Ovidiu Pecican
EVADĂRI FERICITE
O carte răvăşitoare dedicată unei odisei contemporane fără echivalent a publicat Zoltán Tibori Szabó – jurnalist maghiar clujean de reputaţie internaţională consolidată – sub titlul Frontiera dintre viaţă şi moarte. Refugiul şi salvarea evreilor la graniţa româno-maghiară (1940 - 1944) la Bucureşti, Ed. Compania, în 2005. Originalul maghiar a apărut în 2001, la Cluj, sub egida Minerva Művelődési Egyesület / Asociaţia Culturală Minerva. Angajat al cotidianului maghiar Szabadság din Cluj, autorul a dobândit prestigiu dincolo de hotarele României, publicând – cum era şi de aşteptat – în Ungaria, dar şi, lucru mai puţin frecvent, în S.U.A., unde în a doua parte a anilor ‘90 a fost pentru o perioadă bursier al unor instituţii academice.
Ocupându-se de anii celei mai mari crize din istoria comunităţilor de evrei din nord-vestul Ardealului, Zoltán Tibori Szabó se situează, cum se poate lesne sesiza, de-a curmezişul mai multor curente. Domnia sa pare să întrerupă cu curaj tradiţia de-acum bine stabilită a majorităţii publiciştilor minoritari care fac din cauza afirmării drepturilor propriei comunităţi o prioritate ce, nu o dată, interzice nuanţările şi amână orice alte tentaţii. Neuitând nici o clipă că este maghiar, jurnalistul se interesează, totuşi, de tragedia Shoah pricinuită de regimul politic de extremă dreaptă din Ungaria vremii celui de-al doilea război mondial. Desigur, în această direcţie nici o naivitate nu este permisă: avem realmente de a face cu un spirit democrat şi tolerant care pune adevărul istoric mai presus de orice adeziune şi afiliere.
Atacând un asemenea subiect, cercetătorul nu contrariază doar pe aceia dintre co-etnicii săi care i-ar putea reproşa că aduce prejudicii unei comunităţi şi aşa confruntate cu dificultăţi în menţinerea şi ameliorarea propriului statut. Fără îndoială că el provoacă şi mediile româneşti. Oricât de fericite ar fi acestea să poată demonstra că nu doar mareşalul Antonescu a deportat evrei şi romi în Transnistria, supunându-i, practic, „soluţiei finale”, ci, iată, şi vecinii maghiari s-au făcut vinovaţi de crime cel puţin la fel de înfiorătoare, există, totuşi, un consens cvasi-generalizat că despre lucrurile incomode este mai potrivit să păstrăm tăcerea. Nu mă mir, de aceea, că până în acest moment, cu puţine excepţii, confraţii români ai autorului au preferat să privească în altă direcţie, să citească alte cărţi sau, dacă au citit-o şi pe aceasta, să nu o comenteze. Ar fi greşit să se creadă că aici acţionează o cenzură exterioară, datorită factorului politic sau bisericii sau mai ştiu eu cui. Cea care împiedică purtarea unei discuţii deschise şi, în cele din urmă, eliberatoare este mentalitatea dominantă, rod al unei educaţii persistente ce ne face depozitarii marilor valori ale umanităţii, incapabili de săvârşirea răului etc. Dacă Zoltán Tibori Szabó nu este discutat – fie şi critic – în mediile româneşti este, prin urmare, nu dintr-o incapacitate de a i se estima contribuţia (chiar la Cluj există un redutabil Institut de Studii Iudaice care a şi format, în cei şaisprezece ani ai săi de funcţionare, mai mulţi experţi de prima mână), ci pentru că sarcina de a accepta sfâşierea propriilor reprezentări despre trecutul nostru comun este prea dificilă, pesemne.
Modificarea acestei atitudini nu mai poate întârzia, totuşi. Somaţiile vin de pretutindeni. Alături de cărţile lui Jean Ancel, Michael Shafir, Radu Ioanid, Leon Volovici, de Jurnalul lui M. Sebastian şi de scandalul iscat de romanul Basarabia şi de eseul Săptămâna Roşie ale lui Paul Goma, cartea lui Zoltán Tibori Szabó tradusă în 2005 nu poate decât să lărgească o breşă ce nu se mai lasă astupată prin declaraţii de circumstanţă. Nu este de mirare că, în atmosfera marcată de asemenea apariţii, raportul comisiei Wiesel a apărut ca o primă luare oficială de atitudine în România.
Documentarea meticuloasă, dintr-o abundenţă de surse – unele tipărite, altele inedite, izvoare orale şi chiar informaţii obţinute de la terţi –, coroborarea lor cu atenţia şi strădania mereu reînnoite de a obţine o versiune corectă asupra faptelor sunt, toate, merite care fac din cartea lui Zoltán Tibori Szabó un necesar popas bibliografic pentru oricine se interesează de temă. Astfel, nu mai este nici o surpriză la lectură că autorul pune în joc un stil echilibrat, a cărui densitate emoţională provine din vocile protagoniştilor, ale martorilor care alimentează discursul, şi nu din artificii retorice. Tot de aici se trage şi tensiunea multor pagini ce fac din Frontiera între viaţă şi moarte o saga colectivă, de alură romanescă, un soi de continuare a descrierii campaniilor militare în tradiţia Stendhal – Tolstoi, prin urmărirea destinului colectivităţii, prin însumarea şi întreţeserea firelor destinelor individuale. Din acest punct de vedere aş asemăna volumul de faţă, păstrând, desigur, proporţiile, cu Ziua cea mai lungă a lui Cornelius Ryan ori – dintr-o asemănare observabilă, de astă dată, şi la nivelul desenului – cu Jacques de Launay, în Marea prăbuşire. 1944 – 1945 (unde se prezintă cu compasiune soarta civililor germani prinşi sub tăvălugul Armatei Roşii triumfătoare). Exact la antipodul construcţiei lui Zoltán Tibori Szabó, preocupat să releve omenia atâtor modeşti cvasi-anonimi care au făcut tot ce se putea face pentru a-i salva pe evreii prigoniţi, indiferent de etnie, de adeziunile politice şi de apartenenţa religioasă, aş plasa, în schimb, în această topografie bibliografică, faimoasa carte a lui Jan T. Gross, Vecini. Suprimarea comunităţii evreieşti din Jedwabne, Polonia. Trebuie spus că preocupări pentru reconstituirea unor istorii ale unor categorii de marginali, persecutaţi ori oprimaţi se scriu şi de către autori români. I-aş pomeni aici pe timişorenii Daniel Vighi, Viorel Marineasa şi Smaranda Vultur, ale căror lucări despre deportarea şvabilor în Bărăgan, despre evreii bănăţeni se întâlnesc cu cele ale clujeanului Doru Radosav ori cu culegerile de documente editate – tot la Cluj – de Lucian Nastasă şi colaboratorii săi. Totuşi, deocamdată nici unul dintre cercetătorii români nu s-a apropiat cu o cutezanţă egală cu a colegului maghiar de aceeaşi temă ori de cea simetrică acesteia, tema Transnistriei.
Monografia lui Zoltán Tibori Szabó aduce şi surprize. Voi menţiona aici în treacăt – pentru a nu strica în vreun fel bucuria descoperirii prin lectură personală – elucidările legate de figura lui Raoul Şorban, personaj prezent în mod copios pe tot parcursul lucrării. Pentru astfel de clarificări punctuale, ca şi pentru tulburătorul întreg, cartea despre refugiul şi salvarea evreilor la graniţa româno-maghiară se cuvine citită integral şi cu promptitudine.