Trialog9

SAMIZDAT DE STAT

Dialog în trei:

Gheorghe GRIGURCU, LASZLO Alexandru, Ovidiu PECICAN

Zile naţionale

O.P.: 1 Decembrie 2005. A trecut un an de la ultima noastră întîlnire în faţa microfonului

G.G.: Exact un an!

O.P.: şi ne trezim din nou de ziua naţională. În alţi ani, din tinereţea noastră, a tuturor, ziua naţională era vara, se mîncau mititei, se ieşea la iarbă verde. Existau şi probe impuse, ca defilarea. Dar atmosfera era mai prielnică sărbătoririi. Astăzi, 1 Decembrie, oricît ar fi de flatantă această dată pentru ardeleni (mă refer la cei de etnie română), mi se pare totuşi cam dificil de sărbătorit. Nu mai vorbesc despre faptul că peste o lună şi ceva avem altă sărbătoare naţională, 24 Ianuarie

L.A.: Va fi şi ziua lui Nicolae Ceauşescu

O.P.: Mă rog, dacă o sărbătoreşti E o opţiune personală

G.G.: O putem sărbători in pectore.

L.A.: Apoi vine ziua Elenei

O.P.: Şi o ţinem tot aşa. Sînt de discutat semnificaţiile acestei zile, care stau, precum mumiile dintr-o criptă faraonică, sub piramide milenare, osificate. Chestiunea e în felul următor. Mi se pare că se accentuează iarăşi reunirea tuturor românilor într-o patrie, într-un stat naţional. Dar se trece peste specificităţi, peste multe probleme ridicate de acest act fără îndoială dorit de majoritatea românilor. Trăsăturile specifice existau totuşi, cum era şi firesc, în urma unei dezvoltări adeseori divergente, care a durat mai multe sute de ani. La urma urmei, am trăit nu doar în provincii istorice diverse, ci şi în state diferite. Vreau să atrag atenţia doar asupra unui lucru. În epocă, în Ardeal, se dezbătea, la nivelul social-democraţiei, dacă e potrivită calea pe care s-a făcut unirea. Consiliul Dirigent a fost acuzat de o cedare destul de pripită în faţa pretenţiilor un pic arogante ale regalităţii de la Bucureşti. Pe de altă parte bucovinenii au venit şi ei, atunci cînd s-a făcut proiectul Constituţiei, cu rezerve faţă de soluţia centralistă propusă de Bucureşti. Reprezentanţii Bucovinei au susţinut o conferinţă la Institutul Social al lui Dimitrie Gusti şi au spus: Da, ne bucurăm, vrem în România, vrem cu ceilalţi români, dar am dori o anume autonomie. Ei bine, Constituţia n-a asigurat-o. S-a mers pe formula "unitaristă" pe care pînă astăzi o cunoaştem. Lucrurile nu prea se dezbat însă. Nu ştiu de ce istoricii au o timiditate faţă de acest tip de problematică. În schimb jurnaliştii, care altminteri sancţionează centralismul, atunci cînd îl găsesc, se străduiesc să menţioneze cîte ceva din moştenirea totuşi complexă a zilei de 1 Decembrie. Nu vreau să mă întind mai mult de atît, ca istoric, ci mai curînd la o reflecţie în grup, a noastră, a celor trei, după obiceiul de-acum consacrat, un dialog care să demareze de aici, chiar de la data cînd discutăm, cu speranţa că putem întrezări o deltă, o deschidere spre o problematică mai amplă. Pînă la urmă vorbim despre istoria şi cultura română, pentru că sîntem în interiorul României.

G.G.: Ca să reiau prima dumneavoastră idee, ziua de 1 Decembrie, ca zi naţională a României, este o zi rece. Şi poate nu numai la propriu, ci şi la figurat, întrucît există într-adevăr o problematică spinoasă a evenimentelor respective. Nu ne putem întoarce evident la 1 Mai sau la 23 August ca sărbători naţionale, dar eu am mai prins avînd avantajul, dar mai ales dezavantajul de a fi mai în vîrstă şi ziua naţională de 10 Mai. O zi care, după cum ne aducem aminte, întrupează nu numai conceptul de regalitate, ci şi pe cel de dobîndire a independenţei României, în urma războiului din 1877.

O.P.: Cu o zi mai înainte era ziua partidului comunist român, nu? La 9 mai, parcă.

G.G.: Da, într-adevăr, este o dată tulburător de polivalentă.

L.A.: Tot la 9 mai s-a terminat şi al doilea război mondial.

G.G.: Însă în ceea ce priveşte chestiunea unirii deci vorbind dintr-o perspectivă istorică asupra a ceea ce s-a întîmplat la 1 decembrie 1918 , ea scoate în evidenţă o oarecare contrazicere între demnitatea unor principii pe care s-a realizat acel act şi degradarea lor, în situaţii dacă nu de ambiguitate, măcar puţin potrivite totuşi cu ceea ce astăzi este pentru noi perspectiva europeană. Pentru că s-a încercat o neglijare a statutului naţionalităţilor din România, a aşa-ziselor minorităţi, care ar fi trebuit tratate pe picior de egalitate cu etnia majoritară. Nu pot concura cu istoricul redutabil care este prietenul Pecican, dar îmi aduc şi eu aminte că, în actul unirii din 1918, de la Alba Iulia

O.P.: Faimoasa Declaraţie de la Alba Iulia

G.G.: existau prevederi care asigurau naţionalităţilor conlocuitoare cu românii din Ardeal o autonomie, o libertate a manifestării cultural-politice care n-a mai fost respectată. Şi, evident, s-a ajuns pînă la urmă la naţional-comunismul ceauşist, care a resuscitat extremismul de dreapta, sub înfăţişările sale cele mai agresive, de natură şovină. 1 Decembrie constituie într-adevăr, cum aţi spus, pentru o minte mai mult sau mai puţin responsabilă de român, un prilej de reflecţie.

L.A.: Nu ştiu dacă n-am putea trage o anumită concluzie privind aceste trei momente: 10 mai, 23 august şi 1 decembrie, date succesive ale zilei naţionale. Nu cumva din ele se desprinde un fel de mauvaise conscience? O conştiinţă apăsată? 10 mai era ziua regelui. Nu cumva acea zi naţională încerca să manipuleze afecţiunea supuşilor, pentru a consolida tronul şi ideea de regalitate, prin intermediul unor sentimente naţionale? Avea o finalitate politică în mod neîndoios. Şi mai evidentă este această ţintă manipulatoare pentru 23 august, o zi a anului 1944 extraordinar de disputată în istoria românească. S-au scris fluvii de cerneală pe marginea evenimentului respectiv, care a fost disecat oră cu oră, minut cu minut, din foarte diferite puncte de vedere. Poate că nici acum nu s-a aşezat perspectiva unitară asupra a ceea ce a fost la 23 august 1944. Chiar numele evenimentului era foarte diferit. Am avut Insurecţia naţională antifascistă şi antiimperialistă

G.G.: În faza ultimă, ceauşistă.

L.A.: Faza ultimă, da. Mai înainte a fost "Întoarcerea armelor", sau Lovitură de stat

G.G.: Chiar "Lovitură de palat

L.A.: Aşa e. Însăşi denumirea evenimentului a fost extrem de disputată. Faptele petrecute au fost policrome. În acest context istoric vorbind tulbure, a venit partidul comunist şi a zis: nu! Noi am făcut 23 august-ul, comuniştii, noi am adus lumina şi fericirea şi prosperitatea. Aşa că trebuie să le sărbătorim. Dar sărbătoarea a avut tot o tendinţă manipulatoare, de captare a sentimentului naţional şi teleghidare a lui spre susţinerea unei puteri politice ilegitime, abuzive şi dictatoriale (în faza finală).

G.G.: Era o sărbătoare bazată pe aliteraţie: "23 Augúst / Libertate ne-a adus!".

L.A.: Da, libertate pentru cei 10-15 care erau la cîrmă. Libertatea de a face tot ce le trecea prin cap, să comită toate nemerniciile pe care începem să le cunoaştem acum.

O.P.: Sincer vorbind, pe mine nu mă deranjează că la 23 august s-au întors armele împotriva lui Hitler. Îmi plăcea şi ziua pentru că era vara. Am prins o dată o furtună, dar nu m-a supărat foarte tare. Eram la pădure, încercam să sărbătoresc împreună cu concitadinii mei pe-acolo. Ei bine, a plouat, ne-am ascuns, după care ne-am continuat sărbătoarea. Pragmatic vorbind, nu pare convenabil să înghesui toate sărbătorile iarna. Avem vreo patru deja.

G.G.: Între care una internaţională: Anul Nou!

L.A.: Şi alta internaţională: Crăciunul.

