SAMIZDAT DE
STAT
Dialog īn
trei:
Gheorghe
GRIGURCU, LASZLO Alexandru, Ovidiu PECICAN
Zile naţionale
O.P.: 1 Decembrie 2005. A trecut un an de la ultima noastră īntīlnire īn faţa microfonului
G.G.: Exact un an!
O.P.: şi ne trezim din nou de ziua naţională. Īn alţi ani, din tinereţea noastră, a tuturor, ziua naţională era vara, se mīncau mititei, se ieşea la iarbă verde. Existau şi probe impuse, ca defilarea. Dar atmosfera era mai prielnică sărbătoririi. Astăzi, 1 Decembrie, oricīt ar fi de flatantă această dată pentru ardeleni (mă refer la cei de etnie romānă), mi se pare totuşi cam dificil de sărbătorit. Nu mai vorbesc despre faptul că peste o lună şi ceva avem altă sărbătoare naţională, 24 Ianuarie
L.A.: Va fi şi ziua lui Nicolae Ceauşescu
O.P.: Mă rog, dacă o sărbătoreşti E o opţiune personală
G.G.: O putem sărbători in pectore.
L.A.: Apoi vine ziua Elenei
O.P.: Şi o ţinem tot aşa. Sīnt de discutat semnificaţiile acestei zile, care stau, precum mumiile dintr-o criptă faraonică, sub piramide milenare, osificate. Chestiunea e īn felul următor. Mi se pare că se accentuează iarăşi reunirea tuturor romānilor īntr-o patrie, īntr-un stat naţional. Dar se trece peste specificităţi, peste multe probleme ridicate de acest act fără īndoială dorit de majoritatea romānilor. Trăsăturile specifice existau totuşi, cum era şi firesc, īn urma unei dezvoltări adeseori divergente, care a durat mai multe sute de ani. La urma urmei, am trăit nu doar īn provincii istorice diverse, ci şi īn state diferite. Vreau să atrag atenţia doar asupra unui lucru. Īn epocă, īn Ardeal, se dezbătea, la nivelul social-democraţiei, dacă e potrivită calea pe care s-a făcut unirea. Consiliul Dirigent a fost acuzat de o cedare destul de pripită īn faţa pretenţiilor un pic arogante ale regalităţii de la Bucureşti. Pe de altă parte bucovinenii au venit şi ei, atunci cīnd s-a făcut proiectul Constituţiei, cu rezerve faţă de soluţia centralistă propusă de Bucureşti. Reprezentanţii Bucovinei au susţinut o conferinţă la Institutul Social al lui Dimitrie Gusti şi au spus: Da, ne bucurăm, vrem īn Romānia, vrem cu ceilalţi romāni, dar am dori o anume autonomie. Ei bine, Constituţia n-a asigurat-o. S-a mers pe formula "unitaristă" pe care pīnă astăzi o cunoaştem. Lucrurile nu prea se dezbat însă. Nu ştiu de ce istoricii au o timiditate faţă de acest tip de problematică. Īn schimb jurnaliştii, care altminteri sancţionează centralismul, atunci cīnd īl găsesc, se străduiesc să menţioneze cīte ceva din moştenirea totuşi complexă a zilei de 1 Decembrie. Nu vreau să mă īntind mai mult de atīt, ca istoric, ci mai curīnd la o reflecţie īn grup, a noastră, a celor trei, după obiceiul de-acum consacrat, un dialog care să demareze de aici, chiar de la data cînd discutăm, cu speranţa că putem īntrezări o deltă, o deschidere spre o problematică mai amplă. Pīnă la urmă vorbim despre istoria şi cultura romānă, pentru că sīntem īn interiorul Romāniei.
G.G.: Ca să reiau prima dumneavoastră idee, ziua de 1 Decembrie, ca zi naţională a Romāniei, este o zi rece. Şi poate nu numai la propriu, ci şi la figurat, īntrucīt există īntr-adevăr o problematică spinoasă a evenimentelor respective. Nu ne putem īntoarce evident la 1 Mai sau la 23 August ca sărbători naţionale, dar eu am mai prins avīnd avantajul, dar mai ales dezavantajul de a fi mai īn vīrstă şi ziua naţională de 10 Mai. O zi care, după cum ne aducem aminte, īntrupează nu numai conceptul de regalitate, ci şi pe cel de dobīndire a independenţei Romāniei, īn urma războiului din 1877.
O.P.: Cu o zi mai înainte era ziua partidului comunist romān, nu? La 9 mai, parcă.
G.G.: Da, īntr-adevăr, este o dată tulburător de polivalentă.
L.A.: Tot la 9 mai s-a terminat şi al doilea război mondial.
G.G.: Īnsă īn ceea ce priveşte chestiunea unirii deci vorbind dintr-o perspectivă istorică asupra a ceea ce s-a īntīmplat la 1 decembrie 1918 , ea scoate īn evidenţă o oarecare contrazicere īntre demnitatea unor principii pe care s-a realizat acel act şi degradarea lor, īn situaţii dacă nu de ambiguitate, măcar puţin potrivite totuşi cu ceea ce astăzi este pentru noi perspectiva europeană. Pentru că s-a īncercat o neglijare a statutului naţionalităţilor din Romānia, a aşa-ziselor minorităţi, care ar fi trebuit tratate pe picior de egalitate cu etnia majoritară. Nu pot concura cu istoricul redutabil care este prietenul Pecican, dar īmi aduc şi eu aminte că, īn actul unirii din 1918, de la Alba Iulia
O.P.: Faimoasa Declaraţie de la Alba Iulia
G.G.: existau prevederi care asigurau naţionalităţilor conlocuitoare cu romānii din Ardeal o autonomie, o libertate a manifestării cultural-politice care n-a mai fost respectată. Şi, evident, s-a ajuns pīnă la urmă la naţional-comunismul ceauşist, care a resuscitat extremismul de dreapta, sub īnfăţişările sale cele mai agresive, de natură şovină. 1 Decembrie constituie īntr-adevăr, cum aţi spus, pentru o minte mai mult sau mai puţin responsabilă de romān, un prilej de reflecţie.
L.A.: Nu ştiu dacă n-am putea trage o anumită concluzie privind aceste trei momente: 10 mai, 23 august şi 1 decembrie, date succesive ale zilei naţionale. Nu cumva din ele se desprinde un fel de mauvaise conscience? O conştiinţă apăsată? 10 mai era ziua regelui. Nu cumva acea zi naţională īncerca să manipuleze afecţiunea supuşilor, pentru a consolida tronul şi ideea de regalitate, prin intermediul unor sentimente naţionale? Avea o finalitate politică īn mod neīndoios. Şi mai evidentă este această ţintă manipulatoare pentru 23 august, o zi a anului 1944 extraordinar de disputată īn istoria romānească. S-au scris fluvii de cerneală pe marginea evenimentului respectiv, care a fost disecat oră cu oră, minut cu minut, din foarte diferite puncte de vedere. Poate că nici acum nu s-a aşezat perspectiva unitară asupra a ceea ce a fost la 23 august 1944. Chiar numele evenimentului era foarte diferit. Am avut Insurecţia naţională antifascistă şi antiimperialistă
G.G.: Īn faza ultimă, ceauşistă.
L.A.: Faza ultimă, da. Mai īnainte a fost "Întoarcerea armelor", sau Lovitură de stat
G.G.: Chiar "Lovitură de palat
L.A.: Aşa e. Īnsăşi denumirea evenimentului a fost extrem de disputată. Faptele petrecute au fost policrome. Īn acest context istoric vorbind tulbure, a venit partidul comunist şi a zis: nu! Noi am făcut 23 august-ul, comuniştii, noi am adus lumina şi fericirea şi prosperitatea. Aşa că trebuie să le sărbătorim. Dar sărbătoarea a avut tot o tendinţă manipulatoare, de captare a sentimentului naţional şi teleghidare a lui spre susţinerea unei puteri politice ilegitime, abuzive şi dictatoriale (īn faza finală).
G.G.: Era o sărbătoare bazată pe aliteraţie: "23 Augúst / Libertate ne-a adus!".
L.A.: Da, libertate pentru cei 10-15 care erau la cīrmă. Libertatea de a face tot ce le trecea prin cap, să comită toate nemerniciile pe care īncepem să le cunoaştem acum.
O.P.: Sincer vorbind, pe mine nu mă deranjează că la 23 august s-au īntors armele īmpotriva lui Hitler. Īmi plăcea şi ziua pentru că era vara. Am prins o dată o furtună, dar nu m-a supărat foarte tare. Eram la pădure, īncercam să sărbătoresc īmpreună cu concitadinii mei pe-acolo. Ei bine, a plouat, ne-am ascuns, după care ne-am continuat sărbătoarea. Pragmatic vorbind, nu pare convenabil să īnghesui toate sărbătorile iarna. Avem vreo patru deja.
G.G.: Īntre care una internaţională: Anul Nou!
L.A.: Şi alta internaţională: Crăciunul.
