spun, la ceea ce predau. N-a fost o perioadă prea bună.
O.P.: Aţi evocat, īn cīteva cuvinte, figura specială a lui Adrian Marino. Totuşi, venind la Cluj, pe filiera aceasta a studiilor de istorie literară, fără īndoială că vă vedeaţi şi cu alţi colegi. Cum era Clujul acestor medii, īn anii 60, 70, 80?
L.V.: Īntr-adevăr, am legat chiar prietenii cu unii colegi clujeni, de aceeaşi vīrstă sau puţin mai tineri, avīnd teme comune. Din acei ani, am rămas pīnă astăzi īn contact cu eminenţi istorici literari clujeni, Ion Pop, Aurel Sasu, Mariana Vartic. Cu Ion Pop am avut şi prilejul de a mă reīntīlni şi colabora īn proiecte legate de poetul şi filosoful Beniamin Fundoianu, despre care Ion Pop a scris eseuri excelente. Ne-am reīntīlnit şi la conferinţe la Paris sau īn Romānia. Cu profesorul lor, Mircea Zaciu, am avut, aici, la Cluj, o singură īntīlnire, dar foarte neobişnuită, poate o voi evoca odată.
Un alt nucleu de interes al meu, dar după plecarea din ţară, este relaţia cu revista Apostrof, publicaţie pe care o preţuiesc foarte mult, şi cu Marta Petreu, care mi se pare una din figurile de intelectual cele mai interesante şi mai puternice īn spaţiul cultural romānesc actual. Am o mare preţuire faţă de ceea ce scrie şi pentru felul īn care se implică īn viaţa publică şi intelectuală. Apoi, mă simt foarte legat de Ion Vartic, un om de teatru şi un eseist excepţional. Īn ultimii ani, m-am īmprietenit cu Sandu Frunză, un tīnăr filosof, cunoscut pe vremea studiilor sale la Universitatea din Ierusalim. Am rămas īntr-o legătură permanentă, electronică, dar şi prin īntīlniri periodice. Într-o excelentă relaţie de colaborare mă aflu, de mai mulţi ani, cu profesorul Ladislau Gyémįnt. Dintre tinerii universitari clujeni, mi-au devenit prieteni, pot spune, Claudia Ursuţiu, Grigore Buda, Maria Ghitta, Lucian Butaru. Cercul prietenilor s-a lărgit prin stabilirea la Cluj a unui vechi prieten, profesorul Michael Shafir. Un alt clujean, un om admirabil, cu care m-am īmprietenit fulgerător este poetul Vasile Igna, cunoscut printr-un prieten comun, neuitatul Iordan Chimet, şi el foarte legat de Cluj şi clujeni.
O.P.: Chestiunea care mă interesează foarte mult, vă mărturisesc, este cum de aţi ales să urmaţi calea cercetării istorico-literare, şi mai ales cu referire la literatura romānă? Poate că după 1984 cariera dumneavoastră s-ar fi putut derula mai cu folos risc şi eu o ipoteză pe altă tematică, mai fascinantă. Dar dumneavoastră v-aţi păstrat intereseul pentru fenomene cum ar fi apariţia scriitorului īn cultura romānă aveţi o carte apărută recent la Curtea Veche, īntr-o reeditare, dacă nu mă īnşel.
L.V.: E o carte apărută mai īntīi la Iaşi, īn 1976, la Editura Junimea. Este o variantă a tezei de doctorat: Apariţia scriitorului īn cultura romānă. Şi aici se simte influenţa lui Adrian Marino. Ideea de scriitor, conceptul de poet, mitul poetului şi apoi statutul social al poetului şi al scriitorului īn cultura romānă, īncă īn faza de īnceput de la primii care au conştiinţa că sīnt scriitori sau poeţi īn ce măsură au devenit ei treptat o categorie socială, o profesiune. Īn acelaşi timp, cum s-a construit mitul romantic al poetului şi al scriitorului, īn cultura romānă.
O.P.: Aţi īncercat să surprindeţi profesionalizarea acestei vocaţii?
L.V.: Exact. Acesta e tocmai unul dintre capitole: profesionalizarea scriitorului! Şi cine sīnt primii scriitori profesionişti, cum se manifestă ei, cīnd apare cenzura, cum apar primele drepturi de autor, societăţile literare
O.P.: Semnele unei instituţionalizări
L.V.: care ţin de generaţia paşoptistă. Aici e cu siguranţă şi influenţa unui alt istoric literar foarte important de care sīnt foarte legat, ca discipol şi apoi ca prieten. E vorba de profesorul Paul Cornea.