O.P.: Eu prefer să sărbătoresc vara, lumea iese pe străzi, nu e totul aşa de costisitor, nu stai în şubă, nu costă încălzirea, gazul

G.G.: 1 Mai este o sărbătoare nu internaţională, ci internaţionalistă

L.A.: Da. Permiteţi-mi să-mi continuu ideea. Cred că actuala sărbătoare naţională, de la 1 decembrie, are de asemeni semnificaţii manipulatoare ale sentimentului naţional. Dacă ţinem minte, s-a stabilit celebrarea acestei date imediat după 1989, într-un context politic foarte tulbure, de ascensiune violentă a mişcărilor şi partidelor de tip naţionalist, care îşi căutau legitimarea pe scena românească. Această evocare a unirii de la 1 decembrie venea să servească propagandei lor şi căutării propriei lor acţiuni politice. Adică ideea naţională era din nou deturnată către anumite orientări, de natură violent protestatară şi pe alocuri antisocială, care veneau să lezeze sentimentele, demnitatea şi chiar raţiunea multor altor cetăţeni români de la acea dată. Va să zică tot o manipulare. La fel ca şi 10 mai, la fel ca şi 23 august, tot astfel şi 1 decembrie. Cred că, după vreun secol şi jumătate, poate ar fi cazul să ne gîndim la o zi naţională cu valenţe neutre, care să nu mai ascundă finalităţi discutabile.

G.G.: Un schelet în dulap.

L.A.: Exact. Nu ştiu care ar putea fi această zi.

G.G.: Păi hai să ne gîndim!

L.A.: Ar trebui luate în calcul şi considerente de natură meteorologică şi calendaristică, încît lumea să poată sărbători cu seninătate.

G.G.: Chiar şi gastronomică

L.A.: Eu zic că ar trebui încercat ca acest sentiment naţional care există cu adevărat şi pînă la un punct este bine venit şi frumos să nu mai fie manipulat şi deturnat ba de rege, ba de comunişti, ba de naţionalişti. Să fie lăsat ca o sărbătoare a tuturor. Să nu pună un grup monopolul pe ideea de sărbătoare naţională!

G.G.: Eu, spre deosebire de Laszlo Alexandru, sînt monarhist. Se pare că domnia sa n-ar prea fi

L.A.: Mai mult ca sigur nu.

G.G.: şi socotesc că ziua de 10 mai nu a fost manipulată de monarhie, ci a oglindit o concrescenţă între noţiunea de monarhie şi cea de independenţă naţională, care s-a cîştigat sub egida regelui Carol I.

O.P.: Doar dacă uităm că, la Livadia, Kogălniceanu a semnat tratatul de cooperare, în războiul de independenţă, anume pentru ziua respectivă!

G.G.: Se pare că a fost diferenţă de o zi! Comuniştii băteau monedă pe faptul că ziua independenţei ar fi putut fi la 9 mai şi socoteau că amînarea ei reprezintă un fals. Dar aş vrea să adaug ceva, ce Laszlo Alexandru nu a putut spune, dintr-un motiv lesne de bănuit. Ziua de 1 decembrie evocă o reacţie antimaghiară.

L.A.: Asta cu siguranţă.

O.P.: Şi nici nu cred că se pliază pe sufletul moldoveanului, al bucureşteanului. Nu ştiu. Poate.

G.G.: Da, bucureşteanul are orgoliul centrului, al capitalei.

L.A.: Să ne amintim de Iorga, care voia Ardealul fără ardeleni.

O.P.: Aici nu i-am putut face pe plac.

G.G.: Mă rog, a fost o butadă a lui Iorga. El era un istoric prea serios şi prea pătruns de un patriotism corect ca să stăruie în ceea ce ar putea fi o aberaţie.

L.A.: Iorga mai avea butade din acestea inteligente. Ca prim-ministru s-a dus la mare să se bucure de concediu, iar profesorii grevişti din toată ţara, disperaţi, au mers la el să-i ceară plata lefurilor, strigîndu-i disperaţi că sînt muritori de foame şi nu mai au absolut nici o altă ieşire, nici o altă soluţie. Iorga le-a răspuns cinic de pe malul mării: N-aveţi altă soluţie? Aruncaţi-vă în apă!.

O.P.: Le-a arătat şi buzunarele goale.

L.A.: Da, ăsta e un gest care a fost reluat şi mai recent, în zilele noastre.

Manele pe stil comunist

G.G.: Daţi-mi voie să-mi continuu o clipă ideea. Eu am ocazia să fac nişte drumuri între Tîrgu Jiu şi Tîrgu Cărbuneşti, în ultima vreme, cu ajutorul unui şofer care este un cetăţean tipic al României actuale. Un om nu complet neinstruit, dar nici cu o instrucţie prea înaltă şi bine orientată. Aşa încît nu am fost mirat cînd el a început să se lanseze şi a repetat această atitudine într-o serie de atacuri xenofobe, în speţă antimaghiare. Susţinea că la ora actuală ungurii sînt duşmanii românilor, urmărind în continuare să ne desconsidere limba, sfidîndu-ne prin plăcuţele bilingve din secuime şi chiar nutrind gîndul de a redobîndi Ardealul. La contraargumentele mele, cred că de bun simţ, referitoare şi la structura noastră politico-militară actuală, cînd fiind noi legaţi de NATO şi de Uniunea Europeană cu toţii, nu am putea să ne mai luptăm între noi sau să ne schimbăm graniţele, el continua să folosească o retorică naţional-comunistă. Pînă la urmă i-am spus: Domnule, se vede că dumneata ai urmat şcoala comunistă. La care el a sărit ca ars: Eu n-am fost niciodată membru de partid!. Am spus «şcoala» în alt sens, anume că te-ai aflat în cîmpul unei mass-media care ţi-a format conştiinţa şi eşti comunist chiar fără să-ţi dai seama. Acest comunism rezidual, în bună măsură inconştient, este propriu unei foarte largi categorii de cetăţeni ai României.

O.P.: Comunism naţionalist! Pentru că nu seamănă cu comuniştii anilor 50. Nişte internaţionalişti sans rivages.

G.G.: Evident! Şi în felul acesta, eu cred că poate sînt prea pesimist, poate sînt chiar cinic ar trebui să treacă nişte praguri biologice

L.A.: Poate sînteţi amîndouă: un cinic pesimist.

G.G.: Poţi să fii şi sceptic, şi cinic. Şcolile respective, antice, aveau precum se ştie multe puncte comune. Dar eu socotesc că trebuie să se primenească încă o generaţie sau două ca să ne ventilăm mintea de aceste prejudecăţi şi să ne măsurăm semenii, indiferent de etnia lor

O.P.: cu criteriile calităţii.

G.G.: printr-o prismă europeană, umanistă, dacă nu creştină.

L.A.: E vorba de reminiscenţe care acum sînt pe ducă. Realităţile nu mai sprijină asemenea mentalităţi.

O.P.: Totuşi cred că eşti prea optimist. Nu sînt chiar pe ducă.

L.A.: Nu. E clar că azi sînt delegitimate asemenea idei. Orice om cît de cît normal, cînd îşi elaborează un proiect mental, o face bazîndu-se pe realitate, pe situaţia cotidiană. Altminteri, de paranoici sigur că sînt pline spitalele de nebuni. Paranoia, din cîte am citit, nu se vindecă: nici cu injecţii, nici cu şocuri.

O.P.: E grav cînd devine normativă. Cînd ea dă media.

G.G.: Şi mai ales cînd e luată drept normalitate.

L.A.: Dar vedeţi că există nişte sisteme de reglare. Ştiţi ce s-a întîmplat cu Heider, care a cîştigat pentru scurt timp alegerile în Austria, după care a fost debarcat pentru că nu convenea o asemenea gălăgie în planul politic central-european. Nostalgii pot să existe, reminiscenţe da, educaţia comunistă avortată poate să mai dea din diverse membre laterale, dar realităţile merg înainte şi mentalităţile vor trebui să le urmeze. E interesant de observat că totdeauna este aşa: mentalitatea e cu un pas sau doi în urma realităţii. În anii 50, cînd făcea ravagii teroarea comunistă, existau mulţi intelectuali de calitate care, formaţi fiind în aerul interbelic democratic, pluralist, tolerant, cădeau victime. Însă mulţi dintre ei şi-au păstrat convingerile luminoase. Tot astfel, răsturnînd situaţia cu capul în jos, se întîmplă azi, cînd ne aflăm într-o etapă democratică, pluralistă, dar mentalităţile totalitare patinează puternic din urmă. De data aceasta mentalităţile sînt retrograde, spre deosebire de ce era în anii 50.

O.P.: Eterna poveste a tăbliţelor bilingve! Eu cred că şi în zonele compacte etnic am putea adopta asemenea tăbliţe, chiar dacă a doua limbă în care le-am inscripţiona ar fi scrierea cuneiformă. Ar apărea nu diversiunea, ci diversitatea. Oamenii s-ar obişnui cu ideea.

G.G.: Eu îi spuneam ieri lui Laszlo, în glumă evident, că nu m-ar deranja, ca cetăţean român, dacă unele inscripţii din acestea ar fi chiar în limba chineză.