O.P.: Eu prefer să sărbătoresc vara, lumea iese pe străzi, nu e totul aşa de costisitor, nu stai īn şubă, nu costă īncălzirea, gazul
G.G.: 1 Mai este o sărbătoare nu internaţională, ci internaţionalistă
L.A.: Da. Permiteţi-mi să-mi continuu ideea. Cred că actuala sărbătoare naţională, de la 1 decembrie, are de asemeni semnificaţii manipulatoare ale sentimentului naţional. Dacă ţinem minte, s-a stabilit celebrarea acestei date imediat după 1989, īntr-un context politic foarte tulbure, de ascensiune violentă a mişcărilor şi partidelor de tip naţionalist, care īşi căutau legitimarea pe scena romānească. Această evocare a unirii de la 1 decembrie venea să servească propagandei lor şi căutării propriei lor acţiuni politice. Adică ideea naţională era din nou deturnată către anumite orientări, de natură violent protestatară şi pe alocuri antisocială, care veneau să lezeze sentimentele, demnitatea şi chiar raţiunea multor altor cetăţeni romāni de la acea dată. Va să zică tot o manipulare. La fel ca şi 10 mai, la fel ca şi 23 august, tot astfel şi 1 decembrie. Cred că, după vreun secol şi jumătate, poate ar fi cazul să ne gīndim la o zi naţională cu valenţe neutre, care să nu mai ascundă finalităţi discutabile.
G.G.: Un schelet în dulap.
L.A.: Exact. Nu ştiu care ar putea fi această zi.
G.G.: Păi hai să ne gīndim!
L.A.: Ar trebui luate īn calcul şi considerente de natură meteorologică şi calendaristică, īncīt lumea să poată sărbători cu seninătate.
G.G.: Chiar şi gastronomică
L.A.: Eu zic că ar trebui īncercat ca acest sentiment naţional care există cu adevărat şi pīnă la un punct este bine venit şi frumos să nu mai fie manipulat şi deturnat ba de rege, ba de comunişti, ba de naţionalişti. Să fie lăsat ca o sărbătoare a tuturor. Să nu pună un grup monopolul pe ideea de sărbătoare naţională!
G.G.: Eu, spre deosebire de Laszlo Alexandru, sīnt monarhist. Se pare că domnia sa n-ar prea fi
L.A.: Mai mult ca sigur nu.
G.G.: şi socotesc că ziua de 10 mai nu a fost manipulată de monarhie, ci a oglindit o concrescenţă īntre noţiunea de monarhie şi cea de independenţă naţională, care s-a cīştigat sub egida regelui Carol I.
O.P.: Doar dacă uităm că, la Livadia, Kogălniceanu a semnat tratatul de cooperare, īn războiul de independenţă, anume pentru ziua respectivă!
G.G.: Se pare că a fost diferenţă de o zi! Comuniştii băteau monedă pe faptul că ziua independenţei ar fi putut fi la 9 mai şi socoteau că amīnarea ei reprezintă un fals. Dar aş vrea să adaug ceva, ce Laszlo Alexandru nu a putut spune, dintr-un motiv lesne de bănuit. Ziua de 1 decembrie evocă o reacţie antimaghiară.
L.A.: Asta cu siguranţă.
O.P.: Şi nici nu cred că se pliază pe sufletul moldoveanului, al bucureşteanului. Nu ştiu. Poate.
G.G.: Da, bucureşteanul are orgoliul centrului, al capitalei.
L.A.: Să ne amintim de Iorga, care voia Ardealul fără ardeleni.
O.P.: Aici nu i-am putut face pe plac.
G.G.: Mă rog, a fost o butadă a lui Iorga. El era un istoric prea serios şi prea pătruns de un patriotism corect ca să stăruie īn ceea ce ar putea fi o aberaţie.
L.A.: Iorga mai avea butade din acestea inteligente. Ca prim-ministru s-a dus la mare să se bucure de concediu, iar profesorii grevişti din toată ţara, disperaţi, au mers la el să-i ceară plata lefurilor, strigīndu-i disperaţi că sīnt muritori de foame şi nu mai au absolut nici o altă ieşire, nici o altă soluţie. Iorga le-a răspuns cinic de pe malul mării: N-aveţi altă soluţie? Aruncaţi-vă īn apă!.
O.P.: Le-a arătat şi buzunarele goale.
L.A.: Da, ăsta e un gest care a fost reluat şi mai recent, īn zilele noastre.
Manele pe stil comunist
G.G.: Daţi-mi voie să-mi continuu o clipă ideea. Eu am ocazia să fac nişte drumuri īntre Tīrgu Jiu şi Tīrgu Cărbuneşti, īn ultima vreme, cu ajutorul unui şofer care este un cetăţean tipic al Romāniei actuale. Un om nu complet neinstruit, dar nici cu o instrucţie prea īnaltă şi bine orientată. Aşa īncīt nu am fost mirat cīnd el a īnceput să se lanseze şi a repetat această atitudine īntr-o serie de atacuri xenofobe, īn speţă antimaghiare. Susţinea că la ora actuală ungurii sīnt duşmanii romānilor, urmărind īn continuare să ne desconsidere limba, sfidīndu-ne prin plăcuţele bilingve din secuime şi chiar nutrind gīndul de a redobīndi Ardealul. La contraargumentele mele, cred că de bun simţ, referitoare şi la structura noastră politico-militară actuală, cīnd fiind noi legaţi de NATO şi de Uniunea Europeană cu toţii, nu am putea să ne mai luptăm īntre noi sau să ne schimbăm graniţele, el continua să folosească o retorică naţional-comunistă. Pīnă la urmă i-am spus: Domnule, se vede că dumneata ai urmat şcoala comunistă. La care el a sărit ca ars: Eu n-am fost niciodată membru de partid!. Am spus «şcoala» īn alt sens, anume că te-ai aflat īn cīmpul unei mass-media care ţi-a format conştiinţa şi eşti comunist chiar fără să-ţi dai seama. Acest comunism rezidual, īn bună măsură inconştient, este propriu unei foarte largi categorii de cetăţeni ai Romāniei.
O.P.: Comunism naţionalist! Pentru că nu seamănă cu comuniştii anilor 50. Nişte internaţionalişti sans rivages.
G.G.: Evident! Şi īn felul acesta, eu cred că poate sīnt prea pesimist, poate sīnt chiar cinic ar trebui să treacă nişte praguri biologice
L.A.: Poate sīnteţi amīndouă: un cinic pesimist.
G.G.: Poţi să fii şi sceptic, şi cinic. Şcolile respective, antice, aveau precum se ştie multe puncte comune. Dar eu socotesc că trebuie să se primenească īncă o generaţie sau două ca să ne ventilăm mintea de aceste prejudecăţi şi să ne măsurăm semenii, indiferent de etnia lor
O.P.: cu criteriile calităţii.
G.G.: printr-o prismă europeană, umanistă, dacă nu creştină.
L.A.: E vorba de reminiscenţe care acum sīnt pe ducă. Realităţile nu mai sprijină asemenea mentalităţi.
O.P.: Totuşi cred că eşti prea optimist. Nu sīnt chiar pe ducă.
L.A.: Nu. E clar că azi sīnt delegitimate asemenea idei. Orice om cīt de cīt normal, cīnd īşi elaborează un proiect mental, o face bazīndu-se pe realitate, pe situaţia cotidiană. Altminteri, de paranoici sigur că sīnt pline spitalele de nebuni. Paranoia, din cīte am citit, nu se vindecă: nici cu injecţii, nici cu şocuri.
O.P.: E grav cīnd devine normativă. Cīnd ea dă media.
G.G.: Şi mai ales cīnd e luată drept normalitate.
L.A.: Dar vedeţi că există nişte sisteme de reglare. Ştiţi ce s-a īntīmplat cu Heider, care a cīştigat pentru scurt timp alegerile īn Austria, după care a fost debarcat pentru că nu convenea o asemenea gălăgie īn planul politic central-european. Nostalgii pot să existe, reminiscenţe da, educaţia comunistă avortată poate să mai dea din diverse membre laterale, dar realităţile merg īnainte şi mentalităţile vor trebui să le urmeze. E interesant de observat că totdeauna este aşa: mentalitatea e cu un pas sau doi īn urma realităţii. Īn anii 50, cīnd făcea ravagii teroarea comunistă, existau mulţi intelectuali de calitate care, formaţi fiind īn aerul interbelic democratic, pluralist, tolerant, cădeau victime. Īnsă mulţi dintre ei şi-au păstrat convingerile luminoase. Tot astfel, răsturnīnd situaţia cu capul īn jos, se īntīmplă azi, cīnd ne aflăm īntr-o etapă democratică, pluralistă, dar mentalităţile totalitare patinează puternic din urmă. De data aceasta mentalităţile sīnt retrograde, spre deosebire de ce era īn anii 50.
O.P.: Eterna poveste a tăbliţelor bilingve! Eu cred că şi īn zonele compacte etnic am putea adopta asemenea tăbliţe, chiar dacă a doua limbă īn care le-am inscripţiona ar fi scrierea cuneiformă. Ar apărea nu diversiunea, ci diversitatea. Oamenii s-ar obişnui cu ideea.
G.G.: Eu īi spuneam ieri lui Laszlo, īn glumă evident, că nu m-ar deranja, ca cetăţean romān, dacă unele inscripţii din acestea ar fi chiar īn limba chineză.
O.P.: Exact. De altfel la Paris, cum aflam mai recent, se vīnd bistrourile īn draci tocmai chinezilor. Aşa īncīt unul din simbolurile dragi ale culturii franceze: cafeneaua, şansoneta (Sartre, Cioran, Ionesco etc. se leagă de ele), tinde să fie internaţionalizat, orientalizat.
