Laszlo Alexandru
ISTORIA
HOLLYWOODIANĂ A LITERATURII ROMÂNE
Era greu să treacă neobservată ultima carte a lui Alex. Ştefănescu, Istoria literaturii române contemporane. Autorul īşi tot ameninţa de ceva timp cititorii cu iminenta publicare, iar fragmente copioase fuseseră deja strecurate, cu rolul unor cercetaşi din avangarda regimentului, prin presa literară. Şi-apoi nu e vorba de un obiect uşor de ocolit: supraponderal cu cīteva kilograme, e mare, e gros, e scump la buzunar. Autorul şi volumul fac corp comun. Lansarea a beneficiat, īn Sala Oglinzilor de la Uniunea Scriitorilor, de o sfeştanie venită de la reprezentanţii celor trei generaţii critice active: Daniel Cristea-Enache, Dan C. Mihăilescu, Nicolae Manolescu. Pe dată s-au şi strigat pariurile pe hipodromul cultural contemporan. Robusta arătare şi-a adjudecat locul īntīi īn top: cea mai bună carte a anului 2005 (potrivit aceluiaşi Cristea-Enache), cea mai proastă carte a anului 2005 (potrivit lui Carmen Muşat şi Paul Cernat).
Lumea se agită. Provocarea e flagrantă. Scandalul e-n toi.
Pentru cine?
Alex. Ştefănescu e un scriitor experimentat, cu un număr semnificativ de volume publicate. E un pion central al vieţii culturale de azi, prin prezenţa sa săptămīnală īn coloanele României literare, unde fotografiază cu hărnicie o gamă impresionantă de noi apariţii editoriale, reuşind să scrie două vorbe chiar şi despre cele mai stupide broşuri. Rutina scrisului frecvent se combină la el cu experienţa subcutanată a mediului literar din ultimele decenii. Nu avem de-a face aşadar cu un spectator din culise, ci tocmai cu un jucător angajat. Chiar foarte angajat, dacă ne amintim că īnainte de 1989 se īnrolase la Scînteia tineretului, iar prezilele revoluţiei īl prinseseră īnchinīnd ode tiranului iubitor de cultură. Apoi īnsă a cotit-o zgomotos, şi-a pus cenuşă-n cap pentru orbirea tinereţilor şi s-a recalificat la noul loc de muncă. Īndată după triumful lui Emil Constantinescu īn alegerile din 1996, textierul ne-a dezvăluit că l-a iubit din totdeauna pe acesta şi cauza lui, ba chiar că şi-ar da şi viaţa pentru el / ea. De ce atīt de tīrziu? De ce doar după alegeri, nu şi īnaintea lor? Se preconiza fireşte deschiderea sezonului la plăcinte
Am dovedi totuşi o excesivă exigenţă cerīndu-i autorului nostru mai multă consecvenţă sau bună credinţă decīt poate duce īn spinare. Avem de-a face īn realitate cu un ins jovial, bonom şi decontractat (sau care expune īn vitrină respectivele măşti), văzīnd scrisul nu ca exprimarea unei vocaţii, a unei suferinţe care, zăgăzuite, ar provoca explozie, ci ca o utilă ocupaţie cotidiană, asemeni cīrpitului pantalonilor sau scărpinatului īn nas. Cīrpind de-a lungul anilor pantalonii unui īntreg regiment, croitoraşul cel viteaz a ajuns la concluzia că noul cazarmament, văzut din avion, seamănă cu istoria literaturii romāne contemporane.
Cititorul mediu, sau publicul larg (cum e denumit īn prospectele publicitare), are tot dreptul să-i arunce galeşe priviri trupeşului scriitor. Stilul său e perfect subsumabil comunicării jurnalistice: o exprimare tranzitivă, neīmpiedicată īn detalii tenebroase, neīngrădită de analize profunde sau complexe. Un discurs ce reduce obiectul de studiu la două-trei imagini esenţializate chiar induse ori inventate, īn caz de nevoie. Se ghiceşte cu uşurinţă că autorul stă cu ochii la pīndă spre cititor, se străduieşte din răsputeri să-i iasă īn īntīmpinare, să-i flateze gusturile şi comodităţile, să-i linguşească mediocrităţile. Opera rezultată va excela īn claritate, fluenţă, mici trucuri retorice de captare şi menţinere a atenţiei. Dar nu-şi va permite îndeobşte īndrăzneala de a lansa noutăţi surprinzătoare, de a destabiliza ierarhii şi clasamente, de a merge īmpotriva gustului comun. Nu va fi (prea) capricioasă, dar nici (prea) originală. Pe alocuri flagrant nedreaptă şi neadevărată, fără discuţie. Dar chiar şi īn pasajele respective, nedreptăţile nu reflectă umori sau accese spontane, ci sīnt mai degrabă rezultatul premeditării strategice. Avem aici o bună operă de popularizare şi familiarizare cu literatura romānă contemporană, inclusiv pentru curioşii din străinătate.
Şi care-i problema?
Pentru cel ce răsfoieşte Readers Digest, chiar nici una. Īndată ce vine vorba īnsă despre cititorul profesionist, care īncearcă să regăsească īntr-o istorie a literaturii romāne pilonii fundamentali, structuranţi, ai unei istorii literare, problemele abia de-acum īncep să se facă simţite. Se cuvine dat īnsă, mai īntīi de toate, ce-i al Cezarului şi trebuie recunoscut curajul (vecin cu nesăbuinţa) cu care autorul s-a năpustit să descrie, pentru prima dată la asemenea proporţii, teritoriul literar contemporan. Era şi este vorba de un sector de drum alunecos, majoritatea scriitorilor zugrăviţi se mai află īn viaţă, simpatiile-antipatiile funcţionează devastator īn mediul balcanic, nimănui nu-i convine să se vadă mumificat de cu ziuă. Alex. Ştefănescu s-a prevalat de autoritatea strategică a foiletonistului de la centru şi s-a prefăcut că nu observă riscurile imense pe care şi le-a asumat. A ieşit la vīnătoare de lei (unii devalorizaţi) cu praştia īn buzunar.
Īn mod limpede nu avem de-a face cu un teoretician al veşnicelor plaiuri ale vīnătoarei, ci cu un mīnuitor de lasou. Prefaţa monumentalei sale lucrări e mai degrabă penibilă, īn sărăcia ei ideatică. Acolo unde alţii ne detaliau mecanisme oculte ale evoluţiei literare şi ne iniţiau īn culise ale meditaţiilor poetico-naratologico-semiotico-telqueliste, ciobanul romān se sprijină-n botă şi ne anunţă sec: Autorii n-au fost clasificaţi după şcoli, cenacluri, curente literare, doctrine etc. īntrucīt aceste criterii sīnt inutilizabile īn sistematizarea unei literaturi scrise sub comunism, regim care a interzis orice formă de asociere sau de elaborare a altor estetici decīt cea oficială (p. 7). Chiar aşa?
