Laszlo Alexandru
UN FALIMENT
RESUSCITAT
Avantajul anilor literari ceauşişti e că, ecranaţi de evenimentele istorice care le-au succedat (o lovitură de stat şi-o revoluţie, mineriade, ciomăgeli, teroare organizată etc.), riscă să ne iasă din amintire. Timpul trece, generaţiile literare şi cititoare se primenesc, senzaţiile tari se alterează. Uitarea īşi cere drepturile, ipochimenii comunismului de partid şi de stat se scufundă īncet, dar sigur, īn neant. Dacă n-ar fi īncăpăţīnarea unilaterală a vreunei ediţii tendenţioase, aproape că ne-ar veni să ne considerăm mai curaţi, mai protejaţi.
Iată, de pildă, volumul de Interviuri al lui Edgar Papu, alcătuit de Ilie Rad şi Graţian Cormoş şi recent publicat la Editura Limes din Cluj. Intenţia evidentă este de a ni se readuce sub ochi figura unui cărturar plin de abnegaţie şi devotament pe tărīmul beletrismului. Eforturile editorilor insistă aşadar pe imaginile triumfale, cu protagonistul īn prim-plan: studiile prestigioase īn străinătate, ucenicia īn preajma lui Tudor Vianu, biletele de admiraţie adresate lui Lucian Blaga, tomurile sintezelor succesive etc. Toate gesturile esteticianului provoacă entuziasmul monocolor al comentatorilor de azi, toate rezultatele sale se plasează la nivelul excelenţei invariabile, toate iniţiativele sale sīnt aplaudate răsunător, cu palmele crăcănate pīnă la nivelul umerilor.
Īndeosebi conceptul de protocronism se bucură de amplele piruete aprobatoare ale lui Edgar Papu īnsuşi, secondat cu falseturi ghiduşe de prefaţatorul Ilie Rad, de pe strapontină. Dar ce-a mai fost şi cu protocronismul anilor ceauşişti 70 şi 80? Cine şi-l mai aminteşte? Datoria de onoare l-ar fi obligat pe intelectualul ce repune īn discuţie o realitate să aducă īn lumină ampla diversitate a aspectelor sale (inclusiv a celor mai puţin mărturisibile). A reduce azi, pe urmele lui Lenin, comunismul doar la electricitate şi puterea sovietelor reprezintă o flagrantă mistificare prin parţializare. A reduce azi, pe urmele lui Edgar Papu, protocronismul doar la īncercarea de a demonstra precedentele literare romāneşti: idei, formule, modalităţi artistice, curente literare etc., valorificate ulterior pe plan mondial (p. 9) constituie o la fel de evidentă mistificare prin parţializare.
Ideea din start nici nu era foarte nouă. Ea fusese cu succes brevetată īncă pe vremea stalinismului sovietic. Cheia paradoxului consta īn faptul că o civilizaţie tehnologic subdezvoltată pretindea că a pus la dispoziţia omenirii majoritatea invenţiilor purtătoare de progres (vezi Lucian Boia, Mitologia ştiinţifică a comunismului, Buc., Ed. Humanitas, 2005, p. 109 şi urm.). Contribuţiile mult exagerate ale unor savanţi ruşi autentici, dublate de ciudăţeniile unor cabotini, au fost popularizate cu impertinentă insistenţă. "Scopul: acela de a demonstra superioritatea zdrobitoare a acestei tehnologii īn culori naţionale. Lista, interminabilă, include prima maşină cu aburi, becul electric, motorul cu combustie internă, avionul, elicopterul, telegraful electric şi radioul (ibid.). Cine nu ştia īncă, să afle aşadar că teoria modernă a avionului a fost formulată mai īntīi de N.E. Jukovski, iar primul avion din lume a fost construit de Mojaiski īn 1881 (īnaintea lui Ader şi a fraţilor Wright). Prima ascensiune īn balon s-a efectuat de un funcţionar rus (cu jumătate de secol īnaintea fraţilor Montgolfier). Un meşteşugar rus a inventat bicicleta īncă de la īnceputul secolului al XIX-lea. Tot ruşii au experimentat navigaţia cu abur, după cum au descoperit şi prima locomotivă. Blinov a construit īn 1888 tractorul, iar motorul Diesel a apărut, īn 1899, īn Rusia. A.N. Lodīghin a realizat becul electric cu incandescenţă īncă din 1872, luīndu-i-o īnainte cu cīţiva ani lui Edison. Marele A.S. Popov a inventat radioul, cu toate că savantul capitalist Marconi şi-a īnscris fără scrupule această realizare īn istoria omenirii. Finalitatea propagandistică a unor asemenea succese mondiale era legată cu aţă albă: realitatea economică de zi cu zi constituia un lung prilej de jale şi mirare, īnsă cetăţenii comunişti erau chemaţi a se mīndri cu priorităţile universale ale descoperirilor tehnico-ştiinţifice din patrie.