L.A.: Asta se va īntīmpla şi la noi. Īncă sīntem solidari īn aceeaşi oală, avem cu toţii aceleaşi experienţe, poate traumatice, ale comunismului, dar, o dată cu īnaintarea către Europa, se vor permeabiliza graniţele şi tot mai mulţi străini vor veni să se aşeze la noi. Īn Ungaria, de pildă, există o extrem de masivă comunitate chineză. Sīnt comercianţi descurcăreţi. Mai mult ca sigur că īn zece ani vom avea şi noi pe aici diverse grupări, poate chiar cartiere de chinezi, de arabi etc. Se va termina cu Noi sīntem aici pe veci stăpīni! şi alte sloganuri de acest gen.
O.P.: Sau le vor cînta chinezii!
L.A.: Da! Īn limba chineză se va interpreta cel mai bine acest refren!
O.P.: Īn orice caz observ, dragă Alex, că īn explicaţia ta predomină, chiar dacă n-o enunţi textual īn acest fel, formularea globalistă. Că vrem sau nu vrem, comportamentele noastre se vor schimba. Eu aş zice totuşi că nu are rost să aşteptăm să vină globalizarea, de parcă am fi nevolnici. Ar merita să īncercăm un efort de autoeducare, de autodisciplinare a gīndirii, chiar de schimbare a metehnelor īn calităţi. Cred că un impuls īn sensul respectiv ar fi firesc să-l aşteptăm din partea şcolii şi din partea statului. Pīnă la urmă, şi prin tradiţie, şi prin aşezarea noastră geo-politică, mereu impulsurile vin īn Romānia de sus. Ar trebui dat un semnal īn sensul acesta. Statul ar trebui să coboare spre cetăţean şi să-i spună: oameni buni, mai terminaţi cu prostiile! Hai să punem umărul, să facem treabă! Să privim spre viitor, să gīndim īmpreună un proiect!
L.A.: Da, dar vezi că acum nu mai există cineva cu majusculă, Statul, care vine de sus şi spune ceva. E o prezenţă destul de fluidă, din punct de vedere instituţional, oamenii se mai schimbă
O.P.: Nu şi simbolic, īnsă! Īn Romānia, dacă citeşti Constituţia, vei observa că nu cetăţeanul sau interesul public domină unele din articole (mulţumim, domnule Iorgovan!), ci statul! Noi servim statul, cu toţii, sīntem anexele statului. Ăsta e subiectul Constituţiei Romāniei.
G.G.: Şi pe de altă parte, să ne gīndim că acest proces de regenerare īntru Europa, privindu-ne pe toţi, trebuie să ne implice pe toţi. Nu trebuie să aşteptăm nici imbolduri de sus īn jos, de la statul care este atît de controversabil, nici de peste hotare
O.P.: De la Bruxelles
G.G.: īn sensul sincronismului, care este īncă o mentalitate dominantă la noi, şi nu numai cu accepţiune pozitivă, ci şi ca o pasivitate care aşteaptă panaceul venit neapărat din străinătate. Īn felul acesta sīntem cu toţii īn faţa datoriei de a contribui la fenomenul de aliniere a noastră la standardele culturii şi civilizaţiei europene.
L.A.: Da, cred că este o datorie a intelectualilor să pună umărul īn această nouă direcţie, de democratizare, de europenizare, de pluralizare a vocilor, chiar de iluminare a contemporanilor
G.G.: De iluminism?
L.A.: Şi de iluminism. O spuneam īntr-o altă discuţie, cred că e nevoie acum de un nou iluminism, după tembelismul comunist.
O.P.: Şi de un paşoptism nou.
L.A.: Da, păi paşoptismul e şi, implicit, o formă de iluminism.
O.P.: Cīnd nu e romantism. Sau chiar şi atunci.
L.A.: Da, chiar şi atunci. La noi au ajuns toate mai tīrziu, s-au suprapus fenomenele, au devenit mai complexe. Dar, din nefericire, de-a lungul acestor vreo două secole mai pregnante de conştiinţă romānească, al XIX-lea şi al XX-lea, de foarte multe ori intelectualii, īn loc să fie īn avangarda democratizării, s-au regăsit tocmai īn ariergardă. E suficient să ne amintim de zecile de intelectuali, unii fascizanţi, alţii comunistoizi (de cei naţionalişti nu mai vorbesc).
O.P.: Care mai sīnt şi astăzi! Inclusiv printre tineri, de altfel!
L.A.: Da, şi asta e foarte adevărat. Sau să nu vorbim de intelectualii antisemiţi, pe care tot īn ariergarda gīndirii moderne i-aş plasa. Aşadar e trist cīnd un intelectual nu are luciditatea de a-şi contura o poziţie favorabilă societăţii īn care trăieşte. Prin care s-o ajute să progreseze. Nu ştiu dacă există imagine mai lamentabilă decīt aceea a gīnditorului care meditează īntr-un sens antisocial, de intoleranţă faţă de aproapele său. Se străduieşte să-şi asuprească vecinul, īn loc să īncerce a-l ajuta.
G.G.: Se cuvine ca intelectualul să fie un model explicit sau implicit
al societăţii. Prin forţa lucrurilor, intelectualul degradat, imoral, tīrītor prin mlaştinile
compromisurilor devine un antimodel.
O.P.: Īnainte de a ne īndepărta foarte mult īn larg, prin delta de care
vorbeam, aş reveni puţin la ziua de 1 Decembrie. O dată cu stabilirea ei ca dată a sărbătorii
naţionale a Romāniei, s-a trecut şi la un nou imn. Vechiul era, sărmanul, compromis. N-avea Ciprian
Porumbescu nici o vină, dar
G.G.: Era şi cu o colaborare textuală a lui Ceauşescu. O.P.: Vai de noi! Era manelizat pe stil comunist. L.A.: Poetul Ceauşescu, nu? O.P.: A ajuns şi poet. L.A.: Inclusiv Miron Cozma a scris versuri, nici o problemă. Noi avem o
fotografie, dacă mai ţineţi minte, toţi trei, sub placa pe care e īnscrisă Liga Muncitorilor
Miron Cozma. Ne-am imortalizat cu artistul! G.G.: Da, e blestemul locului. L.A.: Nu cred că īn Germania, păstrīnd ceea ce e de păstrat,
am putea să ne facem o poză sub pancarta Fundaţia Culturală Adolf Hitler, sau Academia de
Ştiinţe Hermann Göring. Doar la noi se poartă moda asta. O.P.: Eu cred că-l flatăm, dacă-l comparăm cu aceste
figuri triste ale īntunericului pe Miron Cozma, care e doar mīzgălit de funingine ideologică. L.A.: Un mic organizator de lovituri de stat, vreo patru-cinci. O.P.: O slugă a lui Ion Iliescu, hai să fim serioşi! G.G.: Care este un Vadim īntr-o variantă degradată, uvrieră
şi caricaturală. O.P.: Şi pletoasă, totodată. Dar să revenim. Noul imn
este de fapt o poezie care, īn studenţia mea, te umplea de frisoane şi de emoţii. Era interzisă sau
aproape interzisă atunci. Deşteaptă-te, romāne! īn vremea comunismului nu era poemul favorit al
regimului. Şi dintr-o dată, ne-am văzut cu acest poem al unui bard din generaţia paşoptistă
propulsat pe post de Marseieză. Ce este trist īn toată povestea asta e că spiritul mucalit al
romānului, care reacţionează impecabil īn faţa oricărei oficializări şi rigidizări,
a găsit o altă conotaţie pentru faimosul vers. El rimează perfect cu titlul unei melodii din anii
90: Ţara te vrea prost!. Aşa că īndemnul Deşteaptă-te, romāne! părea să fie o
replică. Nu ştiu dacă nu cumva bietul poet plăteşte un preţ cu care nu era dator, ajungīnd
pe culmile gloriei naţionale. Dar fiind şi obiectul persiflărilor. G.G.: Eu am impresia că acest imn are un aer muzeal. Este o
partitură a istoriei noastre. Oricīt de frumos şi de emoţionant ar fi, īl prizăm īn această
perspectivă de retrospecţie şi, de fapt, mai devreme sau mai tīrziu, va trebui să accedem la un nou
text, la o nouă melodie, care să fie axată pe prezent. A aduce o exponată de muzeu īn chip de simbol
al prezentului nu mi se pare gestul cel mai fericit. L.A.: Putem prelua de asemeni perspectiva amuzantă a lui Mircea
Dinescu. Īncă din prima jumătate a anilor 90, poetul avea o pilulă sarcastică īn care protesta
īmpotriva imnului, pe motiv că e de-a dreptul antinaţional şi sabotează producţia
industrială a Romāniei. Vă daţi seama cīte sute de mii şi milioane de romāni īncep să
picotească seara şi adorm cu televizorul, dar pe cīnd sforăie din plin, se termină programul şi
porneşte imnul: Deşteaptă-te, romāne!. Gīndiţi-vă că telespectatorii
ţīşnesc īn poziţie de drepţi, iar odihna le este răvăşită, īncīt a doua zi nu
mai dau randament. Acest imn este chiar periculos pentru industria naţională! Contradicţii care īţi taie
răsuflarea G.G.: Ca să fim sarcastici, l-am cita pe Marx: ne despărţim
de trecut rīzīnd. Daţi-mi voie să orientez puţin discuţia către segmentul următor, care nu
este deloc nelegat de ceea ce am vorbit pīnă acum. Să īl avem īn vedere pe cel care la 1 Decembrie apare īn
lumina reflectoarelor ca şef al nostru suprem, ca preşedinte al ţării. Am mai vorbit despre acest
personaj şi cred că nu este deloc nepotrivit să ne referim la el īn continuare. L.A.: Postura e uşor diferită. Noi la 1 decembrie, anul trecut,