În realitate regimul comunist a cunoscut fluctuaţii dintre cele mai consistente, de-a lungul unei jumătăţi de secol. Dur şi inflexibil la īnceputuri, i-a aruncat īntr-adevăr după gratii, īn anii 50, pe scriitorii care īşi făceau iluzii că nimic nu s-a schimbat. Deviza de-atunci a fost: cine nu-i cu noi, e īmpotriva noastră. Īn anii 65-80, oficialitatea comunistă s-a retranşat pe poziţii temeinic cucerite, a īncercat (şi a reuşit) să obţină neutralitatea scriitorimii. Cuvīntul de ordine era: "cine nu-i împotriva noastră, e cu noi. Īn perioada neo-stalinistă a anilor 80-89, īn era suspiciunii generalizate şi a cenzurii devastatoare, motto-ul totalitar a fost: şi cine-i cu noi, şi cine-i īmpotriva noastră e tot īmpotriva noastră!. Īn fine, după 1990, căderea ceauşismului a adus cu sine revoluţia permanentă, televizată, şi cenzura alungată cu reteveiul. Neo-comunismul iliescian şi-a rīnjit fasolea la populaţie şi a mimat toleranţa: cine-i cu noi, sīntem frate cu el; iar cine-i īmpotriva noastră, să latre la lună!.
Iată aşadar că realitatea socio-politică a fost foarte diferit nuanţată, īn aceşti ultimi 50 de ani. A enunţa global că regimul comunist n-a permis īnchegarea unor şcoli şi doctrine estetice (altminteri un neadevăr flagrant) ca atare ele nici n-au existat ca atare ele nici nu vor fi investigate în Istoria literaturii române contemporane, reprezintă un şir de sofisme zgomotoase, destinate să ascundă īn faţa cititorilor o frapantă impotenţă de metodă critică.
A scoate vinovat comunismul pīnă şi pentru incapacităţile tale de taxonomie profesională constituie un stupefiant trofeu cinegetic, pe care noul istoric literar făcut pe puncte şi-l poate atīrna cu fală īn jurul chimirului.
Īn această carte este sărbătorită individualitatea. Scriitorii sīnt consideraţi mai importanţi decīt eventualele grupări din care fac parte sau tendinţe pe care le reprezintă (p. 8). Cu acest principiu ordonator la temelia lucrării, Alex. Ştefănescu īşi propune să exceleze īntr-o abordare morfologică, dar rămīne lacunar pe linia sintactică a tentativei sale.
Ce-i drept poate fi obositoare, ba chiar extravagantă strategia socială prin care unii scriitori īşi proclamă neobosit apartenenţa la o generaţie (de pildă optzecistă), pentru a-şi susţine reciproc ascensiunea literară. E vorba de o mică viclenie cotidiană, care īndeamnă cititorul la prudenţă. Pe de altă parte īnsă, este aberant să īncerci aşa cum se căzneşte autorul Istoriei literaturii române contemporane să descrii ansamblul unei literaturi, fără a realiza o minimă taxonomie a sa. Mintea umană e programată să structureze elementele realităţii, īn baza genului proxim şi a diferenţei specifice. Istoricul literar poate lua īn considerare vīrsta scriitorilor, creīnd diferite serii generaţioniste (de ex.: şaizecişti, optzecişti, douămiişti). El poate stabili diverse categorii tematice ale operelor examinate (inclusiv G. Călinescu trasa capitole intitulate Proza idilică; "Noul mesianism"; "Critica universitară etc.). El poate identifica anumite zone literare īn care să cuprindă grupurile de scriitori (de ex.: bucureşteni, clujeni, ieşeni, timişoreni etc.). Nimic din toate acestea la Alex. Ştefănescu! Sub pretextul că sărbătorim individualitatea, ni se plimbă prin faţa ochilor o serie infinită de fişe de autor.
Alte două criterii fundamentale sīnt dezinvolt stabilite de protagonist īn sumara sa prefaţă, iar apoi la fel de graţios īncălcate īn cuprinsul lucrării: aspectul lingvistic şi cel cronologic. Prin literatură romānă īn această carte se īnţelege literatura scrisă īn limba romānă (indiferent īn ce ţară). Literatura scrisă īn alte limbi pe teritoriul Romāniei sau de către scriitori de origine romānă īn alte ţări nu intră īn raza de interes a Istoriei literaturii române contemporane" (p. 7). Aceste precizări răspicate nu-l īmpiedică totuşi pe autor să se oprească pe larg la două cărţi īn limba franceză de Petru Dumitriu (p. 266-267), să povestească un roman redactat īn limba franceză de Alexandru Papilian (p. 995), să consemneze şi recenzeze şase romane īn limba engleză de Petru Popescu (p. 665-666) etc.
Călăuza noastră precizează īncă din titlu că literatura romānă contemporană acoperă anii 1940-2000 şi subīmparte īntreaga sa materie de studiu īn cinci secvenţe: 1941-1946, 1947-1959, 1960-1971, 1972-1989, 1990-2000. Dar o istorie literară se cuvine să acorde maximă seriozitate elementului cronologic. Nu ar trebui să existe prezentare (literară sau de alt tip) care să trateze evenimentele īn mod nediferenţiat, parcă īntr-un etern prezent. Or evoluţia / involuţia regimului comunist, īn contextul căruia e proiectată literatura, īşi găseşte loc doar īntr-un detaliu neglijabil, īn scurte fişe superficiale, care introduc fiecare secvenţă īn parte. L-am pune īn dificultate pe Alex. Ştefănescu īntrebīndu-l după ce criterii defineşte conceptul de contemporaneitate. De ce ar trebui să pornim discuţia tocmai de la 1940, şi nu, bunăoară, de la 1945, o dată cu īnceputul comunismului? Cum putem oare considera o etapă unitară perioada 1960-1971 (care asista la zvīrcolirea finală a stalinismului şi la moartea lui Gheorghiu-Dej, dar consemna şi firavul dezgheţ permis de tīnărul Ceauşescu, pentru a culmina apoi cu noul īngheţ proclamat de tezele din iulie)? Şi aşa mai departe.
