RAZZAR SAU DESPRE ARTA ROMANULUI ÎN FAMILIE
Convorbire între
Alexandru Pecican, Bogdan S. Pecican şi Ovidiu Pecican
(show dinastic)
"Am frecventat - nu foarte asiduu, dar cu convingere - azilele psihiatrice..."
Bogdan S. Pecican: Această conversaţie este prilejuită de apariţia vinovată a romanului RAZZAR, un proiect scris în colaborare de cei doi autori - Ovidiu Pecican şi Alexandru Pecican -. Sigur, proiectul acesta a fost realizat cu mai multă vreme în urmă, apărând însă de abia anul acesta (Asta ca să nu se spună că nu am avut şi literatură de sertar!). Romanul RAZZAR este şi un proiect care a fost gratificat cu premiul “Nemira” pe 1998. Prima întrebare pe care îmi propun să o adresez autorilor este dacă romanul acesta reprezintă prima lor colaborare în ceea ce priveşte un proiect prozastic.
Ovidiu Pecican: Nu este prima. Am mai scris două piese înainte de asta, iar după aceea am mai scris încă o piesă. Restul colaborărilor sunt fragmente eşuate în estuarul de ceaţă.
B.S.P.: Care ar fi celelalte fragmente şi care ar fi numele celorlalte piese de teatru ş.c.l.?
Alexandru Pecican: În primul rând vreau să spun că colaborarea mea cu Ovidiu Pecican şi cu Császár Constantin - cel de-al doilea văr al meu legat de familia Pecican - s-a manifestat şi în alte domenii. De exemplu am creat sau am lucrat împreună opere rock sau scenariile unor opere rock. Dar cu Ovidiu am scris piese de teatru. Îmi aduc aminte câteva titluri într-o ordine aproximativă: Arta rugii, Ciubăr vodă, Ninsoare în codru...
B.S.P.: Mister valah...
A.P.: Mister valah!
O.P.: (cu aerul că ar continua enumerarea) Maria Vodă Căpuşan...
A.P.: (râzând) Drumul spre Indii... Dar au fost, după câte îmi aduc eu aminte, şi unele... Am lucrat parcă şi la un scenariu de film împreună, am mai încercat să creionăm un roman care se chema Expediţie în Crocobauritania... Într-o vreme ne prosteam în mici grupuri făcând împreună poezii. şi o serie întreagă de proiecte grafico-literare - folosesc acuma un termen foarte improvizat, adică am organizat, am expus, am regizat, am lucrat - nu ştiu cum să-i spun! - la o expoziţie de poezii şi colaje care a avut loc la Cluj în 1984 sau 1983. Am făcut film împreună, la Kinemaikon, nu ştiu, parcă am spus mai înainte treaba asta... Deci am colaborat în diferite zone.
B.S.P.: Haideţi să vedem acuma ce presupune, până la urmă, travaliul acesta de colaborare în domeniul literaturii. Cum se poate produce această sincronizare a două temperamente diferite pe care o presupun două persoane perfect infungibile? Cum aţi reuşit să vă reglaţi tirul imaginativ, ca să zic aşa, şi să vă înscrieţi pe aceeaşi orbită de creaţie?
O. P.: N-a fost deloc greu, oricum nu mă înţelegeam cu soţia prea bine, iar socrii mei nu erau nici ei prea tare de acord cu activitatea mea literară care nu era decât o justificare a chiulului meu de la activităţile gospodăreşti şi de la faptul că nu voiam să aduc bani în casă. (E adevărat!) Pe de altă parte, aş putea spune, ca o reţetă pentru cei care vor să păşească pe acest fericit drum al amânărilor perpetue, că gloria nu cântă. Ea, dimpotrivă, te castrează. şi când spun asta mă gândesc la faptul că, pentru a colabora cu un alt tembel de acelaşi calibru, nu e necesar să ai nici idei, nici maiestatea unor obsesii, nici măcar anumite, eu ştiu, urme grifonate pe hârtie, înzestrate cu atributele stilului. Nu e necesar nimic din toate acestea. Trebuie să ai doar puţină ambiţie de a-i enerva pe ceilalţi care alcătuiesc mica societate în cadrul căreia trăim şi speranţa secretă că l-ai putea domina pe cel pe care îl antrenezi ca părtaş în acel proiect. Sigur că, la rândul lui, şi el porneşte cu aceeaşi tendinţă de a domina. E un cuplu de forţe, de putere, şi, în acest fel, dacă ne gândim la o colaborare ca la un îndelung război al nervilor - cine rezistă cel mai mult -, nu cred că greşim prea tare. Să-l ascultăm acum şi pe Sandu, să vedem ce părere are el.
A.P.: Pentru mine creaţia rămâne un mare mister. Ceea ce s-a întâmplat cu noi, respectiv acest nucleu, această echipă de creaţie, rămâne în aceeaşi zonă a inexplicabilului. Eu cred că pot fi identificate două zone. O zonă hai să-i spunem “logică”, o zonă a propunerilor şi a intreprinderilor logice, la care se ajunge prin consens, printr-o anumită premeditare, prin construcţii reci. şi o altă zonă, care vine de undeva din imensitatea spiritului uman şi a lumii care ne înconjoară, a energiilor care ne înconjoară, şi care scapă de sub control. Se pot, desigur, emite tot felul de presupuneri şi de scenarii.
B.S.P.: Să fie un soi de comunicare simpatetică?
A.P.: Cred că este necesar, citând acuma din Ibn Arabi, cred că există şi trebuie să existe în astfel de cazuri o acţiune, o întâmpinare din ambele părţi; o întâlnire, de fapt. Eu cred foarte mult în această întâlnire. şi modelul acesta cred că funcţionează în cazul tuturor marilor întâlniri. Un mare scriitor român ne povestea într-una din nopţile de insomnie şi de discuţii că actul de creaţie literară seamănă foarte mult cu un act sexual, cu un act de întâlnire între un mascul şi o femelă.