vorbeam, dacă nu mă īnşel, īntre cele două scrutinuri prezidenţiale. Traian Băsescu nu era
īncă preşedinte, nu se ştia ce va fi. Eram pe nisip mişcător. Acum avem deja aproape un an de
mandat. G.G.: Eu am avut o atitudine de rezervă foarte accentuată
faţă de Băsescu, o atitudine care īi mira chiar pe unii intelectuali distinşi, care se bucurau
īntr-un fel oarecum derivat pentru că i s-a dat un bobīrnac arogantului Năstase. Aceştia investeau īn
noul preşedinte nişte speranţe care nu par să se īmplinească. Se pare că Băsescu e
tot mai decepţionant, nu numai pentru acei intelectuali care l-au votat dintr-un spirit de frondă, ci şi
pentru masa romānilor, care consideră că nu s-a schimbat nimic. El este īn fond un tip mărginit, cu o
cultură submediocră şi asociată, din păcate, cu un temperament foarte ambiţios, cu
īncrustări de vulgaritate, care īl fac să se mulţumească doar cu nişte succese artificiale, de
moment, un fel de focuri de artificii. Cum sīnt bunăoară hărţuielile necontenite la care īl supune pe
propriul său premier, nedīndu-şi seama că astfel īşi taie craca de sub picioare. Neavīnd o
perspectivă de anvergură, preşedintele dă impresia cuiva care se īnvīrte īn cerc. Cuvīntul
progres nu mi se pare asociabil politicii lui Băsescu, care a ajuns, prin forţa lucrurilor, să se
alinieze nu numai lui Ceauşescu, Gheorghiu-Dej şi Anei Pauker, acelor semidocţi tendenţioşi,
ci şi galeriei marilor noştri bărbaţi politici: Ion Brătianu, Ion I.C. Brătianu, Nicolae
Titulescu, Iuliu Maniu şi aşa mai departe. Constat că analizīndu-l pe Băsescu chiar cu o
atitudine de nepărtinire, nu putem dacă sīntem lucizi să-i găsim acum nici o realizare notorie
şi nici să-i decelăm vreo trăsătură care să justifice sau să gireze astfel de
realizări īn viitor. L.A.: Nu mă asociez la această judecată foarte aspră a
domnului Grigurcu. Mi-ar plăcea să privesc lucrurile din ambele perspective: ce e bine? ce e rău? Īn
intervenţia precedentă parcă am văzut doar latura negativă a portretului. Cīt priveşte
aspectele pozitive care trebuie spuse despre Traian Băsescu, faptul cel mai important este această ambiţie
a sa īn parte reuşită de a primeni organismele de stat, de a īndepărta structurile pedeseristo-pesediste,
de a provoca o mutaţie īn personalul ierarhiilor statale. Mă gīndesc īn primul rīnd la sectorul
īnvăţămīntului, pe care īl cunosc mai bine, dar cu siguranţă la fel s-a īntīmplat şi īn
sectorul administraţiei publice sau īn alte domenii. Asta este clar: Băsescu a īnţeles perfect un lucru
pe care alţii, de pildă un Constantinescu, l-au ignorat complet. Şi Iliescu, şi Constantinescu
şi-au făcut iluzia că vor decapita la vīrf piramida, vor veni ei, se vor aşeza acolo şi vor
trona īn eternitate. Or nu este aşa! Dacă nu mergi să schimbi structura de sub tine, să
revoluţionezi coteriile şi prieteniile, să disloci mafiile, atunci vei sfīrşi īnghiţit.
Constantinescu a tras singur concluzia, cu un aer penibil şi vetust de bătrīnel care face politică prin
parcuri, pe līngă balansoar şi găleţica de nisip a nepoţeilor: Am fost īnvins de structuri!.
Perfect, dar de ce le-ai lăsat să te īnvingă?! De ce nu le-ai schimbat? Primul care după 1989 a
īncercat şi īn oarecare măsură a reuşit acest lucru a fost Traian Băsescu. G.G.: Vai de mine! L.A.: Procesul este īn plină derulare. A fost deja demarat, īn mod
evident
G.G.: La nivel retoric! L.A.: Nu e deloc la nivel retoric. V-o spun ca unul din interiorul
īnvăţămīntului mediu, de pildă. Constat anumite lucruri sub ochii mei, anumite fapte. G.G.: Bunăoară? O.P.: S-au schimbat trei-patru directori
L.A.: S-au schimbat chiar mai mulţi directori
Pīnă la urmă,
dacă formulăm un procentaj empiric, cam 30 % dintre ei sīnt schimbaţi. G.G.: Ar fi extraordinar! L.A.: Vorbesc intuitiv, nu am nici o prospectare ştiinţifică.
Spre deosebire de ce-a făcut Constantinescu, care a schimbat cam 5 pīnă la 7 %. G.G.: Poate că nici atīt. L.A.: Sau nici atīt. Or nu putem merge cu aceiaşi oameni care pe vremea
lui Ceauşescu ne explicau comunismul, iar acum vin să ne explice capitalismul, integrarea europeană
şi democraţia. Nu e vorba de persoane anume, ci de mentalităţi, structuri, interese de clan şi
aici cred că a fost prima mare miză a lui Băsescu, sectorul īn care a depus efortul cel mai tenace. Pe
de altă parte, e la fel de adevărat că, pentru a-şi atinge acest scop, a recurs din păcate la
nişte instrumente foarte dubioase. Negăsind o altă structură gata īnchegată, s-a folosit de
personaje cum este şeful serviciilor secrete
G.G.: Radu Timofte
L.A.:
care a rămas neschimbat de la Iliescu īncoace. S-a slujit de
generalul Degeratu, pentru mediile militare, acelaşi Degeratu care a avut un rol sīngeros īn revoluţia
clujeană din decembrie 1989
G.G.: Şi care pentru el face mai mult decīt o ceapă
degerată! O.P.: Sau generalul Bădălan! L.A.: De asemenea. Iată un paradox uimitor pe care ni-l oferă
Băsescu, īncercīnd să facă schimbarea cu ajutorul unor oameni absolut dubioşi, compromişi şi
uneori odioşi. Asta cred că e trăsătura fundamentală a lui Traian Băsescu, de a reuşi
să stupefieze prin asemenea contradicţii care īţi taie răsuflarea. G.G.: Este o dovadă de neseriozitate, cum spuneam. Omul nu are nici
consistenţa intelectuală, nici consistenţa morală, nici consistenţa de comportament care
să-i permită să ducă la bun sfīrşit ceea ce şi-a propus. Pīnă acum el nu a
depăşit un nivel declarativ, purtīnd pe umerii săi atīt de firavi o povară mult prea
mare. E adevărat că, īn comparaţie cu Iliescu şi Constantinescu, poate că şi-a propus
altceva, poate că a şi făcut un pas minuscul īn direcţia bună, īnsă nu mai mult, şi
mă īndoiesc că el va putea să finalizeze programul pe care şi l-a propus dar mai curīnd ni-l
propunem noi şi i-l atribuim lui şi-l proiectăm asupra lui, dată fiind funcţia pe care o
deţine, īnsă pentru care nu cred că are īndreptăţirea lăuntrică
satisfăcătoare. L.A.: Dacă stăm să ne gīndim puţin sau răsfoim īn
urmă conversaţiile noastre, de acum un an-doi, trecīndu-ne prin faţa ochilor situaţia de atunci, eram
chiar aproape de disperare. Īn acele momente, cīnd a ajuns Băsescu preşedinte, PDSR-ul şi ulterior PSD-ul
aproape că devenise deja partidul-stat. Nu mai puteai nici măcar să publici īntr-o revistă, inclusiv
libertatea de expresie īţi era aproape complet īngrădită! G.G.: E adevărat
L.A.: Era un lucru cum nu se mai întîmplase decīt īnainte de
1989! Restauraţia neo-bolşevică era atīt de apăsătoare şi sufocantă īncīt aproape
că reveneam la structurile şi mentalităţile şi comportamentul comunistoid. Băsescu, din
acest punct de vedere, a sfīşiat vălul, a acţionat cu violenţă şi a ucis caracatiţa
care, pe zi ce trecea, īşi extindea tentaculele şi īnghiţea aproape toate compartimentele vieţii
sociale, culturale, politice romāneşti. Noi ne īndreptam atunci cu paşi repezi către dictatură, sau
către totalitarism īn orice caz! Băsescu a intervenit cu toată energia şi a demontat un pericol foarte
grav pentru īntreaga societate romānească. El este, din acest punct de vedere, un personaj profund pozitiv. Că
slugile sale, că instrumentele de care s-a folosit n-au fost totdeauna onorabile şi transparente, este la fel
de adevărat şi de regretabil. Dar pe fondul activităţii sale, Băsescu este, pīnă acum,
primul preşedinte benefic al Romāniei de după 1989! G.G.: Eu sīnt uimit că prietenul nostru Laszlo Alexandru, un spirit
critic acut şi exemplar, poate să-l caracterizeze īn asemenea cuvinte pe Băsescu. L.A.: Cu toate nuanţele de rigoare
G.G.: Īnţeleg că īn sufletul fiecăruia dintre noi există
un ideal. Că acest ideal, din cīnd īn cīnd, este corelat cu fragmente din realitate. Dacă nu ar fi aşa, ar
fi foarte trist. Īnsă nu este cazul să idealizăm un om care este departe de a avea īnzestrarea
necesară pentru a īnfăptui scoaterea Romāniei din impas. Oricum, vom trăi şi vom vedea. Nu aş accepta cu uşurinţă nici
o formă de cenzură O.P.: O altă problemă stringentă a zilelor noastre e
legată de tentativa unora din concetăţenii noştri de a forţa barierele îndeobşte
acceptate ale expresiei. Mă gîndesc la tinerii scriitori care ne-au surprins cu literatura lor decoltată.
