Laszlo Alexandru

 

UN FALIMENT RESUSCITAT

 

 

            Avantajul anilor literari ceauşişti e că, ecranaţi de evenimentele istorice care le-au succedat (o lovitură de stat şi-o revoluţie, mineriade, ciomăgeli, teroare organizată etc.), riscă să ne iasă din amintire. Timpul trece, generaţiile – literare şi cititoare – se primenesc, senzaţiile tari se alterează. Uitarea îşi cere drepturile, ipochimenii comunismului de partid şi de stat se scufundă încet, dar sigur, în neant. Dacă n-ar fi încăpăţînarea unilaterală a vreunei ediţii tendenţioase, aproape că ne-ar veni să ne considerăm mai curaţi, mai protejaţi.

            Iată, de pildă, volumul de Interviuri al lui Edgar Papu, alcătuit de Ilie Rad şi Graţian Cormoş şi recent publicat la Editura Limes din Cluj. Intenţia evidentă este de a ni se readuce sub ochi figura unui cărturar plin de abnegaţie şi devotament pe tărîmul beletrismului. Eforturile editorilor insistă aşadar pe imaginile triumfale, cu protagonistul în prim-plan: studiile prestigioase în străinătate, ucenicia în preajma lui Tudor Vianu, biletele de admiraţie adresate lui Lucian Blaga, tomurile sintezelor succesive etc. Toate gesturile esteticianului provoacă entuziasmul monocolor al comentatorilor de azi, toate rezultatele sale se plasează la nivelul excelenţei invariabile, toate iniţiativele sale sînt aplaudate răsunător, cu palmele crăcănate pînă la nivelul umerilor.

            Îndeosebi conceptul de protocronism se bucură de amplele piruete aprobatoare ale lui Edgar Papu însuşi, secondat cu falseturi ghiduşe de prefaţatorul Ilie Rad, de pe strapontină. Dar ce-a mai fost şi cu protocronismul anilor ceauşişti ‘70 şi ‘80? Cine şi-l mai aminteşte? Datoria de onoare l-ar fi obligat pe intelectualul ce repune în discuţie o realitate să aducă în lumină ampla diversitate a aspectelor sale (inclusiv a celor mai puţin mărturisibile). A reduce azi, pe urmele lui Lenin, comunismul doar la electricitate şi puterea sovietelor reprezintă o flagrantă mistificare prin parţializare. A reduce azi, pe urmele lui Edgar Papu, protocronismul doar la “încercarea de a demonstra precedentele literare româneşti: idei, formule, modalităţi artistice, curente literare etc., valorificate ulterior pe plan mondial” (p. 9) constituie o la fel de evidentă mistificare prin parţializare.

            Ideea din start nici nu era foarte nouă. Ea fusese cu succes brevetată încă pe vremea stalinismului sovietic. Cheia paradoxului consta în faptul că o civilizaţie tehnologic subdezvoltată pretindea că a pus la dispoziţia omenirii majoritatea invenţiilor purtătoare de progres (vezi Lucian Boia, Mitologia ştiinţifică a comunismului, Buc., Ed. Humanitas, 2005, p. 109 şi urm.). Contribuţiile – mult exagerate – ale unor savanţi ruşi autentici, dublate de ciudăţeniile unor cabotini, au fost popularizate cu impertinentă insistenţă. "Scopul: acela de a demonstra superioritatea zdrobitoare a acestei tehnologii în culori naţionale. Lista, interminabilă, include prima maşină cu aburi, becul electric, motorul cu combustie internă, avionul, elicopterul, telegraful electric şi radioul…” (ibid.). Cine nu ştia încă, să afle aşadar că teoria modernă a avionului a fost formulată mai întîi de N.E. Jukovski, iar primul avion din lume a fost construit de Mojaiski în 1881 (înaintea lui Ader şi a fraţilor Wright). Prima ascensiune în balon s-a efectuat de un funcţionar rus (cu jumătate de secol înaintea fraţilor Montgolfier). Un meşteşugar rus a inventat bicicleta încă de la începutul secolului al XIX-lea. Tot ruşii au experimentat navigaţia cu abur, după cum au descoperit şi prima locomotivă. Blinov a construit în 1888 tractorul, iar motorul Diesel a apărut, în 1899, în… Rusia. A.N. Lodîghin a realizat becul electric cu incandescenţă încă din 1872, luîndu-i-o înainte cu cîţiva ani lui Edison. Marele A.S. Popov a inventat radioul, cu toate că savantul capitalist Marconi şi-a înscris fără scrupule această realizare în istoria omenirii. Finalitatea propagandistică a unor asemenea “succese mondiale” era legată cu aţă albă: realitatea economică de zi cu zi constituia un lung prilej de jale şi mirare, însă cetăţenii comunişti erau chemaţi a se mîndri cu priorităţile universale ale descoperirilor tehnico-ştiinţifice din patrie.

