Laszlo6

Laszlo Alexandru

ISTORIA HOLLYWOODIANĂ A LITERATURII ROMÂNE

Era greu să treacă neobservată ultima carte a lui Alex. Ştefănescu, Istoria literaturii române contemporane. Autorul îşi tot ameninţa de ceva timp cititorii cu iminenta publicare, iar fragmente copioase fuseseră deja strecurate, cu rolul unor cercetaşi din avangarda regimentului, prin presa literară. Şi-apoi nu e vorba de un obiect uşor de ocolit: supraponderal cu cîteva kilograme, e mare, e gros, e scump la buzunar. Autorul şi volumul fac corp comun. Lansarea a beneficiat, în Sala Oglinzilor de la Uniunea Scriitorilor, de o sfeştanie venită de la reprezentanţii celor trei generaţii critice active: Daniel Cristea-Enache, Dan C. Mihăilescu, Nicolae Manolescu. Pe dată s-au şi strigat pariurile pe hipodromul cultural contemporan. Robusta arătare şi-a adjudecat locul întîi în top: cea mai bună carte a anului 2005 (potrivit aceluiaşi Cristea-Enache), cea mai proastă carte a anului 2005 (potrivit lui Carmen Muşat şi Paul Cernat).

Lumea se agită. Provocarea e flagrantă. Scandalul e-n toi.

Pentru cine?

Alex. Ştefănescu e un scriitor experimentat, cu un număr semnificativ de volume publicate. E un pion central al vieţii culturale de azi, prin prezenţa sa săptămînală în coloanele României literare, unde fotografiază cu hărnicie o gamă impresionantă de noi apariţii editoriale, reuşind să scrie două vorbe chiar şi despre cele mai stupide broşuri. Rutina scrisului frecvent se combină la el cu experienţa subcutanată a mediului literar din ultimele decenii. Nu avem de-a face aşadar cu un spectator din culise, ci tocmai cu un jucător angajat. Chiar foarte angajat, dacă ne amintim că înainte de 1989 se înrolase la Scînteia tineretului, iar prezilele revoluţiei îl prinseseră închinînd ode tiranului iubitor de cultură. Apoi însă a cotit-o zgomotos, şi-a pus cenuşă-n cap pentru orbirea tinereţilor şi s-a recalificat la noul loc de muncă. Îndată după triumful lui Emil Constantinescu în alegerile din 1996, textierul ne-a dezvăluit că l-a iubit din totdeauna pe acesta şi cauza lui, ba chiar că şi-ar da şi viaţa pentru el / ea. De ce atît de tîrziu? De ce doar după alegeri, nu şi înaintea lor? Se preconiza fireşte deschiderea sezonului la plăcinte

Am dovedi totuşi o excesivă exigenţă cerîndu-i autorului nostru mai multă consecvenţă sau bună credinţă decît poate duce în spinare. Avem de-a face în realitate cu un ins jovial, bonom şi decontractat (sau care expune în vitrină respectivele măşti), văzînd scrisul nu ca exprimarea unei vocaţii, a unei suferinţe care, zăgăzuite, ar provoca explozie, ci ca o utilă ocupaţie cotidiană, asemeni cîrpitului pantalonilor sau scărpinatului în nas. Cîrpind de-a lungul anilor pantalonii unui întreg regiment, croitoraşul cel viteaz a ajuns la concluzia că noul cazarmament, văzut din avion, seamănă cu istoria literaturii române contemporane.

Cititorul mediu, sau publicul larg (cum e denumit în prospectele publicitare), are tot dreptul să-i arunce galeşe priviri trupeşului scriitor. Stilul său e perfect subsumabil comunicării jurnalistice: o exprimare tranzitivă, neîmpiedicată în detalii tenebroase, neîngrădită de analize profunde sau complexe. Un discurs ce reduce obiectul de studiu la două-trei imagini esenţializate chiar induse ori inventate, în caz de nevoie. Se ghiceşte cu uşurinţă că autorul stă cu ochii la pîndă spre cititor, se străduieşte din răsputeri să-i iasă în întîmpinare, să-i flateze gusturile şi comodităţile, să-i linguşească mediocrităţile. Opera rezultată va excela în claritate, fluenţă, mici trucuri retorice de captare şi menţinere a atenţiei. Dar nu-şi va permite îndeobşte îndrăzneala de a lansa noutăţi surprinzătoare, de a destabiliza ierarhii şi clasamente, de a merge împotriva gustului comun. Nu va fi (prea) capricioasă, dar nici (prea) originală. Pe alocuri flagrant nedreaptă şi neadevărată, fără discuţie. Dar chiar şi în pasajele respective, nedreptăţile nu reflectă umori sau accese spontane, ci sînt mai degrabă rezultatul premeditării strategice. Avem aici o bună operă de popularizare şi familiarizare cu literatura română contemporană, inclusiv pentru curioşii din străinătate.

Şi care-i problema?

Pentru cel ce răsfoieşte Readers Digest, chiar nici una. Îndată ce vine vorba însă despre cititorul profesionist, care încearcă să regăsească într-o istorie a literaturii române pilonii fundamentali, structuranţi, ai unei istorii literare, problemele abia de-acum încep să se facă simţite. Se cuvine dat însă, mai întîi de toate, ce-i al Cezarului şi trebuie recunoscut curajul (vecin cu nesăbuinţa) cu care autorul s-a năpustit să descrie, pentru prima dată la asemenea proporţii, teritoriul literar contemporan. Era şi este vorba de un sector de drum alunecos, majoritatea scriitorilor zugrăviţi se mai află în viaţă, simpatiile-antipatiile funcţionează devastator în mediul balcanic, nimănui nu-i convine să se vadă mumificat de cu ziuă. Alex. Ştefănescu s-a prevalat de autoritatea strategică a foiletonistului de la centru şi s-a prefăcut că nu observă riscurile imense pe care şi le-a asumat. A ieşit la vînătoare de lei (unii devalorizaţi) cu praştia în buzunar.

În mod limpede nu avem de-a face cu un teoretician al veşnicelor plaiuri ale vînătoarei, ci cu un mînuitor de lasou. Prefaţa monumentalei sale lucrări e mai degrabă penibilă, în sărăcia ei ideatică. Acolo unde alţii ne detaliau mecanisme oculte ale evoluţiei literare şi ne iniţiau în culise ale meditaţiilor poetico-naratologico-semiotico-telqueliste, ciobanul român se sprijină-n botă şi ne anunţă sec: Autorii n-au fost clasificaţi după şcoli, cenacluri, curente literare, doctrine etc. întrucît aceste criterii sînt inutilizabile în sistematizarea unei literaturi scrise sub comunism, regim care a interzis orice formă de asociere sau de elaborare a altor estetici decît cea oficială (p. 7). Chiar aşa?