Ideea valabilă īn ţara socialismului de omenie nu putea rămīne fără ecouri īn ţara comunismului de cumetrie. Cu ocazia răsucirii de şurub produse prin tezele din iulie 1971, neo-dictatorul Ceauşescu atrăsese atenţia asupra caracterului nociv al ploconelii īn faţa străinătăţii (S-a creat o practică necorespunzătoare, tovarăşi, de a privi numai la ce se face īn altă parte, īn străinătate, de a apela pentru orice la importuri. ( ) A venit vremea să subliniem necesitatea de a ne sprijini pe propriile noastre forţe īn primul rīnd şi doar mai apoi să apelăm la import). Se dădea prin aceasta semnalul politic pentru noua orientare umanist-socialistă dīmboviţeană, sintetizabilă īn memorabila formulă: Atenţie, se īnchid uşile!.
Articolul de inaugurare a protocronismului īi fusese comandat lui Edgar Papu, tocmai sub influenţa tezelor din iulie, de către redacţia revistei Secolul 20 (vezi importantul detaliu în Katherine Verdery, Compromis şi rezistenţă. Cultura romānă sub Ceauşescu, Buc., Ed. Humanitas, 1994, p. 161). Ideile năstruşnice, prin care E. Papu aplica īn sfera literaturii directivele ceauşiste din domeniul social-politic, au fost apoi amplu reluate în volumul Din clasicii noştri. Contribuţii la ideea unui protocronism romānesc (Buc., Ed. Eminescu, 1977). Protocronismul şi mīndrul său meşter făurar insistau acolo pe identificarea priorităţilor cronologice ale culturii romāne īn exprimarea unor idei, īn ilustrarea unor curente, īn prefaţarea unor concepte etc. Īi regăsim azi neschimbate, īn recentul volum de Interviuri, toate pastilele de īnţelepciune, sub forma unor concentrate colorate, menite să provoace buna dispoziţie. Ce-i drept, scriitorii romāni n-au descoperit becul electric şi radioul. Dar Īnvăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie īi devansează cu vreun secol atīt pe Balthasįr Graciįn, cīt şi pe Cervantes (p. 225). Boccaccio sau Chaucer rămīn pe jos, īn umbra măreţului Mihail Sadoveanu, deoarece personajele occidentale relatează poveşti străine lor, la care nu participă afectiv, pe cīnd povestitorii din Hanu Ancuţei īşi descarcă sufletul, īşi descarcă durerile, īntr-o īnfrăţire generală a celor care sīnt acolo, ca un semn al iubirii şi al īnţelegerii (p. 152). Literatura autohtonă contemporană e zărită īn vīrful gloriei: Nichita Stănescu are o operă plină de sevă, pe līngă cea foarte uscată a unui Alain Bosquet, bunăoară (p. 175). Profesorul Papu acest Conu Leonida faţă cu protocronismul rrromānesc īşi continuă peroraţiile imperturbabil, depăşind īn trombă limitele caraghioslīcului: Gīndiţi-vă la americanul Faulkner, total golit, şi la romancierii noştri, de exemplu Buzura sau D.R. Popescu, ale căror romane colcăie de viaţă (p. 175). Cantemir i-a influenţat atīt pe Montesquieu, cīt şi pe Voltaire (p. 226). De altminteri acelaşi Cantemir a creat cu peste un secol īnainte de Byron tipul de om byronian, adică al omului superior, retras de toţi ceilalţi oameni cu conştiinţa superiorităţii lui, care s-a izolat de toţi īn locuri inaccesibile (p. 226).