Chiar acceptīnd cu indulgenţă premisele cronologice discutabile şi periodizarea haotică a autorului, nu ne putem stăpīni mirarea constatīnd că el īnsuşi īncalcă regulile pe care şi le-a trasat. Revista inconformistă Fracturi, publicată de Marius Ianuş, a apărut īn ianuarie 2002 (dar e totuşi persiflată la p. 1093). La fel şi proza Ioanei Băeţica (ibidem). Unele tinere talente promovate energic de istoricul literar nu apucaseră să-şi publice volumele īnainte de anul 2000: Liviu Georgescu, Cristian Tudor Popescu, Tudorel Urian etc. Mira Feticu, Daniel Cristea-Enache şi Andreea Deciu debutează īn volum abia īn 2001, dar cu toate acestea li se consacră adnotări generoase. Vedetele eseisticii sīnt considerate H.-R. Patapievici şi Adrian Cioroianu (ambii cu volume publicate īn 2001), ba chiar şi Toader Paleologu (cu o carte din 2004). Īn discuţie nu sīnt aici numele amintite, ci incapacitatea autorului de a pune īn practică o minimă consecvenţă faţă de propriile sale principii de structurare a istoriei literare.
Ordinea īn care sīnt prezentaţi scriitorii este īn linii mari cronologică, dar nu īn funcţie de data naşterii lor, ci de perioada īn care ei au venit īn prim-planul vieţii literare, manifestīndu-se cu fervoare (sau tăcīnd semnificativ, ca Lucian Blaga sau Vasile Voiculescu)", ne asigură asupra metodei sale de lucru Alex. Ştefănescu (p. 7). Ce bine-ar fi fost dacă măcar aici s-ar fi ţinut de cuvīnt! Dar de ce oare Mircea Eliade e tratat la perioada 1948-1959? Numai pentru că, venind el pe-atunci în prim-planul vieţii literare romāneşti, şi-ar fi īmpins cu siguranţă cititorii īn puşcărie?! N. Steinhardt, īn intervalul 1948-1959, ducea o existenţă absolut marginală: Jurnalul fericirii a explodat īn mīinile cititorilor abia după căderea comunismului. De ce Ion D. Sīrbu apare īn carte la perioada 1960-1971? Īn īnchisoarea Jilava, ca deţinut, sau īn mina Petrila, ca vagonetar, nu era tocmai īn "prim-plan" pe vremea aceea Ion Caraion, īn aceeaşi perioadă a anilor 60, era cam ocupat cu puşcăriile comuniste şi se confrunta cu o condamnare la moarte.
Ce să mai spunem de faptul că evenimentul editorial cel mai spectaculos al anilor 90 impunerea īn conştiinţa publică a Jurnalului semnat de Mihail Sebastian nici măcar nu e amintit īn această istorie a literaturii contemporane
Ce e nou?
Conţinutul fiind aşa cum este, unde rezidă oare forţa de impact a cărţii? Īn mod sigur ea poate fi regăsită la nivelul formal, de suprafaţă. Mai ales concepţia grafică impresionantă şi calitatea tipografică a obiectului cultural merită laudele cele mai sincere şi entuziaste. Fidel intenţiei sale de a celebra individualitatea creatoare, Alex. Ştefănescu edifică, prin acumulare, portretul scriitorului-vedetă. Fiecare fişă de lectură se deschide cu poza impunătoare, pe o īntreagă pagină, a autorului comentat (absolut memorabil rămīne Ioan Alexandru altminteri poet antipatic răstignit īn extaz sub fulgii de nea). Creatorul surprins īn ipostaze imprevizibile, de unul singur sau alături de colegi, ba chiar şi īn compania unui cal, o pagină de manuscris fotografiată, casa şubrezită a copilăriei, chipul părinţilor (īn cazul lui Marin Preda), la plimbare zīmbitor cu fiica prin grădină (Lucian Blaga), sau ţinīndu-şi tandru nepoţica īn braţe (Vasile Voiculescu), o scrisoare particulară sau o dedicaţie amicală pe o pagină de carte etc. vin să configureze universul complex şi īn acelaşi timp atīt de inefabil al scrisului artistic.
Acolo unde cuvintele nu ne spun mare lucru, conceptele critice sīnt deficitare, consecvenţa demersului explicativ este īn suferinţă, iar analiza e aproape inexistentă, o mīnă consistentă de ajutor īi oferă autorului forţa de impact a imaginilor. Pagina aerisită şi permanent īmbogăţită cu ilustraţii fascinante, machetarea cu bun gust, desenele şi mărturiile grafice variate vin să captiveze atenţia observatorului curios, care din totdeauna visase la fructul oprit al privirii furişate īn culise. Nu periodizări, revizuiri, lupte literare, ierarhii sau clasificări aride şi complicate, ci un dezmăţ elementar de imagini ne propune această Istorie (hollywoodiană) a literaturii române contemporane. Chipul scriitorului, care fusese interzis pīnă şi īn umilul format de buletin de-a lungul deceniilor de comunism, revine astăzi īn triumf.
Nedreptăţi şi neadevăruri
Imaginea globală propusă de Alex. Ştefănescu asupra literaturii şi autorilor din perioada comunistă are de ce să surprindă pe un observator oarecum iniţiat. Se ştie prea bine că regimul politic opresiv īşi aservise majoritatea personalităţilor de talie (īn perioada anilor 50), mulţumindu-se ulterior să le obţină măcar pasivitatea binevoitoare (īn anii 65-89). Neimplicarea complice a literaţilor īn treburile cetăţii a primit numele de rezistenţă prin cultură, concept intens lăudat de unii şi vituperat de alţii. Indiferent de poziţia noastră afectivă faţă de situaţia menţionată, ea a existat, a reprezentat o realitate concretă şi incontestabilă. Iată īnsă că, īn Istoria literaturii române contemporane, grupările şi taberele sīnt īn plină armonie nu numai artistică, dar şi ideologică! Toată lumea a fost bravă, cuminte şi bine orientată. Reproşurile la adresa celor care, din pasivitate, din teamă, din laşitate, sau poate chiar din ticăloşie, au pus umărul la perpetuarea dictaturii sīnt escamotate pīnă la limita scuzei. Ansamblul scriitorimii e complimentat complice şi i se inventează din nimic gesturi de curaj şi disidenţă: Unii scriitori (sau pretinşi scriitori) susţin tentativa lui Nicolae Ceauşescu de redogmatizare a culturii romāneşti, fie din oportunism, fie pentru că au o sensibilitate naţionalistă care intră īn rezonanţă cu naţional-comunismul lansat de Nicolae Ceauşescu cu acest prilej. Alţii din fericire exact cei care dau tonul īn viaţa literară refuză cu fermitate, prin declaraţii sau īn practica scrisului, să facă din literatură un instrument de propagandă, dovedind o independenţă de gīndire şi o demnitate mai mult decīt incomode pentru autorităţi (p. 824). Istoria literară de tip legitimist practicată de Alex. Ştefănescu evită să pună degetul pe rană, estetizează prin ample piruete problema vinovăţiilor şi a complicităţii cvasi-generalizate, ba chiar le transformă īntr-o īmpotrivire cvasi-generală! Mihail Sadoveanu, Petru Dumitriu sau Marin Preda nu sīnt de fapt nişte colaboraţionişti cu stalinismul anilor 50, ci plătesc un fel de taxă de protecţie regimului politic, scriind cărţi integral şi deşănţat propagandistice (p. 51). Īn ciuda unor asemenea fapte revoltătoare, oricīt ni s-ar părea de incredibil, "cu mari pierderi, scriitorii de atunci au învins" (p. 52). Au īnvins īn ce direcţie?! Să obţină dreptul de-a elogia nestingheriţi avīntul colectivizării şi construcţia entuziastă a canalului Dunăre-Marea Neagră?!