            Ideea valabilă în ţara socialismului… de omenie nu putea rămîne fără ecouri în ţara comunismului de cumetrie. Cu ocazia răsucirii de şurub produse prin “tezele din iulie” 1971, neo-dictatorul Ceauşescu atrăsese atenţia asupra caracterului nociv al “ploconelii” în faţa străinătăţii (“S-a creat o practică necorespunzătoare, tovarăşi, de a privi numai la ce se face în altă parte, în străinătate, de a apela pentru orice la importuri. (…) A venit vremea să subliniem necesitatea de a ne sprijini pe propriile noastre forţe în primul rînd… şi doar mai apoi să apelăm la import”). Se dădea prin aceasta semnalul politic pentru noua orientare umanist-socialistă dîmboviţeană, sintetizabilă în memorabila formulă: “Atenţie, se închid uşile!”.

            Articolul de inaugurare a protocronismului îi fusese comandat lui Edgar Papu, tocmai sub influenţa tezelor din iulie, de către redacţia revistei Secolul 20 (vezi importantul detaliu în Katherine Verdery, Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu, Buc., Ed. Humanitas, 1994, p. 161). Ideile năstruşnice, prin care E. Papu aplica în sfera literaturii directivele ceauşiste din domeniul social-politic, au fost apoi amplu reluate în volumul Din clasicii noştri. Contribuţii la ideea unui protocronism românesc (Buc., Ed. Eminescu, 1977). Protocronismul şi mîndrul său meşter făurar insistau acolo pe identificarea “priorităţilor” cronologice ale culturii române în exprimarea unor idei, în ilustrarea unor curente, în prefaţarea unor concepte etc. Îi regăsim azi neschimbate, în recentul volum de Interviuri, toate pastilele de înţelepciune, sub forma unor concentrate colorate, menite să provoace buna dispoziţie. Ce-i drept, scriitorii români n-au descoperit becul electric şi radioul. Dar Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie îi devansează cu vreun secol atît pe Balthasár Gracián, cît şi pe Cervantes (p. 225). Boccaccio sau Chaucer rămîn pe jos, în umbra măreţului Mihail Sadoveanu, deoarece personajele occidentale relatează poveşti străine lor, la care nu participă afectiv, pe cînd povestitorii din Hanu Ancuţei “îşi descarcă sufletul, îşi descarcă durerile, într-o înfrăţire generală a celor care sînt acolo, ca un semn al iubirii şi al înţelegerii” (p. 152). Literatura autohtonă contemporană e zărită în vîrful gloriei: Nichita Stănescu are o oper㠓plină de sevă, pe lîngă cea foarte uscată a unui Alain Bosquet, bunăoar㔠(p. 175). Profesorul Papu – acest Conu Leonida faţă cu protocronismul rrromânesc – îşi continuă peroraţiile imperturbabil, depăşind în trombă limitele caraghioslîcului: “Gîndiţi-vă la americanul Faulkner, total golit, şi la romancierii noştri, de exemplu Buzura sau D.R. Popescu, ale căror romane colcăie de viaţ㔠(p. 175). Cantemir i-a influenţat atît pe Montesquieu, cît şi pe Voltaire (p. 226). De altminteri acelaşi Cantemir “a creat cu peste un secol înainte de Byron tipul de om byronian, adică al omului superior, retras de toţi ceilalţi oameni cu conştiinţa superiorităţii lui, care s-a izolat de toţi în locuri inaccesibile” (p. 226).