O.P.: Exact. De altfel la Paris, cum aflam mai recent, se vînd bistrourile în draci tocmai chinezilor. Aşa încît unul din simbolurile dragi ale culturii franceze: cafeneaua, şansoneta (Sartre, Cioran, Ionesco etc. se leagă de ele), tinde să fie internaţionalizat, orientalizat.

L.A.: Asta se va întîmpla şi la noi. Încă sîntem solidari în aceeaşi oală, avem cu toţii aceleaşi experienţe, poate traumatice, ale comunismului, dar, o dată cu înaintarea către Europa, se vor permeabiliza graniţele şi tot mai mulţi străini vor veni să se aşeze la noi. În Ungaria, de pildă, există o extrem de masivă comunitate chineză. Sînt comercianţi descurcăreţi. Mai mult ca sigur că în zece ani vom avea şi noi pe aici diverse grupări, poate chiar cartiere de chinezi, de arabi etc. Se va termina cu Noi sîntem aici pe veci stăpîni! şi alte sloganuri de acest gen.

O.P.: Sau le vor cînta chinezii!

L.A.: Da! În limba chineză se va interpreta cel mai bine acest refren!

O.P.: În orice caz observ, dragă Alex, că în explicaţia ta predomină, chiar dacă n-o enunţi textual în acest fel, formularea globalistă. Că vrem sau nu vrem, comportamentele noastre se vor schimba. Eu aş zice totuşi că nu are rost să aşteptăm să vină globalizarea, de parcă am fi nevolnici. Ar merita să încercăm un efort de autoeducare, de autodisciplinare a gîndirii, chiar de schimbare a metehnelor în calităţi. Cred că un impuls în sensul respectiv ar fi firesc să-l aşteptăm din partea şcolii şi din partea statului. Pînă la urmă, şi prin tradiţie, şi prin aşezarea noastră geo-politică, mereu impulsurile vin în România de sus. Ar trebui dat un semnal în sensul acesta. Statul ar trebui să coboare spre cetăţean şi să-i spună: oameni buni, mai terminaţi cu prostiile! Hai să punem umărul, să facem treabă! Să privim spre viitor, să gîndim împreună un proiect!

L.A.: Da, dar vezi că acum nu mai există cineva cu majusculă, Statul, care vine de sus şi spune ceva. E o prezenţă destul de fluidă, din punct de vedere instituţional, oamenii se mai schimbă

O.P.: Nu şi simbolic, însă! În România, dacă citeşti Constituţia, vei observa că nu cetăţeanul sau interesul public domină unele din articole (mulţumim, domnule Iorgovan!), ci statul! Noi servim statul, cu toţii, sîntem anexele statului. Ăsta e subiectul Constituţiei României.

G.G.: Şi pe de altă parte, să ne gîndim că acest proces de regenerare întru Europa, privindu-ne pe toţi, trebuie să ne implice pe toţi. Nu trebuie să aşteptăm nici imbolduri de sus în jos, de la statul care este atît de controversabil, nici de peste hotare

O.P.: De la Bruxelles

G.G.: în sensul sincronismului, care este încă o mentalitate dominantă la noi, şi nu numai cu accepţiune pozitivă, ci şi ca o pasivitate care aşteaptă panaceul venit neapărat din străinătate. În felul acesta sîntem cu toţii în faţa datoriei de a contribui la fenomenul de aliniere a noastră la standardele culturii şi civilizaţiei europene.

L.A.: Da, cred că este o datorie a intelectualilor să pună umărul în această nouă direcţie, de democratizare, de europenizare, de pluralizare a vocilor, chiar de iluminare a contemporanilor

G.G.: De iluminism?

L.A.: Şi de iluminism. O spuneam într-o altă discuţie, cred că e nevoie acum de un nou iluminism, după tembelismul comunist.

O.P.: Şi de un paşoptism nou.

L.A.: Da, păi paşoptismul e şi, implicit, o formă de iluminism.

O.P.: Cînd nu e romantism. Sau chiar şi atunci.

L.A.: Da, chiar şi atunci. La noi au ajuns toate mai tîrziu, s-au suprapus fenomenele, au devenit mai complexe. Dar, din nefericire, de-a lungul acestor vreo două secole mai pregnante de conştiinţă românească, al XIX-lea şi al XX-lea, de foarte multe ori intelectualii, în loc să fie în avangarda democratizării, s-au regăsit tocmai în ariergardă. E suficient să ne amintim de zecile de intelectuali, unii fascizanţi, alţii comunistoizi (de cei naţionalişti nu mai vorbesc).

O.P.: Care mai sînt şi astăzi! Inclusiv printre tineri, de altfel!

L.A.: Da, şi asta e foarte adevărat. Sau să nu vorbim de intelectualii antisemiţi, pe care tot în ariergarda gîndirii moderne i-aş plasa. Aşadar e trist cînd un intelectual nu are luciditatea de a-şi contura o poziţie favorabilă societăţii în care trăieşte. Prin care s-o ajute să progreseze. Nu ştiu dacă există imagine mai lamentabilă decît aceea a gînditorului care meditează într-un sens antisocial, de intoleranţă faţă de aproapele său. Se străduieşte să-şi asuprească vecinul, în loc să încerce a-l ajuta.

G.G.: Se cuvine ca intelectualul să fie un model explicit sau implicit al societăţii. Prin forţa lucrurilor, intelectualul degradat, imoral, tîrîtor prin mlaştinile compromisurilor devine un antimodel.

O.P.: Înainte de a ne îndepărta foarte mult în larg, prin delta de care vorbeam, aş reveni puţin la ziua de 1 Decembrie. O dată cu stabilirea ei ca dată a sărbătorii naţionale a României, s-a trecut şi la un nou imn. Vechiul era, sărmanul, compromis. N-avea Ciprian Porumbescu nici o vină, dar

G.G.: Era şi cu o colaborare textuală a lui Ceauşescu.

O.P.: Vai de noi! Era manelizat pe stil comunist.

L.A.: Poetul Ceauşescu, nu?

O.P.: A ajuns şi poet.

L.A.: Inclusiv Miron Cozma a scris versuri, nici o problemă. Noi avem o fotografie, dacă mai ţineţi minte, toţi trei, sub placa pe care e înscrisă Liga Muncitorilor Miron Cozma. Ne-am imortalizat cu artistul!

G.G.: Da, e blestemul locului.

L.A.: Nu cred că în Germania, păstrînd ceea ce e de păstrat, am putea să ne facem o poză sub pancarta Fundaţia Culturală Adolf Hitler, sau Academia de Ştiinţe Hermann Göring. Doar la noi se poartă moda asta.

O.P.: Eu cred că-l flatăm, dacă-l comparăm cu aceste figuri triste ale întunericului pe Miron Cozma, care e doar mîzgălit de funingine ideologică.

L.A.: Un mic organizator de lovituri de stat, vreo patru-cinci.

O.P.: O slugă a lui Ion Iliescu, hai să fim serioşi!

G.G.: Care este un Vadim într-o variantă degradată, uvrieră şi caricaturală.

O.P.: Şi pletoasă, totodată. Dar să revenim. Noul imn este de fapt o poezie care, în studenţia mea, te umplea de frisoane şi de emoţii. Era interzisă sau aproape interzisă atunci. Deşteaptă-te, române! în vremea comunismului nu era poemul favorit al regimului. Şi dintr-o dată, ne-am văzut cu acest poem al unui bard din generaţia paşoptistă propulsat pe post de Marseieză. Ce este trist în toată povestea asta e că spiritul mucalit al românului, care reacţionează impecabil în faţa oricărei oficializări şi rigidizări, a găsit o altă conotaţie pentru faimosul vers. El rimează perfect cu titlul unei melodii din anii 90: Ţara te vrea prost!. Aşa că îndemnul Deşteaptă-te, române! părea să fie o replică. Nu ştiu dacă nu cumva bietul poet plăteşte un preţ cu care nu era dator, ajungînd pe culmile gloriei naţionale. Dar fiind şi obiectul persiflărilor.

G.G.: Eu am impresia că acest imn are un aer muzeal. Este o partitură a istoriei noastre. Oricît de frumos şi de emoţionant ar fi, îl prizăm în această perspectivă de retrospecţie şi, de fapt, mai devreme sau mai tîrziu, va trebui să accedem la un nou text, la o nouă melodie, care să fie axată pe prezent. A aduce o exponată de muzeu în chip de simbol al prezentului nu mi se pare gestul cel mai fericit.

L.A.: Putem prelua de asemeni perspectiva amuzantă a lui Mircea Dinescu. Încă din prima jumătate a anilor 90, poetul avea o pilulă sarcastică în care protesta împotriva imnului, pe motiv că e de-a dreptul antinaţional şi sabotează producţia industrială a României. Vă daţi seama cîte sute de mii şi milioane de români încep să picotească seara şi adorm cu televizorul, dar pe cînd sforăie din plin, se termină programul şi porneşte imnul: Deşteaptă-te, române!. Gîndiţi-vă că telespectatorii ţîşnesc în poziţie de drepţi, iar odihna le este răvăşită, încît a doua zi nu mai dau randament. Acest imn este chiar periculos pentru industria naţională!