O.P.: Cartea lui, Originile romantismului românesc, rămīne fundamentală.
L.V.: Aşa este.
O.P.: De la aceste chestiuni, de mare interes pentru oricine e preocupat de istoria literaturii române, a culturii române, a culturii din Europa centrală sau sud-estică, aţi pornit pentru a avansa spre o tematică mai ascuţită. Aveţi o carte foarte bine cunoscută īn mediile intelectuale romāneşti, dar nu doar aici, referitoare la raportarea omului de cultură romān la problematica evreiască.
L.V.: De fapt problema evreiască e o componentă a unei ideologii antisemite. Evreii n-au o problemă evreiască. O au alţii, aceia care īi văd pe evrei ca o problemă, sau cīnd evreii au un statut diferit, pentru că societatea, sau statul respectiv nu le dau drepturile fireşti. Atunci apare problema, pentru că ai creat-o! Ajungīnd īn Israel, mi-am dat seama că nimeni nu are nevoie de filologi romāni. Nimeni nu-mi va spune să predau literatura romānă la universitate, pentru că nu se īnvăţa aşa ceva. Romāna figurează printre limbile romanice, dar nu se predă. Situaţia s-a mai schimbat, īn ultimii ani. Pentru mine era foarte important să rămīn īntr-un spaţiu cultural. In cazul meu, a fost o deplasare a accentului spre domeniul istoric. Am vrut să leg, īn acelaşi timp, preocupările ţinīnd de istoria evreilor din Romānia de viaţa intelectuală evreiască din Romānia, de preocupările mele privind cultura romānă. Pe acest teren se īnscrie şi problema evreiască īn ideologia naţională. Am ales secolul XX, cānd chestiunea devine mai dramatică şi are mai multe forme de manifestare. Acest studiu a apărut īn Anglia, şi apoi s-a publicat īn romāneşte, mai īntīi īntr-o revistă din exilul romānesc din Germania, editată de Ion Solacolu
O.P.: Dialog. Apare la Dietzenbach.
L.V.: Da. Solacolu mi-a spus atunci, īn 1993: dacă nici o editură romānească nu se grăbeşte să-ţi propună să editezi cartea īn versiune romānească, īţi propun eu. Şi apoi a venit sugestia Editurii Humanitas.
O.P.: Cum a fost primită ediţia engleză, iar apoi şi cea romānească? A existat interes pentru ea? Şi dacă da din partea cui?
L.V.: Ediţia engleză a avut recenzii numai īn lumea occidentală: īn Statele Unite, īn Anglia, īn Franţa. Ecourile īn Romānia au apărut după publicarea īn limba romānă. S-a scris mult. Inclusiv o recenzie admirabilă a lui Adrian Marino. Pentru mine era foarte important cum va reacţiona el la o temă care de-acum era diferită de subiectele mele de pīnă atunci. El a īnţeles perfect spiritul acestei lucrări şi a văzut includerea ei īn istoria ideilor. Există şi idei antisemite, care au evoluţia lor. Cine urmăreşte istoria ideilor, istoria mentalităţilor, istoria intelectuală, ajunge şi la această temă. El aşa şi-a conceput recenzia, care a fost una dintre cele mai pertinente. Sigur că au fost şi reacţii critice, ostile. Totul era īnscris īn tematica propriu-zisă, care este īn sine destul de inflamantă.
O.P.: Nu este uşor să te confrunţi cu o tradiţie incomodă. E de īnţeles că unii cititori rămīn şocaţi cīnd află că marile figuri, pe care manualele le celebrează, au avut şi unele luări de poziţie neomologabile astăzi. Probabil că asta explică īntr-o anumită măsură cīteva dintre reacţiile ostile, nu neapărat cele care vin dinspre extrema dreaptă. Dar ceea ce vreau eu să vă īntreb, īn continuarea dialogului nostru: cum vedeţi toată discuţia din jurul cărţii dumneavoastră de odinioară, acum, după publicarea Raportului Wiesel, unde iarăşi marile nume ale culturii romāne apar conotate cu declaraţii antisemite foarte drastice: de la Kogălniceanu, la Hasdeu, Eminescu şi atīţia alţii.