Ni se aduce sub ochi prima copertă a României literare, din 10 octombrie 1968. Tonul publicaţiei e frapant festivist neo-proletcultist, ni se vorbeşte de Lucrările ţării, de convingerea statornică, de ţăranii care pregătesc pămīnturile fără margini pentru recoltele viitoare, de "sirenele fabricilor", de adevărul comuniştilor īn continuă limpezire şi căutare de albii cīt mai durabile, de zestrea şi pilda īnaintaşilor, de secretarul general al Partidului, tov. Nicolae Ceauşescu şi de recenta sa cuvīntare de la Cluj etc. Iată şi comentariul istoricului literar, īn dreapta fotografiei: se formează īn timp o echipă de critici ultraprofesionalizaţi, refractari la «indicaţiile venite de sus» (altă sintagmă uzuală īn epocă) şi solidari īn efortul de a judeca literatura exclusiv din punct de vedere estetic (p. 365).
Din jumătăţi de cuvinte şi din sugestii dirijate se alunecă īn confecţionarea post-factuală a ipoteticei subminări a sistemului. Cursurile universitare ale Zoei Dumitrescu-Buşulenga sīnt "într-un dezacord vizibil cu egalitarismul proletar promovat de regimul comunist" (p. 728); D.R. Popescu duce o politică de obedienţă faţă de dictatura Ceauşescu (dar īncearcă, discret, să-i susţină pe unii scriitori, īndeosebi tineri)" (p. 557); Pare o impietate din partea providenţei literaturii să distribuie īn rolul de cel mai inspirat evocator al suferinţelor provocate de regimul comunist pe un fost membru al CC al PCR [e vorba de Titus Popovici n.n.]. Şi totuşi, aşa stau lucrurile"; Exploatīnd relativa libertate pe care o asigura publicaţiilor UTC fiul lui Nicolae Ceauşescu, Nicu Ceauşescu (pe atunci prim-secretar al CC al UTC), Ion Cristoiu a făcut repede din SLAST una dintre cele mai vii publicaţii literare (p. 1005); Campania dusă īn perioada postdecembristă īmpotriva lui [Adrian Păunescu n.n.] face să se uite că a scris şi poeme valoroase, nepropagandistice, şi că a fost de multe ori generos (p. 493). Agenţii de frunte ai consolidării ceauşismului din cultură sīnt complimentaţi duios pentru talentul literar ori pentru şubrezirea voalată a sistemului. Se butaforizează chiar rizibile aprecieri triumfaliste, conform cărora lucrurile din patria noastră mergeau strălucit: Īn nici o altă ţară comunistă nu se realizează o asemenea informare promptă a celor interesaţi de critica literară (p. 365). Parcă citim clasice rapoarte la īntīmpinarea Cutărui Congres
Īn contrapartidă, puţinii disidenţi adevăraţi, dintre scriitorii care şi-au riscat viaţa, şi-au periclitat familia ori şi-au compromis cariera sīnt īnşiraţi pe fugă, pentru diverse fapte sociale, dar complet ignoraţi pentru opera lor: Paul Goma n-are talent, Dan Petrescu, Luca Piţu şi Liviu Antonesei nu sīnt analizaţi literar, Dorin Tudoran ne priveşte mai mult dintr-o fotografie de la Uniunea Scriitorilor, la fel ca şi Dan Deşliu etc. Dacă unii oameni de curaj dispar din Istoria lui Alex. Ştefănescu, alţii īn schimb apar pe neaşteptate. Augustin Buzura devine disident prin operă şi strict supravegheat de Securitate (p. 830), deşi din mărturiile exilului se ştie prea bine că, īn ultimii ani ai dictaturii, prozatorul făcea prin străinătate lobby ceauşist şi propagandă antimaghiară, iar acasă strălucea prin prudenţa activă. Procesul literar īnscenat, īntr-un sat, miliţianului Ion Anghel Mănăstire e relatat cu lux de amănunte, pe şase pagini mari şi late (832 sqq.).
Perspectiva istoricului literar flagrant mincinoasă şi revoltător falsificatoare e copiată cu ochii īnchişi după Cartea Albă a Securităţii, invocată īn cīteva rīnduri prin ample citate. Această vulgară īnscenare menită să amestece nociv planurile, să īnalţe complicii comunismului la rang de disidenţi şi să īmproaşte īn oamenii curajoşi, pentru slăbiciuni inventate, se vede aici acreditată īn mod oficial. Pe urmele unui Marian Popa, despre care s-a afirmat că īşi stilizează notele informative confidenţiale pentru a le transforma īn contribuţii la istoria literaturii romāne, vine acum Alex. Ştefănescu şi prelucrează la vedere, prin citare, parafrazare şi ilustrare, un corpus urīt mirositor de turnătorii, puse cap la cap şi popularizate iniţial prin Cartea Albă a Securităţii. Atelierele meşteşugăreşti ale lui Virgil Măgureanu, coordonate de un Mihai Pelin (fostul ucenic vrăjitor al lui Iosif Constantin Drăgan), au de ce să-şi frece palmele cu īncīntare.
