Dialoguri

Laszlo Alexandru - Ovidiu Pecican

DIALOGURI DESPRE DANTE

PRIMUL DIALOG

9 februarie 2006

O.P.: Dragă Alex, am decis mai demult să stăm de vorbă despre Dante Alighieri. Ştiu că tu îl predai pe Dante de mult timp la şcoală, dar probabil că discuţia noastră va fi doar tangentă cu ce faci tu cu elevii tăi, pentru bunul motiv că noi ne-am propus o discuţie despre cine a fost Dante, despre actualitatea lui Dante, dacă el mai contează astăzi, în ce fel contează el pentru noi; cu alte cuvinte, despre perenitatea lui Dante. Există autori care trăiesc sau mor. Dacă mor, rămîn într-un strat geologic îndepărtat. Cîţiva istorici excentrici pot să-i redescopere, la un moment dat. Iar dacă sînt vii, e important să vedem în ce fel trăiesc. Probabil că fiecare generaţie acum cred că spun o platitudine are propria ei lectură. Dante a revenit în cultura română, în ultimul secol, în multe şi diverse feluri, prin traduceri complete din Divina Comedie, prin comentarii etc. Dar cred că nimeni n-a încercat ceea ce ne propunem noi: o discuţie absolut lejeră, într-un anume sens, dar şi, în al doilea rînd, o conversaţie care să nu se ferească de complexităţi (dacă ele survin). Însă pînă la urmă un dialog în care Dante să fie ceea ce poate cu adevărat să reprezinte, adică un scriitor care mai are cîte ceva de spus.

L.A.: Cred că ai început direct prin a pune degetul pe una din rănile cele mai evidente, atunci cînd este vorba despre Dante: avem de-a face cu un autor extraordinar de complex, care şi-a construit chiar cu deliberare propria complexitate.

O.P.: Asta e de ajutor sau mai degrabă e o piedică în apropierea de Dante?

L.A.: Poate fi mai curînd o piedică această complexitate. Dar constituie şi o sfidare. E ca un fruct pe care, după ce i-ai dat la o parte coaja, cu mare dificultate, cînd ajungi la miez, îl găseşti cu atît mai dulce şi mai savuros.

O.P.: Te recompensează.

L.A.: Sigur. Şi atunci una din problemele legate de Dante este tocmai complexitatea lui, perspectivele foarte diferite din care el poate fi abordat. S-au scris biblioteci de comentarii şi intervenţii despre autorul italian, dar lucrurile totuşi nu se repetă, sînt aduse mereu alte argumente în discuţie. De ce? Pentru că fiecare îşi construieşte un Dante al său. Iar acest fapt şi complexitatea izvorului însuşi legitimează, pînă la un punct, pluralitatea abordărilor. Noi însă din ce perspectivă ne vom referi la Dante? Te-ai întrebat şi m-ai întrebat în mod legitim. Sîntem datori cu o explicaţie de metodă în faţa celor ce vor avea poate bunăvoinţa să ne citească. Astăzi, întrucît au trecut cîteva sute de ani de cînd Dante Alighieri a trăit şi a creat, iar mentalităţile, civilizaţia umană au cunoscut o dezvoltare şi o modificare substanţială, sînt convins că accesul nemijlocit spre Dante e foarte îngreunat. În mare măsură el este tributar, e sclav al vremurilor. Este şi împăratul vremurilor sale, pentru că reprezintă sinteza Evului Mediu, al cărui cel mai important artist a fost. Este aşadar un împărat-sclav, sau un sclav-împărat. Dar este un medieval, în primul rînd. Şi atunci sensibilitatea noastră postmodernă, de secol XXI, lecturile noastre, orizontul nostru de aşteptare sînt mult diferite faţă de ceea ce exista în Evul Mediu. Ca atare este nevoie de o intermediere. Aici a apărut activitatea foarte numeroşilor specialişti, a aşa-numiţilor dantologi, care au lucrat din greu, unii, pentru a-l intermedia, alţii pentru a-l aprofunda şi a deschide noi căi de cercetare. Ce vom face noi acum? Îl vom intermedia pentru cititorul secolului XXI, pentru cel care n-a auzit decît poate faptul că a existat cîndva un individ cu numele Dante, sau vom aprofunda lucruri care nu s-au mai observat? Eu cred că prima cale ar trebui s-o parcurgem, pentru că Dante trebuie deschis spre publicul larg. Aceasta este datoria intelectualilor de la începutul secolului nostru, de a răspîndi "il ben dellintelletto", binele, lumina intelectului. Noutăţi revoluţionare mai pot fi identificate, probabil, dar ele oferă un serviciu colateral cititorului mediu de azi, în comparaţie cu intermedierea, pur şi simplu, către opera dantescă.

O.P.: Aş spune şi eu că, mai mult ca totdeauna, o pendulare între doi poli se impune. Oare vom fi aduşi în situaţia de a încerca şi aici mă suspectez în primul rînd pe mine, ca medievist o reconstituire, prin plonjarea în acel secol pe care-l ştim mai mult sau mai puţin, aşadar o arheologie a operei şi a omului? Sau ne vom strădui, tocmai dimpotrivă, să estompăm aceste note specifice şi puţin misterioase, pentru a-l descoperi pe acel Dante care mai poate vorbi epocii noastre? Mărturisesc că nu m-am omorît după ecranizarea cu Jean Marais, a lui Orfeu în Infern, în care lucrurile se petreceau prin anii 50 ai secolului trecut. Nu-mi place nici Romeo şi Julieta, versiunea pe motocicletă. Prefer patina epocii, dintr-un gust care poate fi discutabil în ochii altora. Prefer, din aceste pricini de gust personal şi datorită unui anumit tip de educaţie, ca istoric, o circumscriere prin apelul la epocă, la context, nu prin neglijarea acestuia. Dar eu cred că pendularea ar trebui să aibă loc.

L.A.: În acest aspect aş vrea să te confirm. Cred că va trebui să avem o mişcare de du-te vino, în care să mergem spre Evul Mediu pentru a-l înţelege şi, astfel, a-l înţelege mai bine şi pe Dante, ca martorul cel mai de seamă al epocii sale. Totodată să-l aducem înspre noi, să vedem, din ceea ce a trăit, din ceea ce a suferit şi a gîndit, cît mai poate fi de actualitate şi important pentru noi, sau cît anume rezultă perimat.

O.P.: Da. Să vedem dacă există un Dante arhetipal, sau cît e Dante în piele şi oase. Îmi amintesc că în 2002, cu ocazia unui congres în nordul Italiei, am vizitat o mică mănăstire, aşezată pe malul cunoscutului Lago di Garda, cu vederea spre Elveţia, în care pe timpul cruciadei a patra, odinioară, în secolul al XIII-lea, trăia un singur eremit. L-am văzut pe acest eremit, extraordinar de bine conservat. Era primul om din secolul al XIII-lea pe care-l vedeam în piele şi oase. Era chircit, dar altminteri era bine conservat şi foarte concret. Şi această concreteţe m-a izbit, fiindcă una este să vezi un monument construit cu sute de ani în urmă, şi cu totul altceva este să dai peste o siluetă umană cu trăsături recognoscibile. Probabil că vom da peste un asemenea Dante oarecum concret, deşi imaginar, în discuţiile noastre, chiar dacă nu se ştiu prea multe lucruri din biografia lui. Cele care se ştiu permit însă o anumită reconstituire, nu-i aşa?

L.A.: Scuză-mă, n-am reţinut dacă e vorba de o figură de stil. Acel eremit de care vorbeşti e un om viu care a îmbrăcat hainele medievale, pentru uzul turiştilor, sau e un schelet păstrat de atunci?

O.P.: E o figură de stil bazată pe o experienţă trăită în realitate. Acest om sfînt a fost viu, şi acum stă într-o raclă acolo şi este venerat. De altfel, am văzut asemenea racle cu oameni veneraţi în mai multe locuri. În minunata biserică de la Milano, care mi-a plăcut cel mai mult, faimoasa SantAmbrogio, l-am văzut chiar pe patronul bisericii şi liturghiei milaneze în asemenea ipostază. Am avut apoi această şansă (şi aş recomanda celor care pot face astfel de experienţe să nu ezite, sau să le facă în felul lor), de a vedea la Padova degetul Sfîntului Anton. Am văzut lucruri care fac obiectul unei pietăţi populare şi faţă de care, atunci cînd vorbeşti în abstract, pînă cînd nu le vezi, nu ai şocul pe care poate să-l dea concreteţea aureolată de mit.

L.A.: Dar trebuie să fim prudenţi, pentru că Boccaccio, încă din Evul Mediu, a dedicat pagini savuroase de batjocorire a moaştelor: un personaj al Decameronului se laudă că a văzut cu ochii lui degetul Spiritului Sfînt, Verbul Sacru întrupat, una din unghiile heruvimilor, cîteva raze din steaua care le-a apărut celor trei Magi de la Răsărit, un borcan cu sudoarea Sfîntului Mihail pe cînd s-a luptat cu diavolul, o aşchie a Sfintei Cruci, o cutiuţă cu sunetele sacre ale clopotelor templului lui Solomon, pana arhanghelului Gabriel etc. etc.

O.P.: Am cunoscut şi eu odinioară un ins care se jura că l-a întâlnit pe Mircea Eliade, în anii 80, la Bucureşti! Însă nu vorbeam din perspectiva omului care cade în extaz mistic în faţa acestor probe, ci a unui istoric interesat de păstrarea unei mărturii dintr-un secol trecut, nu în mic, ca parte a unui întreg pe care îl evocă, ci în integralitatea sa. I-aş spune, de altfel, acestui şoc al iubitorului de trecut efectul Atrid, pentru a evoca încîntarea de neegalat a celui care a descoperit necropola plină de aur a Atrizilor. Desigur însă că i s-ar putea spune la fel de bine şi efectul Troia, cu gîndul la Schlimann, ori efectul Tuthankamon".

L.A.: E adevărat că Evul Mediu a avut acest cult al relicvelor, dar e la fel de adevărat că spre finalul său, prin geniul lui Boccaccio, a avut şi puterea de a-şi bate joc de ele.