În realitate regimul comunist a cunoscut fluctuaţii dintre cele mai consistente, de-a lungul unei jumătăţi de secol. Dur şi inflexibil la începuturi, i-a aruncat într-adevăr după gratii, în anii 50, pe scriitorii care îşi făceau iluzii că nimic nu s-a schimbat. Deviza de-atunci a fost: cine nu-i cu noi, e împotriva noastră. În anii 65-80, oficialitatea comunistă s-a retranşat pe poziţii temeinic cucerite, a încercat (şi a reuşit) să obţină neutralitatea scriitorimii. Cuvîntul de ordine era: "cine nu-i împotriva noastră, e cu noi. În perioada neo-stalinistă a anilor 80-89, în era suspiciunii generalizate şi a cenzurii devastatoare, motto-ul totalitar a fost: şi cine-i cu noi, şi cine-i împotriva noastră e tot împotriva noastră!. În fine, după 1990, căderea ceauşismului a adus cu sine revoluţia permanentă, televizată, şi cenzura alungată cu reteveiul. Neo-comunismul iliescian şi-a rînjit fasolea la populaţie şi a mimat toleranţa: cine-i cu noi, sîntem frate cu el; iar cine-i împotriva noastră, să latre la lună!.

Iată aşadar că realitatea socio-politică a fost foarte diferit nuanţată, în aceşti ultimi 50 de ani. A enunţa global că regimul comunist n-a permis închegarea unor şcoli şi doctrine estetice (altminteri un neadevăr flagrant) ca atare ele nici n-au existat ca atare ele nici nu vor fi investigate în Istoria literaturii române contemporane, reprezintă un şir de sofisme zgomotoase, destinate să ascundă în faţa cititorilor o frapantă impotenţă de metodă critică.

A scoate vinovat comunismul pînă şi pentru incapacităţile tale de taxonomie profesională constituie un stupefiant trofeu cinegetic, pe care noul istoric literar făcut pe puncte şi-l poate atîrna cu fală în jurul chimirului.

În această carte este sărbătorită individualitatea. Scriitorii sînt consideraţi mai importanţi decît eventualele grupări din care fac parte sau tendinţe pe care le reprezintă (p. 8). Cu acest principiu ordonator la temelia lucrării, Alex. Ştefănescu îşi propune să exceleze într-o abordare morfologică, dar rămîne lacunar pe linia sintactică a tentativei sale.

Ce-i drept poate fi obositoare, ba chiar extravagantă strategia socială prin care unii scriitori îşi proclamă neobosit apartenenţa la o generaţie (de pildă optzecistă), pentru a-şi susţine reciproc ascensiunea literară. E vorba de o mică viclenie cotidiană, care îndeamnă cititorul la prudenţă. Pe de altă parte însă, este aberant să încerci aşa cum se căzneşte autorul Istoriei literaturii române contemporane să descrii ansamblul unei literaturi, fără a realiza o minimă taxonomie a sa. Mintea umană e programată să structureze elementele realităţii, în baza genului proxim şi a diferenţei specifice. Istoricul literar poate lua în considerare vîrsta scriitorilor, creînd diferite serii generaţioniste (de ex.: şaizecişti, optzecişti, douămiişti). El poate stabili diverse categorii tematice ale operelor examinate (inclusiv G. Călinescu trasa capitole intitulate Proza idilică; "Noul mesianism"; "Critica universitară etc.). El poate identifica anumite zone literare în care să cuprindă grupurile de scriitori (de ex.: bucureşteni, clujeni, ieşeni, timişoreni etc.). Nimic din toate acestea la Alex. Ştefănescu! Sub pretextul că sărbătorim individualitatea, ni se plimbă prin faţa ochilor o serie infinită de fişe de autor.

Alte două criterii fundamentale sînt dezinvolt stabilite de protagonist în sumara sa prefaţă, iar apoi la fel de graţios încălcate în cuprinsul lucrării: aspectul lingvistic şi cel cronologic. Prin literatură română în această carte se înţelege literatura scrisă în limba română (indiferent în ce ţară). Literatura scrisă în alte limbi pe teritoriul României sau de către scriitori de origine română în alte ţări nu intră în raza de interes a Istoriei literaturii române contemporane" (p. 7). Aceste precizări răspicate nu-l împiedică totuşi pe autor să se oprească pe larg la două cărţi în limba franceză de Petru Dumitriu (p. 266-267), să povestească un roman redactat în limba franceză de Alexandru Papilian (p. 995), să consemneze şi recenzeze şase romane în limba engleză de Petru Popescu (p. 665-666) etc.

Călăuza noastră precizează încă din titlu că literatura română contemporană acoperă anii 1940-2000 şi subîmparte întreaga sa materie de studiu în cinci secvenţe: 1941-1946, 1947-1959, 1960-1971, 1972-1989, 1990-2000. Dar o istorie literară se cuvine să acorde maximă seriozitate elementului cronologic. Nu ar trebui să existe prezentare (literară sau de alt tip) care să trateze evenimentele în mod nediferenţiat, parcă într-un etern prezent. Or evoluţia / involuţia regimului comunist, în contextul căruia e proiectată literatura, îşi găseşte loc doar într-un detaliu neglijabil, în scurte fişe superficiale, care introduc fiecare secvenţă în parte. L-am pune în dificultate pe Alex. Ştefănescu întrebîndu-l după ce criterii defineşte conceptul de contemporaneitate. De ce ar trebui să pornim discuţia tocmai de la 1940, şi nu, bunăoară, de la 1945, o dată cu începutul comunismului? Cum putem oare considera o etapă unitară perioada 1960-1971 (care asista la zvîrcolirea finală a stalinismului şi la moartea lui Gheorghiu-Dej, dar consemna şi firavul dezgheţ permis de tînărul Ceauşescu, pentru a culmina apoi cu noul îngheţ proclamat de tezele din iulie)? Şi aşa mai departe.