Dar, dintr-un alt punct de vedere, mă gîndesc şi la performanţele televizuale la care s-a pretat
fostul torţionar securist, generalul Pleşiţă. Sau, de ce nu, inclusiv la recentul scandal iscat de
publicarea lui Paul Goma în revista bucureşteană Viaţa Romānească. Pînă la
ce limită e totuşi decent să ne exprimăm şi de la care punct încolo rostirea
adevărurilor personale devine nepotrivită? G.G.: Frumoasă īntrebare! Cu iz retoric. Răspunsul meu ar suna
cam aşa: īn epoca īn care asistăm la manifestarea domnului Alexandru Vakulovski-Pizdeţ, sau pe scurt: a
domnului Pizdeţ, precum şi a doamnei Băgău, ar fi destul de dificil să vorbim despre o
decenţă formală. L.A.: Dacă-mi permiteţi, cred că e vorba de cazuri complet
diferite şi incomparabile. Vakulovski-Pizdeţ, cum īi spuneţi, īmi pare un scriitor superficial, la nivel
de gălăgie şi pe alocuri, stilistic, irespirabil. Ioana Bradea a publicat o carte extraordinară,
Băgău, care a primit atît Premiul României literare, cît şi Premiul
Uniunii Scriitorilor şi ar fi meritat īncă vreo jumătate de duzină de premii. O.P.: Premiul României literare l-a luat şi
Bădiliţă, care l-a īnjurat apoi trivial pe Nicolae Manolescu. L.A.: Da, acesta e un alt caz. Dar cartea Ioanei Bradea este absolut
remarcabilă şi face paşi mari īnainte īn felul de a scrie literatura romānă. Aşadar ne referim
aici la aspecte estetice diferite şi la īmprejurări de sfidare pe linia sexual-pudibondă a unor
mentalităţi. Dincolo, atunci cīnd vine fostul general de Securitate Pleşiţă şi īşi
acuză de pe micul ecran fosta victimă de diverse mīrşăvii, este vorba de o situaţie
abominabilă. O asemenea persoană n-are ce căuta la televiziune, sau dacă se rătăceşte
totuşi pe acolo, opiniile sale trebuie nuanţate sau contrazise ferm de moderator. Iar dacă nici el n-o
face, atunci trebuie să existe o instanţă care să-i comunice publicului larg că tocmai a asistat
la un spectacol de oroare. Dacă Paul Goma īşi multiplică atacurile antisemite, aceleaşi texte le
trimite īn diverse direcţii, aceleaşi contrafaceri şi neadevăruri, de diverse calibre, le
tipăreşte īn diferite publicaţii şi există personaje decerebrate care mai pot să dea
crezare unor asemenea imposturi, trebuie să existe un organism care să spună: STOP! O societate
democratică nu poate accepta īn linişte minciuna şi aberaţia. A sfida tabuurile sexuale, pentru a
īmpinge înainte expresia artistică, este un lucru, aş zice, pozitiv. A asista la
revărsarea de ură antisemită şi de mesaj antidemocratic este cu totul altceva, care nu poate fi
lăsat să treacă īn linişte. G.G.: Daţi-mi voie să-mi continuu răspunsul. Sigur că
am glumit īn legătură cu termenii sexuali. Nu sīnt nici eu un pudibond. Dar am glumit la suprafaţa
lucrurilor. N-am contestat valoarea estetică a cărţii doamnei Băgău
L.A.: A doamnei Bradea
G.G.: Īmi permit să lucrez cu materialul clientului. Sīnt de acord
că este o situaţie diferită, aceea a prezenţei generalului Pleşiţă la OTV, cīnd a
vorbit cu neruşinare despre felul īn care i-a tratat pe disidenţi, īn speţă pe Paul Goma. Īnsă
eu totuşi nu aş accepta cu uşurinţă nici o formă de cenzură. Faptul că acest om
s-a manifestat la un post de televiziune desigur că este discutabil (dacă vreţi părerea mea
intimă: este repulsiv), dar a astupa o voce sau alta īnseamnă a sărăci cunoaşterea
realităţii, īn ultimă instanţă. Şi a pune piedici discuţiei. Īn Occident, de
pildă, apar memoriile generalilor nazişti, apare Mein Kampf, īn diverse ediţii
O.P.: Şi la noi! G.G.: Şi la noi. Au apărut diverse documentare, scrieri
reconstitutive ale căpeteniilor nazismului şi fascismului. Īn felul acesta se asigură o materie primă,
se ajunge la o cunoaştere de fapt mai amplă a realităţii. Īn condiţiile democratice, acestor
manifestări trebuie să li se dea desigur replica meritată. Libertatea de a da replica, de a lua atitudine
faţă de minciuni, de ipostaze antiumaniste, de monstruozităţi ideologice ori de altă natură,
este condiţia esenţială a democraţiei. Atīta vreme cīt această condiţie este respectată,
eu zic că cenzura este inoportună. O.P.: Aş vrea să intervin dintr-un cu totul alt unghi īn
discutarea acestei teme. Am chiar comis un text, cu privire la lucrurile pe care vreau să le relatez. Laszlo
Alexandru ştie, pentru că a fost īn miezul unor bătălii, utilizīnd modalitatea la care mă voi
referi. E vorba despre un īmprumut din presa americană, care īşi dublează apariţiile pe hīrtie cu
versiuni virtuale, internet. Pe paginile web cititorii sīnt invitaţi, īn josul fiecărui articol, să
īşi spună cuvīntul, dacă doresc. Şi astfel apar diferite liste de discuţii. Aparent lucrurile
sīnt lăudabile, se democratizează presa, cititorul, beneficiarul textelor jurnaliştilor este invitat
să se pronunţe şi, totodată, devine el īnsuşi autor de text, continuīnd īn direcţia
autorului sau īmpotriva sa, cele scrise deasupra. Cu dezbateri la temă, īn cel mai bun caz. Foarte adeseori, īn
cazul presei romāneşti care a īmprumutat aceeaşi modalitate de expresie, aceeaşi formulă,
constatăm īnsă altceva. Venind noi cu ereditatea īncărcată a delaţiunilor anonime din
comunism, observăm o deversare continuă de injurii, calomnii şi sarcasme mizerabile (pentru că
ironiile s-ar mai putea accepta şi sīnt chiar un joc care se adresează egalilor). Ba asistăm chiar
şi la păruieli īntre cei care intervin. La adăpostul unor forme de reală consistenţă
democratică, se dezvoltă pe mai departe nişte comportamente non-democratice, care vin īn linie
directă din totalitarism. Aici ar fi oare necesară o cenzurare a lor sau nu? G.G.: Părerea mea este: ceea ce apare nesemnat nu
merită consideraţie, pentru că se desconsideră pe sine īnsuşi cel care recurge la anonimat. O.P.: Bine, pot şi eu semna Nicolae Ceauşescu, atunci cīnd
trimit un mail, asta nu e o dificultate. E tot o formă de anonimat. G.G.: Īn privinţa necuviinţelor, sigur că aici e nevoie de
o limită oarecare. Dacă de exemplu apar nişte īnjurături de mamă, nu e cazul să le dăm
o formă tipografică. O.P.: Cele de tată ar merge? G.G.: Să ne mai gīndim! L.A.: Īn ce priveşte exprimarea şi publicarea, cred că din
fericire s-a depăşit etapa īn care se băga pumnul īn gură. Internetul compensează totul.
Poţi să postezi pe internet tot ce crezi tu că ai de comunicat. Unii se coboară pīnă la
pedofilie şi pornografie
O.P.: Alţii urcă?
G.G.:
pīnă la necrofilie şi zoofilie
L.A.: Alţii urcă pīnă la filosofie şi dezbateri de idei
Problema nu mai este aceea de a te exprima. De-acum va trebui să recunoaştem probabil o ierarhie īntre diverse
forme şi locuri de expresie. Atunci cīnd, de pildă, scriitorul Paul Goma are de difuzat pīnă la
nesaţiu, de repetat pīnă la oboseală un anumit mesaj antisemit, el poate să īl expună pe site-ul
său. Dacă nu ies īn faţă persoane lezate, care să cheme īn justiţie provider-ul sau
instituţia care īi găzduieşte site-ul, omul īşi exprimă bine mersi halucinaţiile, iar
ele există. Īnsă din clipa īn care o revistă ca Viaţa Romānească sau orice organ de
presă le preia şi le multiplică, asumă acele fandacsii, le conferă o anume legitimitate.