O.P.: Şi totuşi, dacă vei merge acolo, vei vedea şi tu, dragă Alex, că după această distanţă pe care lumea a luat-o prin Boccaccio (în primul rînd), dar şi prin stînga secolului al XX-lea, faţă de ceea ce propunea Biserica în domeniu, există încă o lume care cultivă aceste experienţe, care scoate la lumină moaştele o dată pe an

L.A.: Aşa este. Chiar şi la noi sînt venerate încă moaştele Sfintei Paraschiva, de exemplu.

O.P.: Însă, repet, era o metaforă întemeiată pe o experienţă foarte concretă şi personală. Nu mai văzusem pînă atunci un om în piele şi oase, pe care să-l dateze cineva cu precizie în secolul al XIII-lea. Nu mă îndoiesc că era chiar aşa, printr-o serie de detalii greu de falsificat. Vorbind însă despre Dante, după această paranteză poate salutară, poate parazitară, vor decide alţii, în orice caz nepremeditată voiam să mă refer la ceea ce spuneai în legătură cu ţinta pedagogică a demersului nostru. Cred că ea este în primul rînd una a autopedagogiei, ca să mărturisesc cu onestitate. Simţeam nevoia de a avea o discuţie în această direcţie, fără a mă erija în nici un fel într-un expert în Dante. Tu l-ai studiat, l-ai repetat cu discipolii, ai petrecut mult timp în compania lui. Eu, dimpotrivă, am o lectură relativ superficială, dar plină de interes real, din Dante. Şi atunci ţelul meu este să discut cu un om avizat, despre acest autor care mă intrigă prin propunerile lui, prin obscurităţile, prin hăţişurile unei opere pe care tocmai ai desemnat-o fără pretenţia că enunţi ceva original ca fiind de mare complexitate. Dacă reuşim asta, dacă izbutim ca la sfîrşitul discuţiilor noastre să rezonăm mai bine cu Dante (poate nici măcar să-l înţelegem), mi se va părea extraordinar.

L.A.: Există acea vorbă: "Docendo discimus". Învăţîndu-i pe alţii, învăţăm noi înşine. Orice specialist în Dante, orice frecventator al său, chiar şi după zeci de ani, ajuns la finalul vieţii, va avea în continuare de învăţat. Nimeni nu va putea spune că a epuizat acest domeniu.

O.P.: Diferenţa dintre noi rămîne totuşi aceea că tu citeşti cu mare pasiune şi exegeză despre Dante. Eu nu sînt introdus în ea. Va fi interesant să-mi împărtăşeşti şi mie, pe parcursul discuţiilor noastre, ce zice unul, ce zice altul, dincolo de orice bîrfă.

L.A.: Citesc această exegeză mai mult din curiozitatea de a vedea în ce măsură anumite intuiţii sau supoziţii ale mele sînt sau nu susţinute de ipotezele altora. Există un cadru general în care poate fi inclus Dante, tipul său de gîndire şi opera sa. În interiorul acelei rame pot fi atinse anumite segmente, dinspre diverse direcţii. Poţi să-ţi dai seama de măsura în care unul sau altul sînt specialişti în domeniu, în funcţie de gradul în care ei intră sau nu în tabloul cu pricina. Dar nu despre exegeza dantescă ar fi interesant să discutăm, în primul rînd. Ţi-aş propune ceva, întrucît subiectul nostru este extrem de vast şi avem foarte multe de spus, căci noi ne adresăm cuiva care n-a auzit poate decît o singură dată acest nume: Dante Alighieri, nu ştie despre el decît, poate, că a fost italian, şi căruia împreună ar trebui să-i comunicăm anumite lucruri. Ar trebui să pornim foarte de jos, pentru a urca împreună şi, mulţumindu-i pe cei care intră pentru prima dată în contact cu Dante, să nu-i lăsăm dezamăgiţi nici pe cei care ştiau deja cîte ceva despre el. Pentru acest demers va fi nevoie de o structurare, pe diverse aspecte, a subiectului nostru.

O.P.: Sigur că da. Însă îţi propun să nu intrăm încă în pădurea obscură, ci să mai stăruim puţin într-o periegheză pe la poalele ei. Adică să discutăm astăzi, dacă vrei, în legătură cu demersul nostru, despre diversele sale aspecte şi despre contextul în care se configurează. Îţi mărturisesc un sentiment personal, care poate este prea subiectiv pentru a avea altă valoare decît aceea a unei confesiuni. Sentimentul meu este că, în România, atunci cînd s-a discutat în lumea culturii despre Dante, acest lucru s-a făcut cu o anumită morgă şi pentru a epata o lume mai puţin cultivată, mai puţin cizelată.

L.A.: Unii da, alţii nu. Adevăraţii specialişti chiar s-au pus pe treabă. Dar sînt puţin cunoscuţi.

O.P.: E excelent. Probabil însă că s-a întîmplat ca de obicei: au scris pentru vreo zece colegi care îi urmăreau, în publicaţii de specialitate. Mă gîndeam însă la marile propuneri care există. În afară de o monografie semnată de Alexandru Balaci, ceea ce s-a făcut pentru marele public în domeniul dantologiei la noi a fost acest şir de traduceri absolut binevenite, unele chiar cu mari merite (mă refer la cele care au fost duse la bun sfîrşit). Nu ar fi bine oare să vorbim despre ceea ce avem din Dante în literatura română?

L.A.: Dante a fost ţinta atenţiei, la noi, încă din secolul al XIX-lea. Perioada paşoptistă a cunoscut un reviriment în această direcţie.

O.P.: Datorită Romantismului la care aderau ei? Ştim că romanticii iubesc Evul Mediu.

L.A.: Da. Hai să extindem atunci şi mai mult abordarea noastră. Situaţia lui Dante în Italia a fost următoarea. El s-a stins în exil, în condiţii dificile şi nedreptăţit de compatrioţii săi florentini. A murit la Ravenna unde e şi azi îngropat. Au urmat cîteva secole, pînă spre Romantism, de neglijenţă extinsă, dacă omitem marile excepţii printre care s-a numărat Boccaccio. El a fost primul biograf celebru al lui Dante şi totodată a făcut diverse servicii operei danteşti. Este şi cel care a lansat o nouă disciplină, Lectura Dantis. Au mai fost doi fii ai scriitorului, Pietro di Dante şi Jacopo di Dante, care s-au aplecat asupra manuscriselor părintelui lor, comentîndu-le. Se poate aminti şi un Ottimo Commento, anonim, aparţinînd probabil epocii contemporane poetului. Însă perioada istorică succesivă s-a focalizat nu pe figura lui Dante, ci a lui Petrarca. El a fost cel care, prin volutele sale stilistice, prin atenţia îndreptată asupra formei artistice, asupra expresiei, s-a impus în avanscenă. Lirica şi formalismul petrarchesc, curentul petrarchizant au dominat literatura italiană pînă spre secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. Dante a rămas într-un con de umbră. Ei bine, o dată cu Romantismul, Dante a revenit pe uşa din faţă, iar Petrarca a fost cel care a căzut într-o anumită desuetudine. În secolul al XIX-lea sigur că a prevalat imaginea unui Dante romantic, au fost redescoperite personajele sale care se potriveau unei asemenea abordări: Francesca da Rimini, sfîşiată între iubirea legitimă pentru soţ şi cea pătimaşă pentru cumnat, sau Farinata degli Uberti, eroul proeminent al istoriei florentine etc. Autorii romantici rezonau în faţa unor personaje romantice. Iată un subiect interesant de înfruntat: să decelăm morfologic diversele categorii de personaje din Divina Commedia. Le avem pe cele tipic medievale, apoi altele care prefigurează îndrăznelile Renaşterii (cum e Ulise din cîntul XXVI al Infernului), sau altele cu trăsături romantice etc. Trebuie subliniată performanţa artistică extraordinară a lui Dante de a prevedea anumite trăsături ale spiritului şi ale sensibilităţii umane, care urmau să se manifeste abia după cîteva sute de ani. Aşadar "romanticul" Dante a fost redescoperit şi reafirmat o dată cu secolul al XIX-lea, o dată cu Romantismul şi cu Ugo Foscolo sau Francesco De Sanctis. Adevărata exegeză dantescă se întinde însă mai ales de-a lungul secolului al XX-lea în Italia (Francesco Torraca, Luigi Pietrobono, Isidoro Del Lungo, Carlo Grabher, Attilio Momigliano, Natalino Sapegno, Siro A. Chimenz, Umberto Bosco, Carlo Salinari, Tommaso Di Salvo etc.). Atunci se creează o şcoală de specialişti în filologie dantescă, aşezată, de pildă la Florenţa, sub conducerea lui Michele Barbi, care a publicat o serie întreagă de cărţi în domeniu.

O.P.: În ce perioadă se întîmpla asta?

L.A.: În primele decenii ale secolului al XX-lea. Sau să nu uităm contribuţia lui Niccolo Tommaseo, care a insistat în mod impresionant pe influenţele latine din textul dantesc şi a lucrat vreo patruzeci de ani la comentariul său închinat Divinei Comedii, încă din secolul al XIX-lea, deci chiar înaintea lui Michele Barbi. Venind spre noi, cultura română a secolului al XIX-lea era mai degrabă intuitivă în abordarea lui Dante şi insista doar pe anumite pasaje extrase din context, care erau extrapolate. Încă lipsea pe atunci o cunoaştere aprofundată, temeinică şi globală a lui Dante.

O.P.: Era probabil o frivolitate care mergea mînă în mînă cu călătoriile, cu reveria romantică, cu episoadele în care regăsim paşoptişti români în Occident, de la Palermo unde zăcea bietul Bălcescu pînă la Paris, unde, să nu uităm, Jules Michelet şi Edgar Quinet, mentorii paşoptismului nostru, se hrăneau copios din învăţăturile marelui napoletan Giambattista Vico, cuprinse în sinteza lui filosofică, Scienza nuova.