Aspecte literare
Aceasta fiind miza politică principală a lucrării bagatelizarea celor vrednici īn verticalitate şi umflarea cu pompa a prudenţilor sau a complicilor , merită să aruncăm o privire şi asupra construcţiilor literar-culturale pentru care se caută soluţii. Partea cea mai şubredă ştiinţific şi lamentabilă etic a īntregii Istorii a literaturii române contemporane este cea iniţială, referitoare la anii 50. Autorului pur şi simplu īi lipsesc datele precise, documentarea a fost făcută la mare mīntuială, prin prisma unei singure surse, creditate īn absolut. E adīnc indecent şi jenant să redactezi istorii literare, īn care să prospectezi presa vremii prin intermediul siglei apud. O asemenea eroare de informare se sancţionează printre studenţii filologi, la nivelul lucrărilor de seminar, darămite īntr-o carte de maturitate, cu pretenţii şi aspiraţii monumentale. Īn afara cercetării semnate de Ana Selejan, nu i-a căzut īn mīini ziaristului grăbit nici o altă contribuţie despre literatura romānă īn stalinism? Nici măcar aceea publicată de Eugen Negrici?
Īntreaga perioadă a anilor 50 e survolată īn grabă, cu suficienţă, partizanate şi lipsă de profesionalism. Istoricul literar consemnează fapte identice, īn galeria marilor trădări, dar vina unora e taxată, a altora e diminuată, iar a altora e direct scuzată. Şi totul exclusiv īn funcţie de simpatiile personale! Mihail Sadoveanu, senin, disponibil, cu o gesticulaţie solemnă, īşi oferă serviciile regimului comunist" (p. 69). Tudor Vianu īi omagiază, convenţional, pe conducătorii comunişti ai ţării şi le face diverse concesii, dar niciodată şi pe aceea de a renunţa la ţinuta sa intelectuală (p. 110). În schimb, e-hei, de la un moment dat, cīnd instaurarea comunismului devine inevitabilă, G. Călinescu aderă īn mod declarat la noul regim. S-ar putea să nu fie vorba de un oportunism vulgar, ci de o formă de responsabilitate faţă de propria sa creaţie, care are, īntr-adevăr, o valoare imensă şi merită apărată chiar şi prin compromisuri (p. 55). Demagogia atinge īn asemenea pasaje note dizgraţioase, dar şi caraghioase: să treci īn revistă aceleaşi fapte de colaboraţionism, dar să le măsori cu trei unităţi morale distincte, reprezintă o rară performanţă de rea-credinţă şi obtuzitate.
Nu e adevărat că Istoria literaturii române contemporane e complet lipsită de criterii de judecată. Nefolosind nici rigla generaţionistă, nici pe cea teritorială, nici pe cea tematistă, īn vidul de putere astfel creat cu deliberare se insinuează un ciudat mod de croială: perspectiva centralistă. Cine a gravitat īn sfera de influenţă a României literare, a publicat acolo, nu i-a perturbat ierarhiile, a fost comentat de prima revistă etalon a ţării ori s-a aflat īn bune raporturi cu ziariştii săi, se va vedea recompensat. Literatura de azi devine un fel de bal al operei, unde toţi se văd, se pipăie, se cunosc şi se bīrfesc, iar cel căruia īi lipseşte apetenţa convivialităţii se vede exclus de la festin şi chiar dojenit cu un aer superior: "Criticul [Gheorghe Grigurcu] nu-şi administrează bine talentul şi nu-şi organizează succesul ( ), locuieşte departe de Bucureşti, la Tīrgu-Jiu, şi nu ia parte la viaţa literară (p. 784); Ion Mircea n-a venit la Bucureşti să-şi cucerească, inclusiv prin prezenţa fizică, un statut de vedetă (p. 1065).
Lipsit de capacitatea judecăţii estetice autonome şi responsabile, Alex. Ştefănescu transplantează de fapt īn inima sistemului său ierarhiile descoperite şi impuse de cronicarul literar Nicolae Manolescu, īn cei treizeci şi doi de ani ai săi de prezenţă săptămīnală pe baricadele publicisticii. Peste tot īn desenul din covor se recunoaşte gheara leului, vocea stăpīnului. Literatura anilor 65-89 e structurată ca un monolit unitar, īn lupta de gherilă īmpotriva regimului comunist. La vīrful piramidei se desprinde net o personalitate exemplară, al cărei profil artistic trebuie consolidat cu orice preţ, spre a da coerenţă şi coeziune strategică edificiului. Vom avea prin urmare Cel Mai Mare Poet: Nichita Stănescu şi Cel Mai Mare Prozator: Marin Preda. Numai categoria de Cel Mai Mare Critic Literar cunoaşte o uşoară perturbare, īn cazul de faţă fiind adjudecată ex-aequo de Nicolae Manolescu şi Eugen Simion. Tentativa de a dovedi critic această construcţie artificială e driblată cu dibăcie. Talentul se impune, nu se discută. Orice altă personalitate care ar īncerca să perturbe ierarhia este descurajată, persiflată sau neglijată. I se descoperă, brusc, lipsa de talent
Clasamentul-şablon e fabricat printr-o sumă de strategii subţiri, din sfera ziaristicii de bulevard: numărul de pagini alocat discutării unui autor, temperatura entuziasmului sau a reticenţei critice, măsurată prin dozarea precaută a epitetelor sau a comparaţiilor, prin natura benignă sau malignă a ironiilor etc. Iată uriaşa ciudăţenie a unei cărţi voit monumentale: avem o istorie literară īn care e ca şi inexistentă analiza profesionistă a operelor literare! Istoricul nostru perorează la nesfīrşit, povesteşte neobosit, descrie superficial, relatează mici detalii de can-can, rīde de unul singur etc. Parcă e Papillon scăpat după ani de izolare şi ţine morţiş să ne transmită cele mai mărunte impresii cotidiene. Cīnd īi vine īn dreptul gurii o carte de proză, treaba e mai simplă: este rezumat firul epic. Dar cīnd dă iama-n poezie e jale mare.
Ici şi colo, autorul mai răguşeşte şi, pīnă-şi drege vocea cu un gīt de apă plată, citează accidental părerea (de cele mai multe ori banală) a vreunui tovarăş de manivelă. Din principiu, īnsă, compartimentul de critică a criticii lipseşte cu desăvīrşire. Nu avem de-a face cu o carte care şi-ar propune să ne demonstreze adevărul ei, ci una care ne povesteşte pe ton complice o sumă de concluzii ale unui club (pretins) select. Sīntem īndemnaţi cu binişorul să ne īnsuşim adevărurile intangibile, finale, ca pe un cod al bunelor maniere, pentru a fi promovaţi pe scara socială şi a ne face acceptaţi īn fan-clubul literaturii romāne. Alex. Ştefănescu nu caută parteneri de dialog, ci admiratoare extaziate, cu ochii īmpăienjeniţi.