Dacă public pe site-ul meu, exprim punctul meu privat de vedere. Īn clipa īn care ies īntr-un organ de presă
care mă acceptă, el īmi īmpărtăşeşte opiniile măcar pīnă la un punct. Totodată
el este obligat să ofere spaţiu pentru reacţia contrară, pentru dezbatere. Căci o stīrneşte.
Trebuie să accepte riscul oricărei dezavuări publice a opiniilor tipărite. G.G.: Dezbaterea să se producă! Esenţialul este libertatea
dezbaterii! L.A.: Sigur că da. Īnsă mi se pare o enormă ipocrizie
să publici un text adīnc provocator şi insultător, după care, atunci cīnd īncep să-ţi
curgă īn cap replicile, să te lamentezi indignat şi să ameninţi cu judecata la tribunal. Tu
ai provocat, ai vrut să vezi reacţiile şi ai obţinut ce-ai căutat. Pe de altă parte, de
fiecare dată cīnd vine cineva cu o reacţie favorabilă la adresa ta, te elogiază sau te
linguşeşte (domle, ce bine le zice Goma!), atunci şi tu īi răspunzi prin tămīieri intense
īn jurnal (iată un băiat deştept, ce adīnc le-a priceput, īn sfīrşit m-a īnţeles!). Īn schimb
dacă ai parte de critici şi dezavuări, chiar din partea unor organisme oficiale, atunci ţipi īn
gura mare că ai fost cenzurat. Avem de-a face cu o grosolană ipocrizie. Dacă ieşi īntr-un organ de
presă, atunci trebuie să īţi asumi efectele pozitive sau negative ale opiniilor tale. Poţi
să le dezbaţi, să contrapui opiniile tale acelor dezavuări, dar īn nici un caz să nu protestezi
pentru faptul că ai stīrnit reacţii! Doar asta şi urmăreai! G.G.: Repet, sīnt īmpotriva cenzurii şi la rigoare poate funcţiona
acea inscripţie din cuprinsul unor periodice: fiecare autor răspunde pentru opiniile sale, redacţia nu este
răspunzătoare pentru toate textele pe care le tipăreşte etc. Īn ceea ce-l priveşte pe Paul
Goma, evident că eu nu pot să subscriu la un punct de vedere antisemit şi mă despart de Goma, īn
măsura īn care el alunecă īn ultima vreme pe incriminarea unor propagandişti şi torţionari ai
comunismului sub unghiul etnicităţii lor iudaice. Īnsă a accepta cenzura īntr-un punct sau altul
īnseamnă a deschide zăgazul unor intoleranţe pe care e greu să le mai oprim. Cred că este
preferabil să acceptăm publicarea unor texte mai mult sau mai puţin inconvenabile, decīt să introducem
un filtru care are īn principiul său o notă antidemocratică. O.P.: Nu riscăm oare să fim īngropaţi sub valul de
abjecţie şi de imund? G.G.: Nu, nu cred, pentru că totuşi există un organism
sănătos al presei noastre, īn condiţiile democraţiei, unde prevalează conştiinţele
de bună calitate. Samizdat de stat O.P.: Domnilor, a trecut un an de cīnd n-am discutat īn faţa
reportofonului şi īmi amintesc că obişnuiam să īncercăm la final un bilanţ al evenimentelor
culturale notabile din anul respectiv. V-aş īntreba aşadar, foarte simplu: au existat cărţi care
să vă reţină cu deosebire atenţia īn această perioadă? Din cīmpul literelor sau chiar
de mai departe. G.G.: Vă răspund ceea ce cred că v-am mai spus şi data
trecută. Nu am sub privire nici pe departe cīmpul editorial, aşa cum se īntīmpla pe vremuri, cīnd erau
puţine edituri şi cīnd toate apariţiile ajungeau chiar īn librăriile provinciale, iar buzunarul
īmi permitea să cumpăr mai toate cărţile interesante. O.P.: Autorii nu mai trimit volume la recenzat? G.G.: Unii da, alţii nu. Sīnt autori care m-ar fi interesat pentru
cronica literară, dar n-am reuşit să le obţin cărţile. O.P.: Şi din ceea ce v-a parvenit, totuşi? G.G.: Am scris atītea articole, īncīt īn momentul de faţă mi-e
greu să fac o selecţie sau pur şi simplu să-mi amintesc ce-am scris īn decursul anului care se
sfīrşeşte. L.A.: Cred că cea mai importantă carte care s-a publicat īn acest
an şi care a avut parte de soarta cea mai tristă şi ingrată este şi volumul care s-ar cuveni
să lase urme adīnci īn cultura şi īn conştiinţa romānă contemporană. Nu exagerez prin nimic.
Ar putea deveni o carte de căpătīi pentru dezvoltarea Romāniei viitoare. Este vorba despre Raportul Comisiei
Wiesel privind problema antisemitismului din ţara noastră. E o lucrare absolut fundamentală, concepută
de cīteva zeci de īnalţi specialişti romāni şi străini īn domeniu, şi care proiectează
īntr-o lumină neaşteptată imaginea istorică a Romāniei. Avem de-a face cu o abordare extrem de
complexă, pe linia istoriei mentalităţilor, a biografiei intelectualităţii romāne reprezentative,
a istoriei evenimenţiale, cu numeroasele sale detalii tragice, a consemnării unor mărturii directe, de la
firul ierbii, a unor acute dezbateri morale şi existenţiale asupra trecutului şi prezentului nostru,
din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Este una din cărţile cele mai importante care s-au publicat īn
ţara noastră după 1989. Pe de altă parte, e revoltătoare soarta pe care a avut-o acest volum.
Comisia Wiesel a fost instituită după numeroase turbulenţe şi aventuri, şi-a desfăşurat
activitatea de-a lungul a vreo doi ani şi a scos la lumină această carte extraordinară, care
īnsă a venit să inaugureze un nou concept, pe care eu īl numesc samizdat de stat. Statul romān a comandat
tipărirea lucrării, la Editura Polirom, īn limbile romānă şi engleză, dar cartea n-a intrat
īn comerţ, īn circulaţie, pentru că are un mesaj absolut revoluţionar şi surprinzător
şi profund incomod pentru mentalitatea romānească. O.P.: Crezi că aceasta ar fi motivaţia embargoului? L.A.: Da. Da. Este revoltător că īnsuşi organismul statal
se pretează la acest samizdat de stat. Volumul a fost tipărit īntr-un tiraj amplu, a fost integral preluat
de structurile statului, respectiv de Ministerul Afacerilor Externe, şi a fost difuzat la ambasadele şi
consulatele Romāniei din străinătate. Ca să se vadă că, iată, noi, romānii, ne
reevaluăm trecutul şi facem acest demers (auto)critic! A fost de asemeni difuzat īn reţeaua bibliotecilor
şcolare şi a inspectoratelor şcolare. Pe această filieră am reuşit să īmprumut un
exemplar īn limba engleză, pe care l-am coroborat cu varianta romānă, descărcată de pe internet,
de pe site-ul Yad Vashem din Israel. A fost o lectură cutremurătoare pentru mine. Este una din marile
cărţi care s-au publicat la noi īn ultimii cincisprezece ani. Şi consider un abuz grosolan faptul că
ea nu se găseşte la dispoziţia publicului larg. G.G.: E o formă de autocenzură cum ar veni, nu? L.A.: Spunem adevărul, dar īl spunem īn şoaptă, vorbim
īn pungă, să nu ne auzim. Ne prefacem, īn ochii celor de-afară, că acceptăm adevărul.