L.A.: Fără îndoială că transplantarea lui Dante pe tărîmuri româneşti în secolul al XIX-lea reflecta o admiraţie şi o sintonie a anumitor călători faţă de spaţiul occidental pe care-l parcurseseră uneori chiar cu piciorul.

O.P.: Dar, după părerea ta, putem vorbi despre Dante ca despre cel mai mare poet al Italiei, tot aşa cum românii se grăbesc să recunoască, dincolo de orice examen critic, în Eminescu, poetul care îi exprimă cel mai bine?

L.A.: Da, asta este indiscutabil

O.P.: Pentru că el are totuşi concurenţi redutabili. L-ai pomenit pe Petrarca dar cîţi mai sînt venind pînă la DAnnunzio

L.A.: Eh, DAnnunzio

O.P.: Sau Leopardi.

L.A.: Dacă Eminescu e contestat azi şi are o concurenţă destul de acerbă cu diverşi poeţi care i-au succedat, în privinţa lui Dante cred şi nu numai eu că lucrurile stau foarte clar.

O.P.: Probabil că dacă Budai-Deleanu n-ar fi fost un autor de epopee eroi-comică postumă, aşadar dacă şi-ar fi publicat Ţiganiada în timpul vieţii şi ea ar fi cunoscut o circulaţie pan-românească în epocă, am fi putut avea o chiar şi îndepărtată echivalenţă cu ceea ce făcea Dante, cu secole înaintea lui, în spaţiul italian. Aşa însă l-am pomenit pe Eminescu.

L.A.: Nu-ţi ascund că, în optica mea, Ţiganiada lui Ion Budai-Deleanu, ca performanţă poetică românească, stă foarte aproape de ceea ce a făcut Eminescu. Dacă ar fi scuturată (dar nu se mai poate) de anumite arhaisme şi stîngăcii inerente acelor vremuri, i-am savura mai uşor forţa de impact. Este o operă poetică uluitoare pentru momentul şi mentalitatea în care a fost creată.

O.P.: Pentru mine Budai-Deleanu e poetul de suflet, care rămîne şi din pricini de solidaritate regionalistă un artist important

L.A.: Dar indiferent în ce regiune ar fi scris, el este un poet de primă mărime al culturii române!

O.P.: Nu foarte de mult am cumpărat la Timişoara o carte de G.I. Tohăneanu, Neajungerea limbii române, în care acesta se apleacă asupra unor expresii din Budai-Deleanu, astăzi desuete, exotice sau arhaizante, cărora le descoperă nu doar sensul primar, care nouă ne scapă la o lectură superficială, sau insuficient pregătită, dar inclusiv savoarea.

L.A.: Iată că poţi să faci o lectură lingvistică a lui Budai-Deleanu, dar poţi să urmezi şi direcţia în care s-a deplasat Nicolae Manolescu, în primul volum din Istoria critică a literaturii române, descoperind un Budai-Deleanu aproape borgesian, prin jocurile sale literar-filologice, prin intertextualitatea sa mascată, sau notele de subsol care prefigurează noi stiluri literare. Sau poţi pune accentul pe comicul debordant al lui Budai-Deleanu, atît de actual şi în zilele noastre.

O.P.: Ai găsit pasaje comice în Dante?

L.A.: Da. Ele există, dar sînt puţine. E şi aceasta o direcţie interesantă a discuţiei. O prefigurez foarte pe scurt. În ce priveşte Divina Comedie pentru că la ea ne gîndim acum , este prin excelenţă o replică la complexitatea Bibliei. Putem spune fără exagerare că Dante a vrut să facă o nouă Biblie, de data asta literară

O.P.: O Biblie-ecou. Aşadar, implicit, şi una parodică, pînă la un punct. Iertat să fiu, dar Virgiliu care vine dintr-un alt univers, antic, nu poate poposi în teritoriile sacre ale transcendenţei biblice decît printr-un transplant fie şi involuntar parodic

L.A.: Acolo nu ştiu dacă era chiar parodie. Dar cu siguranţă Dante şi-a propus să ofere o replică la Biblie, prin complexitatea mesajului şi această sfidare, pariul de a îmbrăţişa tot ce s-a spus, tot ce se ştie, tot ce se cunoaşte. Toate domeniile activităţii şi cunoaşterii umane. Exact ce făcea şi Biblia. Inclusiv ca formă de expresie: Biblia are prea puţine fragmente comice, de bună dispoziţie; este sobră, impresionantă, percutantă. Are, ce-i drept, pasaje de lirism sau erotice, cum sînt Psalmii sau Cîntarea cîntărilor, dar comic în sensul originar al cuvîntului prea rar întîlnim acolo, fiindcă Biblia vrea să ofere învăţături, înţelepciune în stare pură, căi şi moduri de comportament pentru omenire. Aceasta este şi ambiţia lui Dante. Autorul chiar spune despre Divina Comedie că avem de-a face cu cartea unui florentin prin naştere, dar nu prin moravuri, iar în corespondenţa sa mărturiseşte că propune un instrument de învăţătură pentru contemporanii săi şi pentru urmaşi. Prin urmare demersul pedagogic, finalitatea practică, rolul acesta oarecum Deus ex machina, care vine şi limpezeşte anumite probleme o dată pentru totdeauna, l-ar fi pus în dificultate, dacă l-ar fi împins şi spre adoptarea tonului comic, şugubăţ. Care există pe alocuri, dar numai în detalii.

O.P.: E mai mult surîs, decît comedie.

L.A.: Există chiar satiră. Dar comicul se subsumează scopului general de a transmite, prin biciul satirei, concluzia morală. Ca atare comicul dantesc reprezintă o problemă periferică. Şi deoarece personalitatea lui era prea puţin comică, dar şi pentru că specificul capodoperei sale se preta prea puţin la o înfăţişare comică de exprimare.

O.P.: Da. Am rămas la paşoptişti. Vorbeam despre receptarea lui Dante în cultura română, ca un preambul la discuţia despre opera dantescă propriu-zisă.

L.A.: Aşa este. Noi, în cultura română, n-aveam cum să le-o luăm înainte italienilor înşişi, n-am fost protocronişti, oricît ar fi vrut unii şi alţii să devenim asta. Am venit după ei. Ce este interesant e că noi n-am avut o şcoală filologică de studii danteşti, iar descoperirea lui Dante a reprezentat în cultura română o însumare de pariuri individuale: anumite personalităţi de excepţie care au lucrat pe cont propriu, l-au inventat, l-au promovat cu frenezie şi şi-au dedicat zeci de ani ai biografiei profesionale acestui scop. Şi în cultura noastră, va să zică, secolul al XX-lea este definitoriu pentru prezenţa lui Dante. În direcţia respectivă un impuls esenţial l-a dat profesorul Ramiro Ortiz, care a înfiinţat prima catedră de limba şi literatura italiană din România, la Universitatea din Bucureşti, şi care a atras în jurul său şi a format cîţiva italienişti, printre care G. Călinescu, un mare admirator al poetului florentin (conform legendei, recita din memorie zeci şi zeci de versuri danteşti în momentele de nostalgie), sau Alexandru Marcu, un alt dantolog şi italienist de excepţie etc. Primul mare traducător şi cel mai bun al lui Dante în limba română a fost George Coşbuc, importantul nostru poet.

O.P.: Pe mine m-a şocat să aflu asta. Am aflat-o relativ devreme. Tata cumpărase o ediţie din Clasicii Literaturii Universale, ornată extraordinar cu gravurile lui Gustave Doré. Am rămas uluit să văd că G. Coşbuc, poetul idilelor şi al satului românesc transilvănean, luminat feeric de reverie, a fost atras şi a fost apoi capabil să traducă această operă uriaşă. Ulterior mi-a fost dat să aflu că nicidecum nu era Coşbuc un biet ruralist îmbîcsit, fără acces la cultura universală.

L.A.: Nu trebuie să uităm că George Coşbuc a avut o solidă formaţie clasicistă. El ştia bine latina şi greaca.

O.P.: A tradus pînă la urmă şi Sakuntala, fără a şti sanscrita ca Mircea Eliade.

L.A.: Da, prin intermediar. Dar a tradus Eneida lui Virgiliu şi Odiseea lui Homer. Am mai rezumat undeva acest lucru, felul în care s-a produs întîlnirea lui Coşbuc cu Dante. Tatăl său, preot greco-catolic din zona Bistriţei, voia să-şi îmbogăţească repertoriul predicilor duminicale şi avea în casă o ediţie în limba germană a Infernului dantesc. Şi-a rugat fiul să arunce o privire şi să-i rezume cîteva scene infernale, pentru ca preotul să le poată folosi, la biserică, spre a-şi impresiona cu mai mult folos credincioşii. George Coşbuc a început să citească din Infernul lui Dante, a rămas fascinat şi a pornit să-l traducă, iniţial după varianta germană. A studiat ani în şir limba italiană, tocmai pentru a avea acces direct la textul lui Dante. A comandat cîteva ediţii italiene ale Divinei Comedii şi se poate spune că poezia dantescă i-a slujit de îndreptar pentru învăţarea acestei limbi, ceea ce este o performanţa nu mică. După care a plecat în Italia, cu banii săi economisiţi, a frecventat cîteva muzee la Florenţa, cred că a fost şi la Ravenna, s-a impregnat de personalitatea lui Dante, a revenit în ţară cu o sumă de ediţii şi comentarii care se găseau pe atunci în Italia. Timp de vreo douăzeci de ani a tradus, respectînd cu mare străşnicie exigenţele originalului, capodopera dantescă. Era în aşa măsură fascinat de autorul florentin încît, în însemnările sale personale, îşi începea meditaţiile în limba română şi, pe la jumătatea frazei, aluneca pe neobservate spre italiană, sau adopta grafia italiană, cu z în loc de ţ etc.

O.P.: Asta pare o reminiscenţă de la mijlocul secolului al XIX-lea, cînd boierul moldovean Constantin poate Costică? Negruţ devenea Negruzzi. Era moda italienizantă, pe care o întîlnim şi la Ion Heliade-Rădulescu: Suzană, eşti bellă / ba chiar florelinte / şi a tale belleţă / mă scoate din minte.