L.V.: Cercetarea mea de atunci, privind antisemitismul intelectual din cadrul ideologiilor naţionaliste din anii dintre cele două războaie, se oprea īn pragul celui de-al doilea război mondial. Raportul Comisiei Wiesel din care am făcut şi eu parte, de altfel īncepe oarecum din acest punct, pentru că se ocupă de perioada celui de-al doilea război mondial şi de perioada Antonescu.
O.P.: Fără a ignora īnsă antecedentele.
L.V.: Da, există un capitol introductiv despre condiţiile politice şi tradiţiile unor idei antisemite şi relaţia lor cu politica urmată de Antonescu, din 1940 pīnă la sfīrşitul războiului. Raportul Wiesel şi-a propus, īn primul rīnd, să reconstituie fazele politicii guvernului Antonescu faţă de evrei, īn acea perioadă: legislaţia antisemită, toate formele de discriminare, apoi descrierea masacrelor din Bucovina, Basarabia şi Transnistria şi toate celelalte aspecte legate de capitolul romānesc al Holocaustului.
O.P.: Credeţi că ar fi fost posibilă această politică antonesciană fără legile guvernului Goga-Cuza?
L.V.: Decretele emise de guvernul condus de Octavian Goga au fost un īnceput, care a fost imediat continuat nu numai de Antonescu, dar şi, anterior, de dictatura regală şi de guvernul Gigurtu. Totul a mers spre o treptată agravare. Guvernul Antonescu n-a făcut decīt să lărgească şi să consolideze această legislaţie, ducīnd-o la paroxism īn timpul războiului şi, sub influenţă germană, devenind o politică de eliminare a evreilor din Romānia. Eliminare pe care Antonescu n-o vedea neapărat după părerea mea īn spiritul nazist, de exterminare totală. Eliminarea, īn concepţia lui Antonescu, putea fi şi prin deportare dincolo de Urali, prin emigrare, dar şi prin masacre, cum s-a întîmplat în anumite zone.
O.P.: V-aş īntreba cīte ceva din culisele acestei comisii. Cum a lucrat ea? Vă īntruneaţi periodic? Sau corespondaţi prin e-mail?
L.V.: Au fost trei īntīlniri, fiecare īnsemnīnd o săptămīnă intensă de lucru īn grup. Dar totul s-a desfăşurat de-a lungul unui an. O īntīlnire a fost la Bucureşti, una la Washington şi una la Ierusalim. Cu toţii eram īmpărţiţi pe grupe, pe teme. Fiecare ştia ce are de făcut. Legătura se făcea prin internet, ceea ce uşurează colaborarea. La īntīlnirile care i-au urmat celei dintīi, existau de-acum capitole, propuneri, formulări etc. De fapt totul reprezintă o sinteză, īn bună parte, a cercetărilor care s-au făcut. Eu nu am fost tocmai pe domeniul meu propriu-zis, īn analiza acestui aspect, al faptelor aşa cum s-au desfăşurat īn timpul războiului. Există specialişti care au lucrat o viaţă īn arhive. Īn primul rīnd Jean Ancel, de la Institutul Yad Vashem din Ierusalim, Radu Ioanid şi Paul Shapiro de la Muzeul Holocaustului din Washington, Lya Benjamin şi Mihail Ionescu din Bucureşti şi alţi istorici şi sociologi romāni, israelieni, francezi etc. A fost şi un specialist romān foarte bun, Viorel Achim, pentru istoria romilor şi soarta lor sub Antonescu: deportarea romilor, parţiala masacrare (cam jumătate din populaţia romilor deportaţi īn Transnistria). A fost un specialist eminent, Randolph Braham, pentru Transilvania de Nord, aflată sub autoritate maghiară, de unde a avut loc deportarea la Auschwitz. S-au acoperit toate aceste aspecte: şi legislaţia, şi viaţa comunităţii evreieşti īn timpul războiului. E, īntr-un fel, o sinteză a studiilor existente şi un text pe care īn final l-am acceptat cu toţii, după multe discuţii şi polemici. Dar cred că e un lucru pozitiv, care trebuia făcut.
O.P.: Raportul Comisiei Wiesel a fost tipărit īntr-un tiraj destul de mic, iniţial, anul trecut, de către Editura Polirom. Lucru excelent, dacă ar fi ajuns acel tiraj īn librării. Din păcate n-a putut fi văzut acolo şi am aflat că editorul a reluat, cu forţe noi, publicarea Raportului. Ce s-a întîmplat, de fapt?