Dar cetăţenii romāni din ţară, omul de rīnd de pe stradă, colegii şi prietenii noştri,
care, ei, ar trebui să beneficieze īn primul rīnd de marile adevăruri cuprinse īn această carte, sīnt
privaţi pe cale tehnică de ea. O.P.: Nu mă miră procedura asta. Ne amintim cu toţii, la
şcoală am īnvăţat că īn Evul Mediu romānii aveau două nume. Unul pentru
străinătate, dat la export, valahi, şi celălalt pentru interior, aici eram romāni. Dar
străinii ne cunoşteau ca vlahi sau valahi. Dacă procedăm astfel şi astăzi, este
absolut regretabil. Asemenea cărţi ai spus foarte bine, Alex nouă ne sīnt destinate pīnă la
urmă şi aici ar trebui să producă o mutaţie la nivelul conştiinţelor. G.G.: Şi trebuie supuse discuţiei, pentru că nu
reprezintă nici această carte o dogmă, un tabu. O.P.: Categoric. G.G.: Ar trebui cunoscută şi analizată. O.P.: Īn acelaşi timp mă mir, pentru că volumele mai recent
publicate de Jean Ancel sau Carol Iancu nu sīnt mai puţin combative, contondente, incomode. Ele au putut să
apară, au ajuns la noi, le-am cumpărat şi nu văd de ce un raport oficial, o expertiză
autorizată, s-ar bucura de un alt statut. Dar ţin morţiş s-o precizez īntr-o discuţie de anul
trecut sau de acum doi ani, la care participam nu doar eu, ci şi alţi istorici, bine cunoscutul meu coleg de
generaţie, domnul Adrian Cioroianu, īn prezent senator de Timiş, susţinea sus şi tare, cu anumite
argumente, că pīnă la urmă cunoaşterea istorică de profunzime ar trebui rezervată elitei
istoricilor. Am spus-o deschis şi atunci: mi se pare o teză eronată. Cunoaşterea cu cīt e mai
amplă şi mai răspīndită
G.G.: Dar cum e posibil să se īmpartă categoriile īn istorici
de elită şi istorici de rīnd? Eu nu īnţeleg. L.A.: Sau în neistorici
O.P.: Da, adică n-ar trebui toate culisele aduse la
cunoştinţa tuturor oamenilor. Mie mi se pare scandalos acest punct de vedere. Acum văd ideea chiar
pusă īn aplicare. Desigur nu din vina domnului Cioroianu. Dar este o dovadă că multă lume crede
acelaşi lucru. Tot astfel cum, de pildă, domnul Emil Constantinescu, după ce şi-a publicat patru
volume inaccesibile datorită preţului
G.G.: Curat inaccesibile! Eu nu le-am văzut măcar īntr-o
vitrină! O.P.: Sīnt mari şi frumoase! Le găsim īncă. Fac cīteva
milioane de lei, eu nu m-am putut apropia. Domnia Sa totuşi a scos şi īntr-un rezumat expertiza pe care o
dă asupra României contemporane, focalizînd asupra unor grupuri mafiote, asupra oligarhiei
securisto-partinice dezideologizate şi trecute la acapararea poziţiilor cheie īn economia de piaţă,
mă rog, tot tacīmul
O carte de substanţă, poate inspirată mult din revelaţiile presei, dar,
oricum, puse cap la cap, ele dau o imagine. Īnsă, interesant, şi aceasta apare īntr-un tiraj limitat şi
este distribuită pe circuit interior, rezervată fiind expres membrilor A. P., partidul D-Sale. G.G.: Preţul este oricum prohibitiv. L.A.: Există caricatura aceea a lui Dan Perjovschi, īn care un
individ ţine o carte, admirativ, īn faţa ochilor, şi-i strigă: Vai, scumpo!. O.P.: Mi se pare că nu e un fenomen singular, dar e la fel de
scandalos, oriunde īl īntīlnim. Poate ar trebui pomenită şi cartea Alexandrei Laignel-Lavastine
L.A.: Sigur că da! O.P.:
care a fost editată īn limba romānă, slavă Domnului,
la Editura EST, de către Samuel Tastet
L.A.:
şi blocată de Editura Humanitas şi de Gabriel
Liiceanu! O.P.:
la nivelul distribuirii
L.A.: Da. Iată că există o constantă. Eu cred că
a-ţi cere scuze cīnd ai greşit este un semn de putere. Un semn că lucrurile s-au aşezat, s-au
echilibrat, priveşti cu demnitate şi cu regrete, cu sinceră remuşcare ceea ce ai greşit.
Toată lumea poate să se īnşele, nimeni nu este perfect. Cel care se consideră perfect este un
paranoic. Toate popoarele pot greşi. Dar adevărată forţă are un popor atunci cīnd se ridică
īn două picioare, vertical, şi spune: Īntr-adevăr am greşit!. Are mai multă demnitate un popor
atunci cīnd īşi cere iertare, decīt atunci cīnd se bate cu pumnul īn piept şi strigă: Über alles!. C-o
fi Deutschland sau Rumänien über alles, nu contează. Nu atunci dovedeşti cu adevărat că ai putere,
ci atunci cīnd ştii să-ţi ceri iertare. Dar noi facem gesturi numai pe jumătate. Ne dăm
puternici, ne īncordăm muşchii, īnsă numai pentru spectacolul de public. Noi confundăm
culturiştii cu halterofilii! Ştiţi că halterofilii ridică īntr-adevăr greutăţi,
pe cīnd culturiştii doar īşi arată muşchii. Noi sīntem culturişti de excepţie, ne dezvelim
muşchii īn stīnga şi-n dreapta, dar cīnd să ridicăm haltera, o facem īn şoaptă, pe la
colţul străzii, să nu ne vadă nimeni. Şi punem greutăţi mici! Ne cerem scuze,
recunoaştem că am greşit, dar n-o spunem īntre noi, ca nu cumva să şubrezim ceva. Ne cerem
iertare īn exterior. Romānia īşi cere scuze prin Ministerul Afacerilor Externe, īnainte de a-şi cere scuze
prin Ministerul de Interne, prin Ministerul Instrucţiei şi Educaţiei, ba chiar şi, vai, prin
Ministerul Culturii! Mulţi intelectuali ar trebui să-şi pună cenuşă īn cap pentru zecile
de citate antisemite, din marii cărturari ai neamului romānesc, care se regăsesc īn această carte
cutremurătoare care este Raportul Wiesel. La noi cineva doreşte să-şi ceară iertare, dar
fără să se afle. Cineva se dă culturist, dar fără a fi halterofil. G.G.: Cred că la mijloc este şi o reminiscenţă a
regimului comunist, cīnd exista aşa-zisa rubrică a Romāniei peste hotare, unde erau tot felul de lucruri
tendenţioase, fabricate anume pentru ochii străinilor. Uneori cetăţenii romāni nu aveau acces la
acele publicaţii, la acele antologii, alcătuite pe sprīnceană, la acele cărţi tipărite pe
banii noştri, īnsă care nu reprezentau decīt interesul oficialităţii. Mă gīndesc la un periodic,
Glasul patriei, care nu avea difuzare īn ţară şi unde din păcate au ajuns să apară
o seamă de condeie ale unor mari scriitori şi cărturari romāni, care au trecut prin infernul Gulagului, deci
cărora nu li se poate imputa neapărat o concesie sau o trădare. Este vorba mai curīnd de nişte
mari victime, chiar martiri. Această practică, mutatis mutandis, este continuată, iată, la
nivelul anului 2005 şi nu ne face cinste. Repet: nici această carte despre care am vorbit nu este un text
sacrosanct, nu este un tabu. Īnsă ea trebuie cunoscută, trebuie discutată īntr-o deplină slobozenie
a conştiinţei şi numai īn acest fel noi ne putem face datoria morală, şi ca popor, şi ca
indivizi. O.P.: Mai putem continua? L.A.: Putem să mai adăugăm un exemplu, dacă tot sīntem
īn acest context, o altă situaţie paradoxală. Tot aşa o carte, care ar fi trebuit să marcheze
o dată esenţială, este cea pe care ai pomenit-o, semnată de Alexandra Laignel-Lavastine, privitoare
la Cioran, Eliade, Ionesco
O.P.: Cei trei români care au cucerit Vestul! L.A.:
şi care a avut de asemeni o soartă absolut
surprinzătoare. Originalul a apărut īn limba franceză, la un preţ mai degrabă prohibitiv (din
cīte am īnţeles), s-a difuzat īn Franţa şi aproape deloc īn Romānia, dar a dezlănţuit pe-aici
o furtună de intervenţii abundente, violente şi vitriolante. Scriitoraşii noştri o combăteau
īn cel mai pur stil stalinist. Vorbeau despre un text pe care noi nu-l puteam vedea sub ochi, foloseau un limbaj despletit
şi contondent, īmpotriva cercetărilor amănunţite efectuate de Alexandra Laignel-Lavastine. Practic
au făcut-o una cu pămīntul. Au īngropat-o. Ardeam de curiozitate să văd cartea, după ce-am citit
zeci de pagini ale poporului scriitor indignat. Volumul a apărut după vreo doi ani īn Romānia, la editura
bucureşteană EST, în traducerea de ţinută a Irinei Mavrodin. Este o carte epocală! Extrem
de serioasă, extrem de bine documentată. E drept, are anumite exagerări stilistice şi unele mici
gafe īn aşezarea ideilor īn pagină, īn ponderea acordată unor detalii. Aceste pete de culoare pot fi
īntr-adevăr regăsite şi ciugulite, de ici şi de colo, de către un comentator răuvoitor,
pornit pe demolări tendenţioase. Este o carte masivă, are peste 600 de pagini. Ciugulelile se pot face
cu uşurinţă. (A fost şi opţiunea searbădă a lui Mircea Iorgulescu, semnatarul unui
demagogic serial denigrator prin presa literară.) Īn ansamblu, avem de-a face īnsă cu o cercetare realmente
tulburătoare. Cum a fost ea primită acum, cīnd a ajuns de fapt printre noi? Īntr-o linişte mormīntală.
