Laszlo Alexandru - Ovidiu Pecican
DIALOGURI DESPRE DANTE
PRIMUL DIALOG
9 februarie 2006
|
O.P.: Dragă Alex, am decis mai demult să stăm de vorbă despre Dante Alighieri. Ştiu că tu īl predai pe Dante de mult timp la şcoală, dar probabil că discuţia noastră va fi doar tangentă cu ce faci tu cu elevii tăi, pentru bunul motiv că noi ne-am propus o discuţie despre cine a fost Dante, despre actualitatea lui Dante, dacă el mai contează astăzi, īn ce fel contează el pentru noi; cu alte cuvinte, despre perenitatea lui Dante. Există autori care trăiesc sau mor. Dacă mor, rămīn īntr-un strat geologic īndepărtat. Cīţiva istorici excentrici pot să-i redescopere, la un moment dat. Iar dacă sīnt vii, e important să vedem īn ce fel trăiesc. Probabil că fiecare generaţie acum cred că spun o platitudine are propria ei lectură. Dante a revenit īn cultura romānă, īn ultimul secol, īn multe şi diverse feluri, prin traduceri complete din Divina Comedie, prin comentarii etc. Dar cred că nimeni n-a īncercat ceea ce ne propunem noi: o discuţie absolut lejeră, īntr-un anume sens, dar şi, īn al doilea rīnd, o conversaţie care să nu se ferească de complexităţi (dacă ele survin). Īnsă pīnă la urmă un dialog īn care Dante să fie ceea ce poate cu adevărat să reprezinte, adică un scriitor care mai are cīte ceva de spus. L.A.: Cred că ai īnceput direct prin a pune degetul pe una din rănile cele mai evidente, atunci cīnd este vorba despre Dante: avem de-a face cu un autor extraordinar de complex, care şi-a construit chiar cu deliberare propria complexitate. O.P.: Asta e de ajutor sau mai degrabă e o piedică īn apropierea de Dante? |
|
L.A.: Poate fi mai curīnd o piedică această complexitate. Dar constituie şi o sfidare. E ca un fruct pe care, după ce i-ai dat la o parte coaja, cu mare dificultate, cīnd ajungi la miez, īl găseşti cu atīt mai dulce şi mai savuros.
O.P.: Te recompensează.
L.A.: Sigur. Şi atunci una din problemele legate de Dante este tocmai complexitatea lui, perspectivele foarte diferite din care el poate fi abordat. S-au scris biblioteci de comentarii şi intervenţii despre autorul italian, dar lucrurile totuşi nu se repetă, sīnt aduse mereu alte argumente īn discuţie. De ce? Pentru că fiecare īşi construieşte un Dante al său. Iar acest fapt şi complexitatea izvorului īnsuşi legitimează, pīnă la un punct, pluralitatea abordărilor. Noi īnsă din ce perspectivă ne vom referi la Dante? Te-ai īntrebat şi m-ai īntrebat īn mod legitim. Sīntem datori cu o explicaţie de metodă īn faţa celor ce vor avea poate bunăvoinţa să ne citească. Astăzi, īntrucīt au trecut cīteva sute de ani de cīnd Dante Alighieri a trăit şi a creat, iar mentalităţile, civilizaţia umană au cunoscut o dezvoltare şi o modificare substanţială, sīnt convins că accesul nemijlocit spre Dante e foarte īngreunat. Īn mare măsură el este tributar, e sclav al vremurilor. Este şi īmpăratul vremurilor sale, pentru că reprezintă sinteza Evului Mediu, al cărui cel mai important artist a fost. Este aşadar un īmpărat-sclav, sau un sclav-īmpărat. Dar este un medieval, īn primul rīnd. Şi atunci sensibilitatea noastră postmodernă, de secol XXI, lecturile noastre, orizontul nostru de aşteptare sīnt mult diferite faţă de ceea ce exista īn Evul Mediu. Ca atare este nevoie de o intermediere. Aici a apărut activitatea foarte numeroşilor specialişti, a aşa-numiţilor dantologi, care au lucrat din greu, unii, pentru a-l intermedia, alţii pentru a-l aprofunda şi a deschide noi căi de cercetare. Ce vom face noi acum? Īl vom intermedia pentru cititorul secolului XXI, pentru cel care n-a auzit decīt poate faptul că a existat cīndva un individ cu numele Dante, sau vom aprofunda lucruri care nu s-au mai observat? Eu cred că prima cale ar trebui s-o parcurgem, pentru că Dante trebuie deschis spre publicul larg. Aceasta este datoria intelectualilor de la īnceputul secolului nostru, de a răspīndi "il ben dellintelletto", binele, lumina intelectului. Noutăţi revoluţionare mai pot fi identificate, probabil, dar ele oferă un serviciu colateral cititorului mediu de azi, īn comparaţie cu intermedierea, pur şi simplu, către opera dantescă.
O.P.: Aş spune şi eu că, mai mult ca totdeauna, o pendulare īntre doi poli se impune. Oare vom fi aduşi īn situaţia de a īncerca şi aici mă suspectez īn primul rīnd pe mine, ca medievist o reconstituire, prin plonjarea īn acel secol pe care-l ştim mai mult sau mai puţin, aşadar o arheologie a operei şi a omului? Sau ne vom strădui, tocmai dimpotrivă, să estompăm aceste note specifice şi puţin misterioase, pentru a-l descoperi pe acel Dante care mai poate vorbi epocii noastre? Mărturisesc că nu m-am omorīt după ecranizarea cu Jean Marais, a lui Orfeu în Infern, în care lucrurile se petreceau prin anii 50 ai secolului trecut. Nu-mi place nici Romeo şi Julieta, versiunea pe motocicletă. Prefer patina epocii, dintr-un gust care poate fi discutabil īn ochii altora. Prefer, din aceste pricini de gust personal şi datorită unui anumit tip de educaţie, ca istoric, o circumscriere prin apelul la epocă, la context, nu prin neglijarea acestuia. Dar eu cred că pendularea ar trebui să aibă loc.
L.A.: Īn acest aspect aş vrea să te confirm. Cred că va trebui să avem o mişcare de du-te vino, īn care să mergem spre Evul Mediu pentru a-l īnţelege şi, astfel, a-l īnţelege mai bine şi pe Dante, ca martorul cel mai de seamă al epocii sale. Totodată să-l aducem īnspre noi, să vedem, din ceea ce a trăit, din ceea ce a suferit şi a gīndit, cīt mai poate fi de actualitate şi important pentru noi, sau cīt anume rezultă perimat.
O.P.: Da. Să vedem dacă există un Dante arhetipal, sau cīt e Dante īn piele şi oase. Īmi amintesc că īn 2002, cu ocazia unui congres īn nordul Italiei, am vizitat o mică mănăstire, aşezată pe malul cunoscutului Lago di Garda, cu vederea spre Elveţia, īn care pe timpul cruciadei a patra, odinioară, īn secolul al XIII-lea, trăia un singur eremit. L-am văzut pe acest eremit, extraordinar de bine conservat. Era primul om din secolul al XIII-lea pe care-l vedeam īn piele şi oase. Era chircit, dar altminteri era bine conservat şi foarte concret. Şi această concreteţe m-a izbit, fiindcă una este să vezi un monument construit cu sute de ani īn urmă, şi cu totul altceva este să dai peste o siluetă umană cu trăsături recognoscibile. Probabil că vom da peste un asemenea Dante oarecum concret, deşi imaginar, īn discuţiile noastre, chiar dacă nu se ştiu prea multe lucruri din biografia lui. Cele care se ştiu permit īnsă o anumită reconstituire, nu-i aşa?
L.A.: Scuză-mă, n-am reţinut dacă e vorba de o figură de stil. Acel eremit de care vorbeşti e un om viu care a īmbrăcat hainele medievale, pentru uzul turiştilor, sau e un schelet păstrat de atunci?
O.P.: E o figură de stil bazată pe o experienţă trăită īn realitate. Acest om sfīnt a fost viu, şi acum stă īntr-o raclă acolo şi este venerat. De altfel, am văzut asemenea racle cu oameni veneraţi īn mai multe locuri. Īn minunata biserică de la Milano, care mi-a plăcut cel mai mult, faimoasa SantAmbrogio, l-am văzut chiar pe patronul bisericii şi liturghiei milaneze īn asemenea ipostază. Am avut apoi această şansă (şi aş recomanda celor care pot face astfel de experienţe să nu ezite, sau să le facă īn felul lor), de a vedea la Padova degetul Sfīntului Anton. Am văzut lucruri care fac obiectul unei pietăţi populare şi faţă de care, atunci cīnd vorbeşti īn abstract, pīnă cīnd nu le vezi, nu ai şocul pe care poate să-l dea concreteţea aureolată de mit.
L.A.: Dar trebuie să fim prudenţi, pentru că Boccaccio, īncă din Evul Mediu, a dedicat pagini savuroase de batjocorire a moaştelor: un personaj al Decameronului se laudă că a văzut cu ochii lui degetul Spiritului Sfīnt, Verbul Sacru īntrupat, una din unghiile heruvimilor, cīteva raze din steaua care le-a apărut celor trei Magi de la Răsărit, un borcan cu sudoarea Sfīntului Mihail pe cīnd s-a luptat cu diavolul, o aşchie a Sfintei Cruci, o cutiuţă cu sunetele sacre ale clopotelor templului lui Solomon, pana arhanghelului Gabriel etc. etc.
O.P.: Am cunoscut şi eu odinioară un ins care se jura că l-a īntālnit pe Mircea Eliade, īn anii 80, la Bucureşti! Īnsă nu vorbeam din perspectiva omului care cade īn extaz mistic īn faţa acestor probe, ci a unui istoric interesat de păstrarea unei mărturii dintr-un secol trecut, nu īn mic, ca parte a unui īntreg pe care īl evocă, ci īn integralitatea sa. I-aş spune, de altfel, acestui şoc al iubitorului de trecut efectul Atrid, pentru a evoca īncīntarea de neegalat a celui care a descoperit necropola plină de aur a Atrizilor. Desigur īnsă că i s-ar putea spune la fel de bine şi efectul Troia, cu gīndul la Schlimann, ori efectul Tuthankamon".
L.A.: E adevărat că Evul Mediu a avut acest cult al relicvelor, dar e la fel de adevărat că spre finalul său, prin geniul lui Boccaccio, a avut şi puterea de a-şi bate joc de ele.