Contradicţii care îţi taie răsuflarea

G.G.: Ca să fim sarcastici, l-am cita pe Marx: ne despărţim de trecut rîzînd. Daţi-mi voie să orientez puţin discuţia către segmentul următor, care nu este deloc nelegat de ceea ce am vorbit pînă acum. Să îl avem în vedere pe cel care la 1 Decembrie apare în lumina reflectoarelor ca şef al nostru suprem, ca preşedinte al ţării. Am mai vorbit despre acest personaj şi cred că nu este deloc nepotrivit să ne referim la el în continuare.

L.A.: Postura e uşor diferită. Noi la 1 decembrie, anul trecut, vorbeam, dacă nu mă înşel, între cele două scrutinuri prezidenţiale. Traian Băsescu nu era încă preşedinte, nu se ştia ce va fi. Eram pe nisip mişcător. Acum avem deja aproape un an de mandat.

G.G.: Eu am avut o atitudine de rezervă foarte accentuată faţă de Băsescu, o atitudine care îi mira chiar pe unii intelectuali distinşi, care se bucurau într-un fel oarecum derivat pentru că i s-a dat un bobîrnac arogantului Năstase. Aceştia investeau în noul preşedinte nişte speranţe care nu par să se împlinească. Se pare că Băsescu e tot mai decepţionant, nu numai pentru acei intelectuali care l-au votat dintr-un spirit de frondă, ci şi pentru masa românilor, care consideră că nu s-a schimbat nimic. El este în fond un tip mărginit, cu o cultură submediocră şi asociată, din păcate, cu un temperament foarte ambiţios, cu încrustări de vulgaritate, care îl fac să se mulţumească doar cu nişte succese artificiale, de moment, un fel de focuri de artificii. Cum sînt bunăoară hărţuielile necontenite la care îl supune pe propriul său premier, nedîndu-şi seama că astfel îşi taie craca de sub picioare. Neavînd o perspectivă de anvergură, preşedintele dă impresia cuiva care se învîrte în cerc. Cuvîntul progres nu mi se pare asociabil politicii lui Băsescu, care a ajuns, prin forţa lucrurilor, să se alinieze nu numai lui Ceauşescu, Gheorghiu-Dej şi Anei Pauker, acelor semidocţi tendenţioşi, ci şi galeriei marilor noştri bărbaţi politici: Ion Brătianu, Ion I.C. Brătianu, Nicolae Titulescu, Iuliu Maniu şi aşa mai departe. Constat că analizîndu-l pe Băsescu chiar cu o atitudine de nepărtinire, nu putem dacă sîntem lucizi să-i găsim acum nici o realizare notorie şi nici să-i decelăm vreo trăsătură care să justifice sau să gireze astfel de realizări în viitor.

L.A.: Nu mă asociez la această judecată foarte aspră a domnului Grigurcu. Mi-ar plăcea să privesc lucrurile din ambele perspective: ce e bine? ce e rău? În intervenţia precedentă parcă am văzut doar latura negativă a portretului. Cît priveşte aspectele pozitive care trebuie spuse despre Traian Băsescu, faptul cel mai important este această ambiţie a sa în parte reuşită de a primeni organismele de stat, de a îndepărta structurile pedeseristo-pesediste, de a provoca o mutaţie în personalul ierarhiilor statale. Mă gîndesc în primul rînd la sectorul învăţămîntului, pe care îl cunosc mai bine, dar cu siguranţă la fel s-a întîmplat şi în sectorul administraţiei publice sau în alte domenii. Asta este clar: Băsescu a înţeles perfect un lucru pe care alţii, de pildă un Constantinescu, l-au ignorat complet. Şi Iliescu, şi Constantinescu şi-au făcut iluzia că vor decapita la vîrf piramida, vor veni ei, se vor aşeza acolo şi vor trona în eternitate. Or nu este aşa! Dacă nu mergi să schimbi structura de sub tine, să revoluţionezi coteriile şi prieteniile, să disloci mafiile, atunci vei sfîrşi înghiţit. Constantinescu a tras singur concluzia, cu un aer penibil şi vetust de bătrînel care face politică prin parcuri, pe lîngă balansoar şi găleţica de nisip a nepoţeilor: Am fost învins de structuri!. Perfect, dar de ce le-ai lăsat să te învingă?! De ce nu le-ai schimbat? Primul care după 1989 a încercat şi în oarecare măsură a reuşit acest lucru a fost Traian Băsescu.

G.G.: Vai de mine!

L.A.: Procesul este în plină derulare. A fost deja demarat, în mod evident

G.G.: La nivel retoric!

L.A.: Nu e deloc la nivel retoric. V-o spun ca unul din interiorul învăţămîntului mediu, de pildă. Constat anumite lucruri sub ochii mei, anumite fapte.

G.G.: Bunăoară?

O.P.: S-au schimbat trei-patru directori

L.A.: S-au schimbat chiar mai mulţi directori Pînă la urmă, dacă formulăm un procentaj empiric, cam 30 % dintre ei sînt schimbaţi.

G.G.: Ar fi extraordinar!

L.A.: Vorbesc intuitiv, nu am nici o prospectare ştiinţifică. Spre deosebire de ce-a făcut Constantinescu, care a schimbat cam 5 pînă la 7 %.

G.G.: Poate că nici atît.

L.A.: Sau nici atît. Or nu putem merge cu aceiaşi oameni care pe vremea lui Ceauşescu ne explicau comunismul, iar acum vin să ne explice capitalismul, integrarea europeană şi democraţia. Nu e vorba de persoane anume, ci de mentalităţi, structuri, interese de clan şi aici cred că a fost prima mare miză a lui Băsescu, sectorul în care a depus efortul cel mai tenace. Pe de altă parte, e la fel de adevărat că, pentru a-şi atinge acest scop, a recurs din păcate la nişte instrumente foarte dubioase. Negăsind o altă structură gata închegată, s-a folosit de personaje cum este şeful serviciilor secrete

G.G.: Radu Timofte

L.A.: care a rămas neschimbat de la Iliescu încoace. S-a slujit de generalul Degeratu, pentru mediile militare, acelaşi Degeratu care a avut un rol sîngeros în revoluţia clujeană din decembrie 1989

G.G.: Şi care pentru el face mai mult decît o ceapă degerată!

O.P.: Sau generalul Bădălan!

L.A.: De asemenea. Iată un paradox uimitor pe care ni-l oferă Băsescu, încercînd să facă schimbarea cu ajutorul unor oameni absolut dubioşi, compromişi şi uneori odioşi. Asta cred că e trăsătura fundamentală a lui Traian Băsescu, de a reuşi să stupefieze prin asemenea contradicţii care îţi taie răsuflarea.

G.G.: Este o dovadă de neseriozitate, cum spuneam. Omul nu are nici consistenţa intelectuală, nici consistenţa morală, nici consistenţa de comportament care să-i permită să ducă la bun sfîrşit ceea ce şi-a propus. Pînă acum el nu a depăşit un nivel declarativ, purtînd pe umerii săi atît de firavi o povară mult prea mare. E adevărat că, în comparaţie cu Iliescu şi Constantinescu, poate că şi-a propus altceva, poate că a şi făcut un pas minuscul în direcţia bună, însă nu mai mult, şi mă îndoiesc că el va putea să finalizeze programul pe care şi l-a propus dar mai curînd ni-l propunem noi şi i-l atribuim lui şi-l proiectăm asupra lui, dată fiind funcţia pe care o deţine, însă pentru care nu cred că are îndreptăţirea lăuntrică satisfăcătoare.

L.A.: Dacă stăm să ne gîndim puţin sau răsfoim în urmă conversaţiile noastre, de acum un an-doi, trecîndu-ne prin faţa ochilor situaţia de atunci, eram chiar aproape de disperare. În acele momente, cînd a ajuns Băsescu preşedinte, PDSR-ul şi ulterior PSD-ul aproape că devenise deja partidul-stat. Nu mai puteai nici măcar să publici într-o revistă, inclusiv libertatea de expresie îţi era aproape complet îngrădită!

G.G.: E adevărat

L.A.: Era un lucru cum nu se mai întîmplase decît înainte de 1989! Restauraţia neo-bolşevică era atît de apăsătoare şi sufocantă încît aproape că reveneam la structurile şi mentalităţile şi comportamentul comunistoid. Băsescu, din acest punct de vedere, a sfîşiat vălul, a acţionat cu violenţă şi a ucis caracatiţa care, pe zi ce trecea, îşi extindea tentaculele şi înghiţea aproape toate compartimentele vieţii sociale, culturale, politice româneşti. Noi ne îndreptam atunci cu paşi repezi către dictatură, sau către totalitarism în orice caz! Băsescu a intervenit cu toată energia şi a demontat un pericol foarte grav pentru întreaga societate românească. El este, din acest punct de vedere, un personaj profund pozitiv. Că slugile sale, că instrumentele de care s-a folosit n-au fost totdeauna onorabile şi transparente, este la fel de adevărat şi de regretabil. Dar pe fondul activităţii sale, Băsescu este, pînă acum, primul preşedinte benefic al României de după 1989!