O.P.: Sigur că declaraţia survenea după două butelii pline cu cadarcă de Miniş. Aş adăuga totodată - să nu îţi uiţi ideea, Sandu! - că această întâlnire pe care o evocai adineaori vine de fapt în completarea spuselor mele anterioare. Eu aş numi-o nu “întâlnire”, ci “constrângere”. Pune doi creatori din orice domeniu în condiţii de constrângere, pune chiar şi doi necreatori în temniţă, într-o celulă, şi ei se vor transforma în nişte şeherezade sui generis. Vor începe să povestească, să graseieze în franceză, cum s-a întâmplat în deceniul totalitarismului.
B.S.P.: Cum aţi putea să definiţi tipul de complementaritate pe care vi l-aţi asigurat reciproc şi cum aţi izbutit să transgresaţi domeniul acesta al orgoliilor vane, până la urmă, care proliferează în jurul conturului fiecărui creator care vrea să se proclame şi să se afirme singur, iată? Ori voi vă afirmaţi într-un tandem a cărui colaborare se vădeşte a fi extrem de fecundă. Cum se explică fenomenul?
O.P.: Încerc eu prima explicaţie. Întrebarea are două părţi. Mai întâi, este limpede cum am definit această colaborare. Eu, în termenii agresivităţii îndreptate împotriva celorlalţi şi împotriva celuilalt, partenerul. Iar Sandu, dacă nu mă înşel, citându-l pe Nicolae Breban, în termenii unei sexualităţi care se exprimă nespecific.
B.S.P.: Să fie cele două explicaţii complementare?
O.P.: Sunt complementare şi sunt deopotrivă false. De fapt noi nu facem decât să dăm unele metafore aproximative. Iar partea a doua a întrebării - care era?
B.S.P.: Cum aţi izbutit să transgresaţi planul acesta al orgoliilor meschine?
O.P.: Da, păi am reuşit, cum să spun, surclasând aceste orgolii prin nişte tendinţe paranoice din ce în ce mai accentuate. Totodată cu dorinţa tot mai insaţiabilă de glorie făcând în capetele noastre tot mai răsunătoare vocea pigmeului care ne locuieşte şi care zice “EU, EU ŞI NUMAI EU!!!"
A.P.: Sigur că aş începe cu prima idee şi anume aceea că aş defini de la bun început cele două personalităţi. Adică eram conştient că, Ovidiu reprezenta partea foarte serioasă, partea logică, construită, “realistă” a cuplului nostru de scriitori, a “organizaţiei” noastre - că, la un moment dat, funcţionam ca o adevărată uzină, ca o organizaţie ocultă... În timp ce eu...
B.S.P.: A existat şi o distribuţie a muncii clar precizată?
A.P.: Sigur că da. Deocamdată să-ţi răspund la întrebarea anterioară. Ideea era că eu mă simţeam mai fertil în zona imaginaţiei, a imaginaţiei bolnăvicioase, aproape de patologic, bine temperată uneori, alte ori scăpată de sub control. Ovidiu avea puterea unei cenzuri a raţionalului...
O.P.: Sau slăbiciunea ei!
A.P.: Sau slăbiciunea, cum vrei să-i zici. Dar, în orice caz, avea un bun control al acestor derapaje ale fanteziei mele. şi acum, sărind dintr-o dată la cealaltă zonă, anume cum reuşim să ne depăşim aceste orgolii individuale, vreau să spun că totul trebuie privit într-un context puţin mai larg. Era o epocă în care se inventase o rotativă în care cei care se simţeau scriitori, viitori scriitori, se învârteau, alergau pe loc, consumându-şi energia. Erau acele debuturi, zeci de debuturi care nu duceau nicăieri. Simţeam nevoia să ne aliem cât mai mulţi, existau deja debuturi de câte treizeci de oameni deodată. Regimul căuta să controleze foarte strict apariţia noilor scriitori care reprezentau un potenţial pericol pentru dictatură. Noi ne doream foarte mult să devenim scriitori. Am făcut această alianţă şi dintr-un fel de teamă, de frică de această maşinărie care devora...
B.S.P.: A fost, deci, o solidarizare contra mencanismului ostil al regimului?
A.P.: Sigur că da. Era şi o urmare în raport cu acest fenomen, dar în acelaşi timp ne simţeam foarte tineri, ne simţeam lipsiţi de arme pentru a intra într-o luptă pe care o simţeam foarte periculoasă, foarte puternică, foarte mare. Noi ne simţeam foarte mici. şi atunci era clar că trebuie să ne aliem. şi simţeam pe undeva - instinctiv şi subliminal - această dorinţă de a ne uni forţele. Fiecare căuta să folosească calităţile celuilalt pentru a obţine un aliaj foarte rezistent, de bună calitate. şi cred că sub aspectul ăsta am reuşit.
O.P.: Da. Tot ce spui este, desigur, ... fals, pentru că n-am încercat deloc lucrul acesta. Dimpotrivă, încercam să punem măgăreaţa pe celălalt şi apogeul a fost nu acela că am fi luptat împotriva dictaturii, ci că am fugit de ea; ceea ce era, poate, tot o formă de luptă. Aş aminti faptul că am frecventat - nu foarte asiduu, dar cu convingere - azilele psihiatrice din judeţul Timiş, ceea ce ne-a pus în contact cu o serie de oameni sensibili şi ne-a menajat nouă înşine sensibilităţile, în pofida unor interviuri destul de insistente ale domnilor doctori şi psihologi.
B.S.P.: Să precizăm: tot o impostură până la urmă, nu?