O.P.: Şi totuşi, dacă vei merge acolo, vei vedea şi tu, dragă Alex, că după această distanţă pe care lumea a luat-o prin Boccaccio (īn primul rīnd), dar şi prin stīnga secolului al XX-lea, faţă de ceea ce propunea Biserica īn domeniu, există īncă o lume care cultivă aceste experienţe, care scoate la lumină moaştele o dată pe an
L.A.: Aşa este. Chiar şi la noi sīnt venerate īncă moaştele Sfintei Paraschiva, de exemplu.
O.P.: Īnsă, repet, era o metaforă īntemeiată pe o experienţă foarte concretă şi personală. Nu mai văzusem pīnă atunci un om īn piele şi oase, pe care să-l dateze cineva cu precizie īn secolul al XIII-lea. Nu mă īndoiesc că era chiar aşa, printr-o serie de detalii greu de falsificat. Vorbind īnsă despre Dante, după această paranteză poate salutară, poate parazitară, vor decide alţii, īn orice caz nepremeditată voiam să mă refer la ceea ce spuneai īn legătură cu ţinta pedagogică a demersului nostru. Cred că ea este īn primul rīnd una a autopedagogiei, ca să mărturisesc cu onestitate. Simţeam nevoia de a avea o discuţie īn această direcţie, fără a mă erija īn nici un fel īntr-un expert īn Dante. Tu l-ai studiat, l-ai repetat cu discipolii, ai petrecut mult timp īn compania lui. Eu, dimpotrivă, am o lectură relativ superficială, dar plină de interes real, din Dante. Şi atunci ţelul meu este să discut cu un om avizat, despre acest autor care mă intrigă prin propunerile lui, prin obscurităţile, prin hăţişurile unei opere pe care tocmai ai desemnat-o fără pretenţia că enunţi ceva original ca fiind de mare complexitate. Dacă reuşim asta, dacă izbutim ca la sfīrşitul discuţiilor noastre să rezonăm mai bine cu Dante (poate nici măcar să-l īnţelegem), mi se va părea extraordinar.
L.A.: Există acea vorbă: "Docendo discimus". Īnvăţīndu-i pe alţii, īnvăţăm noi īnşine. Orice specialist īn Dante, orice frecventator al său, chiar şi după zeci de ani, ajuns la finalul vieţii, va avea īn continuare de īnvăţat. Nimeni nu va putea spune că a epuizat acest domeniu.
O.P.: Diferenţa dintre noi rămīne totuşi aceea că tu citeşti cu mare pasiune şi exegeză despre Dante. Eu nu sīnt introdus īn ea. Va fi interesant să-mi īmpărtăşeşti şi mie, pe parcursul discuţiilor noastre, ce zice unul, ce zice altul, dincolo de orice bīrfă.
L.A.: Citesc această exegeză mai mult din curiozitatea de a vedea īn ce măsură anumite intuiţii sau supoziţii ale mele sīnt sau nu susţinute de ipotezele altora. Există un cadru general īn care poate fi inclus Dante, tipul său de gīndire şi opera sa. Īn interiorul acelei rame pot fi atinse anumite segmente, dinspre diverse direcţii. Poţi să-ţi dai seama de măsura īn care unul sau altul sīnt specialişti īn domeniu, īn funcţie de gradul īn care ei intră sau nu īn tabloul cu pricina. Dar nu despre exegeza dantescă ar fi interesant să discutăm, īn primul rīnd. Ţi-aş propune ceva, īntrucīt subiectul nostru este extrem de vast şi avem foarte multe de spus, căci noi ne adresăm cuiva care n-a auzit poate decīt o singură dată acest nume: Dante Alighieri, nu ştie despre el decīt, poate, că a fost italian, şi căruia īmpreună ar trebui să-i comunicăm anumite lucruri. Ar trebui să pornim foarte de jos, pentru a urca īmpreună şi, mulţumindu-i pe cei care intră pentru prima dată īn contact cu Dante, să nu-i lăsăm dezamăgiţi nici pe cei care ştiau deja cīte ceva despre el. Pentru acest demers va fi nevoie de o structurare, pe diverse aspecte, a subiectului nostru.
O.P.: Sigur că da. Īnsă īţi propun să nu intrăm īncă īn pădurea obscură, ci să mai stăruim puţin īntr-o periegheză pe la poalele ei. Adică să discutăm astăzi, dacă vrei, īn legătură cu demersul nostru, despre diversele sale aspecte şi despre contextul īn care se configurează. Īţi mărturisesc un sentiment personal, care poate este prea subiectiv pentru a avea altă valoare decīt aceea a unei confesiuni. Sentimentul meu este că, īn Romānia, atunci cīnd s-a discutat īn lumea culturii despre Dante, acest lucru s-a făcut cu o anumită morgă şi pentru a epata o lume mai puţin cultivată, mai puţin cizelată.
L.A.: Unii da, alţii nu. Adevăraţii specialişti chiar s-au pus pe treabă. Dar sīnt puţin cunoscuţi.
O.P.: E excelent. Probabil īnsă că s-a īntīmplat ca de obicei: au scris pentru vreo zece colegi care īi urmăreau, īn publicaţii de specialitate. Mă gīndeam īnsă la marile propuneri care există. Īn afară de o monografie semnată de Alexandru Balaci, ceea ce s-a făcut pentru marele public īn domeniul dantologiei la noi a fost acest şir de traduceri absolut binevenite, unele chiar cu mari merite (mă refer la cele care au fost duse la bun sfīrşit). Nu ar fi bine oare să vorbim despre ceea ce avem din Dante īn literatura romānă?
L.A.: Dante a fost ţinta atenţiei, la noi, īncă din secolul al XIX-lea. Perioada paşoptistă a cunoscut un reviriment īn această direcţie.
O.P.: Datorită Romantismului la care aderau ei? Ştim că romanticii iubesc Evul Mediu.
L.A.: Da. Hai să extindem atunci şi mai mult abordarea noastră. Situaţia lui Dante īn Italia a fost următoarea. El s-a stins īn exil, īn condiţii dificile şi nedreptăţit de compatrioţii săi florentini. A murit la Ravenna unde e şi azi īngropat. Au urmat cīteva secole, pīnă spre Romantism, de neglijenţă extinsă, dacă omitem marile excepţii printre care s-a numărat Boccaccio. El a fost primul biograf celebru al lui Dante şi totodată a făcut diverse servicii operei danteşti. Este şi cel care a lansat o nouă disciplină, Lectura Dantis. Au mai fost doi fii ai scriitorului, Pietro di Dante şi Jacopo di Dante, care s-au aplecat asupra manuscriselor părintelui lor, comentīndu-le. Se poate aminti şi un Ottimo Commento, anonim, aparţinīnd probabil epocii contemporane poetului. Īnsă perioada istorică succesivă s-a focalizat nu pe figura lui Dante, ci a lui Petrarca. El a fost cel care, prin volutele sale stilistice, prin atenţia īndreptată asupra formei artistice, asupra expresiei, s-a impus īn avanscenă. Lirica şi formalismul petrarchesc, curentul petrarchizant au dominat literatura italiană pīnă spre secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. Dante a rămas īntr-un con de umbră. Ei bine, o dată cu Romantismul, Dante a revenit pe uşa din faţă, iar Petrarca a fost cel care a căzut īntr-o anumită desuetudine. Īn secolul al XIX-lea sigur că a prevalat imaginea unui Dante romantic, au fost redescoperite personajele sale care se potriveau unei asemenea abordări: Francesca da Rimini, sfīşiată īntre iubirea legitimă pentru soţ şi cea pătimaşă pentru cumnat, sau Farinata degli Uberti, eroul proeminent al istoriei florentine etc. Autorii romantici rezonau īn faţa unor personaje romantice. Iată un subiect interesant de înfruntat: să decelăm morfologic diversele categorii de personaje din Divina Commedia. Le avem pe cele tipic medievale, apoi altele care prefigurează īndrăznelile Renaşterii (cum e Ulise din cīntul XXVI al Infernului), sau altele cu trăsături romantice etc. Trebuie subliniată performanţa artistică extraordinară a lui Dante de a prevedea anumite trăsături ale spiritului şi ale sensibilităţii umane, care urmau să se manifeste abia după cīteva sute de ani. Aşadar "romanticul" Dante a fost redescoperit şi reafirmat o dată cu secolul al XIX-lea, o dată cu Romantismul şi cu Ugo Foscolo sau Francesco De Sanctis. Adevărata exegeză dantescă se īntinde īnsă mai ales de-a lungul secolului al XX-lea īn Italia (Francesco Torraca, Luigi Pietrobono, Isidoro Del Lungo, Carlo Grabher, Attilio Momigliano, Natalino Sapegno, Siro A. Chimenz, Umberto Bosco, Carlo Salinari, Tommaso Di Salvo etc.). Atunci se creează o şcoală de specialişti īn filologie dantescă, aşezată, de pildă la Florenţa, sub conducerea lui Michele Barbi, care a publicat o serie īntreagă de cărţi īn domeniu.
O.P.: Īn ce perioadă se īntīmpla asta?
L.A.: În primele decenii ale secolului al XX-lea. Sau să nu uităm contribuţia lui Niccolo Tommaseo, care a insistat īn mod impresionant pe influenţele latine din textul dantesc şi a lucrat vreo patruzeci de ani la comentariul său īnchinat Divinei Comedii, īncă din secolul al XIX-lea, deci chiar înaintea lui Michele Barbi. Venind spre noi, cultura romānă a secolului al XIX-lea era mai degrabă intuitivă īn abordarea lui Dante şi insista doar pe anumite pasaje extrase din context, care erau extrapolate. Īncă lipsea pe atunci o cunoaştere aprofundată, temeinică şi globală a lui Dante.
O.P.: Era probabil o frivolitate care mergea mīnă īn mīnă cu călătoriile, cu reveria romantică, cu episoadele īn care regăsim paşoptişti romāni īn Occident, de la Palermo unde zăcea bietul Bălcescu pīnă la Paris, unde, să nu uităm, Jules Michelet şi Edgar Quinet, mentorii paşoptismului nostru, se hrăneau copios din īnvăţăturile marelui napoletan Giambattista Vico, cuprinse īn sinteza lui filosofică, Scienza nuova.