L.A.: La Coşbuc era vorba de o captivitate în care aluneca treptat, atunci cînd se lăsa fascinat de acest univers italienizant prin excelenţă.

O.P.: Dar cum ţi-o explici? Pentru că Dante e un neguros, în timp ce Coşbuc e absolut bucolic. La el cerul pare mereu senin, sau tocmai s-a răzbunat pe sat. Are o altă sensibilitate. Să fie tocmai coincidentia oppositorum, o atracţie a tenebrosului?

L.A.: A existat în cursul studenţiei mele o mică dezbatere, la un seminar, pe acest subiect. Unul din profesorii noştri ne-a atras atenţia să nu ne lăsăm furaţi de bucolismul şi ţărănismul lui Coşbuc, fiindcă dacă luăm metrul poetic şi-l aşezăm peste versurile coşbuciene, vom observa că ele denotă un meşteşug foarte migălos şi scrupulos, al unui artist al cuvîntului. Cel care-l va considera un autor de factură exclusiv ţărănească se va înşela. George Coşbuc este un mare intelectual

O.P.: un clasicizant

L.A.: un rafinat meşteşugar în aria poetică, înainte de orice altceva. Latura sa cîmpenească şi luminos-festivistă pare a fi mai degrabă o mască. În orice caz, el este un clasicist, un bun cunoscător de latină şi greacă. Este cel care avea curajul să exclame, în intimitatea manuscriselor sale, că după ce i-a frecventat timp de ani de zile pe Homer şi Virgiliu, cînd l-a descoperit pe Dante, acesta i se pare mult mai complex decît ceilalţi doi. Că s-a considerat mult mai răsplătit spiritualiceşte, traducîndu-l zeci de ani pe Dante, decît în contactul cu ceilalţi doi clasici, pe care de asemeni îi cunoştea în detaliu.

O.P.: S-ar putea ca George Coşbuc să fie de altfel beneficiarul celor mai frumoase ediţii danteşti, din cîte posedăm pînă azi în cultura română. Poate şi al tirajelor celor mai mari. Există cel puţin două ediţii superbe din traducerea lui Coşbuc, prima fiind aceea interbelică, împodobită cu gravuri, îngrijită, însoţită de aparatul critic şi studiul introductiv ale lui Ramiro Ortiz.

L.A.: Înainte de a ajunge la ediţii, mai trebuie spus de asemenea că după ce Coşbuc a făcut acest pelerinaj în Italia la originile lui Dante, s-a întors, a lucrat ani în şir pe traducere. Încet, încet, atenţia i-a fost distrasă către alte domenii. El ar fi vrut ca, prin intermediul transpunerii pe care o realiza, să alunece către un comentariu foarte migălos şi scrupulos al capodoperei danteşti.

O.P.: De unde atracţia aceasta către erudiţie, care pentru multă lume pare un simplu joc cărturăresc, un rebus din ce în ce mai complicat, un drum fals?

L.A.: Aşa este. Borges e mic copil în comparaţie cu Dante. Argentinianul are chiar un şir de conferinţe dedicate marelui florentin, destul de naive de altminteri şi pe alocuri contestabile. Dar, dacă îmi permiţi o ironie, Dante este un borgesian mult mai mare decît însuşi Borges

O.P.: Un borgesian avant la lettre!

L.A.: Da. Poetul medieval este cel care s-a pierdut primul în această grădină a potecilor care se bifurcă. Intrînd pe spaţiul dantesc, cu cît înaintezi, cu atît eşti mai răsplătit, dacă dai dovadă de o anume tenacitate şi voinţă. Cu cît curiozitatea ta este mai mare, cu atît dorinţa de a avansa este mai mare şi spaţiul te prinde ca o capcană, nu te mai slăbeşte. Cei care s-au năpustit pe acest domeniu au rămas captivaţi şi fascinaţi acolo pînă la moarte. Timp de zeci de ani. Asta i s-a întîmplat şi lui George Coşbuc. Adică a început să traducă, a terminat aproape integral, dar de-acolo a alunecat spre o altă sfidare: să elaboreze propria interpretare a Divinei Comedii. Era concentrat mai ales pe datarea calendaristică precisă a călătoriei lui Dante în lumea de apoi. A dedicat cîteva sute de pagini acestei teme. Din păcate, după cum a remarcat şi G. Călinescu, acolo George Coşbuc a rătăcit calea. Potecile i s-au bifurcat pînă la pierzanie. Sînt două volume, de cîteva sute de pagini în format mare, publicate la jumătatea anilor 60, cu analizele coşbuciene. Moartea l-a surprins trudind pe acest comentariu care l-a dus în cele mai pierdute şi inutile hăţişuri.

O.P.: Aici eu nu aş fi aşa de aspru. Şi pînă la urmă rostul discuţiei noastre e şi acela de a fi în dezacord cîteodată.

L.A.: Vai de mine. Desigur.

O.P.: Poate nu atît cu tine, cît cu divinul critic George Călinescu.

L.A.: Din păcate aici are dreptate G. Călinescu.

O.P.: Poate da, poate nu. Într-un anume sens, eventual riscînd, aş asimila această strădanie aparent paranormală de a data exact descinderea în Infern a lui Dante cu o întreprindere de tip cabalistic. Cred că nu altceva făceau cabaliştii care luau cuvîntul, îl tratau numerologic, încercau să vadă din cîte litere e compus, ce valoare are fiecare literă, căutau tot felul de corespondenţe sacre. Un drum care astăzi celor care vin din afara culturii în care ei s-au ilustrat le poate părea cel puţin extravagant. Sau dacă priveşti Arborele Sephiroţilor ori multe alte demersuri întemeiate pe asemenea diagrame mistice; dar nu numai. Oare o altă lectură a acestei strădanii enorme a lui Coşbuc (nu ştiam că au rămas chiar două volume) nu poate fi făcută?

L.A.: Şi încă nu sînt publicate integral caietele lui

O.P.: Fantastic! Mă faci foarte curios!

L.A.: Le-am parcurs şi, din păcate, pot să spun că a avut dreptate G. Călinescu. Poetul se pierde în nişte detalii care nu au nici o importanţă pentru cititorii moderni care sîntem. El intră de pildă într-o polemică inutilă, pe zeci de pagini, împotriva mai tuturor dantologilor. Trebuie amintit că s-au făcut aceste demersuri de identificare precisă, calendaristică, a zilelor şi orelor călătoriei danteşti în lumea de apoi.

O.P.: Le cunoaştem oare?

L.A.: Da. Din diverse sugestii de natură astronomică, se presupune că Dante şi-ar fi început călătoria în Vinerea Mare a anului 1300, o cifră rotundă care de-asemeni trimite spre simbolistica perfecţiunii. Ei bine, Coşbuc intră în polemică împotriva tuturor, susţinînd că momentul pornirii trebuie de fapt devansat cu 2 ani, adică totul s-ar fi desfăşurat în 1298, deoarece scrierile astrologice medievale au fost greşit interpretate de toată lumea etc. De aici se pleacă pe direcţii de mai mică relevanţă pentru înţelegerea globală şi chiar punctuală a Divinei Comedii.

O.P.: Pînă nu mergi mai departe, aş vrea să remarc iarăşi cu ochiul medievistului că un asemenea demers pare specific computaţioniştilor medievali. A fost o întreagă discuţie, începînd cu finalul Antichităţii, pe marginea cronicii lui Eusebiu, Ieronim şi a altora: cînd a început istoria? De cînd datează începutul lumii? După cum ştim, s-a stabilit, la un moment dat, o anumită dată, dar au existat numeroase discuţii şi vedem că ele azi continuă într-o formă modernă şi dependentă direct de progresele fantastice pe care ştiinţa despre timp, cronologia, fizica etc. le-au înregistrat. Şi astăzi mai asistăm la reforme ale calendarului, la modificări. Eram deja la vîrsta tinereţii cînd a început să aplice şi România reglementarea trecerii de la orarul de iarnă la orarul de vară. Nimic schimbat astronomic, dar din raţiuni economice şi practice se devansa cu o oră întregul program al zilei, sau se revenea la orarul ştiut. Nu mai vorbesc de reforma calendarului, de faptul că în lume azi şi chiar în România anul nou începe la date diverse, în funcţie de cultul religios căruia îi aparţii sau de reperele pe care ţi le-ai luat. Într-un fel începe pentru islamicii din Dobrogea, în alt fel pentru ucrainenii din Maramureş, iar pentru noi, ceilalţi ortodocşi alineaţi la calendarul catolic model, lucrurile încep altfel. Tata se născuse într-o altă dată decît cea în care îi sărbătoream ziua, fie iertat, pentru că între timp s-a produs reforma calendarului. Şi aşa a ajuns să fie sărbătorit de familie la 1 ianuarie al fiecărui an. Asemenea lucruri fac parte şi din viaţa noastră. Poate că nu e chiar atît de absurd acest interes. Dacă el şi acum mă gîndesc la Coşbuc a găsit cu cale să petreacă ultimii ani ai vieţii (iar aceştia erau, să ne amintim, anii de după moartea fiului său, care l-a marcat profund) pentru a vedea exact cînd a coborît Dante în Infern, o astfel de preocupare, poate nu obsesivă, dar în orice caz recurentă, persistentă, a lui Coşbuc, trebuie înregistrată ca atare şi cîntărită cu seriozitate. Poate că e vorba de o questă, o aventură interioară a poetului, care cumva se simţea chemat să ia legătura altminteri decît Hasdeu cu fiica lui, pe baza spiritismului, cu lumea de dincolo.

L.A.: Da, e o ipoteză foarte interesantă. Nu m-am gîndit la ea.

O.P.: N-aş vrea să supralicitez

L.A.: E o ipoteză fascinantă! Problema este însă din principiu aceea, în orice comentariu literar, în orice exegeză: ce contează mai mult, opera artistică spre care ne înclinăm, sau propriile noastre probleme pe care vrem să le răsplătim, luînd acel text ca pretext?

O.P.: Oare nu fiecare dăm un răspuns propriu la această întrebare?