O.P.: Mă întreb unde suntem noi cei adevăraţi. Probabil că într-o posteri[ori]tate infinită a tuturor situaţiilor pe care le jucăm. În orice caz, nu vorbeam degeaba de paranoia. Iată, după atâtea căutări, am reuşit să ne scufundăm definitiv într-un labirint în care toată lumea ne identifică pregnant acolo unde nu ne aflăm! Ceea ce nu e rău, aş spune, şi este cu adevărat o performanţă, mai mult chiar decât premiul de la “Nemira” (care a trebuit să aştepte doi ani până să se metamorfozeze într-o apariţie de carte pe piaţa românească, aşteptat fiind, el însuşi, mai bine de alţi paisprezece ani).
“Presiunile constituie un fel de nerv motor şi ferment al sevelor creatoare”
B.S.P.: Dar, cum ziceam, să concretizăm un pic aportul vostru în realizarea acestui demers romanesc. Prin urmare exista o distribuţie clară a rolurilor?
O. P.: Sigur. Eu am pus numele neinspirate ale unora dintre personaje. Sandu a măturat.
A.P.: Am asistat de câteva ori la discuţii foarte interesante, plecând de la întrebarea pe care ai pus-o tu, sau de la întrebări foarte asemănătoare, legate de grupul Beatles. Ţin minte că erau somaţi să spună fiecare cât la sută le aparţine din diferite piese muzicale, din întreaga creaţie ş.a.m.d. Sunt întrebări, zic eu, matematice, întrebări stupide într-un anumit fel.
B.S.P.: Dar se poate face totuşi o cuantificare.
A.P.: Sigur că da.
O.P.: Iartă-mă că întrerup. Aş menţiona doar atât: că eu mă resimt cel mai tare, după munca la acest roman, prin durerile de splină şi de şira spinării. Am avut unele mici probleme, coloana vertebrală mi-a devenit foarte rigidă în ultimii ani ai dictaturii.
A.P.: Eu cred că, la fel ca şi în cazul altor creaţii de grup, sunt foarte multe elemente care de obicei sunt pierdute din vedere de publicul larg. şi anume: un anumit climat. Un climat care nu poate să fie cuantificat, în care fiecare dintre creatori vine cu partea lui de energie.
O.P.: Da, eu chiar am mulţumit pentru acest climat, din prima clipă, familiei şi tuturor celor care au contribuit direct sau indirect (tovarăşului Nicolae Ceauşescu, de pildă) la...
A.P.: Hai că asta e altă problemă şi ajungem şi la ea.
O.P.: Doar atâta vreau să spun...
B.S.P: Rolul presiunilor în creaţie. Adică poate că presiunile din afară şi, desigur, şi cele dinauntru constituie un fel de nerv motor şi ferment al sevelor creatoare.
O.P.: Sunt foarte importante. Eu sunt mai tânăr decât Sandu, pentru că aşa au vrut zeii. şi-mi amintesc că prima lui tentativă de a scrie roman a survenit la o vârstă - 16-17 ani, nu mai ţin minte exact -, în posteritatea imediată a unui moment zguduitor al existenţei lui, anume: îşi cumpărase o pereche de pantofi foarte mici şi i-au căzut unghiile de la ambele degete mari de la picioare.
A.P.: Sigur că putem glumi...
O.P.: Nu e nici o glumă.
A.P.: Eu vreau să spun apropo de treaba asta că zilele trecute, făcând un bilanţ, mi-am dat seama că, aşa cum se ţin discrusuri de obicei la lansarea unor cărţi sau a unor spectacole, autorul trebuie să mulţumească. şi am realizat că, paradoxal, eu trebuie să mulţumesc atâtor oameni încât mă şi întreb dacă eu sunt autorul acestui roman. Fiindcă au fost o mulţime de oameni care au ţinut spatele ca să nu fim luaţi la poliţie, să nu fim întrebaţi prea dur despre nişte lucruri. Au fost alţii care ne-au dat în gât sau ne-au dat o bucată de pâine, ne-au spus o vorbă bună. Încetul cu încetul ne dăm seama că am fost formaţi, am fost crescuţi... Trebuie să le mulţumim tuturor celor din jurul nostru. E groaznic, pur şi simplu, fiindcă orgoliul nostru şi-ar dori foarte mult să fim unicii creatori şi părinţi ai acestor cărţi sau ai altor lucruri pe care le facem noi. Se dovedeşte că nu, nu se poate treaba aceasta!
O.P.: Aş mulţumi şi eu, cum s-a dedus poate deja, în primul rând fiziologiei cu care am fost înzestraţi. Am şi o reţetă pentru tinerii candidaţi la titlul de romancieri. M-aş fi bucurat să o primesc la timp. Cine stă pe testiculul drept mai mult de trei sferturi de oră, acela va scrie un roman de peste trei sute de pagini, cu unele secvenţe de un patetism briliant.
A.P.: Sigur, cu riscul de a da curs unei mici operaţii în săptămâna care urmează acestui exerciţiu.
O.P.: Dacă ea nu a precedat.
“Primele trei litere se oglindeau într-o oglindă invizibilă”
B.S.P.: Sigur, retorica voastră de o alunecoasă sagacitate ar putea nedumeri. De aceea vă propun să ne întoarcem la RAZZAR. De unde acest titlu care, el însuşi, este de natură să deconcerteze? Prin bizara şi fasta oglindire pe care o presupune.
O.P.: Maestrul Sandokan deţine întregul secret al acestui titlu. Pe mine m-a fascinat din prima clipă şi de asta am şi zis: “Hai, domnule, să delirăm pe marginea acestei sugestii - sonore în primul rând - razzar!” Mă şi vedeam în faţa unei oglinzi de bărbier unde un tip burduhănos, înconjurat de muşte, cu o barbă de trei zile - care acum e la modă, dar care atunci părea doar neîngrijită şi uleioasă -, se apropie rânjind cu un brici uriaş de faţa mea.
A.P.: Cred că titlul unei cărţi reprezintă... Alegerea titlului unei cărţi este o politică foarte dificilă. Titlul poate să servească acea carte. S-au scris cărţi pe tema titlului. Sunt titluri care...
O.P.: Cărţi fără titlu.