L.A.: Fără īndoială că transplantarea lui Dante pe tărīmuri romāneşti īn secolul al XIX-lea reflecta o admiraţie şi o sintonie a anumitor călători faţă de spaţiul occidental pe care-l parcurseseră uneori chiar cu piciorul.
O.P.: Dar, după părerea ta, putem vorbi despre Dante ca despre cel mai mare poet al Italiei, tot aşa cum romānii se grăbesc să recunoască, dincolo de orice examen critic, īn Eminescu, poetul care īi exprimă cel mai bine?
L.A.: Da, asta este indiscutabil
O.P.: Pentru că el are totuşi concurenţi redutabili. L-ai pomenit pe Petrarca dar cīţi mai sīnt venind pīnă la DAnnunzio
L.A.: Eh, DAnnunzio
O.P.: Sau Leopardi.
L.A.: Dacă Eminescu e contestat azi şi are o concurenţă destul de acerbă cu diverşi poeţi care i-au succedat, īn privinţa lui Dante cred şi nu numai eu că lucrurile stau foarte clar.
O.P.: Probabil că dacă Budai-Deleanu n-ar fi fost un autor de epopee eroi-comică postumă, aşadar dacă şi-ar fi publicat Ţiganiada īn timpul vieţii şi ea ar fi cunoscut o circulaţie pan-romānească īn epocă, am fi putut avea o chiar şi īndepărtată echivalenţă cu ceea ce făcea Dante, cu secole īnaintea lui, īn spaţiul italian. Aşa īnsă l-am pomenit pe Eminescu.
L.A.: Nu-ţi ascund că, īn optica mea, Ţiganiada lui Ion Budai-Deleanu, ca performanţă poetică romānească, stă foarte aproape de ceea ce a făcut Eminescu. Dacă ar fi scuturată (dar nu se mai poate) de anumite arhaisme şi stīngăcii inerente acelor vremuri, i-am savura mai uşor forţa de impact. Este o operă poetică uluitoare pentru momentul şi mentalitatea īn care a fost creată.
O.P.: Pentru mine Budai-Deleanu e poetul de suflet, care rămīne şi din pricini de solidaritate regionalistă un artist important
L.A.: Dar indiferent īn ce regiune ar fi scris, el este un poet de primă mărime al culturii romāne!
O.P.: Nu foarte de mult am cumpărat la Timişoara o carte de G.I. Tohăneanu, Neajungerea limbii române, īn care acesta se apleacă asupra unor expresii din Budai-Deleanu, astăzi desuete, exotice sau arhaizante, cărora le descoperă nu doar sensul primar, care nouă ne scapă la o lectură superficială, sau insuficient pregătită, dar inclusiv savoarea.
L.A.: Iată că poţi să faci o lectură lingvistică a lui Budai-Deleanu, dar poţi să urmezi şi direcţia īn care s-a deplasat Nicolae Manolescu, īn primul volum din Istoria critică a literaturii române, descoperind un Budai-Deleanu aproape borgesian, prin jocurile sale literar-filologice, prin intertextualitatea sa mascată, sau notele de subsol care prefigurează noi stiluri literare. Sau poţi pune accentul pe comicul debordant al lui Budai-Deleanu, atīt de actual şi īn zilele noastre.
O.P.: Ai găsit pasaje comice īn Dante?
L.A.: Da. Ele există, dar sīnt puţine. E şi aceasta o direcţie interesantă a discuţiei. O prefigurez foarte pe scurt. Īn ce priveşte Divina Comedie pentru că la ea ne gīndim acum , este prin excelenţă o replică la complexitatea Bibliei. Putem spune fără exagerare că Dante a vrut să facă o nouă Biblie, de data asta literară
O.P.: O Biblie-ecou. Aşadar, implicit, şi una parodică, pīnă la un punct. Iertat să fiu, dar Virgiliu care vine dintr-un alt univers, antic, nu poate poposi īn teritoriile sacre ale transcendenţei biblice decît printr-un transplant fie şi involuntar parodic
L.A.: Acolo nu ştiu dacă era chiar parodie. Dar cu siguranţă Dante şi-a propus să ofere o replică la Biblie, prin complexitatea mesajului şi această sfidare, pariul de a īmbrăţişa tot ce s-a spus, tot ce se ştie, tot ce se cunoaşte. Toate domeniile activităţii şi cunoaşterii umane. Exact ce făcea şi Biblia. Inclusiv ca formă de expresie: Biblia are prea puţine fragmente comice, de bună dispoziţie; este sobră, impresionantă, percutantă. Are, ce-i drept, pasaje de lirism sau erotice, cum sīnt Psalmii sau Cīntarea cīntărilor, dar comic în sensul originar al cuvîntului prea rar întîlnim acolo, fiindcă Biblia vrea să ofere īnvăţături, īnţelepciune īn stare pură, căi şi moduri de comportament pentru omenire. Aceasta este şi ambiţia lui Dante. Autorul chiar spune despre Divina Comedie că avem de-a face cu cartea unui florentin prin naştere, dar nu prin moravuri, iar īn corespondenţa sa mărturiseşte că propune un instrument de īnvăţătură pentru contemporanii săi şi pentru urmaşi. Prin urmare demersul pedagogic, finalitatea practică, rolul acesta oarecum Deus ex machina, care vine şi limpezeşte anumite probleme o dată pentru totdeauna, l-ar fi pus īn dificultate, dacă l-ar fi īmpins şi spre adoptarea tonului comic, şugubăţ. Care există pe alocuri, dar numai īn detalii.
O.P.: E mai mult surîs, decît comedie.
L.A.: Există chiar satiră. Dar comicul se subsumează scopului general de a transmite, prin biciul satirei, concluzia morală. Ca atare comicul dantesc reprezintă o problemă periferică. Şi deoarece personalitatea lui era prea puţin comică, dar şi pentru că specificul capodoperei sale se preta prea puţin la o īnfăţişare comică de exprimare.
O.P.: Da. Am rămas la paşoptişti. Vorbeam despre receptarea lui Dante īn cultura romānă, ca un preambul la discuţia despre opera dantescă propriu-zisă.
L.A.: Aşa este. Noi, īn cultura romānă, n-aveam cum să le-o luăm īnainte italienilor īnşişi, n-am fost protocronişti, oricīt ar fi vrut unii şi alţii să devenim asta. Am venit după ei. Ce este interesant e că noi n-am avut o şcoală filologică de studii danteşti, iar descoperirea lui Dante a reprezentat īn cultura romānă o īnsumare de pariuri individuale: anumite personalităţi de excepţie care au lucrat pe cont propriu, l-au inventat, l-au promovat cu frenezie şi şi-au dedicat zeci de ani ai biografiei profesionale acestui scop. Şi īn cultura noastră, va să zică, secolul al XX-lea este definitoriu pentru prezenţa lui Dante. Īn direcţia respectivă un impuls esenţial l-a dat profesorul Ramiro Ortiz, care a īnfiinţat prima catedră de limba şi literatura italiană din Romānia, la Universitatea din Bucureşti, şi care a atras īn jurul său şi a format cīţiva italienişti, printre care G. Călinescu, un mare admirator al poetului florentin (conform legendei, recita din memorie zeci şi zeci de versuri danteşti īn momentele de nostalgie), sau Alexandru Marcu, un alt dantolog şi italienist de excepţie etc. Primul mare traducător şi cel mai bun al lui Dante īn limba romānă a fost George Coşbuc, importantul nostru poet.
O.P.: Pe mine m-a şocat să aflu asta. Am aflat-o relativ devreme. Tata cumpărase o ediţie din Clasicii Literaturii Universale, ornată extraordinar cu gravurile lui Gustave Doré. Am rămas uluit să văd că G. Coşbuc, poetul idilelor şi al satului romānesc transilvănean, luminat feeric de reverie, a fost atras şi a fost apoi capabil să traducă această operă uriaşă. Ulterior mi-a fost dat să aflu că nicidecum nu era Coşbuc un biet ruralist īmbīcsit, fără acces la cultura universală.
L.A.: Nu trebuie să uităm că George Coşbuc a avut o solidă formaţie clasicistă. El ştia bine latina şi greaca.
O.P.: A tradus pīnă la urmă şi Sakuntala, fără a şti sanscrita ca Mircea Eliade.
L.A.: Da, prin intermediar. Dar a tradus Eneida lui Virgiliu şi Odiseea lui Homer. Am mai rezumat undeva acest lucru, felul īn care s-a produs īntīlnirea lui Coşbuc cu Dante. Tatăl său, preot greco-catolic din zona Bistriţei, voia să-şi īmbogăţească repertoriul predicilor duminicale şi avea īn casă o ediţie īn limba germană a Infernului dantesc. Şi-a rugat fiul să arunce o privire şi să-i rezume cīteva scene infernale, pentru ca preotul să le poată folosi, la biserică, spre a-şi impresiona cu mai mult folos credincioşii. George Coşbuc a īnceput să citească din Infernul lui Dante, a rămas fascinat şi a pornit să-l traducă, iniţial după varianta germană. A studiat ani īn şir limba italiană, tocmai pentru a avea acces direct la textul lui Dante. A comandat cīteva ediţii italiene ale Divinei Comedii şi se poate spune că poezia dantescă i-a slujit de īndreptar pentru īnvăţarea acestei limbi, ceea ce este o performanţa nu mică. După care a plecat īn Italia, cu banii săi economisiţi, a frecventat cīteva muzee la Florenţa, cred că a fost şi la Ravenna, s-a impregnat de personalitatea lui Dante, a revenit īn ţară cu o sumă de ediţii şi comentarii care se găseau pe atunci īn Italia. Timp de vreo douăzeci de ani a tradus, respectīnd cu mare străşnicie exigenţele originalului, capodopera dantescă. Era īn aşa măsură fascinat de autorul florentin īncīt, în īnsemnările sale personale, īşi īncepea meditaţiile īn limba romānă şi, pe la jumătatea frazei, aluneca pe neobservate spre italiană, sau adopta grafia italiană, cu z īn loc de ţ etc.
O.P.: Asta pare o reminiscenţă de la mijlocul secolului al XIX-lea, cīnd boierul moldovean Constantin poate Costică? Negruţ devenea Negruzzi. Era moda italienizantă, pe care o īntīlnim şi la Ion Heliade-Rădulescu: Suzană, eşti bellă / ba chiar florelinte / şi a tale belleţă / mă scoate din minte.