            Atunci cînd coarda bunului-simţ critic se întinde excesiv, ajunge să vibreze fals. Citim pasajul următor şi ne ştergem lacrimile cît fasolea printre imense hohote de rîs, căci nu ştim ce să admirăm mai întîi: enormitatea ipotezei aberante? aplombul balcanic al şarlataniei? încăpăţînarea argumentativă a negustorului care se păcăleşte pe sine însuşi cu ocaua mică? dizgraţia cacofoniei? scîrţîiala pleonasmului reflexiv? Probabil cîte puţin din toate: "Sburătorul lui Heliade este încă de pe atunci o anticipare foarte mare a psihanalizei, fiindcă într-un paradoxal mediu campestru, patriarhal apare acea Florica, care ajunge la o vîrstă adolescentă şi care îşi expune toată criza ei fără s-o cunoască, fără să ştie s-o identifice, ea fiind complet inocentă, dar neştiind că ceea ce o frămîntă este o criză sexuală. Dar expune atît de exact perturbaţiile ei, încît noi nu ne putem închipui că o fată de ţară putea să spună toate acestea fără un conducător psihanalitic (care nu apare acolo, dar este presupus după răspunsurile ei)” (p. 226).

            Din nefericire, mărgelele de sticlă ale lui Edgar Papu nu s-au deşirat cu inocenţă în Castalia, ci au fost făcute ping-pong la etapa naţională a Balcaniadei, sub privirea rînjitoare a unui Ceauşescu pus pe fapte mari. Puterea comunistă a preluat din zbor iniţiativa gloriei localiste şi a încurajat-o cu sîrguinţă, identificîndu-se cu ea. Protocronismul a devenit “poate chiar ideologia de bază a acestui regim" ceauşist (Verdery, op. cit., p. 153). A reprezentat, în orice caz, o armă redutabilă în efortul de stîlcire a literaturii române din a doua jumătate a secolului XX. A fost berbecele de atac al scriitorilor aserviţi extremismului naţional-comunist, pentru redistribuirea cîmpurilor de influenţă în viaţa artistică şi a ponderii în clasamentele literare. Lupta se purta în domeniile-cheie ale vizibilităţii publice: criteriile de evaluare ale discursului critic, sferele de acţiune ale revistelor de cultură, consacrarea prin premii, constituirea canonului (în istorii literare, dicţionare, antologii, manuale şcolare etc.). Eficienta gestionare a spaţiului public echivala cu impunerea imaginii personale, care era în mod direct generatoare de privilegii.

            În funcţie de aceste mize, s-au constituit două blocuri antagonice de scriitori. Protocroniştii s-au aşezat sub scutul partidului comunist şi s-au revendicat de la valorile naţionale autohtone, care justificau orice operă literară (după sloganul: tot ce e românesc e bun!). Antiprotocroniştii afirmau prioritatea spiritului critic şi luptau pentru menţinerea esteticului într-un sector independent faţă de etnic şi de politic (conform convingerii că nu orice e românesc este în mod automat bun) (vezi ibid., p. 192). Katherine Verdery, o cercetătoare atentă a fenomenului discutat, a identificat componenţa taberelor aflate în conflict. “Afirmaţiile protocroniste cele mai extreme au venit de la autori ca: Ioan Alexandru, Paul Anghel, Eugen Barbu, Nicolae Dragoş, Ion Lăncrănjan, Pompiliu Marcea, Ilie Purcaru, Artur Silvestri, Constantin Sorescu, Corneliu Vadim Tudor, Mihai Ungheanu, Dan Zamfirescu. Dintre cei care au luat poziţie împotriva lor îi amintesc pe Ov. S. Crohmălniceanu, Al. Dobrescu, Gheorghe Grigurcu, Mircea Iorgulescu, Nicolae Manolescu, Z. Ornea, Alexandru Paleologu, Andrei Pleşu, Eugen Simion, Al. Ştefănescu. Dintre cei care au avut poziţii fie mai moderate, fie mai echivoce, îi amintim pe Adrian Dinu Rachieru, Solomon Marcus, Constantin Noica (…) şi, poate, Adrian Păunescu (care, într-o dispută cu C.V. Tudor a făcut unele afirmaţii publice în discrepanţă cu cele ale aliaţilor săi protocronişti)” (ibid., p. 329).