A.P.: Am întâlnit mai puţin cărţi fără titlu. Am întâlnit formaţii fără nume, dar sigur, un titlu de carte poate să ascundă ce se întâmplă în cartea aceea, să devieze foarte mult aşteptările, să fie o surpriză, să fie un cod...
O.P.: Dar problema, aici, este, totuşi, următoarea: tu ai ales titlul, domnule Sandokan, sau ai fost ales de acest titlu?
A.P.: Mă tem că titlul exista şi chiar cartea aceasta era scrisă. S-a întâmplat doar să fim împinşi, încetul cu încetul, spre această carte. Noi am descoperit-o, de fapt, nu am scris-o. şi aici trebuie să spun un adevăr pe care până acum am încercat să îl ascund. Citeam acum câţiva ani o carte foarte interesantă despre titlurile pieselor de teatru ale lui Shakespeare. S-a constatat că sunt coduri, de fapt.
B.S.P.: Iartă-mă, probabil te gândeşti la interpretarea esoterică de extracţie lovinesciană (mă refer la Vasile Lovinescu, nu la Eugen). Adică şi el preia acest voleu al interpretărilor esoterice, foarte fertil, de altfel, până la un punct. Dar revenind la titlul RAZZAR, povesteai ceva legat de contextul apariţiei acestui titlu şi spuneai că ţi-a fost inspirat, parcă, de numele unei ape de colonie cândva la modă.
A.P.: Eu cred foarte mult în satori, în acea iluminare. Cred că există tehnici pentru a-ţi trezi acea iluminare, dar uneori, în anumite conjuncturi, iluminarea se poate produce.
O.P.: Numai o secundă! Vreau să amintesc aicea, ca pe un fel de potpuriu sonor şi muzical deviza sapienţială a doctorului Fu Man Chu: “satori arepo tenet opera rotas". Şi acum să spui povestea, pentru că ea este fascinantă.
A.P.: Există o poveste destul de simplă, totuşi, şi banală. Eram în locuinţa de vară...
O.P.: ... de la ţară?
A.P.: ... de la ţară, de pe litoral, a vărului meu Costy.
B.S.P.: Adică Csŕszŕr Constantin, care era şi el implicat...
O.P.: Cetăţeanul cu nume fals Femmig!
A.P.: Eram foarte tânăr, eram în trecere pe la Costy şi, din nişte nevoi fiziologice, am intrat în băiţa lui unde, pe oglindă, pe un raft al oglinzii, am văzut celebra sticluţă cu after shave, Azzaro.
O.P.: Ai urcat până acolo?
A.P.: (râzând) Am văzut sticluţa asta şi, sincer să fiu, în timp ce schimbam apa la acvariu, dădeam la crocodil, urinam...
B.S.P.: Putem trece peste asta.
A.P.: ... am început să delirez pe tema acelui nume care, cu o mică transformare, suna deja Razzar. Era deja un joc grafic, şi anume primele trei litere se oglindeau într-o oglindă invizibilă, împărţind acest nume în două părţi.
O.P.: Partea întâia şi partea a doua.
A.P.: Citit în întregime avea o rezonanţă extraordinară, ceva care semăna a radiaţie, a corp luminos, care emite lumină.
O.P.: Din păcate nu ştim nici acuma care este partea a doua!
A.P.: Eu cred că, la fel ca şi în filmele americane, care îşi lasă o portiţă de scăpare, se cere un nou volum: partea a doua, partea a treia, partea a patra şi aşa mai departe.
B.S.P.: Dar cine (sau ce) este, până la urmă, Razzar? Adică, desigur, am discutat până acum construcţia acestui nume sub raportul sonorităţii sale, dar ce referent are el? Ce desemnează el, de fapt?
O.P.: În ultimii ani, şedinţele de spiritism, mediumul care a fost Mr. Cayce, precum şi câţiva concetăţeni paşnici de pe continentul Mu şi din Atlantida mă fac să mă întreb tot mai mult dacă putem deconspira adevărata identitate a lui Razzar. Am tot mai mult sentimentul unei vini secundare - ca să n-o invoc pe cea primordială -, aceea că “am dat în gât” aici nişte straturi de existenţă care erau altminteri interzise păgânilor care suntem pe această planetă, în existenţa noastră efemeră. (Corectarea repetiţiilor o vom face la transcriere!) Nu ştiu, tu ce părere ai, Sandule? Simt, aşa, o culpă, de aici şi până la pulpă.
A.P.: Sigur că da. Deci numai faptul că noi am abordat genul acesta science fiction precum au făcut-o câţiva înaintaşi celebri, pentru a putea spune la 1700 că planeta Marte are trei sateliţi şi nu doi, după cum am aflat-o noi abia la 1948... Deci sigur că în decursul istoriei, cărţile negre au transmis o serie întreagă de informaţii cenzurate. Ceea ce facem noi în acest roman, Razzar, nu este nimic altceva decât transcrierea unor astfel de informaţii, de altfel foarte bine cenzurate, într-un anumit cod. Cheile se găsesc chiar începând cu pagina de gardă a cărţii, şi nu putem să facem altceva decât o invitaţie pentru cititori.
O.P.: Să treacă dincolo.
A.P.: Doamna Blavatsky, într-o dedicaţie pe care o făcea la Cartea tăcerilor de aur, spunea în felul următor: dedicăm această carte celor foarte puţini.
O.P.: Se referea la dânsa, la Steiner şi la Gurdjieff, da?
A.P.: Se referea, poate, la oamenii pe care îi putem număra pe degetele de la cele două mâini, eventual şi de la picioare, dar numai cu bunăvoinţă. Sigur că există întotdeauna cineva care, citind astfel de cărţi, să ne înjure, rămânând foarte puţini cei care vor exclama: “Ei, da! Uite, am mai aflat câte ceva!”