Chiar acceptînd cu indulgenţă premisele cronologice discutabile şi periodizarea haotică a autorului, nu ne putem stăpîni mirarea constatînd că el însuşi încalcă regulile pe care şi le-a trasat. Revista inconformistă Fracturi, publicată de Marius Ianuş, a apărut în ianuarie 2002 (dar e totuşi persiflată la p. 1093). La fel şi proza Ioanei Băeţica (ibidem). Unele tinere talente promovate energic de istoricul literar nu apucaseră să-şi publice volumele înainte de anul 2000: Liviu Georgescu, Cristian Tudor Popescu, Tudorel Urian etc. Mira Feticu, Daniel Cristea-Enache şi Andreea Deciu debutează în volum abia în 2001, dar cu toate acestea li se consacră adnotări generoase. Vedetele eseisticii sînt considerate H.-R. Patapievici şi Adrian Cioroianu (ambii cu volume publicate în 2001), ba chiar şi Toader Paleologu (cu o carte din 2004). În discuţie nu sînt aici numele amintite, ci incapacitatea autorului de a pune în practică o minimă consecvenţă faţă de propriile sale principii de structurare a istoriei literare.

Ordinea în care sînt prezentaţi scriitorii este în linii mari cronologică, dar nu în funcţie de data naşterii lor, ci de perioada în care ei au venit în prim-planul vieţii literare, manifestîndu-se cu fervoare (sau tăcînd semnificativ, ca Lucian Blaga sau Vasile Voiculescu)", ne asigură asupra metodei sale de lucru Alex. Ştefănescu (p. 7). Ce bine-ar fi fost dacă măcar aici s-ar fi ţinut de cuvînt! Dar de ce oare Mircea Eliade e tratat la perioada 1948-1959? Numai pentru că, venind el pe-atunci în prim-planul vieţii literare româneşti, şi-ar fi împins cu siguranţă cititorii în puşcărie?! N. Steinhardt, în intervalul 1948-1959, ducea o existenţă absolut marginală: Jurnalul fericirii a explodat în mîinile cititorilor abia după căderea comunismului. De ce Ion D. Sîrbu apare în carte la perioada 1960-1971? În închisoarea Jilava, ca deţinut, sau în mina Petrila, ca vagonetar, nu era tocmai în "prim-plan" pe vremea aceea Ion Caraion, în aceeaşi perioadă a anilor 60, era cam ocupat cu puşcăriile comuniste şi se confrunta cu o condamnare la moarte.

Ce să mai spunem de faptul că evenimentul editorial cel mai spectaculos al anilor 90 impunerea în conştiinţa publică a Jurnalului semnat de Mihail Sebastian nici măcar nu e amintit în această istorie a literaturii contemporane

Ce e nou?

Conţinutul fiind aşa cum este, unde rezidă oare forţa de impact a cărţii? În mod sigur ea poate fi regăsită la nivelul formal, de suprafaţă. Mai ales concepţia grafică impresionantă şi calitatea tipografică a obiectului cultural merită laudele cele mai sincere şi entuziaste. Fidel intenţiei sale de a celebra individualitatea creatoare, Alex. Ştefănescu edifică, prin acumulare, portretul scriitorului-vedetă. Fiecare fişă de lectură se deschide cu poza impunătoare, pe o întreagă pagină, a autorului comentat (absolut memorabil rămîne Ioan Alexandru altminteri poet antipatic răstignit în extaz sub fulgii de nea). Creatorul surprins în ipostaze imprevizibile, de unul singur sau alături de colegi, ba chiar şi în compania unui cal, o pagină de manuscris fotografiată, casa şubrezită a copilăriei, chipul părinţilor (în cazul lui Marin Preda), la plimbare zîmbitor cu fiica prin grădină (Lucian Blaga), sau ţinîndu-şi tandru nepoţica în braţe (Vasile Voiculescu), o scrisoare particulară sau o dedicaţie amicală pe o pagină de carte etc. vin să configureze universul complex şi în acelaşi timp atît de inefabil al scrisului artistic.

Acolo unde cuvintele nu ne spun mare lucru, conceptele critice sînt deficitare, consecvenţa demersului explicativ este în suferinţă, iar analiza e aproape inexistentă, o mînă consistentă de ajutor îi oferă autorului forţa de impact a imaginilor. Pagina aerisită şi permanent îmbogăţită cu ilustraţii fascinante, machetarea cu bun gust, desenele şi mărturiile grafice variate vin să captiveze atenţia observatorului curios, care din totdeauna visase la fructul oprit al privirii furişate în culise. Nu periodizări, revizuiri, lupte literare, ierarhii sau clasificări aride şi complicate, ci un dezmăţ elementar de imagini ne propune această Istorie (hollywoodiană) a literaturii române contemporane. Chipul scriitorului, care fusese interzis pînă şi în umilul format de buletin de-a lungul deceniilor de comunism, revine astăzi în triumf.

Nedreptăţi şi neadevăruri

Imaginea globală propusă de Alex. Ştefănescu asupra literaturii şi autorilor din perioada comunistă are de ce să surprindă pe un observator oarecum iniţiat. Se ştie prea bine că regimul politic opresiv îşi aservise majoritatea personalităţilor de talie (în perioada anilor 50), mulţumindu-se ulterior să le obţină măcar pasivitatea binevoitoare (în anii 65-89). Neimplicarea complice a literaţilor în treburile cetăţii a primit numele de rezistenţă prin cultură, concept intens lăudat de unii şi vituperat de alţii. Indiferent de poziţia noastră afectivă faţă de situaţia menţionată, ea a existat, a reprezentat o realitate concretă şi incontestabilă. Iată însă că, în Istoria literaturii române contemporane, grupările şi taberele sînt în plină armonie nu numai artistică, dar şi ideologică! Toată lumea a fost bravă, cuminte şi bine orientată. Reproşurile la adresa celor care, din pasivitate, din teamă, din laşitate, sau poate chiar din ticăloşie, au pus umărul la perpetuarea dictaturii sînt escamotate pînă la limita scuzei. Ansamblul scriitorimii e complimentat complice şi i se inventează din nimic gesturi de curaj şi disidenţă: Unii scriitori (sau pretinşi scriitori) susţin tentativa lui Nicolae Ceauşescu de redogmatizare a culturii româneşti, fie din oportunism, fie pentru că au o sensibilitate naţionalistă care intră în rezonanţă cu naţional-comunismul lansat de Nicolae Ceauşescu cu acest prilej. Alţii din fericire exact cei care dau tonul în viaţa literară refuză cu fermitate, prin declaraţii sau în practica scrisului, să facă din literatură un instrument de propagandă, dovedind o independenţă de gîndire şi o demnitate mai mult decît incomode pentru autorităţi (p. 824). Istoria literară de tip legitimist practicată de Alex. Ştefănescu evită să pună degetul pe rană, estetizează prin ample piruete problema vinovăţiilor şi a complicităţii cvasi-generalizate, ba chiar le transformă într-o împotrivire cvasi-generală! Mihail Sadoveanu, Petru Dumitriu sau Marin Preda nu sînt de fapt nişte colaboraţionişti cu stalinismul anilor 50, ci plătesc un fel de taxă de protecţie regimului politic, scriind cărţi integral şi deşănţat propagandistice (p. 51). În ciuda unor asemenea fapte revoltătoare, oricît ni s-ar părea de incredibil, "cu mari pierderi, scriitorii de atunci au învins" (p. 52). Au învins în ce direcţie?! Să obţină dreptul de-a elogia nestingheriţi avîntul colectivizării şi construcţia entuziastă a canalului Dunăre-Marea Neagră?!