Nicolae Manolescu, el, a īnţeles deja cu cincisprezece ani īn urmă pericolul unei asemenea metode frivole şi a găsit īn sine forţa metamorfozei. Īntre cronicarul literar care primea ce i se oferea şi īşi dicta concluziile, pe ton autoritar, respectiv criticul-istoric literar care pleacă la drum īn căutarea valorii estetice, o descoperă oriunde, o argumentează, o susţine şi dialoghează pe marginea ei cu predecesorii, constatăm o imensă distanţă. Ucenicul său īn ale instrumentelor critice a rămas īnsă cu lecţia tot neīnvăţată: īşi īnchipuie că poate scrie istorie literară (contemporană), prin īnsumarea articolelor de la gazetă.
Omisiuni
Cine are de pierdut de pe urma acestei cărţi gălăgioase? Iată o problemă de bun simţ, absolut imposibil de evitat. Răspunsul īi are īn vedere pe toţi scriitorii care nu intră īn raza de priorităţi a grupului de la Romānia literară sau a lui Alex. Ştefănescu personal şi care se văd acum minimalizaţi sau direct omişi. Un tur de orizont reparator ne umple de consternare, dar prezintă şi riscul de a scăpa din vedere numeroase alte cazuri.
Victime de prim rang se regăsesc printre criticii literari activi de azi. Prin prezenţa lor policromă şi diversificată, uneori polemică, ei ar fi tulburat schela de construcţie monolitică: Nicolae Balotă, Paul Cornea, Mircea Martin, Mihai Zamfir, Marin Mincu, Florin Manolescu, Monica Spiridon, Al. Cistelecan etc. Alţii sfīrşesc direct bagatelizaţi prin amputarea operei. Despre I. Negoiţescu critic artist, cu o biografie aventuroasă şi personalitate civică de excepţie s-a ţesut odinioară legenda unei contraponderi la figura tutelară a lui N. Manolescu. Asta mai lipsea! Vine degrabă omul-de-serviciu şi-l plasează sub zodia ratării: Opera lui Ion Negoiţescu arată ca o cameră percheziţionată de Securitate şi lăsată vraişte. Nimic nu este dus pīnă la capăt īn această operă, iar ansamblul nu are nici o logică (p. 690). Ce-i drept, redactată īn condiţiile vitrege ale exilului anticomunist, Istoria literaturii române a fost, după primul volum, īntreruptă de moartea lui I. Negoiţescu, dar continuarea ei implicită poate fi recunoscută īn consistenta antologie Scriitori contemporani. Ambele sale ediţii, atīt cea de la Dacia cīt şi cea de la Paralela 45, rămīn aici omise.
Literatura exilului e īn general evitată (din ignoranţă? din rea-credinţă?). Autorii romāni de peste hotare despre care scrie Alex. Ştefănescu se pot număra pe degete şi nu toţi au de ce se bucura: Mircea Eliade (Impresia este de funcţionare fără restricţii a gīndirii asociative, de fabulaţie liberă şi, uneori, de dezlīnare şi prolixitate, p. 120), Horia Stamatu ("O întreprindere literară grandioasă ratată, p. 108), George Ciorănescu (Īn timpul lecturii se simte că poetul reuşeşte numai cu o anumită īncordare, care īl oboseşte, să joace rolul de poet, p. 335), Nina Cassian (Cea mai atrăgătoare femeie urītă din cīte s-au afirmat īn literatura romānă, p. 315), Paul Goma (ba are talent, ba nu-l are, īn funcţie de raporturile sale cu Romānia literară) şi Monica Lovinescu. Īn schimb ghinionistul Vintilă Horia, care după ce l-a linguşit īn delir pe Hitler (inclusiv īn revista extremistă Sfarmă-piatră, nr. de sīmbătă, 5 iulie 1941, p. 1) s-a văzut refuzat de la prestigiosul Premiu Goncourt, e comparat aici, printr-o procedură flagrant aberantă şi scandaloasă, atīt cu Vįclav Havel cīt şi cu Vasili Grossman (p. 365-366).
Lăudaţi cu gura plină sīnt mai ales nomenclaturiştii lipsiţi de scrupule care şi-au luat picioarele la spinare peste graniţă: alde Petru Dumitriu sau Petru Popescu. (Să fie oare complicitatea şi complexul celui care a schimbat baricadele?) Fasciştii şi comuniştii se văd complimentaţi frenetic pentru talentul lor, antifasciştii şi anticomuniştii abia dacă au brumă de talent, īn această lamentabilă istorie a literaturii. Ar fi ridicol, de n-ar fi cu totul trist.
O rară bizarerie pe care o reuşeşte autorul nostru este de a despărţi cu ferăstrăul grupuri cimentate īn conştiinţa literară. El scrie mult şi amestecat despre Mircea Eliade, dar īi evită pe Emil Cioran şi Eugen Ionescu. El scrie amplu şi elogios despre Monica Lovinescu, dar īl omite pe Virgil Ierunca (oare din cauza polemicilor scînteietoare din Romāneşte şi Dimpotrivă?; sau cumva pentru Antologia ruşinii care, o dată publicată şi īn ţară, ar azvîrli în desuetudine schema scriitorilor eroici sub ceauşism, bricolată cu sīrg de voluminosul istoric literar?).
Autorii ieşeni sīnt probabil pedepsiţi pentru gesturile lor de frondă anticomunistă şi rămīn sublim ignoraţi din punct de vedere literar: Dan Petrescu, Luca Piţu, Liviu Antonesei, Mihai Dinu Gheorghiu, Al. Călinescu etc.
Masiva şcoală critică de la Cluj e snobată din principiu. E nevoie de o sănătoasă doză de nesimţire profesională pentru a scrie o istorie literară contemporană din care să-l excluzi pe Mircea Zaciu. Oricīt de inegal ar fi raftul de volume istorico-literare pe care profesorul şi polemistul clujean le-a lăsat īn urma sa, intervenţia lui hotărītă īn scandalul plagiatului comis de Eugen Barbu rămīne de neşters din analele vieţii literare īn comunism. Jurnalul său, apărut pīnă acum īn patru volume consistente şi concentrat tocmai pe culisele zbuciumate din Uniunea Scriitorilor, dezvăluie un prozator de primă clasă, cu o ironie corozivă şi un temperament vulcanic. Dicţionarul scriitorilor romāni realizat sub tripla coordonare Zaciu-Papahagi-Sasu ar fi trebuit să constituie un punct de reper profesional, care să stīrnească un amplu dialog, nicidecum o vinovată şi ruşinoasă ocultare. Dar nici alţi autori clujeni n-au motive de jubilaţie, căci ei nu există īn Istoria literaturii române contemporane: Liviu şi Ioana Em. Petrescu, Ion Pop, Ovidiu Pecican, Petru Poantă, Mircea Popa, Ion Vlad, Mircea Muthu, Ion Mureşan, Alexandru Vlad etc. etc.