L.A.: La Coşbuc era vorba de o captivitate īn care aluneca treptat, atunci cīnd se lăsa fascinat de acest univers italienizant prin excelenţă.
O.P.: Dar cum ţi-o explici? Pentru că Dante e un neguros, īn timp ce Coşbuc e absolut bucolic. La el cerul pare mereu senin, sau tocmai s-a răzbunat pe sat. Are o altă sensibilitate. Să fie tocmai coincidentia oppositorum, o atracţie a tenebrosului?
L.A.: A existat īn cursul studenţiei mele o mică dezbatere, la un seminar, pe acest subiect. Unul din profesorii noştri ne-a atras atenţia să nu ne lăsăm furaţi de bucolismul şi ţărănismul lui Coşbuc, fiindcă dacă luăm metrul poetic şi-l aşezăm peste versurile coşbuciene, vom observa că ele denotă un meşteşug foarte migălos şi scrupulos, al unui artist al cuvīntului. Cel care-l va considera un autor de factură exclusiv ţărănească se va īnşela. George Coşbuc este un mare intelectual
O.P.: un clasicizant
L.A.: un rafinat meşteşugar īn aria poetică, īnainte de orice altceva. Latura sa cīmpenească şi luminos-festivistă pare a fi mai degrabă o mască. Īn orice caz, el este un clasicist, un bun cunoscător de latină şi greacă. Este cel care avea curajul să exclame, īn intimitatea manuscriselor sale, că după ce i-a frecventat timp de ani de zile pe Homer şi Virgiliu, cīnd l-a descoperit pe Dante, acesta i se pare mult mai complex decīt ceilalţi doi. Că s-a considerat mult mai răsplătit spiritualiceşte, traducīndu-l zeci de ani pe Dante, decīt īn contactul cu ceilalţi doi clasici, pe care de asemeni īi cunoştea īn detaliu.
O.P.: S-ar putea ca George Coşbuc să fie de altfel beneficiarul celor mai frumoase ediţii danteşti, din cīte posedăm pīnă azi īn cultura romānă. Poate şi al tirajelor celor mai mari. Există cel puţin două ediţii superbe din traducerea lui Coşbuc, prima fiind aceea interbelică, īmpodobită cu gravuri, īngrijită, īnsoţită de aparatul critic şi studiul introductiv ale lui Ramiro Ortiz.
L.A.: Īnainte de a ajunge la ediţii, mai trebuie spus de asemenea că după ce Coşbuc a făcut acest pelerinaj īn Italia la originile lui Dante, s-a īntors, a lucrat ani īn şir pe traducere. Īncet, īncet, atenţia i-a fost distrasă către alte domenii. El ar fi vrut ca, prin intermediul transpunerii pe care o realiza, să alunece către un comentariu foarte migălos şi scrupulos al capodoperei danteşti.
O.P.: De unde atracţia aceasta către erudiţie, care pentru multă lume pare un simplu joc cărturăresc, un rebus din ce īn ce mai complicat, un drum fals?
L.A.: Aşa este. Borges e mic copil īn comparaţie cu Dante. Argentinianul are chiar un şir de conferinţe dedicate marelui florentin, destul de naive de altminteri şi pe alocuri contestabile. Dar, dacă īmi permiţi o ironie, Dante este un borgesian mult mai mare decīt īnsuşi Borges
O.P.: Un borgesian avant la lettre!
L.A.: Da. Poetul medieval este cel care s-a pierdut primul īn această grădină a potecilor care se bifurcă. Intrīnd pe spaţiul dantesc, cu cīt īnaintezi, cu atīt eşti mai răsplătit, dacă dai dovadă de o anume tenacitate şi voinţă. Cu cīt curiozitatea ta este mai mare, cu atīt dorinţa de a avansa este mai mare şi spaţiul te prinde ca o capcană, nu te mai slăbeşte. Cei care s-au năpustit pe acest domeniu au rămas captivaţi şi fascinaţi acolo pīnă la moarte. Timp de zeci de ani. Asta i s-a īntīmplat şi lui George Coşbuc. Adică a īnceput să traducă, a terminat aproape integral, dar de-acolo a alunecat spre o altă sfidare: să elaboreze propria interpretare a Divinei Comedii. Era concentrat mai ales pe datarea calendaristică precisă a călătoriei lui Dante īn lumea de apoi. A dedicat cīteva sute de pagini acestei teme. Din păcate, după cum a remarcat şi G. Călinescu, acolo George Coşbuc a rătăcit calea. Potecile i s-au bifurcat pīnă la pierzanie. Sīnt două volume, de cīteva sute de pagini īn format mare, publicate la jumătatea anilor 60, cu analizele coşbuciene. Moartea l-a surprins trudind pe acest comentariu care l-a dus īn cele mai pierdute şi inutile hăţişuri.
O.P.: Aici eu nu aş fi aşa de aspru. Şi pīnă la urmă rostul discuţiei noastre e şi acela de a fi īn dezacord cīteodată.
L.A.: Vai de mine. Desigur.
O.P.: Poate nu atīt cu tine, cīt cu divinul critic George Călinescu.
L.A.: Din păcate aici are dreptate G. Călinescu.
O.P.: Poate da, poate nu. Īntr-un anume sens, eventual riscīnd, aş asimila această strădanie aparent paranormală de a data exact descinderea în Infern a lui Dante cu o întreprindere de tip cabalistic. Cred că nu altceva făceau cabaliştii care luau cuvīntul, īl tratau numerologic, īncercau să vadă din cīte litere e compus, ce valoare are fiecare literă, căutau tot felul de corespondenţe sacre. Un drum care astăzi celor care vin din afara culturii īn care ei s-au ilustrat le poate părea cel puţin extravagant. Sau dacă priveşti Arborele Sephiroţilor ori multe alte demersuri īntemeiate pe asemenea diagrame mistice; dar nu numai. Oare o altă lectură a acestei strădanii enorme a lui Coşbuc (nu ştiam că au rămas chiar două volume) nu poate fi făcută?
L.A.: Şi īncă nu sīnt publicate integral caietele lui
O.P.: Fantastic! Mă faci foarte curios!
L.A.: Le-am parcurs şi, din păcate, pot să spun că a avut dreptate G. Călinescu. Poetul se pierde īn nişte detalii care nu au nici o importanţă pentru cititorii moderni care sīntem. El intră de pildă īntr-o polemică inutilă, pe zeci de pagini, īmpotriva mai tuturor dantologilor. Trebuie amintit că s-au făcut aceste demersuri de identificare precisă, calendaristică, a zilelor şi orelor călătoriei danteşti īn lumea de apoi.
O.P.: Le cunoaştem oare?
L.A.: Da. Din diverse sugestii de natură astronomică, se presupune că Dante şi-ar fi īnceput călătoria īn Vinerea Mare a anului 1300, o cifră rotundă care de-asemeni trimite spre simbolistica perfecţiunii. Ei bine, Coşbuc intră īn polemică īmpotriva tuturor, susţinīnd că momentul pornirii trebuie de fapt devansat cu 2 ani, adică totul s-ar fi desfăşurat īn 1298, deoarece scrierile astrologice medievale au fost greşit interpretate de toată lumea etc. De aici se pleacă pe direcţii de mai mică relevanţă pentru īnţelegerea globală şi chiar punctuală a Divinei Comedii.
O.P.: Pīnă nu mergi mai departe, aş vrea să remarc iarăşi cu ochiul medievistului că un asemenea demers pare specific computaţioniştilor medievali. A fost o īntreagă discuţie, īncepīnd cu finalul Antichităţii, pe marginea cronicii lui Eusebiu, Ieronim şi a altora: cīnd a īnceput istoria? De cīnd datează īnceputul lumii? După cum ştim, s-a stabilit, la un moment dat, o anumită dată, dar au existat numeroase discuţii şi vedem că ele azi continuă īntr-o formă modernă şi dependentă direct de progresele fantastice pe care ştiinţa despre timp, cronologia, fizica etc. le-au īnregistrat. Şi astăzi mai asistăm la reforme ale calendarului, la modificări. Eram deja la vīrsta tinereţii cīnd a īnceput să aplice şi Romānia reglementarea trecerii de la orarul de iarnă la orarul de vară. Nimic schimbat astronomic, dar din raţiuni economice şi practice se devansa cu o oră īntregul program al zilei, sau se revenea la orarul ştiut. Nu mai vorbesc de reforma calendarului, de faptul că īn lume azi şi chiar īn Romānia anul nou īncepe la date diverse, īn funcţie de cultul religios căruia īi aparţii sau de reperele pe care ţi le-ai luat. Īntr-un fel īncepe pentru islamicii din Dobrogea, īn alt fel pentru ucrainenii din Maramureş, iar pentru noi, ceilalţi ortodocşi alineaţi la calendarul catolic model, lucrurile īncep altfel. Tata se născuse īntr-o altă dată decīt cea īn care īi sărbătoream ziua, fie iertat, pentru că īntre timp s-a produs reforma calendarului. Şi aşa a ajuns să fie sărbătorit de familie la 1 ianuarie al fiecărui an. Asemenea lucruri fac parte şi din viaţa noastră. Poate că nu e chiar atīt de absurd acest interes. Dacă el şi acum mă gīndesc la Coşbuc a găsit cu cale să petreacă ultimii ani ai vieţii (iar aceştia erau, să ne amintim, anii de după moartea fiului său, care l-a marcat profund) pentru a vedea exact cīnd a coborīt Dante īn Infern, o astfel de preocupare, poate nu obsesivă, dar īn orice caz recurentă, persistentă, a lui Coşbuc, trebuie īnregistrată ca atare şi cīntărită cu seriozitate. Poate că e vorba de o questă, o aventură interioară a poetului, care cumva se simţea chemat să ia legătura altminteri decīt Hasdeu cu fiica lui, pe baza spiritismului, cu lumea de dincolo.
L.A.: Da, e o ipoteză foarte interesantă. Nu m-am gīndit la ea.
O.P.: N-aş vrea să supralicitez
L.A.: E o ipoteză fascinantă! Problema este īnsă din principiu aceea, īn orice comentariu literar, īn orice exegeză: ce contează mai mult, opera artistică spre care ne īnclinăm, sau propriile noastre probleme pe care vrem să le răsplătim, luīnd acel text ca pretext?
O.P.: Oare nu fiecare dăm un răspuns propriu la această īntrebare?