Ni se aduce sub ochi prima copertă a României literare, din 10 octombrie 1968. Tonul publicaţiei e frapant festivist neo-proletcultist, ni se vorbeşte de Lucrările ţării, de convingerea statornică, de ţăranii care pregătesc pămînturile fără margini pentru recoltele viitoare, de "sirenele fabricilor", de adevărul comuniştilor în continuă limpezire şi căutare de albii cît mai durabile, de zestrea şi pilda înaintaşilor, de secretarul general al Partidului, tov. Nicolae Ceauşescu şi de recenta sa cuvîntare de la Cluj etc. Iată şi comentariul istoricului literar, în dreapta fotografiei: se formează în timp o echipă de critici ultraprofesionalizaţi, refractari la «indicaţiile venite de sus» (altă sintagmă uzuală în epocă) şi solidari în efortul de a judeca literatura exclusiv din punct de vedere estetic (p. 365).

Din jumătăţi de cuvinte şi din sugestii dirijate se alunecă în confecţionarea post-factuală a ipoteticei subminări a sistemului. Cursurile universitare ale Zoei Dumitrescu-Buşulenga sînt "într-un dezacord vizibil cu egalitarismul proletar promovat de regimul comunist" (p. 728); D.R. Popescu duce o politică de obedienţă faţă de dictatura Ceauşescu (dar încearcă, discret, să-i susţină pe unii scriitori, îndeosebi tineri)" (p. 557); Pare o impietate din partea providenţei literaturii să distribuie în rolul de cel mai inspirat evocator al suferinţelor provocate de regimul comunist pe un fost membru al CC al PCR [e vorba de Titus Popovici n.n.]. Şi totuşi, aşa stau lucrurile"; Exploatînd relativa libertate pe care o asigura publicaţiilor UTC fiul lui Nicolae Ceauşescu, Nicu Ceauşescu (pe atunci prim-secretar al CC al UTC), Ion Cristoiu a făcut repede din SLAST una dintre cele mai vii publicaţii literare (p. 1005); Campania dusă în perioada postdecembristă împotriva lui [Adrian Păunescu n.n.] face să se uite că a scris şi poeme valoroase, nepropagandistice, şi că a fost de multe ori generos (p. 493). Agenţii de frunte ai consolidării ceauşismului din cultură sînt complimentaţi duios pentru talentul literar ori pentru şubrezirea voalată a sistemului. Se butaforizează chiar rizibile aprecieri triumfaliste, conform cărora lucrurile din patria noastră mergeau strălucit: În nici o altă ţară comunistă nu se realizează o asemenea informare promptă a celor interesaţi de critica literară (p. 365). Parcă citim clasice rapoarte la întîmpinarea Cutărui Congres

În contrapartidă, puţinii disidenţi adevăraţi, dintre scriitorii care şi-au riscat viaţa, şi-au periclitat familia ori şi-au compromis cariera sînt înşiraţi pe fugă, pentru diverse fapte sociale, dar complet ignoraţi pentru opera lor: Paul Goma n-are talent, Dan Petrescu, Luca Piţu şi Liviu Antonesei nu sînt analizaţi literar, Dorin Tudoran ne priveşte mai mult dintr-o fotografie de la Uniunea Scriitorilor, la fel ca şi Dan Deşliu etc. Dacă unii oameni de curaj dispar din Istoria lui Alex. Ştefănescu, alţii în schimb apar pe neaşteptate. Augustin Buzura devine disident prin operă şi strict supravegheat de Securitate (p. 830), deşi din mărturiile exilului se ştie prea bine că, în ultimii ani ai dictaturii, prozatorul făcea prin străinătate lobby ceauşist şi propagandă antimaghiară, iar acasă strălucea prin prudenţa activă. Procesul literar înscenat, într-un sat, miliţianului Ion Anghel Mănăstire e relatat cu lux de amănunte, pe şase pagini mari şi late (832 sqq.).

Perspectiva istoricului literar flagrant mincinoasă şi revoltător falsificatoare e copiată cu ochii închişi după Cartea Albă a Securităţii, invocată în cîteva rînduri prin ample citate. Această vulgară înscenare menită să amestece nociv planurile, să înalţe complicii comunismului la rang de disidenţi şi să împroaşte în oamenii curajoşi, pentru slăbiciuni inventate, se vede aici acreditată în mod oficial. Pe urmele unui Marian Popa, despre care s-a afirmat că îşi stilizează notele informative confidenţiale pentru a le transforma în contribuţii la istoria literaturii române, vine acum Alex. Ştefănescu şi prelucrează la vedere, prin citare, parafrazare şi ilustrare, un corpus urît mirositor de turnătorii, puse cap la cap şi popularizate iniţial prin Cartea Albă a Securităţii. Atelierele meşteşugăreşti ale lui Virgil Măgureanu, coordonate de un Mihai Pelin (fostul ucenic vrăjitor al lui Iosif Constantin Drăgan), au de ce să-şi frece palmele cu încîntare.

Aspecte literare

Aceasta fiind miza politică principală a lucrării bagatelizarea celor vrednici în verticalitate şi umflarea cu pompa a prudenţilor sau a complicilor , merită să aruncăm o privire şi asupra construcţiilor literar-culturale pentru care se caută soluţii. Partea cea mai şubredă ştiinţific şi lamentabilă etic a întregii Istorii a literaturii române contemporane este cea iniţială, referitoare la anii 50. Autorului pur şi simplu îi lipsesc datele precise, documentarea a fost făcută la mare mîntuială, prin prisma unei singure surse, creditate în absolut. E adînc indecent şi jenant să redactezi istorii literare, în care să prospectezi presa vremii prin intermediul siglei apud. O asemenea eroare de informare se sancţionează printre studenţii filologi, la nivelul lucrărilor de seminar, darămite într-o carte de maturitate, cu pretenţii şi aspiraţii monumentale. În afara cercetării semnate de Ana Selejan, nu i-a căzut în mîini ziaristului grăbit nici o altă contribuţie despre literatura română în stalinism? Nici măcar aceea publicată de Eugen Negrici?