L.A.: Răspunsul meu este că totuşi textul e mai important, decît să-mi dorlotez propriile frămîntări sufleteşti, luîndu-mi în sprijin o operă literară. Sau pot s-o fac, dar atunci nu mă mai ocup de exegeză, ci de altceva. Să revenim însă la traducătorul român al Divinei Comedii. Putem pigmenta dialogul nostru, pentru a ilustra un stil bizar, bilingv, de expresie, citînd un fragment din autoaprecierile lui Coşbuc legate de propriul său comentariu dantesc: In questi studi parla un pazzo. Deci cel ce s-apropie de ele să ştie şi să lase orice speranţă că se va găsi pe acelaşi teren pe care l-au învăţat şi l-au condus comentatorii. Terenul meu e daltro mondo. Un pazzo care a supus criticii tot ce s-a scris despre opera lui Dante şi n-a avut alt criteriu de judecată decît bunul-simţ. Pentru că e sigur că nici Dante n-a avut altul". Sînt uşor de relevat pasiunea şi chiar "posedarea" care îl zgîlţîiau pe autor.

O.P.: Cred că el a avut decenţa să nu-şi publice însemnările.

L.A.: Nu şi le-a publicat pentru că era într-un continuu work in progress. Cum nu şi-a tipărit nici traducerea, care era de asemeni într-un work in progress.

O.P.: Nimic n-a tipărit în timpul vieţii din ea?

L.A.: A publicat în presa literară a vremii mai ales cînturile XXXIII şi XXXIV din Infern, cele mai izbutite, precum şi alte cîteva. Marea majoritate a muncii sale a rămas în atelierul de creaţie şi a fost dezgropată de acolo, postum, de profesorul Ramiro Ortiz. Însă eu altceva aş vrea să subliniez acum. Ni se întîmplă uneori în viaţă să fim obsedaţi de un anumit ţel, care ni se pare fundamental. Bunăoară în biografia noastră, sau în activitatea noastră profesională. Mi se pare esenţial să termin această carte pe care o scriu acum. Am un termen de două săptămîni. Nu mănînc, nu dorm, fac toate sacrificiile, scriu nebuneşte pentru că am o limită restrictivă. Îmi închei cartea, o public şi poate peste zece ani, cînd o recitesc, ea nu-mi mai spune nimic, dar îmi amintesc cu jenă că în zilele respective, de pildă, nu apucasem să mă spăl. Sau nu apucasem să mă bărbieresc. Acel sentiment de jenă faţă de mine însumi mi-a rămas în minte şi mă torturează. În schimb conţinutul cărţii, care pentru mine era pe-atunci absolut vital, acum s-a disipat. Am dat un exemplu cu totul fantezist şi construit ad-hoc, din nimic, pentru a sublinia faptul că, iată, putem avea mari preocupări existenţiale, care cu timpul să se şteargă, iar ceea ce era atunci colateral pentru noi, o dată cu trecerea vremii să capete dimpotrivă noi dimensiuni, noi ponderi.

O.P.: Poate că într-adevăr persistenţa amintirilor de natură fiziologică sau materială este mai subliniată. Posibil.

L.A.: Aici Marcel Proust ar fi un mare specialist, pe care l-am putea lua în ajutor: imaginile dragi despre Combray şi mătuşa Léonie riscă să se estompeze, pe cînd gustul unei prăjituri banale, madlena, s-a prelungit peste ani, stîrnind neaşteptaţi fiori. Să revenim însă la Coşbuc, căruia pare să i se fi întîmplat acelaşi lucru: a pariat enorm pe comentariul dantesc, şi cînd colo azi, după moartea sa, ponderea lucrurilor s-a răsturnat şi îl admirăm mai ales pentru uluitoarea sa performanţă de traducere a Divinei Comedii. Trebuie spus de asemenea că în limba română dispunem de cinci traduceri complete ale capodoperei danteşti. Ceea ce este deja o performanţă demnă de invidiat, pe plan mondial.

O.P.: Şi încă vreo cîteva fragmentare.

L.A.: Da. Alte cîteva neterminate.

O.P.: Cum îţi explici această pasiune? E mai mult un fel de turnir, un concurs de natură medievală?

L.A.: E o sfidare. Şi este de asemeni pariul unora de a-şi lega numele de al lui Dante, pentru a ieşi dintr-o stare mai puţin glorioasă. Dar este o sfidare nobilă, care trebuie aplaudată şi admirată.

O.P.: Biblioteca lui Coşbuc s-a păstrat şi, o dată cu ea, mostre importante din această bibliografie dantescă.

L.A.: După Coşbuc, următoarea versiune în limba română, cronologic vorbind, i se datorează lui Alexandru Marcu, italienistul important al perioadei interbelice, profesor la Bucureşti, cu diverse funcţii de răspundere în zona vieţii politice, publice şi universitare. El a tipărit un articol, De ce am tradus "Divina Comedie" (pe care l-am citit chiar ieri, pentru că mă documentez în vederea unei lucrări mai ample). Scriitorul mărturiseşte că, predînd ani în şir Lectura Dantis, a vrut să pună la punct o traducere cu finalităţi didactice, pentru studenţii săi, astfel încît aceştia să aibă sub ochi, pe de o parte, originalul, iar pe de altă parte varianta românească într-o proză ritmată. Aşa că, la doi-trei ani după apariţia Paradisului tradus de Coşbuc şi comentat de Ramiro Ortiz, vine Alexandru Marcu şi începe să-şi tipărească traducerea în proză. În afară de aceştia doi, există situaţia interesantă a unui tînăr, numit Ion A. Ţundrea, care a studiat la un liceu din Turnu Severin şi încă de-atunci s-a ataşat de cultura peninsulară. Mai ales că la absolvire a făcut o memorabilă excursie în Italia. Exista o tradiţie foarte interesantă: profesorii şi elevii puneau bani deoparte, an de an, de-a lungul studiilor liceale, astfel ca în final să aibă reunită suma pentru a face drumeţia. Acest Ţundrea, provenit dintr-o familie strîmtorată, a fost recompensat, ca şef de promoţie, cu un voiaj de neuitat. Au luat vaporul prin sud, au debarcat în Sicilia, apoi cu trenul au urcat progresiv, au văzut Roma, Vaticanul, Florenţa, locurile danteşti, cele mai importante puncte turistice, Milano, Veneţia, au ieşit prin nord şi s-au întors prin Austria. Au făcut acest înconjur impresionant, care le-a rămas în amintiri pe toată viaţa. După absolvirea liceului, Ion Ţundrea a urmat studii de medicină, n-a avut o pregătire de filolog, a lucrat ca medic. În paralel a purces la traducerea Divinei Comedii, în versuri, cu rimă, cu terţină, cu endecasilab etc. Şi-a terminat munca în 1940 şi a publicat cinci ani mai tîrziu Infernul, cu prefaţa succintă a lui Nicolae Iorga. A fost concentrat pe front ca medic militar. S-a prăpădit în ultimele zile de război, bolnav de T.B.C. Manuscrisele sale au rămas în posesia familiei, care s-a străduit timp de zeci de ani, fără succes, să le publice. Se cunoştea existenţa traducerii, din care un exemplar a fost depus spre consultare la Biblioteca Academiei şi a fost menţionat de studioşi. Abia în 1999, la zece ani după căderea comunismului, a apărut această variantă Ţundrea, într-un tiraj confidenţial, la Editura Medicală (ironie a sorţii!), o editură ce n-are nimic de-a face cu literatura. Cu totul întîmplător am reuşit să-mi procur un exemplar şi să cunosc aventura unei versiuni care vede lumina tiparului la mai bine de jumătate de secol de la realizare.

O.P.: Cum e traducerea lui Ţundrea?

L.A.: E bună. E cinstită, e harnică. Îi aparţine unui neliterat, e uşor sărăcăcioasă. Dar este corectă.

O.P.: Te referi la ingeniozitatea în materie de vocabular?

L.A.: Da. Şi în materie de abilităţi literare. Se vede că îi aparţine unui om care nu are practica rotunjirii cuvîntului. Dar este de extremă onestitate, de bună credinţă, de efort susţinut şi de bună cunoaştere a textului dantesc. Marea capcană aceasta este: nu poţi porni o traducere pînă cînd nu eşti stăpîn pe conţinuturile înseşi, pe care le ai de transmis. Întrucît ele sînt atît de complexe, riscurile de a greşi sînt imense.

O.P.: Prin simplificare

L.A.: Prin răstălmăcire. Prin înţelegerea greşită a ceea ce a vrut să spună autorul. Chiar prin necunoaşterea a ceea ce ai de tradus.

O.P.: Vocabularul dantesc nu e dificil în sine, datorită vechimii sale? Iată că vine un neliterat şi alege să traducă din întreaga literatură italiană o operă majoră, e adevărat, dar scrisă în limba Evului Mediu.

L.A.: Tocmai că trebuie să faci o opţiune de principiu. Dante apare cu Divina Comedie o spunea Erich Auerbach tocmai în momentul creării limbii italiene literare. Era un bilingvism clar, în vremurile sale. Pe de o parte exista il volgare, limba vulgului, a poporului, care era italiana, dar care nu se scria, doar se vorbea. Erau prea puţini oameni alfabetizaţi, intelectuali care să folosească italiana. Exprimarea scrisă oficială se făcea mai ales în latină, limba Evangheliei.

O.P.: Multă vreme a continuat aşa. Inclusiv în Renaştere.

L.A.: Unul din pariurile fundamentale ale lui Dante cu Divina Comedie acesta a fost: să atragă atenţia că există o nouă limbă, care merită să fie încetăţenită şi în uzul cultural. El voia să-i pună în valoare componenta intelectuală, aspectele nobiliare. (Inclusiv din acest motiv Dante este de prea puţine ori comic. El este aristocratic, este aulic şi aşadar nu prea comic.) Dar ce face traducătorul secolului XX? În ce limbă traduce? N-avem o română medievală. Primul document este din 1521. Noi aveam slavona. Vom presăra termeni slavoneşti? Dar cu asta l-am omorît pe cititor!