L.A.: Răspunsul meu este că totuşi textul e mai important, decīt să-mi dorlotez propriile frămīntări sufleteşti, luīndu-mi īn sprijin o operă literară. Sau pot s-o fac, dar atunci nu mă mai ocup de exegeză, ci de altceva. Să revenim însă la traducătorul romān al Divinei Comedii. Putem pigmenta dialogul nostru, pentru a ilustra un stil bizar, bilingv, de expresie, citīnd un fragment din autoaprecierile lui Coşbuc legate de propriul său comentariu dantesc: In questi studi parla un pazzo. Deci cel ce s-apropie de ele să ştie şi să lase orice speranţă că se va găsi pe acelaşi teren pe care l-au īnvăţat şi l-au condus comentatorii. Terenul meu e daltro mondo. Un pazzo care a supus criticii tot ce s-a scris despre opera lui Dante şi n-a avut alt criteriu de judecată decīt bunul-simţ. Pentru că e sigur că nici Dante n-a avut altul". Sînt uşor de relevat pasiunea şi chiar "posedarea" care îl zgîlţîiau pe autor.
O.P.: Cred că el a avut decenţa să nu-şi publice īnsemnările.
L.A.: Nu şi le-a publicat pentru că era īntr-un continuu work in progress. Cum nu şi-a tipărit nici traducerea, care era de asemeni īntr-un work in progress.
O.P.: Nimic n-a tipărit īn timpul vieţii din ea?
L.A.: A publicat īn presa literară a vremii mai ales cīnturile XXXIII şi XXXIV din Infern, cele mai izbutite, precum şi alte cīteva. Marea majoritate a muncii sale a rămas īn atelierul de creaţie şi a fost dezgropată de acolo, postum, de profesorul Ramiro Ortiz. Īnsă eu altceva aş vrea să subliniez acum. Ni se īntīmplă uneori īn viaţă să fim obsedaţi de un anumit ţel, care ni se pare fundamental. Bunăoară īn biografia noastră, sau īn activitatea noastră profesională. Mi se pare esenţial să termin această carte pe care o scriu acum. Am un termen de două săptămīni. Nu mănīnc, nu dorm, fac toate sacrificiile, scriu nebuneşte pentru că am o limită restrictivă. Īmi īnchei cartea, o public şi poate peste zece ani, cīnd o recitesc, ea nu-mi mai spune nimic, dar īmi amintesc cu jenă că īn zilele respective, de pildă, nu apucasem să mă spăl. Sau nu apucasem să mă bărbieresc. Acel sentiment de jenă faţă de mine īnsumi mi-a rămas īn minte şi mă torturează. Īn schimb conţinutul cărţii, care pentru mine era pe-atunci absolut vital, acum s-a disipat. Am dat un exemplu cu totul fantezist şi construit ad-hoc, din nimic, pentru a sublinia faptul că, iată, putem avea mari preocupări existenţiale, care cu timpul să se şteargă, iar ceea ce era atunci colateral pentru noi, o dată cu trecerea vremii să capete dimpotrivă noi dimensiuni, noi ponderi.
O.P.: Poate că īntr-adevăr persistenţa amintirilor de natură fiziologică sau materială este mai subliniată. Posibil.
L.A.: Aici Marcel Proust ar fi un mare specialist, pe care l-am putea lua īn ajutor: imaginile dragi despre Combray şi mătuşa Léonie riscă să se estompeze, pe cīnd gustul unei prăjituri banale, madlena, s-a prelungit peste ani, stīrnind neaşteptaţi fiori. Să revenim īnsă la Coşbuc, căruia pare să i se fi īntīmplat acelaşi lucru: a pariat enorm pe comentariul dantesc, şi cīnd colo azi, după moartea sa, ponderea lucrurilor s-a răsturnat şi īl admirăm mai ales pentru uluitoarea sa performanţă de traducere a Divinei Comedii. Trebuie spus de asemenea că īn limba romānă dispunem de cinci traduceri complete ale capodoperei danteşti. Ceea ce este deja o performanţă demnă de invidiat, pe plan mondial.
O.P.: Şi īncă vreo cīteva fragmentare.
L.A.: Da. Alte cîteva neterminate.
O.P.: Cum īţi explici această pasiune? E mai mult un fel de turnir, un concurs de natură medievală?
L.A.: E o sfidare. Şi este de asemeni pariul unora de a-şi lega numele de al lui Dante, pentru a ieşi dintr-o stare mai puţin glorioasă. Dar este o sfidare nobilă, care trebuie aplaudată şi admirată.
O.P.: Biblioteca lui Coşbuc s-a păstrat şi, o dată cu ea, mostre importante din această bibliografie dantescă.
L.A.: După Coşbuc, următoarea versiune īn limba romānă, cronologic vorbind, i se datorează lui Alexandru Marcu, italienistul important al perioadei interbelice, profesor la Bucureşti, cu diverse funcţii de răspundere īn zona vieţii politice, publice şi universitare. El a tipărit un articol, De ce am tradus "Divina Comedie" (pe care l-am citit chiar ieri, pentru că mă documentez īn vederea unei lucrări mai ample). Scriitorul mărturiseşte că, predīnd ani īn şir Lectura Dantis, a vrut să pună la punct o traducere cu finalităţi didactice, pentru studenţii săi, astfel īncīt aceştia să aibă sub ochi, pe de o parte, originalul, iar pe de altă parte varianta romānească īntr-o proză ritmată. Aşa că, la doi-trei ani după apariţia Paradisului tradus de Coşbuc şi comentat de Ramiro Ortiz, vine Alexandru Marcu şi īncepe să-şi tipărească traducerea īn proză. Īn afară de aceştia doi, există situaţia interesantă a unui tīnăr, numit Ion A. Ţundrea, care a studiat la un liceu din Turnu Severin şi īncă de-atunci s-a ataşat de cultura peninsulară. Mai ales că la absolvire a făcut o memorabilă excursie īn Italia. Exista o tradiţie foarte interesantă: profesorii şi elevii puneau bani deoparte, an de an, de-a lungul studiilor liceale, astfel ca īn final să aibă reunită suma pentru a face drumeţia. Acest Ţundrea, provenit dintr-o familie strīmtorată, a fost recompensat, ca şef de promoţie, cu un voiaj de neuitat. Au luat vaporul prin sud, au debarcat īn Sicilia, apoi cu trenul au urcat progresiv, au văzut Roma, Vaticanul, Florenţa, locurile danteşti, cele mai importante puncte turistice, Milano, Veneţia, au ieşit prin nord şi s-au īntors prin Austria. Au făcut acest īnconjur impresionant, care le-a rămas īn amintiri pe toată viaţa. După absolvirea liceului, Ion Ţundrea a urmat studii de medicină, n-a avut o pregătire de filolog, a lucrat ca medic. Īn paralel a purces la traducerea Divinei Comedii, īn versuri, cu rimă, cu terţină, cu endecasilab etc. Şi-a terminat munca īn 1940 şi a publicat cinci ani mai tīrziu Infernul, cu prefaţa succintă a lui Nicolae Iorga. A fost concentrat pe front ca medic militar. S-a prăpădit īn ultimele zile de război, bolnav de T.B.C. Manuscrisele sale au rămas īn posesia familiei, care s-a străduit timp de zeci de ani, fără succes, să le publice. Se cunoştea existenţa traducerii, din care un exemplar a fost depus spre consultare la Biblioteca Academiei şi a fost menţionat de studioşi. Abia īn 1999, la zece ani după căderea comunismului, a apărut această variantă Ţundrea, īntr-un tiraj confidenţial, la Editura Medicală (ironie a sorţii!), o editură ce n-are nimic de-a face cu literatura. Cu totul īntīmplător am reuşit să-mi procur un exemplar şi să cunosc aventura unei versiuni care vede lumina tiparului la mai bine de jumătate de secol de la realizare.
O.P.: Cum e traducerea lui Ţundrea?
L.A.: E bună. E cinstită, e harnică. Īi aparţine unui neliterat, e uşor sărăcăcioasă. Dar este corectă.
O.P.: Te referi la ingeniozitatea în materie de vocabular?
L.A.: Da. Şi īn materie de abilităţi literare. Se vede că īi aparţine unui om care nu are practica rotunjirii cuvīntului. Dar este de extremă onestitate, de bună credinţă, de efort susţinut şi de bună cunoaştere a textului dantesc. Marea capcană aceasta este: nu poţi porni o traducere pīnă cīnd nu eşti stăpīn pe conţinuturile īnseşi, pe care le ai de transmis. Īntrucīt ele sīnt atīt de complexe, riscurile de a greşi sīnt imense.
O.P.: Prin simplificare
L.A.: Prin răstălmăcire. Prin īnţelegerea greşită a ceea ce a vrut să spună autorul. Chiar prin necunoaşterea a ceea ce ai de tradus.
O.P.: Vocabularul dantesc nu e dificil īn sine, datorită vechimii sale? Iată că vine un neliterat şi alege să traducă din īntreaga literatură italiană o operă majoră, e adevărat, dar scrisă īn limba Evului Mediu.
L.A.: Tocmai că trebuie să faci o opţiune de principiu. Dante apare cu Divina Comedie o spunea Erich Auerbach tocmai īn momentul creării limbii italiene literare. Era un bilingvism clar, în vremurile sale. Pe de o parte exista il volgare, limba vulgului, a poporului, care era italiana, dar care nu se scria, doar se vorbea. Erau prea puţini oameni alfabetizaţi, intelectuali care să folosească italiana. Exprimarea scrisă oficială se făcea mai ales īn latină, limba Evangheliei.
O.P.: Multă vreme a continuat aşa. Inclusiv īn Renaştere.
L.A.: Unul din pariurile fundamentale ale lui Dante cu Divina Comedie acesta a fost: să atragă atenţia că există o nouă limbă, care merită să fie īncetăţenită şi īn uzul cultural. El voia să-i pună īn valoare componenta intelectuală, aspectele nobiliare. (Inclusiv din acest motiv Dante este de prea puţine ori comic. El este aristocratic, este aulic şi aşadar nu prea comic.) Dar ce face traducătorul secolului XX? Īn ce limbă traduce? N-avem o romānă medievală. Primul document este din 1521. Noi aveam slavona. Vom presăra termeni slavoneşti? Dar cu asta l-am omorīt pe cititor!