B.S.P.: Să înţeleg că încă din start vă cantonaţi într-o formulă elitistă? Adică nu vă propuneţi ca romanul vostru să sufere o difuzie în pături cât mai ample şi mai diverse de cititori? Pentru că la asta mă trimitea cu gândul citatul pe care l-ai furnizat din Madame Blavatsky, la un anume elitism esoteric.
O.P.: Dimpotrivă. Am rescris acest roman de 4, 5 ori, ţinând seama şi de episoadele disparate pe care le-am rescris de mai multe ori decât pe altele, tocmai pentru că încercam să-l fac pasionant pentru idioţi. Interesant cum domnul Faulkner, în Zgomotul şi furia, încerca să utilizeze mintea unui idiot pentru a face impermeabile conţinuturile la o primă... vedenie. Eu am zis că invers ar fi mult mai interesant. Eu nu am avut privilegiul de a munci într-un stabiliment de moravuri - şi năravuri - uşoare, precum dl. Faulkner, am trăit printre oameni bătrâni şi stilaţi, atât la Partid, cât şi la U.T.C., şi mi-am dat seama că în lumea noastră este foarte important să faci adevărurile cât mai transparente. La urma urmei, de ce vorbim despre vălul Mayei? Dificultatea constă tocmai în faptul că este transparent şi nu-l mai observăm! De ce suntem înconjuraţi de eter? Aşa încât am purtat discursul până la limita oligofreniei chiar (Mă refer, de pildă, la episoadele cu cristalul care vine la cunzi şi la punzi, într-o lume a copilăriei perpetue; până la saţietate, până la peisaje kitsch, roz, până la greţoline albastre, astfel încât să îi atragem şi pe oamenii mai puţin înzestraţi intelectual în capcana noastră esoterică.). Pentru că bunul Dumnezeu nu alege în acest fel, după inteligenţă, atunci când ne trimite pe pământ. Nu?
“Romanul vostru avea structura unui corp geometric, a unui icosaedru cu mai multe feţe”
B.S.P.: Romanul vostru apare la una dintre cele mai prestigioase - dacă nu cea mai prestigioasă - editură de science fiction din România.
O.P.: Nu avem nici o vină că aceşti oameni de la “Nemira” au bun gust!
B.S.P.: De aceea, o primă impresie care i-ar putea momi pe cititori şi chiar pe critici ar fi aceea de a cantona romanul RAZZAR în categoria producţiunilor tributare genului ştiinţifico-fantastic. În ce măsură este RAZZAR un roman ştiiţifico-fantastic sau doar ştiinţifico-fantastic?
A.P.: Acest lucru trebuie să îl stabilească cititorul, fiecare pentru el.
O.P.: Eu aş zice ca Bogdan să ne spună lucrul acesta, mai ales că pentru el ştiinţa este fantastică.
A.P.: Eu cred că aceste delimitări sunt deja depăşite. După părerea mea, cea mai extraordinară carte ştiinţifico-fantastică este Biblia care, de fapt, nu este o carte ştiinţifico-fantastică. Nu este! şi ca Biblia, sunt o serie de alte cărţi. Dacă plecăm de la definiţia clasică, adică o serie întreagă de teorii ştiinţifice aplicate la...
B.S.P.: Care ar diminua, spun teoreticienii, ambiguitatea funciară pe care o păstrează fantasticul pur. Aşadar genul ştiinţifico-fantastic explicitează fenomenele aparent imposibil de asimilat pe calea raţiunii discursive prin intermediul unor scheme derivate din tehnică, din ştiinţă etc.
O.P.: O secundă! Aşa credeam şi eu în tinereţea mea. Dar tu, fiule, mi-ai lămurit un aspect stupefiant al vieţii şi cunoaşterii. Anume că epistemologia s-a străduit cât a putut ea de mult să ne confirme o intuiţie pe care, de altfel, nici n-am avut-o, anume că ştiinţa este praf şi pulbere, că nu avem certitudini, că suntem în plină şi absolută ambiguitate acolo la rădăcini. Aşa este, ori ba?
B.S.P.: Îndrăznesc să cred că da. Sigur, înainte de a ne lansa într-o savuroasă şi, totuşi, extrem de întortocheată dezbatere pe tema fundamentelor ştiinţei contemporane, dintr-o perspectivă epistemologică, merită să mai zăbovim puţin asupra obiectului de atracţie al discuţiei de astăzi, care rămâne până la urmă romanul vostru proaspăt apărut. El se profilează ca un roman modular. şi iată, să spunem pentru cititorii sau ascultătorii noştri că RAZZAR este, de fapt, numele unui foarte interesant corp geometric. Ei bine, romanul vostru avea structura unui corp geometric, a unui icosaedru cu mai multe feţe. În sensul acesta ar fi poate interesant de remarcat structura lui esenţialmente cinematografică. Oricum, revenind la aserţiunea dinainte, legată de cantonarea romanului vostru într-un gen literar cum ar fi cel ştiinţifico-fantastic, merită să vă mărturisesc impresia mea. RAZZAR nu îmi apare ca un roman numai ştiinţifico-fantastic! Se simte că v-aţi propus mai mult de atât. Preluaţi, desigur, anumite convenţii ale genului ştiinţifico-fantastic. Apar şi la voi nave spaţiale, arme cu plasmă ş.a.m.d. (aşadar, elemente care se întâlnesc în recuzita romanului ştiinţifico-fantastic tradiţional). Dar ceea ce mi se pare că salvează romanul vostru de relativul minorat pe care îl presupune această “cenuşăreasă” a literaturii care este genul sf este miza care basculează într-un sens, într-un cer anistoric şi mai esenţial. Mă înşel?