Întreaga perioadă a anilor 50 e survolată în grabă, cu suficienţă, partizanate şi lipsă de profesionalism. Istoricul literar consemnează fapte identice, în galeria marilor trădări, dar vina unora e taxată, a altora e diminuată, iar a altora e direct scuzată. Şi totul exclusiv în funcţie de simpatiile personale! Mihail Sadoveanu, senin, disponibil, cu o gesticulaţie solemnă, îşi oferă serviciile regimului comunist" (p. 69). Tudor Vianu îi omagiază, convenţional, pe conducătorii comunişti ai ţării şi le face diverse concesii, dar niciodată şi pe aceea de a renunţa la ţinuta sa intelectuală (p. 110). În schimb, e-hei, de la un moment dat, cînd instaurarea comunismului devine inevitabilă, G. Călinescu aderă în mod declarat la noul regim. S-ar putea să nu fie vorba de un oportunism vulgar, ci de o formă de responsabilitate faţă de propria sa creaţie, care are, într-adevăr, o valoare imensă şi merită apărată chiar şi prin compromisuri (p. 55). Demagogia atinge în asemenea pasaje note dizgraţioase, dar şi caraghioase: să treci în revistă aceleaşi fapte de colaboraţionism, dar să le măsori cu trei unităţi morale distincte, reprezintă o rară performanţă de rea-credinţă şi obtuzitate.

Nu e adevărat că Istoria literaturii române contemporane e complet lipsită de criterii de judecată. Nefolosind nici rigla generaţionistă, nici pe cea teritorială, nici pe cea tematistă, în vidul de putere astfel creat cu deliberare se insinuează un ciudat mod de croială: perspectiva centralistă. Cine a gravitat în sfera de influenţă a României literare, a publicat acolo, nu i-a perturbat ierarhiile, a fost comentat de prima revistă etalon a ţării ori s-a aflat în bune raporturi cu ziariştii săi, se va vedea recompensat. Literatura de azi devine un fel de bal al operei, unde toţi se văd, se pipăie, se cunosc şi se bîrfesc, iar cel căruia îi lipseşte apetenţa convivialităţii se vede exclus de la festin şi chiar dojenit cu un aer superior: "Criticul [Gheorghe Grigurcu] nu-şi administrează bine talentul şi nu-şi organizează succesul (), locuieşte departe de Bucureşti, la Tîrgu-Jiu, şi nu ia parte la viaţa literară (p. 784); Ion Mircea n-a venit la Bucureşti să-şi cucerească, inclusiv prin prezenţa fizică, un statut de vedetă (p. 1065).

Lipsit de capacitatea judecăţii estetice autonome şi responsabile, Alex. Ştefănescu transplantează de fapt în inima sistemului său ierarhiile descoperite şi impuse de cronicarul literar Nicolae Manolescu, în cei treizeci şi doi de ani ai săi de prezenţă săptămînală pe baricadele publicisticii. Peste tot în desenul din covor se recunoaşte gheara leului, vocea stăpînului. Literatura anilor 65-89 e structurată ca un monolit unitar, în lupta de gherilă împotriva regimului comunist. La vîrful piramidei se desprinde net o personalitate exemplară, al cărei profil artistic trebuie consolidat cu orice preţ, spre a da coerenţă şi coeziune strategică edificiului. Vom avea prin urmare Cel Mai Mare Poet: Nichita Stănescu şi Cel Mai Mare Prozator: Marin Preda. Numai categoria de Cel Mai Mare Critic Literar cunoaşte o uşoară perturbare, în cazul de faţă fiind adjudecată ex-aequo de Nicolae Manolescu şi Eugen Simion. Tentativa de a dovedi critic această construcţie artificială e driblată cu dibăcie. Talentul se impune, nu se discută. Orice altă personalitate care ar încerca să perturbe ierarhia este descurajată, persiflată sau neglijată. I se descoperă, brusc, lipsa de talent

Clasamentul-şablon e fabricat printr-o sumă de strategii subţiri, din sfera ziaristicii de bulevard: numărul de pagini alocat discutării unui autor, temperatura entuziasmului sau a reticenţei critice, măsurată prin dozarea precaută a epitetelor sau a comparaţiilor, prin natura benignă sau malignă a ironiilor etc. Iată uriaşa ciudăţenie a unei cărţi voit monumentale: avem o istorie literară în care e ca şi inexistentă analiza profesionistă a operelor literare! Istoricul nostru perorează la nesfîrşit, povesteşte neobosit, descrie superficial, relatează mici detalii de can-can, rîde de unul singur etc. Parcă e Papillon scăpat după ani de izolare şi ţine morţiş să ne transmită cele mai mărunte impresii cotidiene. Cînd îi vine în dreptul gurii o carte de proză, treaba e mai simplă: este rezumat firul epic. Dar cînd dă iama-n poezie e jale mare.

Ici şi colo, autorul mai răguşeşte şi, pînă-şi drege vocea cu un gît de apă plată, citează accidental părerea (de cele mai multe ori banală) a vreunui tovarăş de manivelă. Din principiu, însă, compartimentul de critică a criticii lipseşte cu desăvîrşire. Nu avem de-a face cu o carte care şi-ar propune să ne demonstreze adevărul ei, ci una care ne povesteşte pe ton complice o sumă de concluzii ale unui club (pretins) select. Sîntem îndemnaţi cu binişorul să ne însuşim adevărurile intangibile, finale, ca pe un cod al bunelor maniere, pentru a fi promovaţi pe scara socială şi a ne face acceptaţi în fan-clubul literaturii române. Alex. Ştefănescu nu caută parteneri de dialog, ci admiratoare extaziate, cu ochii împăienjeniţi.