O.P.: După descoperiri recente, un prim text īn limba romānă e din 1498
L.A.: A existat ceva īnainte de Scrisoarea lui Neacşu din 1521?
O.P.: Da.
L.A.: A apărut altceva īnainte de Neacşu? Asta este o noutate pentru mine.
O.P.: Da. Claudia Tiţa, soţia poetului sibian Ion Mircea, a publicat īn revista Cultura (īnainte de dispariţia primei serii, unde era secretară de redacţie) un text īn acest sens. M-a interesat foarte mult fiindcă, după cum ştii, lucrez la o istorie a literaturii romāne medievale, īn īnţelesul că şi scrisul slavon din acest spaţiu se include tot īn literatura romānă. Īn fine.
L.A.: Dar oricum informaţia trebuie luată cu prudenţă şi să vedem dacă ipoteza e acceptată de comunitatea ştiinţifică. Cred că e o noutate deocamdată.
O.P.: Da, dar o putem enunţa.
L.A.: Uzul comun, accepţia generalizată merge pe primul document ca fiind Scrisoarea lui Neacşu, la 1521. Or atunci ce face un traducător? Īn ce romānă medievală īl traduce pe Dante? Sau: mai are rost să construim noi, īn mod artificial, o romānă medievală?
O.P.: Distanţa dintre romāna secolului al XIV-lea şi cea din secolul al XVII-lea, care a ajuns pīnă la noi, este mult mai mică decīt cea dintre romāna secolului al XVIII-lea şi cea din veacul imediat următor. Problema se pune īnsă altminteri, cred: ce atitudine adoptăm? Arhaizăm sau adaptăm la limba romānă modernă?
L.A.: Este vorba de un şir de opţiuni de principiu pe care traducătorul trebuie să le facă.
O.P.: Din cīte am observat eu, traducerile au căutat o soluţie de mijloc, n-au arhaizat la nivelul vocabularului, ci au introdus cīteodată mai degrabă īntorsături de frază, menite să creeze impresia arhaizării; un truc literar, pīnă la urmă.
L.A.: Lasă că Dante inventează pe alocuri, cu bună ştiinţă, cuvinte care n-au existat pīnă la el. Le adaptează. Am văzut amīndoi adineauri un fragment pe internet, unde se vorbea despre "quiditate". O latină adaptată la italiană, dar care nu mai e nici una, nici cealaltă. Dante are terţine scrise direct īn latină. Acelea vor rămīne aşa, desigur. Sau cuvinte inventate. De pildă un diavol īnfricoşător īşi face apariţia īn scenă, la īnceputul cīntului VII din Infern, şi strigă: "Pape Satán, pape Satán aleppe!". O frază despre care s-au scris numeroase glose, īncercīnd să expliciteze ce-nseamnă "Pape", ce e cu "Satan", dacă nu cumva "aleppe" provine de la aleph, prima literă a alfabetului ebraic etc. Pīnă la urmă convergenţa specialiştilor a mers pe ideea că avem de-a face cu un limbaj demonic, lipsit de noimă, reflectīnd gălăgia absurdă a Infernului şi este o nebunie să căutăm sensuri acolo unde ele nu există.
O.P.: Prin vocea acelui diavol vorbea probabil James Joyce, din Finnegans Wake Cum se ştie, acolo toată curgerea cărţii presupune sonorităţi modificabile anamorfotic, care conduc prin hăţişuri de obscuritate şi spre alte luminişuri decīt cele direct descifrabile.
L.A.: Păi da! Iată că există, īn accepţia convergentă a cercetătorilor, pasaje pe care Dante cu bună ştiinţă le-a făcut neclare, lipsite de sens, tocmai pentru a reflecta ilogismul infernului īnsuşi. Şi atunci ce face traducătorul? Dă sens acolo unde nu este? Sau traduce īntr-o limbă care n-a existat la noi şi care nu mai există nici īn Italia de-acum? Sau face cum a īncercat Eta Boeriu un Dante liric? Un Dante situat aproape de limba contemporană? E şi aceasta o opţiune pe care eu n-o īmpărtăşesc. Sau o altă problemă pe care a ridicat-o Eta Boeriu, īn studiul său Cum am tradus "Divina Comedie": noi sīntem cititori romāni. Majoritatea romānilor sīnt ortodocşi. Dacă eu, ca traducătoare, aş aduce aici termenii ţinīnd de religia catolică, nu l-aş face iubit pe Dante. Eu trebuie să-l actualizez.
O.P.: Purgatoriul cum se cheamă la ortodocşi?
L.A.: Nu e vorba de asta. Dar nu vom mai avea Spiritul Sfīnt, ci Sfīntul Duh, precum şi o serie īntreagă de termeni specifici: prescură, "psaltire", "tropar", toacă, Ucigă-l toaca etc. O sumă īntreagă de termeni din limbajul catolic sīnt transpuşi īn lexicul autohton. Un Dante ortodoxizat Iarăşi mi se pare o opţiune foarte īndrăzneaţă, care nu cred că se susţine.
O.P.: Dacă ne gīndim la valul de greci care au plecat din faţa turcilor şi au ajutat la īntemeierea Renaşterii, cu Georgios Gemistos Plethon şi ceilalţi Dacă ne gīndim la Conciliul de la Ferrara-Florenţa, unde Bisericile s-au īntīlnit după trei secole şi mai bine de schismă Dacă ne gīndim la tot comerţul de idei pe care-l găsim şi la Veneţia pīnă īn secolul al XVII-lea, unde se tipăreau cărţi pentru slavii răsăriteni, pentru lumea grecească de dincolo de arhipelag, pīnă īn ţările romāne, atunci poate că distanţele nu sīnt aşa de mari. Dar oricum opţiunea rămīne dificilă pentru traducător.
L.A.: Problema aici este: mişcarea de du-te vino. Cīt mă duc spre el şi cīt īl aduc pe el spre mine. Trebuie păstrat un echilibru! Eu cred că transpunīndu-l īn spiritualitatea ortodoxă pe Dante, el a fost deja atras mult prea mult īncoace. Probabil că traducătorul ar fi trebuit mai degrabă să-l īmpingă pe cititor īntr-acolo.
O.P.: I-a schimbat boneta florentină cu o giubea orientală.
L.A.: Cred că aici s-a mers cam departe.
O.P.: E un risc. Dar uite că īncepem s-o criticăm pe Eta Boeriu īnainte de-a ajunge efectiv la ea. E vorba de următoarea versiune?
L.A.: După Ion Ţundrea, care a dat o traducere onestă, curată, frumoasă din păcate cu comentarii succinte şi elementare
O.P.: Era sub presiunea timpului? Sau īi lipsea pur şi simplu introducerea īn studiile danteşti?
L.A.: Amīndouă, probabil. Să nu uităm că multe din aceste traduceri s-au făcut chiar īn timpul războiului. Ieri citeam tocmai articolul lui Alexandru Marcu, De ce am tradus "Divina Comedie". Este publicat īn anul 1944, cīnd lumea gemea sub bombe, se īntrerupea curentul, se răbda de foame, oamenii mureau pe străzi mitraliaţi, iar cineva era pasionat de Dante şi publica pe primele două pagini ale revistei Dacia Rediviva din Bucureşti un asemenea studiu. Ai zice: Asta īi lipsea omului respectiv?.
O.P.: Da. Adeseori rezişti fără pīine şi fără carne, dar nu e la fel de simplu să rezişti fără o lumină spirituală, la capătul oricīt de īndepărtat al tunelului.
L.A.: Lapidaritatea comentariilor lui Ion Ţundrea e datorată mai mult ca sigur şi războiului, pe care l-a trăit din plin, şi sorţii sale nefericite (fiindcă el s-a stins imediat mai apoi). Īn contemporaneitatea sa şi īn paralel cu Ţundrea avem a patra variantă, şi aceasta foarte ciudată. E datorată unui italian care s-a stabilit īn Romānia, Giuseppe Cifarelli, un fost funcţionar la Banca Naţională. De-asemenea nu avea studii literare, dar a avut o mare pasiune pentru Dante şi pentru cultura romānă. A trăit īn Romānia de-a lungul perioadei interbelice. S-a ambiţionat pe cont propriu să dea această traducere integrală, īn versuri, bine īntocmită, corectă, deşi fără performanţe stilistice.
O.P.: E lucru ştiut că īn principiu e necesar să cunoşti mult mai bine limba īn care traduci.
L.A.: Da. Limba ţintă.
O.P.: Or e o performanţă redutabilă ca un italian să traducă Divina Comedie īn romānă
L.A.: Da, este o performanţă rară, īntr-adevăr.
O.P.: El īnsuşi a venit din Italia, sau părinţii lui veniseră mai demult? Pentru că există şi astăzi o comunitate mare de italieni īn Romānia.
L.A.: N-aş putea să spun precis. Din cīte īmi amintesc (am avut nişte lecturi cu vreo cīţiva ani īn urmă), am impresia că el s-a stabilit din tinereţe īn Romānia. A trăit aici, īn orice caz, cīteva zeci de ani. Dar iată că a reuşit să īnveţe atīt de nuanţat şi profund limba noastră, īncīt a dat această versiune integrală, īn versuri, a Divinei Comedii. Traducerea lui a avut de asemeni o soartă tristă: a rămas īn manuscris timp de zeci de ani şi a fost publicată doar după 1989. A cunoscut o ediţie īntr-un tiraj confidenţial, la o editură obscură din Craiova, iar a doua apariţie, la Editura Dacia din Cluj, a avut de asemeni un tiraj simbolic. Aşadar traducerea Cifarelli ţine doar de bibliofilie, pentru cei foarte puţini avizaţi.
O.P.: O paranteză legată de destinul cărţilor. Cultura noastră e foarte departe de performanţele editoriale ale Italiei. Am văzut acolo lansarea unor scriitori latino-americani. Ieşeau pe piaţă simultan cinci romane, două volume de nuvele şi de asemeni două monografii dedicate acelor scriitori. Cultura italiană are infrastructură, are ştiinţă managerială pentru a lansa astfel autorii. Noi sīntem departe de aşa ceva. Şi totuşi constat cu satisfacţie acum cīnd te ascult vorbind despre aceste traduceri aparent obscure, prea puţin sau deloc cunoscute īn momentul īntreprinderii autorilor lor, dar recuperate că, īncetul cu īncetul, putem spune că nici la noi manuscrisele nu ard, că nu se chiar pierd toate cărţile şi că avem nişte straturi care se sedimentează. Nu crezi?