O.P.: Această făptură poliedrală care este romanul nostru - fiindcă uite că am reuşit până la urmă să stabilim că, dincolo de mesajul “bizar” (ca să nu zic mai mult!), pe care îl transmite, dincolo de mijloacele la care apelează, este, totuşi, un roman! -, poate fi privit şi ca science fiction. Am avut încă din timpul scrierii această bănuială, că el va apărea, poate autorilor înşişi, dar şi contemporanilor, ca un roman science fiction. Am mărturisit-o şi doctorii m-au asigurat că nu este grav. Atunci sigur că am continuat să utilizăm elementele de decor science fiction, de punere în scenă, eu ştiu, nave cosmice, aspecte selenare...
B.S.P.: Elemente de space opera...
O.P.: Space opera. Da, mie îmi place opera: opera rock, opera... space... (Dar, între noi fie vorba, nu suport Star Treck!)
B.S.P.: Nu aţi insistat mult în linia aceasta, fapt care l-a determinat pe reputatul critic Mircea Opriţă să afirme că aţi abandonat pe parcursul romanului filonul acesta de extracţie space opera tocmai pentru că nu vi s-a mai părut îndeajuns de viguros. Aşadar o lua ca pe un soi de imperfecţiune şi inconsecvenţă. Să fi avut dreptate sau, de fapt, acesta nu era decât un episod incipient, un fel de momeală care să deruteze cititorul?...
O.P.: Pe critici nu-i credităm de loc, decât atunci când ne laudă, şi şi atunci trebuie să o facă inteligent, ca să nu ne plictisim. Nu-i aşa?
A.P.: Apropo de ultimele întrebări, la care nu m-aţi mai lăsat să deschid pliscul, vreau să vă spun că această discuţie pe care o purtăm o fac de dragul discuţiei, dar ea mă depăşeşte, şi am să vă spun şi de ce. Se întâmplă un fenomen pe care l-au remarcat şi alţi mari scriitori.
O.P.: Îţi scapă piciorul de pe pedală.
A.P.: Şi anume: la un moment dat personajele îşi fac apariţia în carne şi oase. Autorul sau autorii sunt prinşi în acţiunile acestora şi sunt “închişi” în cercul foarte mic care nu le mai permite să manevreze. Sunt multe lucruri pe care le-am scris fără să ştim de ce o facem.
B.S.P.: Dincolo de ocolurile voastre fals temătoare şi, de fapt, insidioase, aş spune, eu zic să o declarăm deschis: voi vă propuseseţi şi chiar reuşiţi să faceţi roman metafizic şi esoteric.
O.P.: Nu, nu, nu cred că este asta. Cred că marea reuşită şi, de fapt, genialitatea acestui roman - nu mă feresc de termenii dubioşi! - constă în aceea că este un roman al kitschului total. Noi am reuşit să ducem kitschul către polul sublim (vorbesc foarte serios acuma!). Ceea ce în oricare altă convenţie, citit ca episod separat, ar fi fost de un kitsch enorm, la noi funcţionează ca feţe ale unui cristal, un cristal veritabil. Acest roman este un cristal alcătuit însă din gozuri, din kitsch. El a reuşit să (se) chintesenţializeze. şi dacă mă întrebi cum - iartă-mă, habar n-am! Cert este însă că mie îmi face impresia unei făcături foarte îndrăzneţe şi foarte bune. Îmi permit să vorbesc atât de degajat pentru că acei tineri care l-au scris nu mai sunt printre noi. După cum ştim, celulele unui om se schimbă total din cinci în cinci ani. Omul acela dispare. Vine altul în locul lui. Noi trăim într-o convenţie a identităţii fiecăruia - altminteri am fi schizi (şi, uneori, chiar suntem)! În orice caz, nu mă mai sperie nici ipoteza - ipotenuza - asta de existenţă. Cert este că tinerii aceştia au făcut o treabă grozavă.
A.P.: Întrebarea, aşa cum o pui tu, Bogdan, ar presupune ca eu să fi ştiut foarte bine ce vreau să fac şi ce vreau să scriu. Cel puţin din punctul meu de vedere. Ei bine, trebuie să-ţi spun că am ştiut un singur lucru: că nu ştiu nimic, că am încercat doar un lucru: să fur cât mai mult din acea cronică Akashă.
O.P.: Acasă.
A.P.: Acasă, zici tu. Era clar că pentru mine era o experienţă paranormală. O mică evadare, o pătrundere hoţească, bineînţeles, în acel depozit imens. Eu cred în treaba aceasta. şi chiar prin tehnica prin care - un fel de dicteu automat... Care presupune o serie întreagă de lucruri...
O.P.: Iartă-mă! Nu-mi place că ai folosit acest termen care nu era...
B.S.P.: Vă relegă automat unei perspective suprarealiste.
O.P.: Da, şi lui Steiner. Tu îi ziceai Histerezis, şi suna mult mai bine!
A.P.: Da, dar câţi ştiu de Histerezis, de Marele Histerezis?!
B.S.P.: Poate că merită să ne prevalăm de acest prilej pentru a defini un atare concept cum ar fi Marele Histerezis. Te rog, Sandu!
A.P.: Deci, aproximativ, se spune... Marii înţelepţi şi iniţiaţi spun că aşa cum există un strat atmosferic în jurul pământului, un înveliş de vieţuitoare, un înveliş de...
B.S.P.: Să-i zicem noosferă.
A.P.: ... există şi un înveliş dintr-o materie foarte fină, care nu se vede în mod obişnuit...
B.S.P.: Eterul, poate?
A.P.: Să-i zicem eter... care conţine toate informaţiile, tot ce a gândit umanitatea de la începuturi.
B.S.P.: Miturile fundamentale... Asta ne aminteşte, desigur, de notoria teză a inconştientului colectiv, a lui Jung. Se suprapun cele două concepte - cel de Marele Histerezis cu cel de inconştient colectiv - în viziunea ta?
A.P.: Eu cred că Jung a intuit doar o mică parte din acest înveliş. El este mult mai complex, este legat şi de lumile paralele. Dacă ne luăm după Jung este vorba doar despre ceea ce gândesc oamenii...