G.G.: Eu sînt uimit că prietenul nostru Laszlo Alexandru, un spirit critic acut şi exemplar, poate să-l caracterizeze în asemenea cuvinte pe Băsescu.

L.A.: Cu toate nuanţele de rigoare

G.G.: Înţeleg că în sufletul fiecăruia dintre noi există un ideal. Că acest ideal, din cînd în cînd, este corelat cu fragmente din realitate. Dacă nu ar fi aşa, ar fi foarte trist. Însă nu este cazul să idealizăm un om care este departe de a avea înzestrarea necesară pentru a înfăptui scoaterea României din impas. Oricum, vom trăi şi vom vedea.

Nu aş accepta cu uşurinţă nici o formă de cenzură

O.P.: O altă problemă stringentă a zilelor noastre e legată de tentativa unora din concetăţenii noştri de a forţa barierele îndeobşte acceptate ale expresiei. Mă gîndesc la tinerii scriitori care ne-au surprins cu literatura lor decoltată. Dar, dintr-un alt punct de vedere, mă gîndesc şi la performanţele televizuale la care s-a pretat fostul torţionar securist, generalul Pleşiţă. Sau, de ce nu, inclusiv la recentul scandal iscat de publicarea lui Paul Goma în revista bucureşteană Viaţa Românească. Pînă la ce limită e totuşi decent să ne exprimăm şi de la care punct încolo rostirea adevărurilor personale devine nepotrivită?

G.G.: Frumoasă întrebare! Cu iz retoric. Răspunsul meu ar suna cam aşa: în epoca în care asistăm la manifestarea domnului Alexandru Vakulovski-Pizdeţ, sau pe scurt: a domnului Pizdeţ, precum şi a doamnei Băgău, ar fi destul de dificil să vorbim despre o decenţă formală.

L.A.: Dacă-mi permiteţi, cred că e vorba de cazuri complet diferite şi incomparabile. Vakulovski-Pizdeţ, cum îi spuneţi, îmi pare un scriitor superficial, la nivel de gălăgie şi pe alocuri, stilistic, irespirabil. Ioana Bradea a publicat o carte extraordinară, Băgău, care a primit atît Premiul României literare, cît şi Premiul Uniunii Scriitorilor şi ar fi meritat încă vreo jumătate de duzină de premii.

O.P.: Premiul României literare l-a luat şi Bădiliţă, care l-a înjurat apoi trivial pe Nicolae Manolescu.

L.A.: Da, acesta e un alt caz. Dar cartea Ioanei Bradea este absolut remarcabilă şi face paşi mari înainte în felul de a scrie literatura română. Aşadar ne referim aici la aspecte estetice diferite şi la împrejurări de sfidare pe linia sexual-pudibondă a unor mentalităţi. Dincolo, atunci cînd vine fostul general de Securitate Pleşiţă şi îşi acuză de pe micul ecran fosta victimă de diverse mîrşăvii, este vorba de o situaţie abominabilă. O asemenea persoană n-are ce căuta la televiziune, sau dacă se rătăceşte totuşi pe acolo, opiniile sale trebuie nuanţate sau contrazise ferm de moderator. Iar dacă nici el n-o face, atunci trebuie să existe o instanţă care să-i comunice publicului larg că tocmai a asistat la un spectacol de oroare. Dacă Paul Goma îşi multiplică atacurile antisemite, aceleaşi texte le trimite în diverse direcţii, aceleaşi contrafaceri şi neadevăruri, de diverse calibre, le tipăreşte în diferite publicaţii şi există personaje decerebrate care mai pot să dea crezare unor asemenea imposturi, trebuie să existe un organism care să spună: STOP! O societate democratică nu poate accepta în linişte minciuna şi aberaţia. A sfida tabuurile sexuale, pentru a împinge înainte expresia artistică, este un lucru, aş zice, pozitiv. A asista la revărsarea de ură antisemită şi de mesaj antidemocratic este cu totul altceva, care nu poate fi lăsat să treacă în linişte.

G.G.: Daţi-mi voie să-mi continuu răspunsul. Sigur că am glumit în legătură cu termenii sexuali. Nu sînt nici eu un pudibond. Dar am glumit la suprafaţa lucrurilor. N-am contestat valoarea estetică a cărţii doamnei Băgău

L.A.: A doamnei Bradea

G.G.: Îmi permit să lucrez cu materialul clientului. Sînt de acord că este o situaţie diferită, aceea a prezenţei generalului Pleşiţă la OTV, cînd a vorbit cu neruşinare despre felul în care i-a tratat pe disidenţi, în speţă pe Paul Goma. Însă eu totuşi nu aş accepta cu uşurinţă nici o formă de cenzură. Faptul că acest om s-a manifestat la un post de televiziune desigur că este discutabil (dacă vreţi părerea mea intimă: este repulsiv), dar a astupa o voce sau alta înseamnă a sărăci cunoaşterea realităţii, în ultimă instanţă. Şi a pune piedici discuţiei. În Occident, de pildă, apar memoriile generalilor nazişti, apare Mein Kampf, în diverse ediţii

O.P.: Şi la noi!

G.G.: Şi la noi. Au apărut diverse documentare, scrieri reconstitutive ale căpeteniilor nazismului şi fascismului. În felul acesta se asigură o materie primă, se ajunge la o cunoaştere de fapt mai amplă a realităţii. În condiţiile democratice, acestor manifestări trebuie să li se dea desigur replica meritată. Libertatea de a da replica, de a lua atitudine faţă de minciuni, de ipostaze antiumaniste, de monstruozităţi ideologice ori de altă natură, este condiţia esenţială a democraţiei. Atîta vreme cît această condiţie este respectată, eu zic că cenzura este inoportună.

O.P.: Aş vrea să intervin dintr-un cu totul alt unghi în discutarea acestei teme. Am chiar comis un text, cu privire la lucrurile pe care vreau să le relatez. Laszlo Alexandru ştie, pentru că a fost în miezul unor bătălii, utilizînd modalitatea la care mă voi referi. E vorba despre un împrumut din presa americană, care îşi dublează apariţiile pe hîrtie cu versiuni virtuale, internet. Pe paginile web cititorii sînt invitaţi, în josul fiecărui articol, să îşi spună cuvîntul, dacă doresc. Şi astfel apar diferite liste de discuţii. Aparent lucrurile sînt lăudabile, se democratizează presa, cititorul, beneficiarul textelor jurnaliştilor este invitat să se pronunţe şi, totodată, devine el însuşi autor de text, continuînd în direcţia autorului sau împotriva sa, cele scrise deasupra. Cu dezbateri la temă, în cel mai bun caz. Foarte adeseori, în cazul presei româneşti care a împrumutat aceeaşi modalitate de expresie, aceeaşi formulă, constatăm însă altceva. Venind noi cu ereditatea încărcată a delaţiunilor anonime din comunism, observăm o deversare continuă de injurii, calomnii şi sarcasme mizerabile (pentru că ironiile s-ar mai putea accepta şi sînt chiar un joc care se adresează egalilor). Ba asistăm chiar şi la păruieli între cei care intervin. La adăpostul unor forme de reală consistenţă democratică, se dezvoltă pe mai departe nişte comportamente non-democratice, care vin în linie directă din totalitarism. Aici ar fi oare necesară o cenzurare a lor sau nu?

G.G.: Părerea mea este: ceea ce apare nesemnat nu merită consideraţie, pentru că se desconsideră pe sine însuşi cel care recurge la anonimat.

O.P.: Bine, pot şi eu semna Nicolae Ceauşescu, atunci cînd trimit un mail, asta nu e o dificultate. E tot o formă de anonimat.

G.G.: În privinţa necuviinţelor, sigur că aici e nevoie de o limită oarecare. Dacă de exemplu apar nişte înjurături de mamă, nu e cazul să le dăm o formă tipografică.

O.P.: Cele de tată ar merge?

G.G.: Să ne mai gîndim!

L.A.: În ce priveşte exprimarea şi publicarea, cred că din fericire s-a depăşit etapa în care se băga pumnul în gură. Internetul compensează totul. Poţi să postezi pe internet tot ce crezi tu că ai de comunicat. Unii se coboară pînă la pedofilie şi pornografie

O.P.: Alţii urcă?

