Ovidiu Pecican
MISTERELE ROMÂNIEI ÎN SECOLUL AL XX-LEA
Mă număr printre cei care au trăit în a doua jumătate a veacului trecut. Îmi pot aminti încă – din îndepărtata mea copilărie – ziua când, mergând cu mama la filmul Elena din Troia, am văzut (în jurnalul care prefaţa superproducţia inspirată de Homer) conducerea PCR perindându-se prin faţa trupului neînsufleţit al lui Gh. Gheorghiu-Dej. Câţiva ani mai târziu, înregistram – între două reprize de joacă – elanul care cuprindea anturajul tatii la vederea discursului răzvrătit al lui Ceauşescu, prilejuit de înăbuşirea „primăverii pragheze” de către trupele Tratatului de la Varşovia. În fine, revoluţia culturală iniţiată la începuturile anilor 70, tezele de la Mangalia, frigul, foametea şi izolarea anilor 80 şi răbufnirea din decembrie 1989 fac parte, de voie, de nevoie, din biografia mea. Înarmat cu o asemenea cunoaştere participativă, aş fi fost tentat, până de curând, să cred că măcar acest segment de istorie contemporană naţională îmi este limpede, că îl ştiu în linii mari – încastrat cum îmi este în carne şi în limfă -, că nu mai prezintă mari mistere nedesluşite. Pe măsură ce trece însă timpul, şi mai cu seamă în ultimii ani, când s-au înteţit eforturile de înţelegere a trecutului recent datorate analiştilor din domeniul socio-uman (sociologi, psihologi, antropologi culturali, filosofi şi istorici), iar memoria colectivităţii noastre a început să se reconstituie, ajutată fiind şi de publicarea unor categorii diverse de mărturii (narative, documentare şi orale), încep să mă îndoiesc tot mai mult că istoria personală a vieţii mele a putut surprinde mult din esenţialul vremurilor în care s-a derulat ea până în prezent. Sentimentul de parţialitate, de marginalitate, de derizoriu al faptelor la care am fost martor în timpul anilor de până acum ai vieţii mele îmi ridică, dincolo de sentimentele dezagreabile inerente, o serie de întrebări profesionale.
Iată de ce, socotind că o asemenea constatare – nu foarte liniştitoare – va fi survenit şi în cazul altor conaţionali şi congeneri, în cele ce urmează îmi propun să încerc o sumară trecere în revistă a celor mai frapante puncte neelucidate din istoria veacului trecut. Pentru mai multă claritate, voi trata chestiunile separându-le oarecum, izolându-le din raţiuni metodologice, de fluxul temporal din care au făcut ele parte. O asemenea listare a priorităţilor în investigaţia istorică ar putea fi utilă atât cercetătorilor, cantonaţi prea mult într-un program explorator care a corespuns mai degrabă ideologiilor în uz ori echipelor finanţate instituţional decât propriilor sensibilităţi şi curiozităţii lor specifice, cât şi oricărui cititor pasionat de istoria României contemporane, sătul de clişee şi tabuuri, dornic să se apropie cât de mult posibil de realităţile dinainte.
1. Transilvania înaintea primului război mondial
În general, călăuzite de un patriotism înţeles în limitele unui naţionalism statalist, strădaniile istoricilor de a evoca Transilvania dinainte de unirea cu Mica Românie, la 1 decembrie 1918, au vizat îndeosebi ori numai evidenţierea luptei naţionale a românilor ardeleni, strădania lor politică şi culturală de a pregăti unirea. Datorită acestui fapt, astăzi suntem încă departe de a cunoaşte viaţa din Transilvania acestui segment de timp (1901 - 1918) în întreaga ei complexitate şi, mai ales, sub raportul relaţiilor dintre diferitele comunităţi etnice – în principal: românii, maghiarii şi saşii.
Un întreg segment din viaţa românilor din Transilvania este astăzi trecut sub tăcere din motive care nici măcar nu au de ce să fie puse în lumină, atât sunt de evidente. Nu se vorbeşte deloc despre „loialiştii” care, din confort interior, conformism sau datorită situaţiei de bunăstare la care ajunseseră, erau moderaţi sau chiar se dezinteresau de decuplarea de la statul Austro-Ungar. Cu atât mai puţin se discută despre cei care se integraseră perfect în structurile monarhiei plurietnice, socotindu-se, într-o logică naţionalistă, că nu există motive pentru a ne interesa de asemenea „trădători”. Cu toate acestea, ignorarea unor asemenea segmente de realitate nu este de natură să aducă în faţa judecăţii posterităţii o imagine suficient de realistă a trecutului. Accesele loialiste, în raport cu Monarhia Bicefală, şi anti-intervenţioniste, formulate la adresa înaintării armatei române în Ardeal, de către ierarhul ortodox Vasile Mangra sunt de chestionat şi elucidat ţinând seama de contextul specific epocii, nu de proiecţiile noastre de astăzi. La fel, rolul lui Aurel Onciul în preluarea Cernăuţilor de către armata română este de repus în discuţie cu calm şi în virtutea unei informări mai atente, înainte de a acuza sau de a absolvi.