De departe cel mai scandalos tratament īi este aplicat lui Adrian Marino. Ironiile vulgare ţin locul analizei ştiinţifice şi al minimei politeţi faţă de o operă extinsă şi, pe alocuri, impresionantă. Aflăm noutăţi despre fanfaronada scientistă a lui Adrian Marino (p. 716), despre un "Cassius Clay al istoriei literaturii" (p.717), precum şi alte perle din vocabularul şuţilor amnistiaţi cu ocazii festive. Falsificarea flagrantă la care recurge Alex. Ştefănescu nu se ilustrează doar prin limbajul golănesc, ci mai ales prin metoda utilizată. Pe spaţii ample sīnt analizate cărţile de drumeţii ale autorului clujean sau se pugilează cu ultimul studiu, de numai 96 pagini, īn care savantul se aplecase asupra cenzurii, dar pe care īl lăsase nefinalizat din cauza decesului. În schimb "povestitorul" mahalagiu ascunde sub masă volume de mare suprafaţă cum sīnt Dicţionar de idei literare, Introducere īn critica literară, Hermeneutica ideii de literatură, Biografia ideii de literatură etc. Revoltător!
Si dă-i, si dă-i si luptă
Ţinta strategică principală a autorului (dar o strategie măruntă, de doi bani) e legată de negarea şi denigrarea optzeciştilor. Născuţi de asemeni din mantaua lui Nicolae Manolescu, mamoş al şaizecismului, era inevitabil ca optzeciştii să nu recurgă la o similară strategie de cucerire a bastioanelor literare, prin edificarea unei structuri piramidale pe direcţii fundamentale de activitate: Cel Mai Mare Poet: Mircea Cărtărescu; Cel Mai Mare Prozator: Mircea Nedelciu; Cel Mai Mare Critic Literar: Ion Bogdan Lefter. Schema trasă la xerox după construcţia şaizecistă suferă de o similară artificiozitate, sacrificīnd, de dragul strategiei, realitatea pulsantă şi schimbătoare a vieţii.
Multe pot fi discutate ori contestate, īn sfera de acţiune sau īn modul de re-acţiune ale optzeciştilor: că Mircea Cărtărescu nu s-a mulţumit doar cu sectorul poeziei, ci s-a năpustit şi īn proză (ba chiar şi-a manifestat ridicole veleităţi de teoretician literar postmodernist); că Mircea Nedelciu e departe de a fi măcar un important prozator (iar dacă recitim prefaţa ceauşină din Tratament fabulatoriu, stupefacţia indignată poate chiar spori īn intensitate); că Ion Bogdan Lefter examinează orice text literar prin ochelarii strategului specializat īn luptele de hărţuire etc. O critică diversificată şi nuanţată le poate fi adusă, cu toată buna credinţă, optzeciştilor fie şi cu riscul de a-ţi atrage apoi furia lor vindicativă, peste ani şi ani. Dar a le nega pur şi simplu existenţa literară şi specificitatea doctrinară reprezintă o nouă limită a nesimţirii profesionale, pe care Alex. Ştefănescu o depăşeşte surīzător.
Nici un efort nu va fi prea mare pentru a fi pus în slujba falsificării flagrante. Se exagerează īn mod artificial importanţa promoţiilor circumstante (şaptezecismul şi nouăzecismul), pentru a se acţiona pe post de levier īmpotriva optzecismului. Este glorificată şi idealizată, īn contrapartidă, generaţia şaizecistă. Unii scriitori optzecişti sīnt exilaţi īn umbra tăcerii (Ion Mureşan, Alexandru Muşina, Ioan Morar, Romulus Bucur, Magdalena Ghica, Alexandru Vlad, Gheorghe Crăciun, Cristian Teodorescu, Nicolae Iliescu, George Cuşnarencu, Hanibal Stănciulescu, Ioan Lăcustă, Ion Bogdan Lefter etc. etc.) ori sīnt persiflaţi global: autori tineri din deceniul nouă, paraşutaţi pe scena vieţii publice de diverşi strategi ai literaturii şi īnarmaţi pīnă īn dinţi cu sofismele necesare pentru luarea cu asediu a ierarhiei literare existente" (p. 760). Sīnt certaţi ce-i drept, cu prudenţe şi gudureli criticii literari care le-au admis totuşi existenţa: Avīnd o distincţie īnnăscută, o cultură īnsuşită deplin, transformată īntr-o a doua natură şi o vocaţie a contemplaţiei solitare, lui Eugen Simion nu-i stă bine să-i curteze pe tineri (aşa cum face īn ultimul timp), intimidat de aplombul lor. Mulţi dintre «optzeciştii» pe care īi ia īn considerare sīnt insignifianţi ca valoare şi nu merită să figureze īntr-o lucrare monumentală ca Scriitori români de azi" (p. 760).
Este contestată frontal īnsăşi temelia teoretică de la care ei se revendică: Criticii literari au luat īn serios ceea ce a declarat generaţia 80 īn legătură cu ea īnsăşi. Noi sīntem postmodernişti, au afirmat optzeciştii. Ei sīnt postmodernişti, şi-au notat criticii īn fişele lor, cu gravitate. / Reanalizată, povestea cu postmodernismul se dovedeşte a fi īnsă doar un slogan publicitar, folosit de nou-veniţi pentru promovarea unei producţii literare asemănătoare īn multe privinţe cu aceea a unor avangardişti dinainte de război (Ion Vinea, Ilarie Voronca, Saşa Pană ş.a.). ( ) Dacă generaţia lui Nichita Stănescu este neomodernistă, generaţia lui Mircea Cărtărescu este neoavangardistă. (p. 907-908). Iată-l pentru īntīia dată pe Alex. Ştefănescu, un gazetar literar bulevardier, un practician prin excelenţă, dīnd atenţie fundamentelor teoretice ale discursului critic. Am īncepe să-l luăm mai īn serios, dacă n-am īnţelege că noua dimensiune a preocupării sale reprezintă o altă butaforie. Autorul se preface mai subtil decīt este, pentru a-şi calibra suplimentar forţa de impact a izbiturii.