G.G.: pînă la necrofilie şi zoofilie

L.A.: Alţii urcă pînă la filosofie şi dezbateri de idei Problema nu mai este aceea de a te exprima. De-acum va trebui să recunoaştem probabil o ierarhie între diverse forme şi locuri de expresie. Atunci cînd, de pildă, scriitorul Paul Goma are de difuzat pînă la nesaţiu, de repetat pînă la oboseală un anumit mesaj antisemit, el poate să îl expună pe site-ul său. Dacă nu ies în faţă persoane lezate, care să cheme în justiţie provider-ul sau instituţia care îi găzduieşte site-ul, omul îşi exprimă bine mersi halucinaţiile, iar ele există. Însă din clipa în care o revistă ca Viaţa Românească sau orice organ de presă le preia şi le multiplică, asumă acele fandacsii, le conferă o anume legitimitate. Dacă public pe site-ul meu, exprim punctul meu privat de vedere. În clipa în care ies într-un organ de presă care mă acceptă, el îmi împărtăşeşte opiniile măcar pînă la un punct. Totodată el este obligat să ofere spaţiu pentru reacţia contrară, pentru dezbatere. Căci o stîrneşte. Trebuie să accepte riscul oricărei dezavuări publice a opiniilor tipărite.

G.G.: Dezbaterea să se producă! Esenţialul este libertatea dezbaterii!

L.A.: Sigur că da. Însă mi se pare o enormă ipocrizie să publici un text adînc provocator şi insultător, după care, atunci cînd încep să-ţi curgă în cap replicile, să te lamentezi indignat şi să ameninţi cu judecata la tribunal. Tu ai provocat, ai vrut să vezi reacţiile şi ai obţinut ce-ai căutat. Pe de altă parte, de fiecare dată cînd vine cineva cu o reacţie favorabilă la adresa ta, te elogiază sau te linguşeşte (domle, ce bine le zice Goma!), atunci şi tu îi răspunzi prin tămîieri intense în jurnal (iată un băiat deştept, ce adînc le-a priceput, în sfîrşit m-a înţeles!). În schimb dacă ai parte de critici şi dezavuări, chiar din partea unor organisme oficiale, atunci ţipi în gura mare că ai fost cenzurat. Avem de-a face cu o grosolană ipocrizie. Dacă ieşi într-un organ de presă, atunci trebuie să îţi asumi efectele pozitive sau negative ale opiniilor tale. Poţi să le dezbaţi, să contrapui opiniile tale acelor dezavuări, dar în nici un caz să nu protestezi pentru faptul că ai stîrnit reacţii! Doar asta şi urmăreai!

G.G.: Repet, sînt împotriva cenzurii şi la rigoare poate funcţiona acea inscripţie din cuprinsul unor periodice: fiecare autor răspunde pentru opiniile sale, redacţia nu este răspunzătoare pentru toate textele pe care le tipăreşte etc. În ceea ce-l priveşte pe Paul Goma, evident că eu nu pot să subscriu la un punct de vedere antisemit şi mă despart de Goma, în măsura în care el alunecă în ultima vreme pe incriminarea unor propagandişti şi torţionari ai comunismului sub unghiul etnicităţii lor iudaice. Însă a accepta cenzura într-un punct sau altul înseamnă a deschide zăgazul unor intoleranţe pe care e greu să le mai oprim. Cred că este preferabil să acceptăm publicarea unor texte mai mult sau mai puţin inconvenabile, decît să introducem un filtru care are în principiul său o notă antidemocratică.

O.P.: Nu riscăm oare să fim îngropaţi sub valul de abjecţie şi de imund?

G.G.: Nu, nu cred, pentru că totuşi există un organism sănătos al presei noastre, în condiţiile democraţiei, unde prevalează conştiinţele de bună calitate.

Samizdat de stat

O.P.: Domnilor, a trecut un an de cînd n-am discutat în faţa reportofonului şi îmi amintesc că obişnuiam să încercăm la final un bilanţ al evenimentelor culturale notabile din anul respectiv. V-aş întreba aşadar, foarte simplu: au existat cărţi care să vă reţină cu deosebire atenţia în această perioadă? Din cîmpul literelor sau chiar de mai departe.

G.G.: Vă răspund ceea ce cred că v-am mai spus şi data trecută. Nu am sub privire nici pe departe cîmpul editorial, aşa cum se întîmpla pe vremuri, cînd erau puţine edituri şi cînd toate apariţiile ajungeau chiar în librăriile provinciale, iar buzunarul îmi permitea să cumpăr mai toate cărţile interesante.

O.P.: Autorii nu mai trimit volume la recenzat?

G.G.: Unii da, alţii nu. Sînt autori care m-ar fi interesat pentru cronica literară, dar n-am reuşit să le obţin cărţile.

O.P.: Şi din ceea ce v-a parvenit, totuşi?

G.G.: Am scris atîtea articole, încît în momentul de faţă mi-e greu să fac o selecţie sau pur şi simplu să-mi amintesc ce-am scris în decursul anului care se sfîrşeşte.

L.A.: Cred că cea mai importantă carte care s-a publicat în acest an şi care a avut parte de soarta cea mai tristă şi ingrată este şi volumul care s-ar cuveni să lase urme adînci în cultura şi în conştiinţa română contemporană. Nu exagerez prin nimic. Ar putea deveni o carte de căpătîi pentru dezvoltarea României viitoare. Este vorba despre Raportul Comisiei Wiesel privind problema antisemitismului din ţara noastră. E o lucrare absolut fundamentală, concepută de cîteva zeci de înalţi specialişti români şi străini în domeniu, şi care proiectează într-o lumină neaşteptată imaginea istorică a României. Avem de-a face cu o abordare extrem de complexă, pe linia istoriei mentalităţilor, a biografiei intelectualităţii române reprezentative, a istoriei evenimenţiale, cu numeroasele sale detalii tragice, a consemnării unor mărturii directe, de la firul ierbii, a unor acute dezbateri morale şi existenţiale asupra trecutului şi prezentului nostru, din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Este una din cărţile cele mai importante care s-au publicat în ţara noastră după 1989. Pe de altă parte, e revoltătoare soarta pe care a avut-o acest volum. Comisia Wiesel a fost instituită după numeroase turbulenţe şi aventuri, şi-a desfăşurat activitatea de-a lungul a vreo doi ani şi a scos la lumină această carte extraordinară, care însă a venit să inaugureze un nou concept, pe care eu îl numesc samizdat de stat. Statul român a comandat tipărirea lucrării, la Editura Polirom, în limbile română şi engleză, dar cartea n-a intrat în comerţ, în circulaţie, pentru că are un mesaj absolut revoluţionar şi surprinzător şi profund incomod pentru mentalitatea românească.

O.P.: Crezi că aceasta ar fi motivaţia embargoului?

L.A.: Da. Da. Este revoltător că însuşi organismul statal se pretează la acest samizdat de stat. Volumul a fost tipărit într-un tiraj amplu, a fost integral preluat de structurile statului, respectiv de Ministerul Afacerilor Externe, şi a fost difuzat la ambasadele şi consulatele României din străinătate. Ca să se vadă că, iată, noi, românii, ne reevaluăm trecutul şi facem acest demers (auto)critic! A fost de asemeni difuzat în reţeaua bibliotecilor şcolare şi a inspectoratelor şcolare. Pe această filieră am reuşit să împrumut un exemplar în limba engleză, pe care l-am coroborat cu varianta română, descărcată de pe internet, de pe site-ul Yad Vashem din Israel. A fost o lectură cutremurătoare pentru mine. Este una din marile cărţi care s-au publicat la noi în ultimii cincisprezece ani. Şi consider un abuz grosolan faptul că ea nu se găseşte la dispoziţia publicului larg.

G.G.: E o formă de autocenzură cum ar veni, nu?

L.A.: Spunem adevărul, dar îl spunem în şoaptă, vorbim în pungă, să nu ne auzim. Ne prefacem, în ochii celor de-afară, că acceptăm adevărul. Dar cetăţenii români din ţară, omul de rînd de pe stradă, colegii şi prietenii noştri, care, ei, ar trebui să beneficieze în primul rînd de marile adevăruri cuprinse în această carte, sînt privaţi pe cale tehnică de ea.

O.P.: Nu mă miră procedura asta. Ne amintim cu toţii, la şcoală am învăţat că în Evul Mediu românii aveau două nume. Unul pentru străinătate, dat la export, valahi, şi celălalt pentru interior, aici eram români. Dar străinii ne cunoşteau ca vlahi sau valahi. Dacă procedăm astfel şi astăzi, este absolut regretabil. Asemenea cărţi ai spus foarte bine, Alex nouă ne sînt destinate pînă la urmă şi aici ar trebui să producă o mutaţie la nivelul conştiinţelor.

G.G.: Şi trebuie supuse discuţiei, pentru că nu reprezintă nici această carte o dogmă, un tabu.

O.P.: Categoric.

G.G.: Ar trebui cunoscută şi analizată.

O.P.: În acelaşi timp mă mir, pentru că volumele mai recent publicate de Jean Ancel sau Carol Iancu nu sînt mai puţin combative, contondente, incomode. Ele au putut să apară, au ajuns la noi, le-am cumpărat şi nu văd de ce un raport oficial, o expertiză autorizată, s-ar bucura de un alt statut. Dar ţin morţiş s-o precizez într-o discuţie de anul trecut sau de acum doi ani, la care participam nu doar eu, ci şi alţi istorici, bine cunoscutul meu coleg de generaţie, domnul Adrian Cioroianu, în prezent senator de Timiş, susţinea sus şi tare, cu anumite argumente, că pînă la urmă cunoaşterea istorică de profunzime ar trebui rezervată elitei istoricilor. Am spus-o deschis şi atunci: mi se pare o teză eronată. Cunoaşterea cu cît e mai amplă şi mai răspîndită

G.G.: Dar cum e posibil să se împartă categoriile în istorici de elită şi istorici de rînd? Eu nu înţeleg.