L.V.: Publicarea a fost patronată de Ministerul de Externe al Romāniei. Primul tiraj, īn īntregime, a fost difuzat de Ministerul de Externe, nu īn librării, ci a fost trimis la instituţii de īnvăţămīnt, biblioteci publice, specialişti şi īn străinătate. Există o versiune īn engleză şi acelaşi text īn versiune romānească. Sīnt două volume distincte, care nu au intrat īn librării. Textul era accesibil şi pe internet. Acum am aflat şi eu că īntr-adevăr a apărut un nou tiraj, care se va difuza īn mod normal, ca orice carte, prin librării.
O.P.: Cîte exemplare va avea noul tiraj?
L.V.: Nu ştiu, nu cunosc aceste detalii. Raportul are īn jur de 400 de pagini şi īncă un volum anexă, editat de Lya Benjamin, care cuprinde numai documente. Un volum masiv, cu o selecţie din documentele oficiale de la comandamentul militar, de la protocoalele şedinţelor Consiliului de Miniştri, rapoartele semnate de Antonescu etc. - tot ceea ce e semnificativ pentru īnţelegerea acestui capitol din istoria României.
O.P.: Cred că e important ca Raportul să fie tipărit, pentru că nu toţi cititorii au acces la internet sau ştiu să-l folosească. Dar īn ce priveşte lucrările comisiei, aş vrea să vă īntreb dacă au existat momente de tensiune, de mare opinteală īn elucidarea unor aspecte?
L.V.: Au fost īn mod inevitabil şi momente de tensiune şi polemici. Nu neapărat īntre istoricii israelieni sau americani, pe de o parte, şi cei romāni, pe de altă parte. N-au fost fronturi comune. Ci polemici īntre istorici, pur şi simplu. Puteau fi dezacorduri īntre doi specialişti israelieni, sau īntre doi istorici romāni. Dar cred că toţi participanţii au fost de bună credinţă. Era important să restabilim adevărul. Acolo unde sīnt evaluări, interpretări statistice diferite, pot exista diferenţe şi vor exista şi de-acum īnainte. Importantă este constituirea unui corpus de documente şi o sinteză a faptelor principale, pentru cei interesaţi să cunoască adevărul.
O.P.: Practic, aşadar, aceste discuţii au intervenit īn jurul interpretărilor, nu al faptelor.
L.V.: Aşa este. Şi nu erau chiar piedici de netrecut. Sigur că au fost şi capitole mai delicate, legate mai ales de discursul public şi politic din Romānia, după 1989, privitor la Antonescu şi la perioada războiului. Aici simţeai că tensiunea creşte. Pīnă la urmă au īnţeles cu toţii că e o chestiune esenţială. Interesul tuturor era ca aceste tensiuni să fie limpezite. Sper că au īnţeles şi liderii politici că imaginea frumoasă a Romāniei şi a istoriei sale n-o obţii prin cosmetizări, prin mistificări, ci prin curajul de a restabili adevărul. Curajul celor de astăzi, aceasta e imaginea frumoasă a Romāniei de care toţi politicienii se īngrijesc, şi nu īncercarea de a īnfrumuseţa unele capitole din trecut, sau de a le ascunde sub un covor colorat.
O.P.: Īn această notă, vorbind despre imaginea Romāniei īn legătură cu Raportul Comisiei Wiesel, aş aminti o pagină neagră pe care a scris-o Hannah Arendt īntr-o lucrare faimoasă: Eichmann în Ierusalim, dedicată Romāniei, pe care ea o vede foarte antisemită. Spuneţi-mi, Raportul Comisiei confirmă această imagine integral, sau o atenuează, o nuanţează, ori poate chiar Hannah Arendt e depăşită prin revelaţiile pe care Raportul le face?