2. Participarea României la războaiele balcanice
Cunoaşterea implicării României în conflictele balcanice de la începutul secolului al XX-lea nu a progresat deloc în anii de după căderea comunismului. Nici până astăzi nu ştim, de fapt, de ce România „mică” a socotit potrivit să participe la reîmpărţirea teritoriului bulgar, făcând să i se atribuie cele patru judeţe sudice cunoscute ulterior sub numele de Cadrilater. A apărut între timp însă, este drept, o traducere a articolelor lui Lev Troţki tratând despre România acelei perioade şi ele pot constitui un punct de reper în relansarea discuţiei despre acest capitol, până la urmă aventurist şi păgubos pe termen lung, al politicii carliste în Balcani. Astfel, corespondentul de război rus observa că atunci „când au ajuns la putere conservatorii şi înseosebi când aceştia, sub presiunea liberalilor, s-au băgat într-o aventură militară lipsită de noimă, care trebuia să semene o vrăjmăşie de moarte între România şi Bulgaria şi să facă din România o jucărie în mâinile preaputernicilor ei vecini” lucrurile au alunecat pe un făgaş nefericit pentru români (p. 90-91). Analizând relaţiile româno-bulgare, acelaşi autor reţine că: „Pericolul bulgar în problema Dobrogei este un mit ridicol” (p. 35). „... Ce mare superioritate strategică ar căpăta România prin Cadrilaterul cucerit într-un moment favorabil? Până acum n-au dat răspuns la această întrebare nici entuziaştii politicii de cucerire. [...] Nenorocita rectificare nu numai că va acutiza la extrem relaţiile româno-bulgare, dar în plus va crea în România o provincie de frontieră rebelă, întotodeauna gata să susţină Bulgaria în cazul unui nou război” (p. 37).
3. Reconstituirea armatei române după pacea de la Buftea (martie 1918) şi noua campanie împotriva Puterilor Centrale
Viaţa publică în Mica Românie după îngenuncherea ei de către Mackensen şi până la victoria aliaţilor împotriva Puterilor Centrale rămâne, deocamdată, o mare enigmă. Nu mai ştim astăzi cum a decurs ea, în ce forme s-a reuşit, totuşi, rapida reconstituire şi mobilizare a armatei române între martie şi noiembrie 1918, nu mai ştim cum s-a trăit decât prin puţine şi disparate amintiri ale contemporanilor. Nu există nici o sinteză care să scoată din uitare segmentul de timp care desparte victoriile ŕ la Pyrrhus de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, din 1917, pe de o parte, şi intrarea trupelor române, pentru a doua oară, în Transilvania.
4. Chestiunea integrării Transilvaniei în structurile statului naţional unitar român
Există o serie de mărturii contemporane cu privire la violenţa şi lipsa de menajamente cu care noua ordine de la Bucureşti şi-a impus, îndată după 1 decembrie 1918, propriile reguli, socotindu-le caduce pe toate cele dinainte, întrucât aparţinuseră ordinii acceptate şi promovate de statalitatea austriacă. Sunt scrisori, rapoarte mai mult sau mai puţin oficiale, fărâme memorialistice şi articole ori acte oficiale. Dintre toate, neaşteptată rămâne mărturia lui Panait Istrati, muncitor român, jurnalist la publicaţii socialiste şi viitor scriitor de mare succes, restituită abia de curând. Ea provine de la un brăilean şi un cetăţean al Vechiului Regat, neputând fi suspectată, aşadar, că ar pune în pagină văicărelile românilor ori minoritarilor din provincia de curând alipită. Într-un articol Despre conferinţa „Un popor martir”, apărut în periodicul genevez La Feuille, în 24 mai 1919 (vezi P. Istrati, Trei decenii de publicistică. II: Între banchet şi ciomăgeală, 1919 – 1929, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2005, p. 7-10), Istrati critică vehement caracterul nondemocratic al unirii întregitoare. „Simpatia pentru cauza transilvăneană – spune Istrati -, pe care emisarii guvernului Brătianu au venit s-o caute în Capitala Lumii, nu trebuie acordată de muncitorii elveţieni stăpânilor de mâine ai „poporului martir”. [...] Cei care se ocupă de soarta ardelenilor nu fac altceva decât să schimbe stăpânii” (p. 7). „Cât despre „martiriul” poporului transilvan sub jugul maghiar [despre care vorbeşte Vasile Lucaciu – n. O. P.], ne permitem să-i amintim adevăratul martiriu din ţara românească sub jugul satrapilor