Atunci cīnd coarda bunului-simţ critic se īntinde excesiv, ajunge să vibreze fals. Citim pasajul următor şi ne ştergem lacrimile cīt fasolea printre imense hohote de rīs, căci nu ştim ce să admirăm mai īntīi: enormitatea ipotezei aberante? aplombul balcanic al şarlataniei? īncăpăţīnarea argumentativă a negustorului care se păcăleşte pe sine īnsuşi cu ocaua mică? dizgraţia cacofoniei? scīrţīiala pleonasmului reflexiv? Probabil cīte puţin din toate: "Sburătorul lui Heliade este īncă de pe atunci o anticipare foarte mare a psihanalizei, fiindcă īntr-un paradoxal mediu campestru, patriarhal apare acea Florica, care ajunge la o vīrstă adolescentă şi care īşi expune toată criza ei fără s-o cunoască, fără să ştie s-o identifice, ea fiind complet inocentă, dar neştiind că ceea ce o frămīntă este o criză sexuală. Dar expune atīt de exact perturbaţiile ei, īncīt noi nu ne putem īnchipui că o fată de ţară putea să spună toate acestea fără un conducător psihanalitic (care nu apare acolo, dar este presupus după răspunsurile ei) (p. 226).
Din nefericire, mărgelele de sticlă ale lui Edgar Papu nu s-au deşirat cu inocenţă īn Castalia, ci au fost făcute ping-pong la etapa naţională a Balcaniadei, sub privirea rīnjitoare a unui Ceauşescu pus pe fapte mari. Puterea comunistă a preluat din zbor iniţiativa gloriei localiste şi a īncurajat-o cu sīrguinţă, identificīndu-se cu ea. Protocronismul a devenit poate chiar ideologia de bază a acestui regim" ceauşist (Verdery, op. cit., p. 153). A reprezentat, īn orice caz, o armă redutabilă īn efortul de stīlcire a literaturii romāne din a doua jumătate a secolului XX. A fost berbecele de atac al scriitorilor aserviţi extremismului naţional-comunist, pentru redistribuirea cīmpurilor de influenţă īn viaţa artistică şi a ponderii īn clasamentele literare. Lupta se purta īn domeniile-cheie ale vizibilităţii publice: criteriile de evaluare ale discursului critic, sferele de acţiune ale revistelor de cultură, consacrarea prin premii, constituirea canonului (īn istorii literare, dicţionare, antologii, manuale şcolare etc.). Eficienta gestionare a spaţiului public echivala cu impunerea imaginii personale, care era īn mod direct generatoare de privilegii.
În funcţie de aceste mize, s-au constituit două blocuri antagonice de scriitori. Protocroniştii s-au aşezat sub scutul partidului comunist şi s-au revendicat de la valorile naţionale autohtone, care justificau orice operă literară (după sloganul: tot ce e romānesc e bun!). Antiprotocroniştii afirmau prioritatea spiritului critic şi luptau pentru menţinerea esteticului īntr-un sector independent faţă de etnic şi de politic (conform convingerii că nu orice e romānesc este īn mod automat bun) (vezi ibid., p. 192). Katherine Verdery, o cercetătoare atentă a fenomenului discutat, a identificat componenţa taberelor aflate īn conflict. Afirmaţiile protocroniste cele mai extreme au venit de la autori ca: Ioan Alexandru, Paul Anghel, Eugen Barbu, Nicolae Dragoş, Ion Lăncrănjan, Pompiliu Marcea, Ilie Purcaru, Artur Silvestri, Constantin Sorescu, Corneliu Vadim Tudor, Mihai Ungheanu, Dan Zamfirescu. Dintre cei care au luat poziţie īmpotriva lor īi amintesc pe Ov. S. Crohmălniceanu, Al. Dobrescu, Gheorghe Grigurcu, Mircea Iorgulescu, Nicolae Manolescu, Z. Ornea, Alexandru Paleologu, Andrei Pleşu, Eugen Simion, Al. Ştefănescu. Dintre cei care au avut poziţii fie mai moderate, fie mai echivoce, īi amintim pe Adrian Dinu Rachieru, Solomon Marcus, Constantin Noica ( ) şi, poate, Adrian Păunescu (care, īntr-o dispută cu C.V. Tudor a făcut unele afirmaţii publice īn discrepanţă cu cele ale aliaţilor săi protocronişti) (ibid., p. 329).