            Prezenţa lui Edgar Papu în fruntea plutonului ideologic are de ce să-l umple de stupoare pe cel care îi cunoaşte trecutul. Ce căuta oare învăţăcelul lui Tudor Vianu, confidentul lui Lucian Blaga, sensibilul estetician universitar şi fostul puşcăriaş politic al stalinismului – atîrnat de gît cu urmaşii direcţi ai temnicerilor săi? Ce voluptăţi perverse resimţea oare victima, sărutînd în extaz obrazul zbîrcit al călăului?

            În realitate profesorul Papu s-a transformat, după ieşirea din puşcărie, într-o biată cătană vigilentă, care şi noaptea se culcă în poziţie de drepţi, gata să ţîşnească la ordinul partidului (comunist). Înainte de a-şi populariza jucăreaua cu protocronismul, “a rămas de pomină articolul lui Edgar Papu despre optimism. Nici nu apucase bine partidul să lanseze o campanie de valorificare a optimismului de stat, că Edgar Papu s-a şi grăbit să demonstreze că, în toate culturile lumii, nici un mare creator n-a fost pesimist. (Nici Kafka, nici Dostoievski, nici Beckett, nici măcar Eminescu, în care Edgar Papu a găsit pe fruntaşul optimismului din cultura noastr㠖 şi «umanistă», şi «revoluţionară»), după cum observa ironic pe vremea aceea Virgil Ierunca (vezi vol. Dimpotrivă, Buc., Ed. Humanitas, 1994, p. 133). Antologia ruşinii, alcătuită la Paris întru aducere-aminte, consemnează intervenţia prin care Edgar Papu, în Scînteia din 26 iulie 1973, preamăreşte virtuţile neasemuite ale literaturii angajate în edificarea comunismului, modelate de “concepţia materialist-dialectică asupra istoriei”. În anul 1980 (adică imediat după Mişcarea Goma, protestul S.L.O.M.R. şi marea grevă a minerilor din Valea Jiului), într-un colocviu organizat de eterna Scînteie pe tema “cinstirii minunatei opere a înaintaşilor”, E. Papu nu uită să sublinieze "actualul prestigiu politic al României socialiste" (vezi V. Ierunca, op. cit., p. 133). Cînd dictatorul Ceauşescu face efortul de a împlini 60 de ani, în corul omagiatorilor de serviciu îl regăsim pe neobositul Edgar Papu (ibid., p. 203-204).

            Atîtea coincidenţe lamentabile nu se mai pot explica prin confortabile concursuri de împrejurări. Avea aşadar dreptate Monica Lovinescu, atunci cînd observa desfăşurarea “strategic㔠a echipei de zgomote dezlănţuite în desfrînată ofensivă: “Grupul din jurul lui Eugen Barbu dispune – am mai constatat-o – de majoritatea săptămînalelor capitalei: Flacăra, Luceafărul, Săptămîna, ca să nu mai vorbim de articolele literare din Scînteia. Sarcinile sînt clar împărţite: Flacăra publică marile interviuri cu tenorii clanului: Mihai Ungheanu – pentru critică, Edgar Papu – pentru teorie, Paul Anghel – pentru roman, istorie şi românism, Nichita Stănescu – pentru prezenţa poetică şi apărarea marilor victime ale criticii (Eugen Barbu şi Ion Lăncrănjan). Săptămîna reia, în ecou concentrat, momentele esenţiale ale atacurilor celor de mai sus: le decriptează prin insistenţă. Apoi, alături de Luceafărul, fie îşi desfăşoară critico-fobia, fie atacă scriitorii a căror însemnătate este recunoscută de aceeaşi critic㔠(vezi Posteritatea contemporană. Unde scurte III, Buc., Ed. Humanitas, 1994, p. 203).

            Semnalele repetate de aservire voluntară a profesorului Papu şi de înscriere a sa, pe post de şurub, în angrenajul propagandistic al vremii nu lasă loc de dubii. Naivitatea, pentru a fi dovedită, trebuie însoţită de inocenţă. Dar născocitorul obedient al protocronismului, cu antenele în erecţie spre polenul puterii, nu mai beneficiază de scuza ignoranţei: “Edgar Papu ştie foarte bine acest lucru, l-a trăit, l-a suferit. Numai o amnezie ar putea explica cele ce i se întîmplă acum. O amnezie a conştiinţei? E cel mai trist de închipuit pentru Edgar Papu” (id., Unde scurte, Buc., Ed. Humanitas, 1990, p. 395).