L.A.: Sau în neistorici

O.P.: Da, adică n-ar trebui toate culisele aduse la cunoştinţa tuturor oamenilor. Mie mi se pare scandalos acest punct de vedere. Acum văd ideea chiar pusă în aplicare. Desigur nu din vina domnului Cioroianu. Dar este o dovadă că multă lume crede acelaşi lucru. Tot astfel cum, de pildă, domnul Emil Constantinescu, după ce şi-a publicat patru volume inaccesibile datorită preţului

G.G.: Curat inaccesibile! Eu nu le-am văzut măcar într-o vitrină!

O.P.: Sînt mari şi frumoase! Le găsim încă. Fac cîteva milioane de lei, eu nu m-am putut apropia. Domnia Sa totuşi a scos şi într-un rezumat expertiza pe care o dă asupra României contemporane, focalizînd asupra unor grupuri mafiote, asupra oligarhiei securisto-partinice dezideologizate şi trecute la acapararea poziţiilor cheie în economia de piaţă, mă rog, tot tacîmul O carte de substanţă, poate inspirată mult din revelaţiile presei, dar, oricum, puse cap la cap, ele dau o imagine. Însă, interesant, şi aceasta apare într-un tiraj limitat şi este distribuită pe circuit interior, rezervată fiind expres membrilor A. P., partidul D-Sale.

G.G.: Preţul este oricum prohibitiv.

L.A.: Există caricatura aceea a lui Dan Perjovschi, în care un individ ţine o carte, admirativ, în faţa ochilor, şi-i strigă: Vai, scumpo!.

O.P.: Mi se pare că nu e un fenomen singular, dar e la fel de scandalos, oriunde îl întîlnim. Poate ar trebui pomenită şi cartea Alexandrei Laignel-Lavastine

L.A.: Sigur că da!

O.P.: care a fost editată în limba română, slavă Domnului, la Editura EST, de către Samuel Tastet

L.A.: şi blocată de Editura Humanitas şi de Gabriel Liiceanu!

O.P.: la nivelul distribuirii

L.A.: Da. Iată că există o constantă. Eu cred că a-ţi cere scuze cînd ai greşit este un semn de putere. Un semn că lucrurile s-au aşezat, s-au echilibrat, priveşti cu demnitate şi cu regrete, cu sinceră remuşcare ceea ce ai greşit. Toată lumea poate să se înşele, nimeni nu este perfect. Cel care se consideră perfect este un paranoic. Toate popoarele pot greşi. Dar adevărată forţă are un popor atunci cînd se ridică în două picioare, vertical, şi spune: Într-adevăr am greşit!. Are mai multă demnitate un popor atunci cînd îşi cere iertare, decît atunci cînd se bate cu pumnul în piept şi strigă: Über alles!. C-o fi Deutschland sau Rumänien über alles, nu contează. Nu atunci dovedeşti cu adevărat că ai putere, ci atunci cînd ştii să-ţi ceri iertare. Dar noi facem gesturi numai pe jumătate. Ne dăm puternici, ne încordăm muşchii, însă numai pentru spectacolul de public. Noi confundăm culturiştii cu halterofilii! Ştiţi că halterofilii ridică într-adevăr greutăţi, pe cînd culturiştii doar îşi arată muşchii. Noi sîntem culturişti de excepţie, ne dezvelim muşchii în stînga şi-n dreapta, dar cînd să ridicăm haltera, o facem în şoaptă, pe la colţul străzii, să nu ne vadă nimeni. Şi punem greutăţi mici! Ne cerem scuze, recunoaştem că am greşit, dar n-o spunem între noi, ca nu cumva să şubrezim ceva. Ne cerem iertare în exterior. România îşi cere scuze prin Ministerul Afacerilor Externe, înainte de a-şi cere scuze prin Ministerul de Interne, prin Ministerul Instrucţiei şi Educaţiei, ba chiar şi, vai, prin Ministerul Culturii! Mulţi intelectuali ar trebui să-şi pună cenuşă în cap pentru zecile de citate antisemite, din marii cărturari ai neamului românesc, care se regăsesc în această carte cutremurătoare care este Raportul Wiesel. La noi cineva doreşte să-şi ceară iertare, dar fără să se afle. Cineva se dă culturist, dar fără a fi halterofil.

G.G.: Cred că la mijloc este şi o reminiscenţă a regimului comunist, cînd exista aşa-zisa rubrică a României peste hotare, unde erau tot felul de lucruri tendenţioase, fabricate anume pentru ochii străinilor. Uneori cetăţenii români nu aveau acces la acele publicaţii, la acele antologii, alcătuite pe sprînceană, la acele cărţi tipărite pe banii noştri, însă care nu reprezentau decît interesul oficialităţii. Mă gîndesc la un periodic, Glasul patriei, care nu avea difuzare în ţară şi unde din păcate au ajuns să apară o seamă de condeie ale unor mari scriitori şi cărturari români, care au trecut prin infernul Gulagului, deci cărora nu li se poate imputa neapărat o concesie sau o trădare. Este vorba mai curînd de nişte mari victime, chiar martiri. Această practică, mutatis mutandis, este continuată, iată, la nivelul anului 2005 şi nu ne face cinste. Repet: nici această carte despre care am vorbit nu este un text sacrosanct, nu este un tabu. Însă ea trebuie cunoscută, trebuie discutată într-o deplină slobozenie a conştiinţei şi numai în acest fel noi ne putem face datoria morală, şi ca popor, şi ca indivizi.

O.P.: Mai putem continua?

L.A.: Putem să mai adăugăm un exemplu, dacă tot sîntem în acest context, o altă situaţie paradoxală. Tot aşa o carte, care ar fi trebuit să marcheze o dată esenţială, este cea pe care ai pomenit-o, semnată de Alexandra Laignel-Lavastine, privitoare la Cioran, Eliade, Ionesco

O.P.: Cei trei români care au cucerit Vestul!

L.A.: şi care a avut de asemeni o soartă absolut surprinzătoare. Originalul a apărut în limba franceză, la un preţ mai degrabă prohibitiv (din cîte am înţeles), s-a difuzat în Franţa şi aproape deloc în România, dar a dezlănţuit pe-aici o furtună de intervenţii abundente, violente şi vitriolante. Scriitoraşii noştri o combăteau în cel mai pur stil stalinist. Vorbeau despre un text pe care noi nu-l puteam vedea sub ochi, foloseau un limbaj despletit şi contondent, împotriva cercetărilor amănunţite efectuate de Alexandra Laignel-Lavastine. Practic au făcut-o una cu pămîntul. Au îngropat-o. Ardeam de curiozitate să văd cartea, după ce-am citit zeci de pagini ale poporului scriitor indignat. Volumul a apărut după vreo doi ani în România, la editura bucureşteană EST, în traducerea de ţinută a Irinei Mavrodin. Este o carte epocală! Extrem de serioasă, extrem de bine documentată. E drept, are anumite exagerări stilistice şi unele mici gafe în aşezarea ideilor în pagină, în ponderea acordată unor detalii. Aceste pete de culoare pot fi într-adevăr regăsite şi ciugulite, de ici şi de colo, de către un comentator răuvoitor, pornit pe demolări tendenţioase. Este o carte masivă, are peste 600 de pagini. Ciugulelile se pot face cu uşurinţă. (A fost şi opţiunea searbădă a lui Mircea Iorgulescu, semnatarul unui demagogic serial denigrator prin presa literară.) În ansamblu, avem de-a face însă cu o cercetare realmente tulburătoare. Cum a fost ea primită acum, cînd a ajuns de fapt printre noi? Într-o linişte mormîntală. Va să zică atunci cînd textul se publică în Franţa şi e inaccesibil pentru cititorul român din ţară, e crucificat. Iar acum, cînd ajunge aici, se tace generalizat.

O.P.: Poate fiindcă era deja crucificat.

L.A.: Nu ştiu. Nu cred că aceasta e explicaţia. Să nu mi se spună că există pînă la capăt bună credinţă în receptarea unor apariţii editoriale de azi. Iată un alt exemplu frapant. S-a făcut o enormă campanie de presă în favoarea eseului tipărit de Horia-Roman Patapievici, Ochii Beatricei, o carte strîmt specializată, dedicată lecturii danteşti printr-o grilă ştiinţifică discutabilă, cosmologico-matematică. Vreau să vă spun că între italieniştii români care îl frecventează cotidian pe Dante în România nu ştiu dacă există, în acest moment, mai mult de trei-patru-cinci persoane de calitate. Ei bine, improvizaţia lui Patapievici a avut parte de o rafală bombastică în presa culturală din cele mai diverse colţuri geografice ale patriei.