Prezenţa lui Edgar Papu īn fruntea plutonului ideologic are de ce să-l umple de stupoare pe cel care īi cunoaşte trecutul. Ce căuta oare īnvăţăcelul lui Tudor Vianu, confidentul lui Lucian Blaga, sensibilul estetician universitar şi fostul puşcăriaş politic al stalinismului atīrnat de gīt cu urmaşii direcţi ai temnicerilor săi? Ce voluptăţi perverse resimţea oare victima, sărutīnd īn extaz obrazul zbīrcit al călăului?
Īn realitate profesorul Papu s-a transformat, după ieşirea din puşcărie, īntr-o biată cătană vigilentă, care şi noaptea se culcă īn poziţie de drepţi, gata să ţīşnească la ordinul partidului (comunist). Īnainte de a-şi populariza jucăreaua cu protocronismul, a rămas de pomină articolul lui Edgar Papu despre optimism. Nici nu apucase bine partidul să lanseze o campanie de valorificare a optimismului de stat, că Edgar Papu s-a şi grăbit să demonstreze că, īn toate culturile lumii, nici un mare creator n-a fost pesimist. (Nici Kafka, nici Dostoievski, nici Beckett, nici măcar Eminescu, īn care Edgar Papu a găsit pe fruntaşul optimismului din cultura noastră şi «umanistă», şi «revoluţionară»), după cum observa ironic pe vremea aceea Virgil Ierunca (vezi vol. Dimpotrivă, Buc., Ed. Humanitas, 1994, p. 133). Antologia ruşinii, alcătuită la Paris īntru aducere-aminte, consemnează intervenţia prin care Edgar Papu, īn Scînteia din 26 iulie 1973, preamăreşte virtuţile neasemuite ale literaturii angajate īn edificarea comunismului, modelate de concepţia materialist-dialectică asupra istoriei. Īn anul 1980 (adică imediat după Mişcarea Goma, protestul S.L.O.M.R. şi marea grevă a minerilor din Valea Jiului), într-un colocviu organizat de eterna Scînteie pe tema cinstirii minunatei opere a īnaintaşilor, E. Papu nu uită să sublinieze "actualul prestigiu politic al României socialiste" (vezi V. Ierunca, op. cit., p. 133). Cīnd dictatorul Ceauşescu face efortul de a īmplini 60 de ani, īn corul omagiatorilor de serviciu īl regăsim pe neobositul Edgar Papu (ibid., p. 203-204).
Atītea coincidenţe lamentabile nu se mai pot explica prin confortabile concursuri de īmprejurări. Avea aşadar dreptate Monica Lovinescu, atunci cīnd observa desfăşurarea strategică a echipei de zgomote dezlănţuite īn desfrīnată ofensivă: Grupul din jurul lui Eugen Barbu dispune am mai constatat-o de majoritatea săptămīnalelor capitalei: Flacăra, Luceafărul, Săptămīna, ca să nu mai vorbim de articolele literare din Scînteia. Sarcinile sīnt clar īmpărţite: Flacăra publică marile interviuri cu tenorii clanului: Mihai Ungheanu pentru critică, Edgar Papu pentru teorie, Paul Anghel pentru roman, istorie şi romānism, Nichita Stănescu pentru prezenţa poetică şi apărarea marilor victime ale criticii (Eugen Barbu şi Ion Lăncrănjan). Săptămīna reia, īn ecou concentrat, momentele esenţiale ale atacurilor celor de mai sus: le decriptează prin insistenţă. Apoi, alături de Luceafărul, fie īşi desfăşoară critico-fobia, fie atacă scriitorii a căror īnsemnătate este recunoscută de aceeaşi critică (vezi Posteritatea contemporană. Unde scurte III, Buc., Ed. Humanitas, 1994, p. 203).
Semnalele repetate de aservire voluntară a profesorului Papu şi de īnscriere a sa, pe post de şurub, īn angrenajul propagandistic al vremii nu lasă loc de dubii. Naivitatea, pentru a fi dovedită, trebuie īnsoţită de inocenţă. Dar născocitorul obedient al protocronismului, cu antenele īn erecţie spre polenul puterii, nu mai beneficiază de scuza ignoranţei: Edgar Papu ştie foarte bine acest lucru, l-a trăit, l-a suferit. Numai o amnezie ar putea explica cele ce i se īntīmplă acum. O amnezie a conştiinţei? E cel mai trist de īnchipuit pentru Edgar Papu (id., Unde scurte, Buc., Ed. Humanitas, 1990, p. 395).