români, suferinţe necunoscute în Europa modernă. Regimul oligarhic maghiar, inclusiv persecuţiile şi exploatările, nu a egalat niciodată în duritate regimul teroarei româneşti, iar ţăranii din Transilvania nu şi-au dorit niciodată să treacă sub sceptrul administraţiei noastre. Cei care cunosc ambele regiuni ştiu că în Transilvania nu vezi colibele troglodiţilor, zdrenţăroşilor şi bolnavilor de pelagră, care se întâlnesc la tot pasul în România” (p. 8). „Ba ni se mai spune la Conferinţă că 3.000.000 de români din Transilvania nu aveau decât cinci reprezentanţi în Parlamentul maghiar. Nu îl cred pe acest părinte Lucaciu să-mi poată cita numele unui ţăran român care-şi reprezintă ţara în Parlamentul de la Bucureşti şi să-mi spună dacă legea electorală din Ungaria era mai nedreaptă decât legea cenzitară din România, unde 50 de ţărani obţineau cu greu un reprezentant” (p. 9). Istrati conchide: „Toate discursurile politice pe seama Transilvaniei le putem rezuma la fraza care i-a scăpat altădată „marelui Ion Brătianu”, tatăl celui actual, care a zis: „Vreau Transilvania, dar fără transilvăneni!” (p. 10)
5. Conflictul armat dintre Legiune şi mareşalul Antonescu – rebeliune, lovitură militară de stat sau răfuială între partenerii la dictatură?
Cele mai recent apărute produse memorialistice – ca, de pildă, cărţile postume ale lui Zaharia Boilă şi cea a lui Valerian Trifa – readuc în discuţie cu un adaos de informaţii necunoscute momentul aşa-zisei rebeliuni legionare. În lumina acestor mărturii – fără îndoială, partizane, dar care trebuie ascultate în egală măsură, măcar în virtutea principiului audiatur et altera pars – acţiunea legionarilor din ianuarie 1940 ar fi fost menită să înlăture de la conducerea ţării armata, prevenindu-se astfel o alunecare în dictatura militară, consolidându-se în acelaşi timp, regimul propriu. Cunoscând ceea ce a urmat, anume regimul militarist (tot de nuanţă fascistă) al mareşalului Ion Antonescu, ca şi măsurile antievreieşti şi antidemocratice ale acestuia (culminând cu Holocaustul din Transnistria), se poate spune că, de fapt, înlăturarea legionarilor de la conducere nu a schimbat esenţialmente caracterul regimului politic din România acelui moment, transformând însă armata într-o unealtă a dictaturii personale de tip militarist-fascist a lui Ion Antonescu. Nu este mai puţin adevărat însă că o victorie legionară soldată cu înlăturarea cercurilor militariste de la conducerea României, ar fi extins, probabil, execuţiile în rândurile clasei politice şi ar fi aplicat măsurile în vederea obţinerii „soluţiei finale” în chestiunea evreiască mai haotic şi fără a discrimina între teritoriile de dincoace şi de dincolo de Nistru sub aspectul tratamentului aplicat evreilor.
În linii mari, mărturiile mai recente menţionate mai sus – dar şi altele – permit micşorarea contrastului dintre cele două dictaturi, cea legionară şi cea militarist-fascistă a lui Antonescu. Acest contrast, iniţiat încă în timpul războiului pentru reîntregire, cum a fost numită campania din răsărit, a fost reluat cu noi accente şi speculat în timpul regimului comunist din etapa Ceauşescu.
6. Mecanismele puterii în România lui N. Ceauşescu
S-a spus şi încă se mai repetă că în România ceauşistă conducerea a revenit Partidului Comunist Român. Într-adevăr, din punct de vedere formal lucrurile au stat cu adevărat astfel. Nu trebuie uitat însă că, pe de o parte, mulţi dintre dirigenţii PCR erau legaţi prin fire invizibile de Securitate, iar, pe de altă parte, că adevărata conducere nu o exercita partidul, ci clanul Ceauşescu. Totodată, este de reţinut că în decembrie 1989, cei care au pus în principal mâna la răsturnarea lui Ceauşescu, folosindu-se de ocazia revoltei de la Timişoara şi de la Bucureşti, au fost unii dintre membrii serviciilor secrete. Armata, tocmai dimpotrivă, a tras în manifestanţi, iar membrii de partid proeminenţi au preferat să îl secondeze pe dictator. Or, dacă aşa stau lucrurile, cine a condus, până la urmă, România? Un om, clica din jurul lui, Partidul Comunist Român ori Securitatea Statului? De răspunsul pe care îl vor da istoricii acestei întrebări depinde şi înţelegerea trecutului nostru mai recent, postcomunist.