G.G.: A primit şi premiul Uniunii Scriitorilor!

L.A.: Tot felul de nechemaţi au delirat pe marginea genialităţii patapieviciene şi s-au lansat în presupuneri despre opera lui Dante, într-o paradă de cabotinism care îţi dădea frisoane. Am fost singurul să zic totuşi: italienist; să zic totuşi vorbă mare: dantolog (avînd în vedere că de vreo zece ani predau un curs de Lectura Dantis) care am dovedit cu argumente, cred, temeinice că volumul respectiv este, din păcate, eronat, e aşezat pe temelii neavenite şi trădează spiritul şi esenţa operei danteşti. Am făcut această demonstraţie în mod complet dezinteresat, împins de dorinţa clarificărilor profesionale. Ca să constat apoi că apariţia cu pricina a izbutit să obţină pînă şi premiul Uniunii Scriitorilor, după ce lucrurile au fost spuse de mine într-un mod suficient de limpede şi apăsat. Sîntem încă departe de o viaţă culturală şi o receptare literară de bună credinţă. La noi se merge în continuare pe găşti, pe bataje publicitare pentru vinderea mărfii, pe encomioane şi hiperbole cu scopuri comerciale, mercantile, lucrative. Printre toate acestea se pierde din vedere conţinutul real al paginilor, în favoarea coperţii frumos colorate. Se fac campanii de presă devastatoare, împotriva unor apariţii editoriale din Franţa, dar inaccesibile nouă, în schimb atunci cînd volumul vine aici, tăcem despre el şi îi blocăm difuzarea! Se face tam-tam de publicitate deşănţată, pe marginea unui studiu specializat eronat! despre Dante, de către tot felul de neaveniţi care cu Dante şi cu italienistica n-au nimic de-a face. (La fel ca şi semnatarul eseului, de altminteri: sacul şi peticul.) Însă la noi se laudă autorul, pentru că trebuie să i se vîndă cartea! Şi i se dă premiul Uniunii Scriitorilor! Sîntem încă foarte departe de o asumare matură şi corectă a realităţilor publice.

Oportunişti de Curtea-Nouă

G.G.: Mai este un aspect conex la ceea ce spunea domnul Laszlo Alexandru. Anume o promovare a unor cărţi şi a unor autori care sînt aşa-zicînd personalităţi mixte, nu numai literar-culturale, ci şi politic-administrative. Fac parte din anumite cercuri selecte de influenţă. Pornesc de la un exemplu jos: Radu Vasile a fost prim-ministru.

L.A.: Într-adevăr un exemplu foarte jos.

G.G.: Este un aventurier, fără îndoială, chiar pe filiera partidului pe care din păcate l-a reprezentat, P.N.Ţ.C.D., azi decimat. În momentul în care Radu Vasile trona ca premier, el a scos un volumaş de versuri, cu binecuvîntarea lui Andrei Pleşu, eternul Talleyrand cultural-politic al României. Care l-a lăudat la Uniunea Scriitorilor, în Sala de Oglinzi, la lansare, spunînd că despre acel opuscul are o părere favorabilă, pe care i-a comunicat-o D-Sale şi Mircea Dinescu.

L.A.: Acea carte de poezii a apărut la Editura Nemira şi se intitula, dacă nu mă înşel, Se închide cercul. La vreo două săptămîni după lansarea volumului, Radu Vasile a fost izgonit din fotoliul de prim-ministru

O.P.: şi cercul s-a închis!

L.A.: şi în Academia Caţavencu a apărut un comentariu cu titlul: Se închide circul.

G.G.: Sigur că se pot da exemple şi mai elevate. Este vorba de o clasă de autori care sînt în sfera puterii. L-aş numi iarăşi pe Andrei Pleşu.

O.P.: Nu credeţi cumva că domnul Andrei Pleşu riscă să devină un nou Al. Rosetti? Cum i se spunea? Boierul roşu, nu? A circulat în diverse medii

G.G.: Da. Prinţul roşu i se spunea lui Scarlat Calimachi

O.P.: a fost pe la Fundaţii, la Carol al II-lea, a schimbat diverse regimuri, a ajuns şi pe la comunişti

G.G.: Sau Ralea, care a avut o sinusoidă politică senzaţională.

O.P.: Şi domnul Pleşu evoluează la fel, cu o graţie aparent neimplicată foarte adînc. Riscă chiar enunţuri de demisii, apoi pleacă într-adevăr de la Cotroceni, cînd dialogul nu mai devine posibil E interesant ca personaj Dar îl putem oare încadra în acest tip, ilustrat şi de Al. Rosetti?

G.G.: Fără îndoială. Este o înrudire între cele două personaje.

L.A.: Nu ştiu dacă nu tocmai lipsa de substanţă profundă a lui Pleşu îi permite să fie atît de alunecos şi să treacă dintr-o parte în alta. O personalitate cu pondere adevărată, care posedă o direcţie proprie de evoluţie, pe care o urmăreşte cu tenacitate, nu cunoaşte asemenea balansuri descumpănitoare.

O.P.: Cărţile lui nu vă conving? Pentru că, desigur, şi acolo e o diversitate tematică.

G.G.: Eu am spus că este un intelectual de seamă. Dar cu acest rabat al unei adaptabilităţi continue, al unei alunecări înspre sferele mondan-pragmatice ale vieţii, ceea ce, în ultimă instanţă, trădează un deficit de inteligenţă. Fiindcă orice compromis este un deficit de inteligenţă, nu-i aşa?

L.A.: Ce mai are Pleşu în comun cu Noica? Acesta din urmă cerea doar substanţă, doar operă, nimic biografie, filosofie în stare pură, limba greacă şi limba germană. Unde este Pleşu, în respectiva ecuaţie? A trecut de la filosofie la eseistica literar-mondenă, de la operă la biografie şi de la limba greacă la limba engleză, a diplomaţiei de salon.

O.P.: Bine, nici un discipol nu rămîne veşnic lîngă maestrul său. A trecut de partea lui conu Alecu Paleologu, fie iertat!

L.A.: Nu ştiu dacă a avut relaţii foarte senine cu conu Alecu

O.P.: Nu în această direcţie. Ci în sensul că a optat pentru o eseistică mai lejeră, mai lumească

G.G.: Conu Alecu zicea undeva că Pleşu îl vizita în anii din urmă, aducîndu-i bomboane pentru diabet el fiind contrariat, întrucît nu suferea de diabet.

L.A.: Preventiv!

G.G.: Da, probabil. Ne aflăm aşadar sub zodia unor oportunişti de Curtea-Nouă, care îşi găsesc locul în toate legislaturile, larg mediatizaţi, covîrşiţi de beneficii de tot felul. Pleşu este exemplul cel mai eclatant. Desigur are tangenţe cu prietenul său apropiat, Gabriel Liiceanu, care, fiind şi el un intelectual strălucit, cred că suferă de o ambiguitate. Pe de-o parte are morga de moralist şi moralizator inclement, pe de altă parte e omul unor restricţii, al unor capricii, al unor nedreptăţi flagrante. Cum ar fi, bunăoară, topirea cărţilor lui Goma, cum ar fi calificarea serialului Memorialul durerii drept o Cîntare a României pe dos.

O.P.: Sau lăudarea lui Pruteanu!

L.A.: Da, lăudarea lui Pruteanu, blocarea cărţii lui Lavastine

O.P.: Acoperirea cu mizerie a lui Marino, fie iertat

L.A.: şi poate chiar teleghidarea campaniei de presă împotriva lui Lavastine e o ipoteză foarte probabilă. De asemeni procesul în tribunal cu Editura Grinta pentru prioritatea asupra traducerii din Heidegger.

O.P.: Nici măcar prioritatea, pentru că aceasta îi aparţinea clar, cronologic vorbind, lui Dorin Tilinca. Dincolo de problema tehnică a copyright-ului, mi se pare mie, judecînd lucrurile de-aici, de la Cluj, era o tentativă de a adjudeca dreptul la unica traducere. Îşi aroga dreptul la exclusivitate. Or aşa ceva nu-i permis! Marile opere ar trebui să beneficieze de două, trei, zece traduceri. Cred că ar fi utilă într-o cultură

G.G.: o concurenţă inclusiv de traduceri!

O.P.: Fără îndoială.

G.G.: Este vorba de un elitism scrîşnit şi impur, de o atitudine care în cele din urmă coboară la un nivel de autoritarism, de dorinţă de manipulare şi cenzură în interes personal.

L.A.: Cred că am putea spune, în concluzie, că e necesar să ducem înainte aceste dezbateri ale noastre pentru a ridica vălul de pe diversele aspecte ale biografiilor culturale

G.G.: despre care nu prea se vorbeşte

L.A.: de lîngă noi, din proximitatea noastră, pe care unii nu le văd, sau poate le văd şi nu le spun, iar alţii le spun doar în şoaptă, pe la colţul străzii.

O.P.: Cred că e important să facem respirabilă atmosfera.

(Cluj, 1 decembrie 2005)