Că jucăria protocronistă n-a reprezentat altceva decīt un prilej de a zvīcni īn centrul atenţiei şi o armă ideologică īn mīinile puterii totalitare, rezultă din sofismele cu care Edgar Papu īşi condimentează edificiul. Exagerările flagrante expuse pe ton candid, dar tenace sīnt acompaniate de vicleniile frapante. Īnseşi temeliile construcţiei sīnt viciate de falsa idee că valoarea īn cultură depinde de prioritatea cronologică. De parcă n-ar fi existat nenumărate teme, motive, genuri şi specii, tratate amplu de-a lungul secolelor, dar impuse numai o dată cu un anumit creator, īntr-un anumit moment, cīnd au fost sintetizate anumite ingrediente ce au condus la consacrare! Īn spaţiul culturii, nu cel care vorbeşte primul e neapărat cel mai important.
Pe respectivul sofism de principiu, care ţine sus īn aer catargul minciunii de partid, vin să se muleze diversele şerpuieli ale gīndirii viclene. Iată cazul lui Eminescu, poet preponderent romantic, apărut īn a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe cīnd Romantismul se afla deja īn plină disoluţie. Cum poate deveni Eminescu īn optica lui Edgar Papu un protocronist? Cum se poate inversa ordinea cronologică, sărindu-se de pe ultima poziţie tocmai pe prima? Simplu: prin schimbarea contextului de referinţă! Accentul nu se va mai pune aşadar pe doctrina romantică, ilustrată cu măiestrie de poetul de la Ipoteşti, ci pe o sumă de aspecte accidentale şi colaterale ale creaţiei sale, hipertrofiate tendenţios şi puse să devanseze cultura europeană: el este un precursor protocronic al atītor curente sau atītor manifestări din veacul al XX-lea: proza ritmată, versul liber, elemente de absurd, elemente de existenţialism, īn poezie, aşa cum va fi mai tīrziu la Rilke (vezi Interviuri, p. 66).
La altă manevră hilară de prestidigitator asistăm īn situaţia aceluiaşi Eminescu (un cal de bătaie preferat). Poetul romān va fi nu doar promovat, dintr-o suflare, īntr-o companie universală ilustră, dar va fi azvīrlit cu furca tocmai īn vīrful ei! Eminescu este unul din cei mai mari poeţi ai lumii, pe acelaşi plan cu Dante, Shakespeare, Goethe, cu singura deosebire că aceştia şi-au scris marile capodopere īn limbi de mare circulaţie şi la o vīrstă ceva mai īnaintată, atunci cīnd īmpliniseră 50 de ani. Eminescu a fost singurul care s-a manifestat integral, ceea ce este şi cine este, la o vīrstă mult mai tīnără (id., p. 234). Ce simplă-i viaţa: dacă al nostru n-a fost chiar cel dintīi, măcar a fost cel mai precoce! Folosind īn mod tendenţios pīrghia revanşardă, limba de creaţie (marginală) şi vīrsta creatorului (fragedă) sīnt chemate să potenţeze valoarea estetică a operei.
Dar avem şi cazul anterior citat al lui Sadoveanu, care prin forţa lucrurilor n-a avut posibilitatea biologică de a-i preceda, īn domeniul povestirilor īn ramă, pe Boccaccio sau Chaucer. Nu-i nimic! Īntr-o asemenea situaţie, este schimbat pe neaşteptate criteriul priorităţii cronologice, īn favoarea altor principii de evaluare (de pildă risum teneatis! autenticitatea şi iubirea frăţească dintre personaje): Sadoveanu a ilustrat umanismul romānesc īn sensul īn care am vorbit, spre deosebire de, să spunem, Boccaccio sau Chaucer. Şi la Boccaccio şi la Chaucer la Boccaccio, īntr-o vilă īn afara Florenţei se adună nişte tineri şi nişte tinere, ca să-şi spună nişte poveşti. La Chaucer, īntr-un han, nişte pelerini, care se duceau la Sfīntul Thomas Becket, spun fiecare cīte o poveste. Am putea spune că īn aceeaşi categorie intră şi Hanu Ancuţei. Nu este aşa! Aceia-ţi dau o poveste străină de ei, o poveste care nu este a lor, care nu li s-a īntīmplat lor, o spun numai ca să se amuze, să-şi treacă timpul. Or, la noi, fiecare īşi descarcă sufletul, īşi descarcă durerile, īntr-o īnfrăţire generală a celor care sīnt acolo, ca un semn al iubirii şi al īnţelegerii (id., p. 152). Edgar Papu, dacă era pus să arbitreze o īntrecere de atletism, l-ar fi premiat pe al şaptelea sosit, fiindcă are ochi căprui şi un mare potenţial, precum şi pe ultimul, fiindcă are mama bolnavă.