E prea bine cunoscută povestea ciobanului care īşi păcăleşte consătenii strigīnd lupul!, deşi īn realitate nu exista vreun pericol. Atunci cīnd lupul va veni, nimeni nu-i va mai sări īn ajutor. Cam aşa păţeşte şi Alex. Ştefănescu. Citim cu atenţie opiniile sale, pe alocuri persuasive. Apoi ne amintim īnsă că preconcepţiile tendenţioase īi ghidează stiloul pe foaia de hīrtie. Deşi sīntem īnclinaţi ici-colo să-i dăm afectiv dreptate, ne īndepărtăm raţional de paginile lui, din teama de a nu ne lăsa manipulaţi. Ce poate fi mai catastrofal pentru un critic literar decīt să nu mai fie crezut nici măcar atunci cīnd spune adevărul? "«Nuvelele» lui Mircea Nedelciu, reetichetate ulterior drept «texte», se citesc cu mai mult interes decît romanele lui, complicate inutil, greoaie, nerelevante din punct de vedere literar" (p. 1024). proza sa scurtă are factura unui joc literar studenţesc, ilustrīnd ca şi īn cazul altor reprezentanţi ai generaţiei 80 o imaturitate intelectuală eternizată supărător (p. 1025). Mircea Nedelciu este un prozator inteligent şi inventiv, lucid pīnă la cinism, căruia īi lipseşte īnsă simţul artistic (1025). Poetul "Mircea Cărtărescu este un improvizator, ca şi Nichita Stănescu. Numai că, spre deosebire de Nichita Stănescu, care practica, fie şi amuzīndu-se, un ritual al exprimării sentenţioase, el rămīne harnic şi prozaic ca o dactilografă īn actul scrierii (p. 907). Teoreticianul literar Mircea Cărtărescu inventează un curent care nu există: postmodernismul. Īi descrie pe ceilalţi pentru a ne predica de fapt tot despre sine, cu fanatism: Īn timp ce ne vorbeşte cordial şi prevenitor, privirea lui rămīne fixă, ca a unui posedat" (p. 912-913). Prozatorul Cărtărescu a rămas structural un imatur: Lumea copilăriei evocată de cineva care la vīrsta īncărunţirii părului īncă nu s-a maturizat şi care se pasionează de jocurile pe computer şi laudă la emisiunile TV muzica hip-hop aceasta este proza lui Mircea Cărtărescu (p. 914).
Nici douămiiştii nu se bucură de un tratament preferenţial. Cu excepţia unui Daniel Cristea-Enache (coleg de revistă cu autorul), adevăratele nume sonore ale literaturii tinere de azi sīnt pur şi simplu omise cu suficienţă: Marius Ianuş (poezie), Ioana Bradea (proză), Paul Cernat, Luminiţa Marcu (critică).
Istoria literaturii române contemporane la fel ca tot restul producţiei lui Alex. Ştefănescu degajă o inconfundabilă boare de conservatorism cu panaş. Ea īnscenează metamorfozarea īn cheie glorioasă a marii pasivităţi politice de care a păcătuit elita culturală de-a lungul ceauşismului. Reprezintă o pătimaşă pledoarie īn favoarea generaţiei 60, a punctelor de vedere şi a ierarhiilor osificate īn jurul revistei Romānia literară. Tragedia culturală romānească a anilor 50 e conspectată din avion şi prin intermediar. Activitatea generaţiei 80 e satirizată, diminuată şi castrată. Generaţia 2000 e căutată acolo unde nu există, īn schimb e ignorată īn numele sale reprezentative. Mişcarea spontană a revistei Dilema de repunere īn discuţie, pe noi baze, a mitului īncremenit al poetului naţional, e sancţionată īn pagini furioase şi reprobatoare. Nici măcar vecinătatea conceptuală a naţionaliştilor scuturaţi de delirium tremens, ori a delatorilor din umbră ce au fabricat pas cu pas Cartea Albă a Securităţii nu-i dă frisoane vajnicului activist. Criticul literar rămīne surd şi orb la modificarea radicală a literaturii romāne după 1989: ignoră procesul masiv de deficţionalizare, nu observă criza romanului şi a poeziei, neglijează hegemonia scrierilor non-fictive (jurnal, corespondenţă). Īn schimb persiflează noile grile de lectură, tot mai sensibile la componenta etică din cadrul esteticii, ba chiar īl urechează superior pe Gheorghe Grigurcu pentru consecvenţa sa īn această direcţie. Falsifică īn mod caraghios clasamentele de azi, īn funcţie de simpatiile sale şleampete: cele mai şocante romane anticomuniste romāneşti vor fi, va să zică, cele fabricate de C.C.-istul Titus Popovici, şi nu cele scrise şi publicate de Paul Goma (!).
O triplă miză pare să stea la temelia ultimei cărţi publicate de Alex. Ştefănescu: prelungirea cronologică pīnă azi a Istoriei lui G. Călinescu (dar fără a-i prelua sistematizarea şi clasificările); impunerea ierarhiilor stabilite de cronicile literare ale lui N. Manolescu (dar fără a-i dubla judecăţile asertive prin analize şi argumentaţii); acreditarea stilului frivol-bulevardier īn istoria literară (singurul pariu pe deplin respectat).
Nu cumva e prea puţin pentru un monument?
P.S. Afirmaţia istoricului literar improvizat, privind faptul că Nicolae Manolescu are o operă critică vastă, care niciodată n-a fost examinată īn totalitatea ei, deşi a suscitat permanent curiozitatea (p. 743), cuprinde cel puţin un neadevăr. La Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, subsemnatul a susţinut īncă din 1998 o teză de doctorat care, tocmai, examina "în totalitatea ei" opera critică vastă respectivă, īntocmind şi sinteza exhaustivă a cronicilor literare publicate de autorul bucureştean. Se vorbea acolo inclusiv despre teoreticianul literar (Arca lui Noe; Despre poezie) sau monografistul literar (Contradicţia lui Maiorescu; Sadoveanu şi utopia cărţii; Introducere īn opera lui Alexandru Odobescu), laturi ale operei manolesciene pe care subordonatul său le ignoră pīnă azi. Sigur că Alex. Ştefănescu nu avea obligaţia de-a fi prezent la Cluj, aşa cum, cel puţin prin textele lor, au fost Nicolae Manolescu, Paul Cornea, Gheorghe Grigurcu, Mircea Martin, Ovidiu Pecican, Liviu Petrescu, Luca Piţu, Monica Spiridon, Mircea Zaciu etc. Īnsă ar fi putut răsfoi măcar volumul Criticul literar Nicolae Manolescu, tipărit de subsemnatul în 2003 la Ed. Dacia din Cluj. Iar dacă nu toate apariţiile editoriale ajung pīnă īn centrul Bucureştiului, ziaristul ar fi putut fotografia amplul comentariu pozitiv pe care Gheorghe Grigurcu l-a dedicat acestui subiect īn Romānia literară (nr. 3/28 ianuarie-3 februarie 2004, p. 9, 31). Sau nici propria revistă nu se mai citeşte?