O.P.: Dacă ne luăm după Jung ajungem, în orice caz, ... Melanie Klein, ceea ce ar fi foarte grav. Nu, nu dau doi bani nici pe teoria lui Jung, nici pe teoria lui Sandu, dar mi-a plăcut, mi-a făcut o enormă plăcere să constat că... funcţionează! Aşadar, se întâmplă ca la japonezi atunci când îşi trasează pe pământ conturul unei case, pun ţăruşii, şi din acel moment refuză să mai intre pe altundeva decât prin locul unde va fi uşa. Ai nevoie de asemenea spaţii şi asemenea convenţii sunt creatoare. Dacă Marele Histeresis n-ar exista Sandu l-a inventat şi e foarte bine! Funcţionează.
A.P.: Da, a funcţionat foarte bine în tandemul acesta al nostru fiindcă, în timp ce eu îmi dădeam drumul, intram în acest Histerezis şi furam, aduceam în pumni, în buzunare, în pungile de plastic improvizate, cât mai multă informaţie, cât mai multe întâmplări, arhetipuri şi reciclam gunoaiele astrale ale omenirii...
O.P.: Eu mă ţineam de burtă de râs şi ciopleam cu cruzime.
A.P.: Exact! Adică Ovidiu avea acea distanţare, acea necredinţă... Era Toma Necredinciosul, care trebuia să pună degetele, să pipăie...
B.S.P.: O atitudine necesară.
O.P.: ... Să pună degetele şi să pună osul!
A.P.: Bineînţeles, el era, cum bine zice, cel care a luat tesla, a luat ciocanul, a început să ciocănească cu dalta, cu cuiele. Era cel care fasona, tăia, cenzura... Era marele chirurg; şi inchizitor, în acelaşi timp. şi se pare că această muncă a funcţionat.
"Un monstru îngrozitor, cum nu s-a mai creat"
B.S.P.: Haideţi să vorbim acum puţin despre tema propriu-zisă a romanului. Cum aţi putea să conturaţi cei câţiva vectori care definesc tema şi supra-tema romanului, presupunând că putem vorbi de o stratificare de acest tip?
O.P.: Defulare cu perdea a angoaselor personale şi suprapersonale, într-o cheie şi într-o convenţie stabilite din vreme, dar care să fie foarte permeabile şi foarte laxe, dând, totuşi, o structură riguroasă în dinamica ei.
A.P.: Încercând să preiau tehnica formaţiilor de jazz, care improvizează pe o anumită temă, cel puţin eu, am îndrăznit să fac această tentativă de variaţiuni pe acel motiv autoimpus care suna în felul următor: cine este omul? de unde vine? încotro merge? Şi mai ales de ce?
O.P.: După cum se vede, am furat o temă de la Gauguin, şi nu regretăm că am făcut asta. Pe mine m-a interesat foarte mult să urmăresc acest delir gâlgâitor şi care era de o bogăţie rarissimă, fiindcă, de astă dată fiind preocupat de ceea ce poate să însemne romanul - mi-am dorit toată viaţa să fiu romancier -, mi-am dat seama că noi creăm acolo un monstru îngrozitor, cum nu s-a mai creat. Sigur, există vagi precedente, cum ar fi formula practicată de John Dos Passos, de pildă, sau poate şi de alţii, mai puţin interesanţi. Dar, până la urmă, un roman original şi interesant este mereu unul foarte nou pentru că el împinge limitele înţelegerii noţiunii de roman. Ce am făcut noi aici habar nu aveam. Cum va fi unitatea, cum va arăta - nici nu ne-a preocupat foarte mult, cred, pentru că unitatea era asigurată de faptul că scriau romanul aceiaşi oameni şi că se înşurubau în jurul temei, din diverse unghiuri, fără prejudecăţi. Probabil că dacă beneficiam de sfatul unui critic literar sau al unui romancier cu reputaţie, am fi reuşit să buşim tentativa noastră şi să ratăm total. Aşa am fost dezinhibaţi şi am funcţionat foarte bine.
A.P.: Astfel de critici au existat, de fapt, şi şi-au oferit serviciile, cu insistenţă chiar.
B.S.P.: Cine? Cine?
A.P.: Nu, eu zic să sărim peste. Am avut proasta inspiraţie să...
O.P.: A-i menţiona înseamnă a-i nemuri. şi nu vrem să le facem chiar asta.
A.P.: Revenind acuma, vreau să spun că eu cred foarte mult în bucuria jocului. La un moment dat, pentru mine... Trebuie să fiu sincer şi să spun asta (deşi se spune că a fi sincer înseamnă să fii prost); prost crescut, în primul rând.
O.P.: Eu încerc să mă ţin departe de sinceritate, după cum se observă!
A.P.: La un moment, inventarea acestui roman a reprezentat un joc plăcut, o bucurie extraordinară. Personajele “se cereau” afară. Unele voiau să intre, altele voiau să iasă...
O.P.: Tot aşa şi personajele din afară. Când lucram mai bine, unele voiau să intre, altele voiau să iasă... şi era o bucurie a jocului, a jocului de a le face în ciudă.
A.P.: Aici ar trebui să intrăm în bucătăria acestui roman care a însemnat, din păcate, foarte multe suferinţe.
O.P.: Notaţii frugale pe foiţe de hârtie.
B.S.P.: Dacă înţeleg eu bine, precipitatele acestea ale Marelui Histerezis vi s-au livrat oarecum într-o ordine arbitrară sau, oricum, nu în succesiunea în care secvenţele cărţii se prezintă în cazul de faţă. Mă înşel?
O.P.: Le-am ordonat exact aşa cum au venit. E o ordine riguroasă a episoadelor, stabilită din start (ceea ce continuă să mă uimească şi acuma). Nici unul măcar nu l-am intervertit.