O.P.: După descoperiri recente, un prim text în limba română e din 1498

L.A.: A existat ceva înainte de Scrisoarea lui Neacşu din 1521?

O.P.: Da.

L.A.: A apărut altceva înainte de Neacşu? Asta este o noutate pentru mine.

O.P.: Da. Claudia Tiţa, soţia poetului sibian Ion Mircea, a publicat în revista Cultura (înainte de dispariţia primei serii, unde era secretară de redacţie) un text în acest sens. M-a interesat foarte mult fiindcă, după cum ştii, lucrez la o istorie a literaturii române medievale, în înţelesul că şi scrisul slavon din acest spaţiu se include tot în literatura română. În fine.

L.A.: Dar oricum informaţia trebuie luată cu prudenţă şi să vedem dacă ipoteza e acceptată de comunitatea ştiinţifică. Cred că e o noutate deocamdată.

O.P.: Da, dar o putem enunţa.

L.A.: Uzul comun, accepţia generalizată merge pe primul document ca fiind Scrisoarea lui Neacşu, la 1521. Or atunci ce face un traducător? În ce română medievală îl traduce pe Dante? Sau: mai are rost să construim noi, în mod artificial, o română medievală?

O.P.: Distanţa dintre româna secolului al XIV-lea şi cea din secolul al XVII-lea, care a ajuns pînă la noi, este mult mai mică decît cea dintre româna secolului al XVIII-lea şi cea din veacul imediat următor. Problema se pune însă altminteri, cred: ce atitudine adoptăm? Arhaizăm sau adaptăm la limba română modernă?

L.A.: Este vorba de un şir de opţiuni de principiu pe care traducătorul trebuie să le facă.

O.P.: Din cîte am observat eu, traducerile au căutat o soluţie de mijloc, n-au arhaizat la nivelul vocabularului, ci au introdus cîteodată mai degrabă întorsături de frază, menite să creeze impresia arhaizării; un truc literar, pînă la urmă.

L.A.: Lasă că Dante inventează pe alocuri, cu bună ştiinţă, cuvinte care n-au existat pînă la el. Le adaptează. Am văzut amîndoi adineauri un fragment pe internet, unde se vorbea despre "quiditate". O latină adaptată la italiană, dar care nu mai e nici una, nici cealaltă. Dante are terţine scrise direct în latină. Acelea vor rămîne aşa, desigur. Sau cuvinte inventate. De pildă un diavol înfricoşător îşi face apariţia în scenă, la începutul cîntului VII din Infern, şi strigă: "Pape Satán, pape Satán aleppe!". O frază despre care s-au scris numeroase glose, încercînd să expliciteze ce-nseamnă "Pape", ce e cu "Satan", dacă nu cumva "aleppe" provine de la aleph, prima literă a alfabetului ebraic etc. Pînă la urmă convergenţa specialiştilor a mers pe ideea că avem de-a face cu un limbaj demonic, lipsit de noimă, reflectînd gălăgia absurdă a Infernului şi este o nebunie să căutăm sensuri acolo unde ele nu există.

O.P.: Prin vocea acelui diavol vorbea probabil James Joyce, din Finnegans Wake Cum se ştie, acolo toată curgerea cărţii presupune sonorităţi modificabile anamorfotic, care conduc prin hăţişuri de obscuritate şi spre alte luminişuri decît cele direct descifrabile.

L.A.: Păi da! Iată că există, în accepţia convergentă a cercetătorilor, pasaje pe care Dante cu bună ştiinţă le-a făcut neclare, lipsite de sens, tocmai pentru a reflecta ilogismul infernului însuşi. Şi atunci ce face traducătorul? Dă sens acolo unde nu este? Sau traduce într-o limbă care n-a existat la noi şi care nu mai există nici în Italia de-acum? Sau face cum a încercat Eta Boeriu un Dante liric? Un Dante situat aproape de limba contemporană? E şi aceasta o opţiune pe care eu n-o împărtăşesc. Sau o altă problemă pe care a ridicat-o Eta Boeriu, în studiul său Cum am tradus "Divina Comedie": noi sîntem cititori români. Majoritatea românilor sînt ortodocşi. Dacă eu, ca traducătoare, aş aduce aici termenii ţinînd de religia catolică, nu l-aş face iubit pe Dante. Eu trebuie să-l actualizez.

O.P.: Purgatoriul cum se cheamă la ortodocşi?

L.A.: Nu e vorba de asta. Dar nu vom mai avea Spiritul Sfînt, ci Sfîntul Duh, precum şi o serie întreagă de termeni specifici: prescură, "psaltire", "tropar", toacă, Ucigă-l toaca etc. O sumă întreagă de termeni din limbajul catolic sînt transpuşi în lexicul autohton. Un Dante ortodoxizat Iarăşi mi se pare o opţiune foarte îndrăzneaţă, care nu cred că se susţine.

O.P.: Dacă ne gîndim la valul de greci care au plecat din faţa turcilor şi au ajutat la întemeierea Renaşterii, cu Georgios Gemistos Plethon şi ceilalţi Dacă ne gîndim la Conciliul de la Ferrara-Florenţa, unde Bisericile s-au întîlnit după trei secole şi mai bine de schismă Dacă ne gîndim la tot comerţul de idei pe care-l găsim şi la Veneţia pînă în secolul al XVII-lea, unde se tipăreau cărţi pentru slavii răsăriteni, pentru lumea grecească de dincolo de arhipelag, pînă în ţările române, atunci poate că distanţele nu sînt aşa de mari. Dar oricum opţiunea rămîne dificilă pentru traducător.

L.A.: Problema aici este: mişcarea de du-te vino. Cît mă duc spre el şi cît îl aduc pe el spre mine. Trebuie păstrat un echilibru! Eu cred că transpunîndu-l în spiritualitatea ortodoxă pe Dante, el a fost deja atras mult prea mult încoace. Probabil că traducătorul ar fi trebuit mai degrabă să-l împingă pe cititor într-acolo.

O.P.: I-a schimbat boneta florentină cu o giubea orientală.

L.A.: Cred că aici s-a mers cam departe.

O.P.: E un risc. Dar uite că începem s-o criticăm pe Eta Boeriu înainte de-a ajunge efectiv la ea. E vorba de următoarea versiune?

L.A.: După Ion Ţundrea, care a dat o traducere onestă, curată, frumoasă din păcate cu comentarii succinte şi elementare

O.P.: Era sub presiunea timpului? Sau îi lipsea pur şi simplu introducerea în studiile danteşti?

L.A.: Amîndouă, probabil. Să nu uităm că multe din aceste traduceri s-au făcut chiar în timpul războiului. Ieri citeam tocmai articolul lui Alexandru Marcu, De ce am tradus "Divina Comedie". Este publicat în anul 1944, cînd lumea gemea sub bombe, se întrerupea curentul, se răbda de foame, oamenii mureau pe străzi mitraliaţi, iar cineva era pasionat de Dante şi publica pe primele două pagini ale revistei Dacia Rediviva din Bucureşti un asemenea studiu. Ai zice: Asta îi lipsea omului respectiv?.

O.P.: Da. Adeseori rezişti fără pîine şi fără carne, dar nu e la fel de simplu să rezişti fără o lumină spirituală, la capătul oricît de îndepărtat al tunelului.

L.A.: Lapidaritatea comentariilor lui Ion Ţundrea e datorată mai mult ca sigur şi războiului, pe care l-a trăit din plin, şi sorţii sale nefericite (fiindcă el s-a stins imediat mai apoi). În contemporaneitatea sa şi în paralel cu Ţundrea avem a patra variantă, şi aceasta foarte ciudată. E datorată unui italian care s-a stabilit în România, Giuseppe Cifarelli, un fost funcţionar la Banca Naţională. De-asemenea nu avea studii literare, dar a avut o mare pasiune pentru Dante şi pentru cultura română. A trăit în România de-a lungul perioadei interbelice. S-a ambiţionat pe cont propriu să dea această traducere integrală, în versuri, bine întocmită, corectă, deşi fără performanţe stilistice.

O.P.: E lucru ştiut că în principiu e necesar să cunoşti mult mai bine limba în care traduci.

L.A.: Da. Limba ţintă.

O.P.: Or e o performanţă redutabilă ca un italian să traducă Divina Comedie în română

L.A.: Da, este o performanţă rară, într-adevăr.

O.P.: El însuşi a venit din Italia, sau părinţii lui veniseră mai demult? Pentru că există şi astăzi o comunitate mare de italieni în România.

L.A.: N-aş putea să spun precis. Din cîte îmi amintesc (am avut nişte lecturi cu vreo cîţiva ani în urmă), am impresia că el s-a stabilit din tinereţe în România. A trăit aici, în orice caz, cîteva zeci de ani. Dar iată că a reuşit să înveţe atît de nuanţat şi profund limba noastră, încît a dat această versiune integrală, în versuri, a Divinei Comedii. Traducerea lui a avut de asemeni o soartă tristă: a rămas în manuscris timp de zeci de ani şi a fost publicată doar după 1989. A cunoscut o ediţie într-un tiraj confidenţial, la o editură obscură din Craiova, iar a doua apariţie, la Editura Dacia din Cluj, a avut de asemeni un tiraj simbolic. Aşadar traducerea Cifarelli ţine doar de bibliofilie, pentru cei foarte puţini avizaţi.

O.P.: O paranteză legată de destinul cărţilor. Cultura noastră e foarte departe de performanţele editoriale ale Italiei. Am văzut acolo lansarea unor scriitori latino-americani. Ieşeau pe piaţă simultan cinci romane, două volume de nuvele şi de asemeni două monografii dedicate acelor scriitori. Cultura italiană are infrastructură, are ştiinţă managerială pentru a lansa astfel autorii. Noi sîntem departe de aşa ceva. Şi totuşi constat cu satisfacţie acum cînd te ascult vorbind despre aceste traduceri aparent obscure, prea puţin sau deloc cunoscute în momentul întreprinderii autorilor lor, dar recuperate că, încetul cu încetul, putem spune că nici la noi manuscrisele nu ard, că nu se chiar pierd toate cărţile şi că avem nişte straturi care se sedimentează. Nu crezi?