Nicolae Manolescu, el, a înţeles deja cu cincisprezece ani în urmă pericolul unei asemenea metode frivole şi a găsit în sine forţa metamorfozei. Între cronicarul literar care primea ce i se oferea şi îşi dicta concluziile, pe ton autoritar, respectiv criticul-istoric literar care pleacă la drum în căutarea valorii estetice, o descoperă oriunde, o argumentează, o susţine şi dialoghează pe marginea ei cu predecesorii, constatăm o imensă distanţă. Ucenicul său în ale instrumentelor critice a rămas însă cu lecţia tot neînvăţată: îşi închipuie că poate scrie istorie literară (contemporană), prin însumarea articolelor de la gazetă.

Omisiuni

Cine are de pierdut de pe urma acestei cărţi gălăgioase? Iată o problemă de bun simţ, absolut imposibil de evitat. Răspunsul îi are în vedere pe toţi scriitorii care nu intră în raza de priorităţi a grupului de la România literară sau a lui Alex. Ştefănescu personal şi care se văd acum minimalizaţi sau direct omişi. Un tur de orizont reparator ne umple de consternare, dar prezintă şi riscul de a scăpa din vedere numeroase alte cazuri.

Victime de prim rang se regăsesc printre criticii literari activi de azi. Prin prezenţa lor policromă şi diversificată, uneori polemică, ei ar fi tulburat schela de construcţie monolitică: Nicolae Balotă, Paul Cornea, Mircea Martin, Mihai Zamfir, Marin Mincu, Florin Manolescu, Monica Spiridon, Al. Cistelecan etc. Alţii sfîrşesc direct bagatelizaţi prin amputarea operei. Despre I. Negoiţescu critic artist, cu o biografie aventuroasă şi personalitate civică de excepţie s-a ţesut odinioară legenda unei contraponderi la figura tutelară a lui N. Manolescu. Asta mai lipsea! Vine degrabă omul-de-serviciu şi-l plasează sub zodia ratării: Opera lui Ion Negoiţescu arată ca o cameră percheziţionată de Securitate şi lăsată vraişte. Nimic nu este dus pînă la capăt în această operă, iar ansamblul nu are nici o logică (p. 690). Ce-i drept, redactată în condiţiile vitrege ale exilului anticomunist, Istoria literaturii române a fost, după primul volum, întreruptă de moartea lui I. Negoiţescu, dar continuarea ei implicită poate fi recunoscută în consistenta antologie Scriitori contemporani. Ambele sale ediţii, atît cea de la Dacia cît şi cea de la Paralela 45, rămîn aici omise.

Literatura exilului e în general evitată (din ignoranţă? din rea-credinţă?). Autorii români de peste hotare despre care scrie Alex. Ştefănescu se pot număra pe degete şi nu toţi au de ce se bucura: Mircea Eliade (Impresia este de funcţionare fără restricţii a gîndirii asociative, de fabulaţie liberă şi, uneori, de dezlînare şi prolixitate, p. 120), Horia Stamatu ("O întreprindere literară grandioasă ratată, p. 108), George Ciorănescu (În timpul lecturii se simte că poetul reuşeşte numai cu o anumită încordare, care îl oboseşte, să joace rolul de poet, p. 335), Nina Cassian (Cea mai atrăgătoare femeie urîtă din cîte s-au afirmat în literatura română, p. 315), Paul Goma (ba are talent, ba nu-l are, în funcţie de raporturile sale cu România literară) şi Monica Lovinescu. În schimb ghinionistul Vintilă Horia, care după ce l-a linguşit în delir pe Hitler (inclusiv în revista extremistă Sfarmă-piatră, nr. de sîmbătă, 5 iulie 1941, p. 1) s-a văzut refuzat de la prestigiosul Premiu Goncourt, e comparat aici, printr-o procedură flagrant aberantă şi scandaloasă, atît cu Václav Havel cît şi cu Vasili Grossman (p. 365-366).

Lăudaţi cu gura plină sînt mai ales nomenclaturiştii lipsiţi de scrupule care şi-au luat picioarele la spinare peste graniţă: alde Petru Dumitriu sau Petru Popescu. (Să fie oare complicitatea şi complexul celui care a schimbat baricadele?) Fasciştii şi comuniştii se văd complimentaţi frenetic pentru talentul lor, antifasciştii şi anticomuniştii abia dacă au brumă de talent, în această lamentabilă istorie a literaturii. Ar fi ridicol, de n-ar fi cu totul trist.

O rară bizarerie pe care o reuşeşte autorul nostru este de a despărţi cu ferăstrăul grupuri cimentate în conştiinţa literară. El scrie mult şi amestecat despre Mircea Eliade, dar îi evită pe Emil Cioran şi Eugen Ionescu. El scrie amplu şi elogios despre Monica Lovinescu, dar îl omite pe Virgil Ierunca (oare din cauza polemicilor scînteietoare din Româneşte şi Dimpotrivă?; sau cumva pentru Antologia ruşinii care, o dată publicată şi în ţară, ar azvîrli în desuetudine schema scriitorilor eroici sub ceauşism, bricolată cu sîrg de voluminosul istoric literar?).

Autorii ieşeni sînt probabil pedepsiţi pentru gesturile lor de frondă anticomunistă şi rămîn sublim ignoraţi din punct de vedere literar: Dan Petrescu, Luca Piţu, Liviu Antonesei, Mihai Dinu Gheorghiu, Al. Călinescu etc.

Masiva şcoală critică de la Cluj e snobată din principiu. E nevoie de o sănătoasă doză de nesimţire profesională pentru a scrie o istorie literară contemporană din care să-l excluzi pe Mircea Zaciu. Oricît de inegal ar fi raftul de volume istorico-literare pe care profesorul şi polemistul clujean le-a lăsat în urma sa, intervenţia lui hotărîtă în scandalul plagiatului comis de Eugen Barbu rămîne de neşters din analele vieţii literare în comunism. Jurnalul său, apărut pînă acum în patru volume consistente şi concentrat tocmai pe culisele zbuciumate din Uniunea Scriitorilor, dezvăluie un prozator de primă clasă, cu o ironie corozivă şi un temperament vulcanic. Dicţionarul scriitorilor români realizat sub tripla coordonare Zaciu-Papahagi-Sasu ar fi trebuit să constituie un punct de reper profesional, care să stîrnească un amplu dialog, nicidecum o vinovată şi ruşinoasă ocultare. Dar nici alţi autori clujeni n-au motive de jubilaţie, căci ei nu există în Istoria literaturii române contemporane: Liviu şi Ioana Em. Petrescu, Ion Pop, Ovidiu Pecican, Petru Poantă, Mircea Popa, Ion Vlad, Mircea Muthu, Ion Mureşan, Alexandru Vlad etc. etc.