L.A.: Conştiinţa aceasta se formează mai degrabă prin eforturi individuale şi īncăpăţīnare personală. Dacă e să facem o scurtă comparaţie, īn sistemul editorial occidental, nu doar italian, cīnd am nevoie de o carte, chiar dacă a apărut cu 20 de ani īn urmă, dispun de un serviciu de īmprumut interbibliotecar sau chiar interlibrar, īmi este comandată dintr-o altă localitate. Cu noile sisteme de multiplicare, am posibilitatea de a comanda o ediţie restrīnsă, tipărită īn cīteva exemplare. Aici aşa ceva nu există. La noi apare ediţia, te năpusteşti şi, dacă ai noroc, o cumperi. Iar dacă ai pierdut-o, auzi despre ea din amintirile unor amici, mai citeşti de ea īntr-un colţ de revistă
O.P.: Ori hazardul o aduce într-un anticariat.
L.A.: Aşa-i. La noi e efectiv jocul hazardului; pe cīnd la ei totul e pus la punct, deliberat, stratificat, aşezat temeinic şi gospodăreşte.
O.P.: Eu deocamdată mă bucuram la acest prim nivel, că, totuşi, manuscrise care zac pe undeva au cīteodată şansa să ajungă, fie şi īntr-un tiraj mic, la cititor.
L.A.: E adevărat. Există această latură optimistă a activităţii noastre. Pīnă la urmă, scriitorul nu trebuie să se frămīnte prea tare ce va păţi manuscrisul lui. Mai important e să-l realizeze. Cartea īşi va găsi īn final drumul spre cititor. Un drum mai īntortocheat sau mai direct. De cele mai multe ori, o cale absolut surprinzătoare pentru autorul īnsuşi. Care nici nu va bănui la ce noi aventuri īşi supune propria creaţie.
O.P.: Cred că pīnă şi noi doi am păţit asemenea lucruri.
L.A.: Aşa este. Am putea scrie fiecare cīte o carte despre aventurile cărţilor pe care le-am scris şi publicat, sau ale traducerilor pe care le-am realizat şi le-am publicat sau nu.
O.P.: E adevărat. Aici stau lecturile noastre din arhive.
L.A.: Mergīnd mai departe, al cincilea traducător integral, īn ordine cronologică, este īnsăşi Eta Boeriu. Dar trebuie spus de asemenea după cum o mărturisesc cu toţii că traducerea Divinei Comedii e în general fructul unei munci intense, de zeci de ani. Cel puţin douăzeci.
O.P.: Erau totuşi un fel de pictori de duminică, nu-i aşa? Adică oameni care traduceau īn timpul liber. Era o activitate din plăcere.
L.A.: N-aş crede.
O.P.: Nu mă gīndesc la Coşbuc. Dar cineva ca Cifarelli, de pildă, care era funcţionar
L.A.: Din păcate sau din fericire, Dante nu-ţi permite să fii şofer de duminică. Sau traducător de duminică. Acolo trebuie să transpiri pe text, trebuie să stai cu alte cinci dicţionare şi enciclopedii deschise şi răvăşite īn jurul tău, pentru a verifica toate sensurile secundare ale unei sintagme sau expresii. Plus comentarii danteşti diferite, īn paralel, din diverse ediţii.
O.P.: Atunci chiar şi cei mai rudimentari autori de traduceri pe care īi pomeneai īnseamnă că aveau īn spate o armătură īntreagă de erudiţie
L.A.: N-aveau īncotro. Era prima lor obligaţie: cunoaşterea temeinică a textului. Fără asta īţi īncepi degeaba munca. A cincea īn ordine cronologică este, va să zică, Eta Boeriu, care şi-a realizat versiunea dantescă īn plină epocă stalinistă, la jumătatea secolului XX.
O.P.: Cred că e considerată chiar opera vieţii ei, nu?
L.A.: Probabil. Prima traducere prestigioasă integrală a Etei Boeriu a fost totuşi Decameronul lui Boccaccio. Dante a venit abia după aceea. Se poate spune că Eta Boeriu este cea mai importantă traducătoare a literaturii italiene īn limba romānă. Practic a transpus cele mai mari personalităţi: Dante, Petrarca, Boccaccio
O.P.: Nina Faēon nu intră īn competiţie?
L.A.: dar a tradus şi Michelangelo, Leopardi, Giovanni Verga, Alberto Moravia, Cesare Pavese, Elio Vittorini, dar şi o antologie poetică italiană de la īnceputuri pīnă īn prezent, dar şi o antologie a poeziei siciliene etc. Īn ce-o priveşte pe Nina Faēon, ea s-a afirmat īn primul rīnd nu prin traducerile artistice, ci prin activitatea de cercetătoare şi profesoară universitară
O.P.: Pe Giambattista Vico nu ea l-a tradus?
L.A.: căreia īi datorăm īn primul rīnd un dicţionar enciclopedic al literaturii italiene, precum şi o istorie literară italiană. Aşadar o sistematizare de tip universitar, precisă, de mare acurateţe filologică. I-a transpus, ce-i drept, īn limba romānă pe Vico sau Machiavelli, precum şi Istoria literaturii italiene de Francesco De Sanctis. Revenind la traducerea realizată de Eta Boeriu din Divina Comedie, deja am prefigurat cīteva concepte care au stat la temelia muncii respective. Principiul fundamental a fost acesta, al actualizării
O.P.: Ea a ales totuşi să comunice cu contemporanii ei.
L.A.: Da, a fost o persoană extrem de delicată şi de mare sensibilitate sufletească. Acesta e şi riscul cīnd eşti tradus de o doamnă (cu tot respectul faţă de traducătoarele femei): să ajungi metamorfozat sub īnfăţişare lirică. Cineva ca Petrarca, da, a fost liric. Īnsă Dante a fost mai mult de atīt! Dante a reprezentat o sinteză de epic, liric şi tragic. Or Eta Boeriu a pus accentul tocmai pe lirismul lui Dante, l-a apropiat de Petrarca ceea ce este o uşoară falsificare. L-a tras către spaţiul ortodoxist ceea ce este o altă mică falsificare. L-a expurgat de o sumă īntreagă de arhaisme ceea ce este o nouă mică falsificare. L-a edulcorat şi l-a contemporaneizat excesiv, l-a făcut mai poet decīt ar fi fost cazul. Dante este poet, dar e şi mai mult decīt atīt, este autorul care se foloseşte de poezie pentru a-şi comunica īnvăţăturile. Poezia pentru el reprezintă nu un scop, ci un mijloc.
O.P.: E adevărat. Dar execuţia ta la adresa Etei Boeriu īmi pare totuşi cam sumară. Aş īndulci-o puţin, dacă-mi īngădui, prin cīteva consideraţii de natură istorică. Mă gīndesc la faptul că Dante este poet prin excelenţă, chiar şi privindu-l ca autor dincolo de genurile literare. Opera lui mă refer la această trilogie fascinantă este īn egală măsură epică, dar şi lirică. Privind site-urile de pe internet, sau īn exegeză, lumea īl consideră totuşi unul dintre promotorii lui Dolce stil nuovo. Adică un nou stil de poezie, īn care s-a ilustrat alături de alţi poeţi, mai puţin remarcabili decīt el, dar īmpreună cu ei. Īnainte de Petrarca, īnainte de Renaştere ca atare, Dante vine cu un stil nou, dar continuă şi ceea ce a existat īnaintea lui, toată poezia aceasta care prin excelenţă mustea de epic, a Minnesängerilor din spaţiul german, a trubadurilor şi truverilor din spaţiul provensal, care īncă era extrem de prestigios sub raport liric şi cultural
L.A.: Era cel mai prestigios, spaţiul francez, şi foarte bine cunoscut de Dante. Se īntīlnesc pe-alocuri reminiscenţe franţuzeşti frapante īn lexicul şi topica Divinei Comedii.
O.P.: Sigur că da. Deci aş spune că nu e o opţiune ilegitimă la Eta Boeriu, din acest punct de vedere.
L.A.: E discutabilă, īn orice caz.
O.P.: Da, o putem discuta şi exact asta facem. Pe de altă parte, despre opţiunea ortodoxizantă discutabilă şi din punctul meu de vedere iarăşi am pomenit cīte ceva īn sensul acestor legături cu grecitatea, cu ceea ce īncă era Bizanţul, care prin īmpăratul Paleolog mergea la Roma să facă uniunea personală, īn speranţa unui ajutor occidental īmpotriva turcilor. Avem lumea pe care o percepem adeseori prin contururi prea tranşante, īn care negoţul nu era doar de idei şi de valori, ci era uneori şi peste morală. Să fiu bine īnţeles, nu vreau să fac din Dante un ortodox. Nici pomeneală! Nu uita īnsă că la Ravenna găseşti unul din cele mai mari mozaicuri şi o atmosferă impregnată de prezenţa unui Bizanţ imperial.
L.A.: Aşa este! Ravenna este īntr-o măsură copleşitoare bizantină.
O.P.: Da, e fascinantă! Şi cred că asta īl īmbogăţeşte pe Dante, nu-l sărăceşte. Mai ales dacă citeşti traducerea Etei Boeriu īn paralel cu alte versiuni. O să te īntreb imediat care este opţiunea ta personală, care īţi place cel mai mult. Mă gīndesc dacă nu cumva Coşbuc.
L.A.: Mi-am şi exprimat deja opţiunea. Cea mai bogată variantă, din punctul meu de vedere, e a lui George Coşbuc.
O.P.: Nu e cam desuet?
L.A.: Nu e desuet mai mult decît e necesar. O trăsătură fundamentală a lexicului dantesc este desuetudinea fără nimic peiorativ īn acest termen.
O.P.: Ca un fel de monedă veche, de argint, uşor īnnegrită cu o patină?
L.A.: Dante se subsumează unor strategii poetice de natură medievală. El dă sinteza tematică, de gīndire şi filosofie medievală. Dar şi īn forma sa de expresie (ne vom referi poate la aceasta īn discuţiile noastre următoare), el este un medieval prin opţiune. A-l transforma īntr-un liric romantic de secol XIX-XX reprezintă o răstălmăcire. Revenim la punctul nostru de pornire.