L.A.: Conştiinţa aceasta se formează mai degrabă prin eforturi individuale şi încăpăţînare personală. Dacă e să facem o scurtă comparaţie, în sistemul editorial occidental, nu doar italian, cînd am nevoie de o carte, chiar dacă a apărut cu 20 de ani în urmă, dispun de un serviciu de împrumut interbibliotecar sau chiar interlibrar, îmi este comandată dintr-o altă localitate. Cu noile sisteme de multiplicare, am posibilitatea de a comanda o ediţie restrînsă, tipărită în cîteva exemplare. Aici aşa ceva nu există. La noi apare ediţia, te năpusteşti şi, dacă ai noroc, o cumperi. Iar dacă ai pierdut-o, auzi despre ea din amintirile unor amici, mai citeşti de ea într-un colţ de revistă

O.P.: Ori hazardul o aduce într-un anticariat.

L.A.: Aşa-i. La noi e efectiv jocul hazardului; pe cînd la ei totul e pus la punct, deliberat, stratificat, aşezat temeinic şi gospodăreşte.

O.P.: Eu deocamdată mă bucuram la acest prim nivel, că, totuşi, manuscrise care zac pe undeva au cîteodată şansa să ajungă, fie şi într-un tiraj mic, la cititor.

L.A.: E adevărat. Există această latură optimistă a activităţii noastre. Pînă la urmă, scriitorul nu trebuie să se frămînte prea tare ce va păţi manuscrisul lui. Mai important e să-l realizeze. Cartea îşi va găsi în final drumul spre cititor. Un drum mai întortocheat sau mai direct. De cele mai multe ori, o cale absolut surprinzătoare pentru autorul însuşi. Care nici nu va bănui la ce noi aventuri îşi supune propria creaţie.

O.P.: Cred că pînă şi noi doi am păţit asemenea lucruri.

L.A.: Aşa este. Am putea scrie fiecare cîte o carte despre aventurile cărţilor pe care le-am scris şi publicat, sau ale traducerilor pe care le-am realizat şi le-am publicat sau nu.

O.P.: E adevărat. Aici stau lecturile noastre din arhive.

L.A.: Mergînd mai departe, al cincilea traducător integral, în ordine cronologică, este însăşi Eta Boeriu. Dar trebuie spus de asemenea după cum o mărturisesc cu toţii că traducerea Divinei Comedii e în general fructul unei munci intense, de zeci de ani. Cel puţin douăzeci.

O.P.: Erau totuşi un fel de pictori de duminică, nu-i aşa? Adică oameni care traduceau în timpul liber. Era o activitate din plăcere.

L.A.: N-aş crede.

O.P.: Nu mă gîndesc la Coşbuc. Dar cineva ca Cifarelli, de pildă, care era funcţionar

L.A.: Din păcate sau din fericire, Dante nu-ţi permite să fii şofer de duminică. Sau traducător de duminică. Acolo trebuie să transpiri pe text, trebuie să stai cu alte cinci dicţionare şi enciclopedii deschise şi răvăşite în jurul tău, pentru a verifica toate sensurile secundare ale unei sintagme sau expresii. Plus comentarii danteşti diferite, în paralel, din diverse ediţii.

O.P.: Atunci chiar şi cei mai rudimentari autori de traduceri pe care îi pomeneai înseamnă că aveau în spate o armătură întreagă de erudiţie

L.A.: N-aveau încotro. Era prima lor obligaţie: cunoaşterea temeinică a textului. Fără asta îţi începi degeaba munca. A cincea în ordine cronologică este, va să zică, Eta Boeriu, care şi-a realizat versiunea dantescă în plină epocă stalinistă, la jumătatea secolului XX.

O.P.: Cred că e considerată chiar opera vieţii ei, nu?

L.A.: Probabil. Prima traducere prestigioasă integrală a Etei Boeriu a fost totuşi Decameronul lui Boccaccio. Dante a venit abia după aceea. Se poate spune că Eta Boeriu este cea mai importantă traducătoare a literaturii italiene în limba română. Practic a transpus cele mai mari personalităţi: Dante, Petrarca, Boccaccio

O.P.: Nina Façon nu intră în competiţie?

L.A.: dar a tradus şi Michelangelo, Leopardi, Giovanni Verga, Alberto Moravia, Cesare Pavese, Elio Vittorini, dar şi o antologie poetică italiană de la începuturi pînă în prezent, dar şi o antologie a poeziei siciliene etc. În ce-o priveşte pe Nina Façon, ea s-a afirmat în primul rînd nu prin traducerile artistice, ci prin activitatea de cercetătoare şi profesoară universitară

O.P.: Pe Giambattista Vico nu ea l-a tradus?

L.A.: căreia îi datorăm în primul rînd un dicţionar enciclopedic al literaturii italiene, precum şi o istorie literară italiană. Aşadar o sistematizare de tip universitar, precisă, de mare acurateţe filologică. I-a transpus, ce-i drept, în limba română pe Vico sau Machiavelli, precum şi Istoria literaturii italiene de Francesco De Sanctis. Revenind la traducerea realizată de Eta Boeriu din Divina Comedie, deja am prefigurat cîteva concepte care au stat la temelia muncii respective. Principiul fundamental a fost acesta, al actualizării

O.P.: Ea a ales totuşi să comunice cu contemporanii ei.

L.A.: Da, a fost o persoană extrem de delicată şi de mare sensibilitate sufletească. Acesta e şi riscul cînd eşti tradus de o doamnă (cu tot respectul faţă de traducătoarele femei): să ajungi metamorfozat sub înfăţişare lirică. Cineva ca Petrarca, da, a fost liric. Însă Dante a fost mai mult de atît! Dante a reprezentat o sinteză de epic, liric şi tragic. Or Eta Boeriu a pus accentul tocmai pe lirismul lui Dante, l-a apropiat de Petrarca ceea ce este o uşoară falsificare. L-a tras către spaţiul ortodoxist ceea ce este o altă mică falsificare. L-a expurgat de o sumă întreagă de arhaisme ceea ce este o nouă mică falsificare. L-a edulcorat şi l-a contemporaneizat excesiv, l-a făcut mai poet decît ar fi fost cazul. Dante este poet, dar e şi mai mult decît atît, este autorul care se foloseşte de poezie pentru a-şi comunica învăţăturile. Poezia pentru el reprezintă nu un scop, ci un mijloc.

O.P.: E adevărat. Dar execuţia ta la adresa Etei Boeriu îmi pare totuşi cam sumară. Aş îndulci-o puţin, dacă-mi îngădui, prin cîteva consideraţii de natură istorică. Mă gîndesc la faptul că Dante este poet prin excelenţă, chiar şi privindu-l ca autor dincolo de genurile literare. Opera lui mă refer la această trilogie fascinantă este în egală măsură epică, dar şi lirică. Privind site-urile de pe internet, sau în exegeză, lumea îl consideră totuşi unul dintre promotorii lui Dolce stil nuovo. Adică un nou stil de poezie, în care s-a ilustrat alături de alţi poeţi, mai puţin remarcabili decît el, dar împreună cu ei. Înainte de Petrarca, înainte de Renaştere ca atare, Dante vine cu un stil nou, dar continuă şi ceea ce a existat înaintea lui, toată poezia aceasta care prin excelenţă mustea de epic, a Minnesängerilor din spaţiul german, a trubadurilor şi truverilor din spaţiul provensal, care încă era extrem de prestigios sub raport liric şi cultural

L.A.: Era cel mai prestigios, spaţiul francez, şi foarte bine cunoscut de Dante. Se întîlnesc pe-alocuri reminiscenţe franţuzeşti frapante în lexicul şi topica Divinei Comedii.

O.P.: Sigur că da. Deci aş spune că nu e o opţiune ilegitimă la Eta Boeriu, din acest punct de vedere.

L.A.: E discutabilă, în orice caz.

O.P.: Da, o putem discuta şi exact asta facem. Pe de altă parte, despre opţiunea ortodoxizantă discutabilă şi din punctul meu de vedere iarăşi am pomenit cîte ceva în sensul acestor legături cu grecitatea, cu ceea ce încă era Bizanţul, care prin împăratul Paleolog mergea la Roma să facă uniunea personală, în speranţa unui ajutor occidental împotriva turcilor. Avem lumea pe care o percepem adeseori prin contururi prea tranşante, în care negoţul nu era doar de idei şi de valori, ci era uneori şi peste morală. Să fiu bine înţeles, nu vreau să fac din Dante un ortodox. Nici pomeneală! Nu uita însă că la Ravenna găseşti unul din cele mai mari mozaicuri şi o atmosferă impregnată de prezenţa unui Bizanţ imperial.

L.A.: Aşa este! Ravenna este într-o măsură copleşitoare bizantină.

O.P.: Da, e fascinantă! Şi cred că asta îl îmbogăţeşte pe Dante, nu-l sărăceşte. Mai ales dacă citeşti traducerea Etei Boeriu în paralel cu alte versiuni. O să te întreb imediat care este opţiunea ta personală, care îţi place cel mai mult. Mă gîndesc dacă nu cumva Coşbuc.

L.A.: Mi-am şi exprimat deja opţiunea. Cea mai bogată variantă, din punctul meu de vedere, e a lui George Coşbuc.

O.P.: Nu e cam desuet?

L.A.: Nu e desuet mai mult decît e necesar. O trăsătură fundamentală a lexicului dantesc este desuetudinea fără nimic peiorativ în acest termen.

O.P.: Ca un fel de monedă veche, de argint, uşor înnegrită cu o patină?

L.A.: Dante se subsumează unor strategii poetice de natură medievală. El dă sinteza tematică, de gîndire şi filosofie medievală. Dar şi în forma sa de expresie (ne vom referi poate la aceasta în discuţiile noastre următoare), el este un medieval prin opţiune. A-l transforma într-un liric romantic de secol XIX-XX reprezintă o răstălmăcire. Revenim la punctul nostru de pornire.

O.P.: Cît de obsesiv-fideli faţă de text ar trebui să fim.