            Că jucăria protocronistă n-a reprezentat altceva decît un prilej de a zvîcni în centrul atenţiei şi o armă ideologică în mîinile puterii totalitare, rezultă din sofismele cu care Edgar Papu îşi condimentează edificiul. Exagerările flagrante – expuse pe ton candid, dar tenace – sînt acompaniate de vicleniile frapante. Înseşi temeliile construcţiei sînt viciate de falsa idee că valoarea în cultură depinde de prioritatea cronologică. De parcă n-ar fi existat nenumărate teme, motive, genuri şi specii, tratate amplu de-a lungul secolelor, dar impuse numai o dată cu un anumit creator, într-un anumit moment, cînd au fost sintetizate anumite ingrediente ce au condus la consacrare! În spaţiul culturii, nu cel care vorbeşte primul e neapărat cel mai important.

            Pe respectivul sofism de principiu, care ţine sus în aer catargul minciunii de partid, vin să se muleze diversele şerpuieli ale gîndirii viclene. Iată cazul lui Eminescu, poet preponderent romantic, apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe cînd Romantismul se afla deja în plină disoluţie. Cum poate deveni Eminescu – în optica lui Edgar Papu – un protocronist? Cum se poate inversa ordinea cronologică, sărindu-se de pe ultima poziţie tocmai pe prima? Simplu: prin schimbarea contextului de referinţă! Accentul nu se va mai pune aşadar pe doctrina romantică, ilustrată cu măiestrie de poetul de la Ipoteşti, ci pe o sumă de aspecte accidentale şi colaterale ale creaţiei sale, hipertrofiate tendenţios şi puse să devanseze cultura europeană: “el este un precursor – protocronic – al atîtor curente sau atîtor manifestări din veacul al XX-lea: proza ritmată, versul liber, elemente de absurd, elemente de existenţialism, în poezie, aşa cum va fi mai tîrziu la Rilke” (vezi Interviuri, p. 66).

            La altă manevră hilară de prestidigitator asistăm în situaţia aceluiaşi Eminescu (un cal de bătaie preferat). Poetul român va fi nu doar promovat, dintr-o suflare, într-o companie universală ilustră, dar va fi azvîrlit cu furca tocmai în vîrful ei! “Eminescu este unul din cei mai mari poeţi ai lumii, pe acelaşi plan cu Dante, Shakespeare, Goethe, cu singura deosebire că aceştia şi-au scris marile capodopere în limbi de mare circulaţie şi la o vîrstă ceva mai înaintată, atunci cînd împliniseră 50 de ani. Eminescu a fost singurul care s-a manifestat integral, ceea ce este şi cine este, la o vîrstă mult mai tînăr㔠(id., p. 234). Ce simplă-i viaţa: dac㠓al nostru” n-a fost chiar cel dintîi, măcar a fost cel mai precoce! Folosind în mod tendenţios pîrghia revanşardă, limba de creaţie (marginală) şi vîrsta creatorului (fragedă) sînt chemate să potenţeze valoarea estetică a operei.

            Dar avem şi cazul – anterior citat – al lui Sadoveanu, care prin forţa lucrurilor n-a avut posibilitatea biologică de a-i preceda, în domeniul povestirilor în ramă, pe Boccaccio sau Chaucer. Nu-i nimic! Într-o asemenea situaţie, este schimbat pe neaşteptate criteriul priorităţii cronologice, în favoarea altor principii de evaluare (de pild㠖 risum teneatis! – autenticitatea şi iubirea frăţească dintre personaje): “Sadoveanu a ilustrat umanismul românesc în sensul în care am vorbit, spre deosebire de, să spunem, Boccaccio sau Chaucer. Şi la Boccaccio şi la Chaucer – la Boccaccio, într-o vilă în afara Florenţei – se adună nişte tineri şi nişte tinere, ca să-şi spună nişte poveşti. La Chaucer, într-un han, nişte pelerini, care se duceau la Sfîntul Thomas Becket, spun fiecare cîte o poveste. Am putea spune că în aceeaşi categorie intră şi Hanu Ancuţei. Nu este aşa! Aceia-ţi dau o poveste străină de ei, o poveste care nu este a lor, care nu li s-a întîmplat lor, o spun numai ca să se amuze, să-şi treacă timpul. Or, la noi, fiecare îşi descarcă sufletul, îşi descarcă durerile, într-o înfrăţire generală a celor care sînt acolo, ca un semn al iubirii şi al înţelegerii” (id., p. 152). Edgar Papu, dacă era pus să arbitreze o întrecere de atletism, l-ar fi premiat pe al şaptelea sosit, fiindcă are ochi căprui şi un mare potenţial, precum şi pe ultimul, fiindcă are mama bolnavă.