Critica literară prestigioasă a vremii nu s-a lăsat păcălită de iodlerele de partid şi de stat. Nicolae Manolescu, īn cronica aparent favorabilă pe care i-o consacră lui E. Papu īn Romānia literară (nr. 32/1977), vorbeşte totuşi limpede despre anticipări [ce] devin, īn lipsa oricărui rezultat palpabil īn afară, simple curiozităţi literare, care, īn loc să ne reconforteze orgoliul naţional, ne deprimă prin insignifianţă. Sofismul fundamental al esteticianului e sancţionat fără drept de apel: A stabili īntīietăţi este īn critică perfect inutil (mai ales cīnd proba influenţei nemijlocite lipseşte), a stabili relaţii de orice fel, afinităţi, este esenţial. Mai adăugīnd şi vreo cīţiva stropi de sarcasm, Gheorghe Grigurcu vede la Edgar Papu o ebuliţie imaginativă pe care nimic n-o poate īnfrīna, ducīnd la efecte de reprezentaţie bufă, întrucît firul despicat īn patru riscă a se aneantiza. Funcţionīnd ca o fata morgana, spiritul analogiilor proiectează asemenea fantasme ce ţin de un soi de insolaţie livrescă, iar "sublimul trece în puerilitate" (vezi Critici români de azi, Buc., Ed. C.R., 1981, p. 440, 441).
Numeroasele antecedente īncărcate fac astăzi ca discuţia īn jurul lui E. Papu să fie ocolită pe un ton jenat, de parc-ar fi vorba despre un călugăr bătrīn, bolnav de sifilis. Protocronismul a pierit subit īn decembrie 1989, de moarte violentă, o dată cu dispariţia de pe scenă a lui Nicolae Ceauşescu. Profesorul Papu şi-a mīngīiat ultimii ani ai bătrīneţii colaborīnd tandru şi duios la România Mare a lui Corneliu Vadim Tudor. Analizele aprofundate ale protocronismului au rămas doar īntīmplătoare (cea mai serioasă, fără īndoială, a fost īntreprinsă de K. Verdery deşi premisele ei teoretice nu totdeauna sīnt acceptabile). Convergenţa specialiştilor e departe de a se fi cristalizat, tocmai datorită suspendării prin īngheţ a problematicii: reluīndu-se citatele ceauşiste ale vremii, multe blazoane s-ar păta, sub ochii noştri, īn culori maronii
Cea mai proastă soluţie, īn acest furnicar, a fost aleasă tocmai de editorii Interviurilor lui Edgar Papu: tipărirea unei cărţi encomiastice, auto-omagiale, lipsite de umbra vreunui reproş, unde se tentează re-virginarea postumă şi se clamează patetic după judecata sine ira et studio a Timpului. O fi! Dar Timpul judecă totuşi pe baza unor fapte precise care aici sīnt camuflate cu grijă. Nu li se spune cititorilor cu ce-a greşit Profesorul, dar li se solicită indulgenţa Mirtul şi tămīia sīnt aşezate la vedere, pe altar. Se reproduc, pios şi sfios, epistole şi bileţele private dintre cele mai banale de nu chiar pe şleau aberante ca judecată valorică semnate vreodată de ideologul ceauşist. Din bibliografia finală sīnt emasculate senin titlurile şi intervenţiile acide: Monica Lovinescu (volumele de Unde scurte), Virgil Ierunca (volumele polemice), Nicolae Manolescu (volumul de cronici literare), Gheorghe Grigurcu (pomenit cu Între critici, unde e laudativ la adresa lui Papu, dar omis cu Critici români de azi, unde īl ia peste picior) etc. Mai rămīnea de adăugat doar stafida pe colivă: īn pagina 2, la loc de cinste, găsim biobibliografia celor doi editori, nu pe a stăpīnului menajeriei.
Vatmanul care a plimbat fără bilet o mulţime de pasageri cu tramvaiul literaturii universale merită uitarea noastră reconfortantă.