L.A.: Exact. Cît mergem noi spre el şi cît îl tragem pe el spre noi. De pildă există o carte impunătoare, de cîteva sute de pagini, care tratează despre latura islamică în opera lui Dante, semnată de Miguel Asín Palacios. A fost o teză care a şocat, a creat stupoare. Acest Asín Palacios este un foarte bun cercetător şi cunoscător al lumii şi mitologiei islamice. El şi-a suprapus cunoştinţele erudite, dobîndite în ani îndelungaţi de studii, peste universul teologic dantesc. A constatat o sumă de simetrii şi coincidenţe uimitoare, mergînd chiar pînă la nivelul unor citate implicite.

O.P.: Eu aş vrea să dedicăm o discuţie mai pe îndelete acestor lucruri. Să ne referim şi la tezele care făceau din Dante un ezoteric.

L.A.: Există şi acestea. Tot aşa cum, pentru Asín Palacios, Dante este un erudit musulman, arabizant (deşi nu există nici un fel de dovezi că poetul italian ar fi cunoscut spiritualitatea sau limba respectivă)

O.P.: Cum nu există dovezi nici că nu le-ar fi cunoscut

L.A.: Sigur. Şi atunci Asín Palacios stabileşte un şir de simetrii. Dar concluziile sale nu au o bază temeinică, din punct de vedere cronologic, din perspectiva datelor ştiinţifice de care dispunem. Ele neliniştesc, dar au fost respinse de cvasi-unanimitatea dantologilor italieni. Sigur că a existat şi o tresărire de orgoliu naţional jignit: cum adică? Marele nostru Dante să fie cumva un propagator al Islamului? Aşa ceva nu e cu putinţă! În schimb, dacă venim acum şi analizăm totul din perspectiva confluenţei civilizaţiilor (ca să nu vorbim de ciocnirea civilizaţiilor), iată că lectura lui Asín Palacios nu sărăceşte, ci dimpotrivă, deschide perspectiva.

O.P.: Atrage atenţia asupra unui versant plauzibil, dacă ne gîndim şi la faptul că a existat o şcoală averroizantă a filosofilor parizieni, împotriva cărora episcopul Parisului, Étienne Tempier pronunţa edicte şi care astăzi stîrneşte o exegeză întreagă. Au început să fie traduşi şi la noi aceşti autori, Boeţius din Dacia şi alţii. Dar aş remarca în treacăt fiindcă ne apropiem de finalul întîlnirii noastre de azi, care e abia prima, dar mă bucur că am început în sfîrşit acest şir de discuţii pe care îl premeditam mai demult că Divina Comedie de Dante e un soi de carte de tarot. Adică o poţi citi în multe direcţii. Ceea ce indică faptul că ne aflăm în intervalul unei mari deschideri.

L.A.: Problema este că avem ramele unui tablou, cum spuneam. Lucrurile care există efectiv mărturii, biografii, surse istorice, textele literar-ştiinţifice ale lui Dante însuşi constituie o ramă. După care venim şi vedem: cei care se revendică de la Dante în ce măsură intră în ramă? Sînt aproape de ea ori dau glas numai propriilor lor obsesii? Într-un eseu recent al lui Horia-Roman Patapievici, pe care l-am discutat în altă parte, Dante este considerat mare expert în fizică, astrolog reputat, care precedă teoriile matematice riemanniene şi einsteiniene etc. Or este vorba de o indiscutabilă exagerare protocronistă! Ipoteza respectivă rămîne în exteriorul ramei tabloului! Sau vine Asín Palacios şi-l face pe Dante bun cunoscător al mitologiei islamiste. Scrie o carte de sute de pagini, extrem de convingătoare, cu argumente şi exemple foarte neliniştitoare. Dar atîta timp cît nu există mărturii directe, surse atestabile, e vorba de speculaţii! Dincolo de faptul că Asín Palacios a fost respins de cvasi-totalitatea specialiştilor italieni, teza lui nu se susţine ştiinţific, chiar dacă, structural vorbind, pune în scenă situaţii extrem de convingătoare. Sau această lectură ezoterică a lui René Guénon, de care aminteai. Atîta vreme cît nu vor exista dovezi ţintite, palpabile, transparente, două cuvinte aruncate ici şi colo nu cred că dau măsura unui eventual ezoterism al lui Dante.

O.P.: Acum să fiu mucalit: eu cred că ezoterismul de-asta e ezoterism, pentru că nu-l poţi demonstra în mod explicit.

L.A.: Aşa e. Dar pînă la urmă noi urmărim o abordare ştiinţifică. Ne bazăm pe argumente pe care le verificăm concret şi tragem concluzii de natură de asemeni ştiinţifică.

O.P.: Şi încercăm să îmbogăţim interpretările şi printr-o lectură probabilistică, acolo unde lipsesc certitudinile.

L.A.: Trebuie avută însă mare grijă în această direcţie probabilistică. Repet: pe de o parte toate noile abordări îl îmbogăţesc pe Dante, îl fac mai actual, mai surprinzător. Dar ele riscă să-l şi trădeze. Aşadar poate că e mai indicat să nu-l sufocăm cu îmbrăţişarea drăgăstoasă, aruncîndu-i în spinare toate cristalele admiraţiei noastre speculante. E mai bine să-l privim de la semi-distanţă şi să-l preţuim cu o analiză critică raţională.

O.P.: Este iarăşi opţiunea ta personală, într-un moment în care Heidegger a fost citit dintr-o perspectivă de stînga, atunci cînd scrierile lui se manifestau în mod flagrant mai degrabă spre dreapta. Într-o epocă în care un autor de culoare vorbeşte despre rădăcinile negre ale culturii heladice, aşadar de dependenţa de nişte influenţe modelatoare venind dinspre Africa neagră. Un autor german, domnul Illig, vorbeşte despre un fals major: conform lecturii sale lipsesc practic două sute de ani din cronologia pe care azi o acceptăm în istorie. El pretinde că epoca lui Carol cel Mare a fost urmată direct de anul 1.000 şi că două sute de ani au fost inventaţi, fără dovezi foarte clare. Putem să-i contestăm. Putem să-i considerăm extravaganţi pe aceşti autori. Dar ipotezele lor cred că au rostul de a scutura puţin lecturile prăfuite şi poate că în acest sens merită să ţinem seama de unele palacionisme sau contribuţii de asemenea factură.

L.A.: Extravaganţele trebuie tratate ca atare: admirativ sau cu un zîmbet uşor sceptic. Nu trebuie să-l uităm nici pe fermecătorul nostru eseist Alexandru Paleologu, care sublinia că Grecia antică a precedat cu mult civilizaţia europeană propriu-zisă şi ca atare noi, aici, în Răsărit, nu trebuie să avem complexe culturale de inferioritate. Adevăratul spirit european, adevăratul Occident se află în Est. Sigur că este o speculaţie înduioşătoare, dar nu mai mult decît o speculaţie.

O.P.: Aş avea o completare legată de traducerea Etei Boeriu, a propos de acel pasaj în care vorbeai despre transformarea într-o direcţie prea lirică a lui Dante. Eu cred că asta poate să vină fără îndoială dintr-o investiţie personală a propriului temperament, a propriului mod de-a fi al poetei care traduce. În acelaşi timp poate fi şi o confluenţă în legătură cu contextul în care ea s-a format ca om de cultură. Mă gîndesc la Cercul literar de la Sibiu, unde Ştefan Aug. Doinaş, Radu Stanca etc. au vorbit despre resurecţia baladei, au mers mult şi înspre recuperarea lirismului, într-o epocă în care acesta era un act de frondă şi de curaj, în raport cu începuturile absolut nimicitoare ale stalinismului.

L.A.: Pot fi toate acestea adevărate. În cazul lui Dante însă, chiar în mod conştient, autorul îşi diversifică expresia artistică, în funcţie de cele trei ţinuturi la care se referă. În Infern scriitorul este mult mai dur în expresii, foloseşte rime extrem de sonore, de contondente.

O.P.: Aglomerări de consoane

L.A.: Da, în contextul analizelor stilistice s-a observat că el aglomerează consoane dure, s-uri, r-uri etc.

O.P.: Avem aşadar consoane infernale

L.A.: Culorile preponderente la care recurge sînt negrul şi roşul (a fost de asemeni observat deja). În schimb, în Paradis ne aflăm la extrema cealaltă. Predomină consoanele moi, de tip l, vocalele, lumina este albă şi lirismul este mult mai accentuat. Aici, în Paradis, se întîlneşte uneori Dante cu acel Dolce stil nuovo despre care pomeneai. Dolce stil nuovo nu găsim în Infern şi găsim prea puţin în Purgatoriu. El îşi adaptează tipul de expresie la ce anume vrea să exprime. Atunci cînd vine traducătorul şi face din tot un lirism, cred că nu rămîne fidel acestei intenţii de diversificare a autorului.

O.P.: Hai să încheiem conchizînd pentru moment că traducătorul, sărmanul, face ceea ce poate, de fiecare dată, cu deplină onestitate şi probabil în deplinătatea puterilor de care dispune şi că oricum ar arăta traducerile astăzi am vorbit doar despre cele finalizate, nu şi despre cele parţiale

L.A.: dar putem spune cîte ceva şi despre celelalte

O.P.: Da. Ar chiar merita. Ele reprezintă un cadou de excepţie oferit culturii române.

L.A.: şi o mare performanţă personală! În faţa fiecăruia dintre aceştia cinci, putem să ne înclinăm cu pălăria scoasă admirativ (dacă mai purtăm pălărie în secolul XXI). Noi, dacă am comparat versiunile între ele, am recurs la un procedeu intelectual inevitabil, pentru mai buna cunoaştere a realităţilor.

O.P.: Era şi un bun prilej de a reaminti că ele există.

L.A.: Sigur. Dar o dată această ierarhie care este subiectivă şi discutabilă instituită, în faţa fiecăreia din cele cinci variante româneşti ale Divinei Comedii şi a autorilor lor trebuie să ne aplecăm cu respect.

(fragment dintr-un volum în curs de redactare)