O.P.: Cīt de obsesiv-fideli faţă de text ar trebui să fim.
L.A.: Exact. Cīt mergem noi spre el şi cīt īl tragem pe el spre noi. De pildă există o carte impunătoare, de cīteva sute de pagini, care tratează despre latura islamică īn opera lui Dante, semnată de Miguel Asķn Palacios. A fost o teză care a şocat, a creat stupoare. Acest Asķn Palacios este un foarte bun cercetător şi cunoscător al lumii şi mitologiei islamice. El şi-a suprapus cunoştinţele erudite, dobīndite īn ani īndelungaţi de studii, peste universul teologic dantesc. A constatat o sumă de simetrii şi coincidenţe uimitoare, mergīnd chiar pīnă la nivelul unor citate implicite.
O.P.: Eu aş vrea să dedicăm o discuţie mai pe īndelete acestor lucruri. Să ne referim şi la tezele care făceau din Dante un ezoteric.
L.A.: Există şi acestea. Tot aşa cum, pentru Asķn Palacios, Dante este un erudit musulman, arabizant (deşi nu există nici un fel de dovezi că poetul italian ar fi cunoscut spiritualitatea sau limba respectivă)
O.P.: Cum nu există dovezi nici că nu le-ar fi cunoscut
L.A.: Sigur. Şi atunci Asķn Palacios stabileşte un şir de simetrii. Dar concluziile sale nu au o bază temeinică, din punct de vedere cronologic, din perspectiva datelor ştiinţifice de care dispunem. Ele neliniştesc, dar au fost respinse de cvasi-unanimitatea dantologilor italieni. Sigur că a existat şi o tresărire de orgoliu naţional jignit: cum adică? Marele nostru Dante să fie cumva un propagator al Islamului? Aşa ceva nu e cu putinţă! Īn schimb, dacă venim acum şi analizăm totul din perspectiva confluenţei civilizaţiilor (ca să nu vorbim de ciocnirea civilizaţiilor), iată că lectura lui Asķn Palacios nu sărăceşte, ci dimpotrivă, deschide perspectiva.
O.P.: Atrage atenţia asupra unui versant plauzibil, dacă ne gīndim şi la faptul că a existat o şcoală averroizantă a filosofilor parizieni, īmpotriva cărora episcopul Parisului, Étienne Tempier pronunţa edicte şi care astăzi stīrneşte o exegeză īntreagă. Au īnceput să fie traduşi şi la noi aceşti autori, Boeţius din Dacia şi alţii. Dar aş remarca īn treacăt fiindcă ne apropiem de finalul īntīlnirii noastre de azi, care e abia prima, dar mă bucur că am īnceput īn sfīrşit acest şir de discuţii pe care īl premeditam mai demult că Divina Comedie de Dante e un soi de carte de tarot. Adică o poţi citi īn multe direcţii. Ceea ce indică faptul că ne aflăm īn intervalul unei mari deschideri.
L.A.: Problema este că avem ramele unui tablou, cum spuneam. Lucrurile care există efectiv mărturii, biografii, surse istorice, textele literar-ştiinţifice ale lui Dante īnsuşi constituie o ramă. După care venim şi vedem: cei care se revendică de la Dante īn ce măsură intră īn ramă? Sînt aproape de ea ori dau glas numai propriilor lor obsesii? Īntr-un eseu recent al lui Horia-Roman Patapievici, pe care l-am discutat īn altă parte, Dante este considerat mare expert īn fizică, astrolog reputat, care precedă teoriile matematice riemanniene şi einsteiniene etc. Or este vorba de o indiscutabilă exagerare protocronistă! Ipoteza respectivă rămīne īn exteriorul ramei tabloului! Sau vine Asķn Palacios şi-l face pe Dante bun cunoscător al mitologiei islamiste. Scrie o carte de sute de pagini, extrem de convingătoare, cu argumente şi exemple foarte neliniştitoare. Dar atīta timp cīt nu există mărturii directe, surse atestabile, e vorba de speculaţii! Dincolo de faptul că Asķn Palacios a fost respins de cvasi-totalitatea specialiştilor italieni, teza lui nu se susţine ştiinţific, chiar dacă, structural vorbind, pune īn scenă situaţii extrem de convingătoare. Sau această lectură ezoterică a lui René Guénon, de care aminteai. Atīta vreme cīt nu vor exista dovezi ţintite, palpabile, transparente, două cuvinte aruncate ici şi colo nu cred că dau măsura unui eventual ezoterism al lui Dante.
O.P.: Acum să fiu mucalit: eu cred că ezoterismul de-asta e ezoterism, pentru că nu-l poţi demonstra īn mod explicit.
L.A.: Aşa e. Dar pīnă la urmă noi urmărim o abordare ştiinţifică. Ne bazăm pe argumente pe care le verificăm concret şi tragem concluzii de natură de asemeni ştiinţifică.
O.P.: Şi īncercăm să īmbogăţim interpretările şi printr-o lectură probabilistică, acolo unde lipsesc certitudinile.
L.A.: Trebuie avută īnsă mare grijă īn această direcţie probabilistică. Repet: pe de o parte toate noile abordări īl īmbogăţesc pe Dante, īl fac mai actual, mai surprinzător. Dar ele riscă să-l şi trădeze. Aşadar poate că e mai indicat să nu-l sufocăm cu īmbrăţişarea drăgăstoasă, aruncīndu-i īn spinare toate cristalele admiraţiei noastre speculante. E mai bine să-l privim de la semi-distanţă şi să-l preţuim cu o analiză critică raţională.
O.P.: Este iarăşi opţiunea ta personală, īntr-un moment īn care Heidegger a fost citit dintr-o perspectivă de stīnga, atunci cīnd scrierile lui se manifestau īn mod flagrant mai degrabă spre dreapta. Īntr-o epocă īn care un autor de culoare vorbeşte despre rădăcinile negre ale culturii heladice, aşadar de dependenţa de nişte influenţe modelatoare venind dinspre Africa neagră. Un autor german, domnul Illig, vorbeşte despre un fals major: conform lecturii sale lipsesc practic două sute de ani din cronologia pe care azi o acceptăm īn istorie. El pretinde că epoca lui Carol cel Mare a fost urmată direct de anul 1.000 şi că două sute de ani au fost inventaţi, fără dovezi foarte clare. Putem să-i contestăm. Putem să-i considerăm extravaganţi pe aceşti autori. Dar ipotezele lor cred că au rostul de a scutura puţin lecturile prăfuite şi poate că īn acest sens merită să ţinem seama de unele palacionisme sau contribuţii de asemenea factură.
L.A.: Extravaganţele trebuie tratate ca atare: admirativ sau cu un zīmbet uşor sceptic. Nu trebuie să-l uităm nici pe fermecătorul nostru eseist Alexandru Paleologu, care sublinia că Grecia antică a precedat cu mult civilizaţia europeană propriu-zisă şi ca atare noi, aici, īn Răsărit, nu trebuie să avem complexe culturale de inferioritate. Adevăratul spirit european, adevăratul Occident se află īn Est. Sigur că este o speculaţie īnduioşătoare, dar nu mai mult decīt o speculaţie.
O.P.: Aş avea o completare legată de traducerea Etei Boeriu, a propos de acel pasaj īn care vorbeai despre transformarea īntr-o direcţie prea lirică a lui Dante. Eu cred că asta poate să vină fără īndoială dintr-o investiţie personală a propriului temperament, a propriului mod de-a fi al poetei care traduce. Īn acelaşi timp poate fi şi o confluenţă īn legătură cu contextul īn care ea s-a format ca om de cultură. Mă gīndesc la Cercul literar de la Sibiu, unde Ştefan Aug. Doinaş, Radu Stanca etc. au vorbit despre resurecţia baladei, au mers mult şi īnspre recuperarea lirismului, īntr-o epocă īn care acesta era un act de frondă şi de curaj, īn raport cu īnceputurile absolut nimicitoare ale stalinismului.
L.A.: Pot fi toate acestea adevărate. Īn cazul lui Dante īnsă, chiar īn mod conştient, autorul īşi diversifică expresia artistică, īn funcţie de cele trei ţinuturi la care se referă. Īn Infern scriitorul este mult mai dur īn expresii, foloseşte rime extrem de sonore, de contondente.
O.P.: Aglomerări de consoane
L.A.: Da, īn contextul analizelor stilistice s-a observat că el aglomerează consoane dure, s-uri, r-uri etc.
O.P.: Avem aşadar consoane infernale
L.A.: Culorile preponderente la care recurge sînt negrul şi roşul (a fost de asemeni observat deja). Īn schimb, īn Paradis ne aflăm la extrema cealaltă. Predomină consoanele moi, de tip l, vocalele, lumina este albă şi lirismul este mult mai accentuat. Aici, īn Paradis, se întîlneşte uneori Dante cu acel Dolce stil nuovo despre care pomeneai. Dolce stil nuovo nu găsim īn Infern şi găsim prea puţin īn Purgatoriu. El īşi adaptează tipul de expresie la ce anume vrea să exprime. Atunci cīnd vine traducătorul şi face din tot un lirism, cred că nu rămīne fidel acestei intenţii de diversificare a autorului.
O.P.: Hai să īncheiem conchizīnd pentru moment că traducătorul, sărmanul, face ceea ce poate, de fiecare dată, cu deplină onestitate şi probabil īn deplinătatea puterilor de care dispune şi că oricum ar arăta traducerile astăzi am vorbit doar despre cele finalizate, nu şi despre cele parţiale
L.A.: dar putem spune cīte ceva şi despre celelalte
O.P.: Da. Ar chiar merita. Ele reprezintă un cadou de excepţie oferit culturii romāne.
L.A.: şi o mare performanţă personală! Īn faţa fiecăruia dintre aceştia cinci, putem să ne īnclinăm cu pălăria scoasă admirativ (dacă mai purtăm pălărie īn secolul XXI). Noi, dacă am comparat versiunile īntre ele, am recurs la un procedeu intelectual inevitabil, pentru mai buna cunoaştere a realităţilor.
O.P.: Era şi un bun prilej de a reaminti că ele există.
L.A.: Sigur. Dar o dată această ierarhie care este subiectivă şi discutabilă instituită, īn faţa fiecăreia din cele cinci variante româneşti ale Divinei Comedii şi a autorilor lor trebuie să ne aplecăm cu respect.
(fragment dintr-un volum în curs de redactare)