Va să zică atunci cīnd textul se publică īn Franţa şi e inaccesibil pentru cititorul romān din
ţară, e crucificat. Iar acum, cīnd ajunge aici, se tace generalizat. O.P.: Poate fiindcă era deja crucificat. L.A.: Nu ştiu. Nu cred că aceasta e explicaţia. Să nu mi
se spună că există pīnă la capăt bună credinţă īn receptarea unor apariţii
editoriale de azi. Iată un alt exemplu frapant. S-a făcut o enormă campanie de presă în
favoarea eseului tipărit de Horia-Roman Patapievici, Ochii Beatricei, o carte strīmt specializată,
dedicată lecturii danteşti printr-o grilă ştiinţifică discutabilă,
cosmologico-matematică. Vreau să vă spun că īntre italieniştii romāni care īl frecventează
cotidian pe Dante īn Romānia nu ştiu dacă există, īn acest moment, mai mult de trei-patru-cinci persoane
de calitate. Ei bine, improvizaţia lui Patapievici a avut parte de o rafală bombastică īn presa
culturală din cele mai diverse colţuri geografice ale patriei. G.G.: A primit şi premiul Uniunii Scriitorilor! L.A.: Tot felul de nechemaţi au delirat pe marginea
genialităţii patapieviciene şi s-au lansat īn presupuneri despre opera lui Dante, īntr-o paradă de
cabotinism care īţi dădea frisoane. Am fost singurul să zic totuşi: italienist; să zic
totuşi vorbă mare: dantolog (avīnd īn vedere că de vreo zece ani predau un curs de Lectura
Dantis) care am dovedit cu argumente, cred, temeinice că volumul respectiv este, din păcate, eronat, e
aşezat pe temelii neavenite şi trădează spiritul şi esenţa operei danteşti. Am
făcut această demonstraţie īn mod complet dezinteresat, īmpins de dorinţa clarificărilor
profesionale. Ca să constat apoi că apariţia cu pricina a izbutit să obţină pīnă
şi premiul Uniunii Scriitorilor, după ce lucrurile au fost spuse de mine īntr-un mod suficient de limpede
şi apăsat. Sīntem īncă departe de o viaţă culturală şi o receptare literară de
bună credinţă. La noi se merge īn continuare pe găşti, pe bataje publicitare pentru vinderea
mărfii, pe encomioane şi hiperbole cu scopuri comerciale, mercantile, lucrative. Printre toate acestea se
pierde din vedere conţinutul real al paginilor, īn favoarea coperţii frumos colorate. Se fac campanii de
presă devastatoare, īmpotriva unor apariţii editoriale din Franţa, dar inaccesibile nouă, īn schimb
atunci cīnd volumul vine aici, tăcem despre el şi īi blocăm difuzarea! Se face tam-tam de publicitate
deşănţată, pe marginea unui studiu specializat eronat! despre Dante, de către tot felul
de neaveniţi care cu Dante şi cu italienistica n-au nimic de-a face. (La fel ca şi semnatarul eseului,
de altminteri: sacul şi peticul.) Īnsă la noi se laudă autorul, pentru că trebuie să i se
vīndă cartea! Şi i se dă premiul Uniunii Scriitorilor! Sīntem īncă foarte departe de o asumare
matură şi corectă a realităţilor publice. Oportunişti de Curtea-Nouă G.G.: Mai este un aspect conex la ceea ce spunea domnul Laszlo Alexandru.
Anume o promovare a unor cărţi şi a unor autori care sīnt aşa-zicīnd personalităţi mixte,
nu numai literar-culturale, ci şi politic-administrative. Fac parte din anumite cercuri selecte de
influenţă. Pornesc de la un exemplu jos: Radu Vasile a fost prim-ministru. L.A.: Īntr-adevăr un exemplu foarte jos. G.G.: Este un aventurier, fără īndoială, chiar pe filiera
partidului pe care din păcate l-a reprezentat, P.N.Ţ.C.D., azi decimat. Īn momentul īn care Radu Vasile trona
ca premier, el a scos un volumaş de versuri, cu binecuvīntarea lui Andrei Pleşu, eternul Talleyrand
cultural-politic al Romāniei. Care l-a lăudat la Uniunea Scriitorilor, īn Sala de Oglinzi, la lansare, spunīnd
că despre acel opuscul are o părere favorabilă, pe care i-a comunicat-o D-Sale şi Mircea Dinescu. L.A.: Acea carte de poezii a apărut la Editura Nemira şi se
intitula, dacă nu mă īnşel, Se închide cercul. La vreo două săptămīni după
lansarea volumului, Radu Vasile a fost izgonit din fotoliul de prim-ministru
O.P.:
şi cercul s-a īnchis! L.A.:
şi īn Academia Caţavencu a apărut un comentariu
cu titlul: Se închide circul. G.G.: Sigur că se pot da exemple şi mai elevate. Este vorba de
o clasă de autori care sīnt īn sfera puterii. L-aş numi iarăşi pe Andrei Pleşu. O.P.: Nu credeţi cumva că domnul Andrei Pleşu riscă
să devină un nou Al. Rosetti? Cum i se spunea? Boierul roşu, nu? A circulat īn diverse medii
G.G.: Da. Prinţul roşu i se spunea lui Scarlat Calimachi
O.P.:
a fost pe la Fundaţii, la Carol al II-lea, a schimbat diverse
regimuri, a ajuns şi pe la comunişti
G.G.: Sau Ralea, care a avut o sinusoidă politică
senzaţională. O.P.: Şi domnul Pleşu evoluează la fel, cu o graţie
aparent neimplicată foarte adīnc. Riscă chiar enunţuri de demisii, apoi pleacă īntr-adevăr de
la Cotroceni, cīnd dialogul nu mai devine posibil
E interesant ca personaj
Dar īl putem oare īncadra īn acest tip,
ilustrat şi de Al. Rosetti? G.G.: Fără īndoială. Este o īnrudire īntre cele două
personaje. L.A.: Nu ştiu dacă nu tocmai lipsa de substanţă
profundă a lui Pleşu īi permite să fie atīt de alunecos şi să treacă dintr-o parte īn alta.
O personalitate cu pondere adevărată, care posedă o direcţie proprie de evoluţie, pe care o
urmăreşte cu tenacitate, nu cunoaşte asemenea balansuri descumpănitoare. O.P.: Cărţile lui nu vă conving? Pentru că, desigur,
şi acolo e o diversitate tematică. G.G.: Eu am spus că este un intelectual de seamă. Dar cu acest
rabat al unei adaptabilităţi continue, al unei alunecări īnspre sferele mondan-pragmatice ale vieţii,
ceea ce, īn ultimă instanţă, trădează un deficit de inteligenţă. Fiindcă orice
compromis este un deficit de inteligenţă, nu-i aşa? L.A.: Ce mai are Pleşu īn comun cu Noica? Acesta din urmă cerea
doar substanţă, doar operă, nimic biografie, filosofie īn stare pură, limba greacă şi limba
germană. Unde este Pleşu, īn respectiva ecuaţie? A trecut de la filosofie la eseistica literar-mondenă,
de la operă la biografie şi de la limba greacă la limba engleză, a diplomaţiei de salon. O.P.: Bine, nici un discipol nu rămīne veşnic līngă maestrul
său. A trecut de partea lui conu Alecu Paleologu, fie iertat! L.A.: Nu ştiu dacă a avut relaţii foarte senine cu conu
Alecu
O.P.: Nu īn această direcţie. Ci īn sensul că a optat pentru
o eseistică mai lejeră, mai lumească
G.G.: Conu Alecu zicea undeva că Pleşu īl vizita īn anii din
urmă, aducīndu-i bomboane pentru diabet el fiind contrariat, īntrucīt nu suferea de diabet. L.A.: Preventiv! G.G.: Da, probabil. Ne aflăm aşadar sub zodia unor
oportunişti de Curtea-Nouă, care īşi găsesc locul īn toate legislaturile, larg mediatizaţi,
covīrşiţi de beneficii de tot felul. Pleşu este exemplul cel mai eclatant. Desigur are tangenţe
cu prietenul său apropiat, Gabriel Liiceanu, care, fiind şi el un intelectual strălucit, cred că
suferă de o ambiguitate. Pe de-o parte are morga de moralist şi moralizator inclement, pe de altă parte
e omul unor restricţii, al unor capricii, al unor nedreptăţi flagrante. Cum ar fi, bunăoară,
topirea cărţilor lui Goma, cum ar fi calificarea serialului Memorialul durerii drept o Cîntare
a României pe dos. O.P.: Sau lăudarea lui Pruteanu! L.A.: Da, lăudarea lui Pruteanu, blocarea cărţii lui
Lavastine
O.P.: Acoperirea cu mizerie a lui Marino, fie iertat
L.A.:
şi poate chiar teleghidarea campaniei de presă īmpotriva
lui Lavastine e o ipoteză foarte probabilă. De asemeni procesul īn tribunal cu Editura Grinta pentru
prioritatea asupra traducerii din Heidegger. O.P.: Nici măcar prioritatea, pentru că aceasta īi aparţinea
clar, cronologic vorbind, lui Dorin Tilinca. Dincolo de problema tehnică a copyright-ului, mi se pare mie, judecīnd
lucrurile de-aici, de la Cluj, era o tentativă de a adjudeca dreptul la unica traducere. Īşi aroga dreptul
la exclusivitate. Or aşa ceva nu-i permis! Marile opere ar trebui să beneficieze de două, trei, zece
traduceri. Cred că ar fi utilă īntr-o cultură
G.G.:
o concurenţă inclusiv de traduceri! O.P.: Fără īndoială. G.G.: Este vorba de un elitism scrīşnit şi impur, de o atitudine
care īn cele din urmă coboară la un nivel de autoritarism, de dorinţă de manipulare şi
cenzură īn interes personal. L.A.: Cred că am putea spune, īn concluzie, că e necesar să
ducem īnainte aceste dezbateri ale noastre pentru a ridica vălul de pe diversele aspecte ale biografiilor
culturale
G.G.:
despre care nu prea se vorbeşte
L.A.:
de līngă noi, din proximitatea noastră, pe care unii nu
le văd, sau poate le văd şi nu le spun, iar alţii le spun doar īn şoaptă, pe la colţul
străzii. O.P.: Cred că e important să facem respirabilă atmosfera. (Cluj, 1 decembrie 2005)