            Critica literară prestigioasă a vremii nu s-a lăsat păcălită de iodlerele de partid şi de stat. Nicolae Manolescu, în cronica aparent favorabilă pe care i-o consacră lui E. Papu în România literară (nr. 32/1977), vorbeşte totuşi limpede despre “anticipări [ce] devin, în lipsa oricărui rezultat palpabil în afară, simple curiozităţi literare, care, în loc să ne reconforteze orgoliul naţional, ne deprimă prin insignifianţă”. Sofismul fundamental al esteticianului e sancţionat fără drept de apel: “A stabili întîietăţi este în critică perfect inutil (mai ales cînd proba influenţei nemijlocite lipseşte), a stabili relaţii de orice fel, afinităţi, este esenţial”. Mai adăugînd şi vreo cîţiva stropi de sarcasm, Gheorghe Grigurcu vede la Edgar Papu “o ebuliţie imaginativă pe care nimic n-o poate înfrîna, ducînd la efecte de reprezentaţie bufă”, întrucît “firul despicat în patru riscă a se aneantiza”. “Funcţionînd ca o fata morgana, spiritul analogiilor proiectează asemenea fantasme ce ţin de un soi de insolaţie livrescă”, iar "sublimul trece în puerilitate" (vezi Critici români de azi, Buc., Ed. C.R., 1981, p. 440, 441).

            Numeroasele antecedente încărcate fac astăzi ca discuţia în jurul lui E. Papu să fie ocolită pe un ton jenat, de parc-ar fi vorba despre un călugăr bătrîn, bolnav de sifilis. Protocronismul a pierit subit în decembrie 1989, de moarte violentă, o dată cu dispariţia de pe scenă a lui Nicolae Ceauşescu. Profesorul Papu şi-a mîngîiat ultimii ani ai bătrîneţii colaborînd tandru şi duios la România Mare a lui Corneliu Vadim Tudor. Analizele aprofundate ale protocronismului au rămas doar întîmplătoare (cea mai serioasă, fără îndoială, a fost întreprinsă de K. Verdery – deşi premisele ei teoretice nu totdeauna sînt acceptabile). Convergenţa specialiştilor e departe de a se fi cristalizat, tocmai datorit㠓suspendării prin îngheţ” a problematicii: reluîndu-se citatele ceauşiste ale vremii, multe blazoane s-ar păta, sub ochii noştri, în culori maronii…

            Cea mai proastă soluţie, în acest furnicar, a fost aleasă tocmai de editorii Interviurilor lui Edgar Papu: tipărirea unei cărţi encomiastice, auto-omagiale, lipsite de umbra vreunui reproş, unde se tentează re-virginarea postumă şi se clamează patetic după judecata sine ira et studio a Timpului. O fi! Dar Timpul judecă totuşi pe baza unor fapte precise – care aici sînt camuflate cu grijă. Nu li se spune cititorilor cu ce-a greşit Profesorul, dar li se solicită indulgenţa… Mirtul şi tămîia sînt aşezate la vedere, pe altar. Se reproduc, pios şi sfios, epistole şi bileţele private dintre cele mai banale – de nu chiar pe şleau aberante ca judecată valoric㠖 semnate vreodată de ideologul ceauşist. Din bibliografia finală sînt emasculate senin titlurile şi intervenţiile acide: Monica Lovinescu (volumele de Unde scurte), Virgil Ierunca (volumele polemice), Nicolae Manolescu (volumul de cronici literare), Gheorghe Grigurcu (pomenit cu Între critici, unde e laudativ la adresa lui Papu, dar omis cu Critici români de azi, unde îl ia peste picior) etc. Mai rămînea de adăugat doar stafida pe colivă: în pagina 2, la loc de cinste, găsim biobibliografia… celor doi editori, nu pe a stăpînului menajeriei.

            Vatmanul care a plimbat fără bilet o mulţime de pasageri cu tramvaiul literaturii universale merită uitarea noastră reconfortantă.