De departe cel mai scandalos tratament îi este aplicat lui Adrian Marino. Ironiile vulgare ţin locul analizei ştiinţifice şi al minimei politeţi faţă de o operă extinsă şi, pe alocuri, impresionantă. Aflăm noutăţi despre fanfaronada scientistă a lui Adrian Marino (p. 716), despre un "Cassius Clay al istoriei literaturii" (p.717), precum şi alte perle din vocabularul şuţilor amnistiaţi cu ocazii festive. Falsificarea flagrantă la care recurge Alex. Ştefănescu nu se ilustrează doar prin limbajul golănesc, ci mai ales prin metoda utilizată. Pe spaţii ample sînt analizate cărţile de drumeţii ale autorului clujean sau se pugilează cu ultimul studiu, de numai 96 pagini, în care savantul se aplecase asupra cenzurii, dar pe care îl lăsase nefinalizat din cauza decesului. În schimb "povestitorul" mahalagiu ascunde sub masă volume de mare suprafaţă cum sînt Dicţionar de idei literare, Introducere în critica literară, Hermeneutica ideii de literatură, Biografia ideii de literatură etc. Revoltător!

Si dă-i, si dă-i si luptă

Ţinta strategică principală a autorului (dar o strategie măruntă, de doi bani) e legată de negarea şi denigrarea optzeciştilor. Născuţi de asemeni din mantaua lui Nicolae Manolescu, mamoş al şaizecismului, era inevitabil ca optzeciştii să nu recurgă la o similară strategie de cucerire a bastioanelor literare, prin edificarea unei structuri piramidale pe direcţii fundamentale de activitate: Cel Mai Mare Poet: Mircea Cărtărescu; Cel Mai Mare Prozator: Mircea Nedelciu; Cel Mai Mare Critic Literar: Ion Bogdan Lefter. Schema trasă la xerox după construcţia şaizecistă suferă de o similară artificiozitate, sacrificînd, de dragul strategiei, realitatea pulsantă şi schimbătoare a vieţii.

Multe pot fi discutate ori contestate, în sfera de acţiune sau în modul de re-acţiune ale optzeciştilor: că Mircea Cărtărescu nu s-a mulţumit doar cu sectorul poeziei, ci s-a năpustit şi în proză (ba chiar şi-a manifestat ridicole veleităţi de teoretician literar postmodernist); că Mircea Nedelciu e departe de a fi măcar un important prozator (iar dacă recitim prefaţa ceauşină din Tratament fabulatoriu, stupefacţia indignată poate chiar spori în intensitate); că Ion Bogdan Lefter examinează orice text literar prin ochelarii strategului specializat în luptele de hărţuire etc. O critică diversificată şi nuanţată le poate fi adusă, cu toată buna credinţă, optzeciştilor fie şi cu riscul de a-ţi atrage apoi furia lor vindicativă, peste ani şi ani. Dar a le nega pur şi simplu existenţa literară şi specificitatea doctrinară reprezintă o nouă limită a nesimţirii profesionale, pe care Alex. Ştefănescu o depăşeşte surîzător.

Nici un efort nu va fi prea mare pentru a fi pus în slujba falsificării flagrante. Se exagerează în mod artificial importanţa promoţiilor circumstante (şaptezecismul şi nouăzecismul), pentru a se acţiona pe post de levier împotriva optzecismului. Este glorificată şi idealizată, în contrapartidă, generaţia şaizecistă. Unii scriitori optzecişti sînt exilaţi în umbra tăcerii (Ion Mureşan, Alexandru Muşina, Ioan Morar, Romulus Bucur, Magdalena Ghica, Alexandru Vlad, Gheorghe Crăciun, Cristian Teodorescu, Nicolae Iliescu, George Cuşnarencu, Hanibal Stănciulescu, Ioan Lăcustă, Ion Bogdan Lefter etc. etc.) ori sînt persiflaţi global: autori tineri din deceniul nouă, paraşutaţi pe scena vieţii publice de diverşi strategi ai literaturii şi înarmaţi pînă în dinţi cu sofismele necesare pentru luarea cu asediu a ierarhiei literare existente" (p. 760). Sînt certaţi ce-i drept, cu prudenţe şi gudureli criticii literari care le-au admis totuşi existenţa: Avînd o distincţie înnăscută, o cultură însuşită deplin, transformată într-o a doua natură şi o vocaţie a contemplaţiei solitare, lui Eugen Simion nu-i stă bine să-i curteze pe tineri (aşa cum face în ultimul timp), intimidat de aplombul lor. Mulţi dintre «optzeciştii» pe care îi ia în considerare sînt insignifianţi ca valoare şi nu merită să figureze într-o lucrare monumentală ca Scriitori români de azi" (p. 760).

Este contestată frontal însăşi temelia teoretică de la care ei se revendică: Criticii literari au luat în serios ceea ce a declarat generaţia 80 în legătură cu ea însăşi. Noi sîntem postmodernişti, au afirmat optzeciştii. Ei sînt postmodernişti, şi-au notat criticii în fişele lor, cu gravitate. / Reanalizată, povestea cu postmodernismul se dovedeşte a fi însă doar un slogan publicitar, folosit de nou-veniţi pentru promovarea unei producţii literare asemănătoare în multe privinţe cu aceea a unor avangardişti dinainte de război (Ion Vinea, Ilarie Voronca, Saşa Pană ş.a.). () Dacă generaţia lui Nichita Stănescu este neomodernistă, generaţia lui Mircea Cărtărescu este neoavangardistă. (p. 907-908). Iată-l pentru întîia dată pe Alex. Ştefănescu, un gazetar literar bulevardier, un practician prin excelenţă, dînd atenţie fundamentelor teoretice ale discursului critic. Am începe să-l luăm mai în serios, dacă n-am înţelege că noua dimensiune a preocupării sale reprezintă o altă butaforie. Autorul se preface mai subtil decît este, pentru a-şi calibra suplimentar forţa de impact a izbiturii.