L.V.: Romānia a avut această reputaţie de ţară antisemită, īncă din vremea conferinţei de pace de la Berlin din 1878, cīnd liderii politici romāni din Vechiul Regat s-au opus cu īnverşunare, īn ciuda presiunilor internaţionale, modificării constituţiei care ar fi permis īncetăţenirea evreilor. Hannah Arendt reia această formulare scriind că Romānia era cea mai antisemită ţară din Europa. Īn general eu refuz să folosesc asemenea epitete, pentru că sīnt greu de demonstrat şi e uşor să cazi īn stereotipuri. Aşa cum, īn aceeaşi măsură, nu are nici un sens să spui: poporul romān este antisemit sau poporul romān nu este antisemit. Sīnt două propoziţii fără sens. Poporul e o abstracţie, un concept metafizic. Īn al doilea rīnd, vorbim de anumite perioade, evoluţia unei societăţi, un anumit timp. Poţi īncerca să explici o mentalitate, un comportament social, un comportament electoral, dacă ai datele necesare. Fără īndoială īnsă, dacă avem īn vedere legislaţia antisemită şi multe alte forme de discriminare la sfīrşitul anilor '30, politica oficială a Romāniei era printre cele mai antisemite din Europa. Īn cazul Hannei Arendt, cred că e vorba şi de altceva. Teoria ei era că numai antisemitismul nu explică Holocaustul, iar cazul Romāniei īntărea teoria ei. Iată că Romānia cea mai antisemită ţară din Europa antebelică, cum scrie ea, are la sfīrşitul războiului un număr mare de supravieţuitori, cam jumătate din populaţia evreiască de dinainte de război. E o apreciere de politolog, care nu se īncurcă prea mult cu istoria şi cu datele. Dar cădea bine īn demonstraţia ei. E adevărat că nu e suficientă o retorică antisemită sau chiar o legislaţie antisemită ca să explici genocidul. Raportul Wiesel nu se bazează pe astfel de afirmaţii, ci pe analiza concretă a evoluţiei politice din Romānia, a legislaţiei antisemite şi īn primul rīnd pe analiza procesului de ghetoizare, a deportărilor şi masacrelor.
O.P.: Dacă ar fi să sintetizaţi concluziile Raportului īn două fraze, ce aţi putea spune despre Romānia acelor ani şi atitudinea ei antisemită?
L.V.: Nu despre România în general, ci despre Romānia īn timpul regimului lui Antonescu. Pentru masacrarea sau deportarea şi dispariţia practic a jumătate din populaţia evreiască din Romānia, īn principal este responsabil Ion Antonescu. Vina i se poate atribui lui şi regimului pe care l-a reprezentat, cu miniştrii săi şi īntregul aparat militar, poliţienesc şi administrativ. Īn măsura īn care cealaltă jumătate a evreilor a supravieţuit, asta ţine tot de politica diferită a lui Antonescu, după anul 1942. Nu din umanism, nu din filosemitism, ci dintr-un calcul pragmatic: acum e interesul nostru să nu-i omorīm; e īn interesul nostru să nu-i dăm pe mīna nemţilor. Nemţii presau şi chiar au obţinut un acord de deportare totală, cu un plan foarte precis cum va avea loc deportarea spre Polonia ocupată de nazişti, unde era un lagăr de exterminare imediată: aceasta era să fie soarta evreilor din Vechiul Regat şi din Transilvania de Sud. Īn măsura īn care a avut destulă autoritate şi independenţă de a decide masacrele şi deportările, īn aceeaşi măsură Antonescu a putut decide să nu mai meargă īn această direcţie, după 1942, să nu urmeze planul Soluţiei Finale. A considerat că e mai bine pentru interesul romānesc să n-o facă. Prefera să rezolve aşa cum ştia el problema evreiască, adică să scape de evrei total, dar nu neapărat să-i ucidă. Aceasta e şi diferenţa dintre Hitler şi Antonescu. E vorba de responsabilitatea unui guvern, care nu era sub ocupaţie, era doar sub influenţă germană, sub presiune germană. Asta aş spune ca apreciere generală.
O.P.: Vă īntreb, īn īncheiere, ce planuri veţi mai avea la Cluj?
L.V.: Īn următoarele ore mă īntorc la Bucureşti, pentru īncă două zile, şi apoi plec la Ierusalim. La Bucureşti mă voi īntīlni cu prietenii pe care īncă nu i-am văzut şi care mă aşteaptă. Am foarte mulţi prieteni acolo. Sper să mai intru mīine prin librării, unde n-am ajuns īncă. Voi reveni aici īn luna octombrie, pentru o conferinţă organizată la Universitatea din Cluj.
O.P.: Stimate domnule Volovici, vă mulţumesc pentru consistenta discuţie pe care ne-aţi prilejuit-o.