E prea bine cunoscută povestea ciobanului care îşi păcăleşte consătenii strigînd lupul!, deşi în realitate nu exista vreun pericol. Atunci cînd lupul va veni, nimeni nu-i va mai sări în ajutor. Cam aşa păţeşte şi Alex. Ştefănescu. Citim cu atenţie opiniile sale, pe alocuri persuasive. Apoi ne amintim însă că preconcepţiile tendenţioase îi ghidează stiloul pe foaia de hîrtie. Deşi sîntem înclinaţi ici-colo să-i dăm afectiv dreptate, ne îndepărtăm raţional de paginile lui, din teama de a nu ne lăsa manipulaţi. Ce poate fi mai catastrofal pentru un critic literar decît să nu mai fie crezut nici măcar atunci cînd spune adevărul? "«Nuvelele» lui Mircea Nedelciu, reetichetate ulterior drept «texte», se citesc cu mai mult interes decît romanele lui, complicate inutil, greoaie, nerelevante din punct de vedere literar" (p. 1024). proza sa scurtă are factura unui joc literar studenţesc, ilustrînd ca şi în cazul altor reprezentanţi ai generaţiei 80 o imaturitate intelectuală eternizată supărător (p. 1025). Mircea Nedelciu este un prozator inteligent şi inventiv, lucid pînă la cinism, căruia îi lipseşte însă simţul artistic (1025). Poetul "Mircea Cărtărescu este un improvizator, ca şi Nichita Stănescu. Numai că, spre deosebire de Nichita Stănescu, care practica, fie şi amuzîndu-se, un ritual al exprimării sentenţioase, el rămîne harnic şi prozaic ca o dactilografă în actul scrierii (p. 907). Teoreticianul literar Mircea Cărtărescu inventează un curent care nu există: postmodernismul. Îi descrie pe ceilalţi pentru a ne predica de fapt tot despre sine, cu fanatism: În timp ce ne vorbeşte cordial şi prevenitor, privirea lui rămîne fixă, ca a unui posedat" (p. 912-913). Prozatorul Cărtărescu a rămas structural un imatur: Lumea copilăriei evocată de cineva care la vîrsta încărunţirii părului încă nu s-a maturizat şi care se pasionează de jocurile pe computer şi laudă la emisiunile TV muzica hip-hop aceasta este proza lui Mircea Cărtărescu (p. 914).

Nici douămiiştii nu se bucură de un tratament preferenţial. Cu excepţia unui Daniel Cristea-Enache (coleg de revistă cu autorul), adevăratele nume sonore ale literaturii tinere de azi sînt pur şi simplu omise cu suficienţă: Marius Ianuş (poezie), Ioana Bradea (proză), Paul Cernat, Luminiţa Marcu (critică).

Istoria literaturii române contemporane la fel ca tot restul producţiei lui Alex. Ştefănescu degajă o inconfundabilă boare de conservatorism cu panaş. Ea înscenează metamorfozarea în cheie glorioasă a marii pasivităţi politice de care a păcătuit elita culturală de-a lungul ceauşismului. Reprezintă o pătimaşă pledoarie în favoarea generaţiei 60, a punctelor de vedere şi a ierarhiilor osificate în jurul revistei România literară. Tragedia culturală românească a anilor 50 e conspectată din avion şi prin intermediar. Activitatea generaţiei 80 e satirizată, diminuată şi castrată. Generaţia 2000 e căutată acolo unde nu există, în schimb e ignorată în numele sale reprezentative. Mişcarea spontană a revistei Dilema de repunere în discuţie, pe noi baze, a mitului încremenit al poetului naţional, e sancţionată în pagini furioase şi reprobatoare. Nici măcar vecinătatea conceptuală a naţionaliştilor scuturaţi de delirium tremens, ori a delatorilor din umbră ce au fabricat pas cu pas Cartea Albă a Securităţii nu-i dă frisoane vajnicului activist. Criticul literar rămîne surd şi orb la modificarea radicală a literaturii române după 1989: ignoră procesul masiv de deficţionalizare, nu observă criza romanului şi a poeziei, neglijează hegemonia scrierilor non-fictive (jurnal, corespondenţă). În schimb persiflează noile grile de lectură, tot mai sensibile la componenta etică din cadrul esteticii, ba chiar îl urechează superior pe Gheorghe Grigurcu pentru consecvenţa sa în această direcţie. Falsifică în mod caraghios clasamentele de azi, în funcţie de simpatiile sale şleampete: cele mai şocante romane anticomuniste româneşti vor fi, va să zică, cele fabricate de C.C.-istul Titus Popovici, şi nu cele scrise şi publicate de Paul Goma (!).

O triplă miză pare să stea la temelia ultimei cărţi publicate de Alex. Ştefănescu: prelungirea cronologică pînă azi a Istoriei lui G. Călinescu (dar fără a-i prelua sistematizarea şi clasificările); impunerea ierarhiilor stabilite de cronicile literare ale lui N. Manolescu (dar fără a-i dubla judecăţile asertive prin analize şi argumentaţii); acreditarea stilului frivol-bulevardier în istoria literară (singurul pariu pe deplin respectat).

Nu cumva e prea puţin pentru un monument?

P.S. Afirmaţia istoricului literar improvizat, privind faptul că Nicolae Manolescu are o operă critică vastă, care niciodată n-a fost examinată în totalitatea ei, deşi a suscitat permanent curiozitatea (p. 743), cuprinde cel puţin un neadevăr. La Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, subsemnatul a susţinut încă din 1998 o teză de doctorat care, tocmai, examina "în totalitatea ei" opera critică vastă respectivă, întocmind şi sinteza exhaustivă a cronicilor literare publicate de autorul bucureştean. Se vorbea acolo inclusiv despre teoreticianul literar (Arca lui Noe; Despre poezie) sau monografistul literar (Contradicţia lui Maiorescu; Sadoveanu şi utopia cărţii; Introducere în opera lui Alexandru Odobescu), laturi ale operei manolesciene pe care subordonatul său le ignoră pînă azi. Sigur că Alex. Ştefănescu nu avea obligaţia de-a fi prezent la Cluj, aşa cum, cel puţin prin textele lor, au fost Nicolae Manolescu, Paul Cornea, Gheorghe Grigurcu, Mircea Martin, Ovidiu Pecican, Liviu Petrescu, Luca Piţu, Monica Spiridon, Mircea Zaciu etc. Însă ar fi putut răsfoi măcar volumul Criticul literar Nicolae Manolescu, tipărit de subsemnatul în 2003 la Ed. Dacia din Cluj. Iar dacă nu toate apariţiile editoriale ajung pînă în centrul Bucureştiului, ziaristul ar fi putut fotografia amplul comentariu pozitiv pe care Gheorghe Grigurcu l-a dedicat acestui subiect în România literară (nr. 3/28 ianuarie-3 februarie 2004, p. 9, 31). Sau nici propria revistă nu se mai citeşte?