A.P.: Recitind Numele trandafirului, de Umberto Eco, descoperim că există un joc al capitolelor, al numelor fiecărui capitol al romanului, care se compun într-un adevărat labirint al unei biblioteci imaginare sau mai puţin imaginare, care explică, pentru cel cu o atenţie foarte consecventă. Ne dăm seama în final că nimic nu este întâmplător. Este foarte posibil ca şi succesiunea capitolelor în această poveste a noastră să aibă un anumit sens.
“Când intram acolo, nu mai puteam practic să controlez foarte bine ceea ce se întâmpla”
B.S.P.: Sandu îmi sugerează o întrebare importantă, dar înainte mi se mai iscă una. Nu rezist ispitei de a întreba care, prin ce... Fiecare creator are o serie de trucuri prin intermediul cărora se cuplează la Marele Histerezis. Cum îşi declanşa el starea în care putea să improvizeze, adică, mai precis, preluând convenţia metaforei sale, să subtilizeze din Marele Histerezis anumite fragmente, şi care era starea care învăluia actul de creaţie? Cum izbutea să contureze într-o formă, care era timpul de decantare al unei intuiţii, la început, poate, nebuloase?
A.P.: Foarte pe scurt, pentru că momentul acestei intuiţii nu îmi permite, vreau să spun că era necesară o... pauză alimentară. Un fel de post, minimum 12 ore. De fapt, în momentul în care, după o agitaţie, existau adevărate pase magnetice, ca să zic aşa, intram într-o zonă de agitaţie nervoasă şi, printr-un fel de nelinişte extraordinară, când intram acolo, nu mai puteam practic să controlez foarte bine ceea ce se întâmpla. Ceea ce mă întrebi tu aici, cum se întâmpla, ori să decantez, să măsor, să opresc. Era un adevărat zbor, începeam să văd idei, pe care le povesteam cu viteză...
B.S.P.: În ce formă ţi se înfăţişau aceste conţinuturi? Sub formă vizuală, imagistică?
A.P.: Exact ca şi în limbajul telepatic, ai impresia că informaţia intră instantaneu în creier. O vezi, o înţelegi... Este şi vizuală, şi auditivă, totul în acelaşi timp. Este greu de explicat. Dar, în orice caz, sunt “şuntate” - ca să zic aşa -, etapele de decodificare grafică sau vizuală.
B.S.P.: Şi în pelicula aceasta uluitoare şi miraculoasă nu existau şi fragmente voalate într-o primă variantă, care se limpezeau ulterior?
A.P.: În funcţie de pregătirea mea fizică şi psihică trebuie să spun că... N-aş vrea să intru aici... Există tehnici secrete, pe care nu le-am inventat eu. Ele sunt cunoscute din evul mediu european, din...
B.S.P.: Să numim câteva dintre cele care te-au sprijinit în acest travaliu.
A.P.: În primul rând sunt marii mistici ai bisericii creştine catolice sau ai bisericii ortodoxe. Dar sunt misticii Orientului. Aceste tehnici de vizualizare au fost perfecţionate de marii filosofi. Giordano Bruno avea o tehnică extraordinară. Apoi marii şefi ai unor ordine religioase catolice.
O.P.: Autorul Exerciţiilor spirituale.
A.P.: Sigur că da. Ignaţiu de Loyola. Dar mari suprize poţi să ai citind despre tehnicile tibetane.
B.S.P.: Bun. şi atunci să înţelegem că recurgeai la toate aceste tehnici (sau la o parte din ele)?
O.P.: Ca monsieur Jourdain.
A.P.: Pe parcursul tinereţii mele am încercat să aprofundez, după posibilităţi, câteva din aceste tehnici, căutând să îmi aleg acele părţi care se mulau cel mai bine pe personalitatea mea, pe posibilităţile mele. Din aceste frânturi de tehnici, am reuşit să încropesc o tehnică ce putea, cât de cât, să mă ajute să intru în această zonă de care îţi vorbeam eu. Sigur, existau zile când eram mai în formă, existau zile când eram în imposibilitatea de a face pasul. Ajungeam până la o limită foarte apropiată şi trebuia să mă opresc. Erau rateuri. Ca orice performanţă umană, a unui sportiv sau a unui individ care lucrează într-un domeniu, folosindu-şi capacităţile fizice, morale, psihice ş.a.m.d.
O.P.: În orice caz, era evident, atunci când venea - zicea: “- Gata, hai să trecem la treabă!” -, că este agitat, că este sub imperiul urgenţei. Marea dificultate era de a pune aceste conţinuturi în pagină într-o manieră nu doar expresivă, ci şi adecvată. Cum naiba să descrii călătoriile la nivelul genelor?
B.S.P.: Nişte explorări fabuloase la nivelul geografiilor corporale, fiziologice, duse până în apropierea codului genetic. Ţin să precizez că asta ar fi una dintre foarte ambiţioasele încercări pe care le realizează romanul vostru.
O.P.: Ceea ce mi-a impus mie, care eram modestul notar al acestor conţinuturi, câteva opţiuni fundamentale. Variantele s-au păstrat - deşi muzeul Guggenheim luptă deja să le obţină (gratuit, desigur, şi prin subtilizare!)... Într-o primă variantă foloseam timpul trecut. Ei bine, aceasta nu se mai întâmplă. Acesta este un roman al prezentului continuu, pentru cei care sunt amatori de subtilităţi intelectuale (care te fac să deversezi după o vreme; după vârsta de 22 de ani, de pildă). Apoi aş mai adăuga faptul că am suprimat, pe cât posibil, orice fragmente de dialog sau fragmente expozitive, care puteau suna tezist. Mă refer la cele cu conţinut ideatic marcat. Am încercat să transpunem totul într-un registru imagistic. Cât mai multă imagine! Foarte dificil, în măsura în care nu voiam să ne complacem în descrieri. Va fi foarte dificil să găseşti descrieri aici. Mergem pe sugestii, sugestii foarte robuste. Uneori nimerite, alteori mai puţin nimerite. Sigur, romanul mai necesita vreo 10 rescrieri pentru a atinge, în acel moment virtual, un nivel de imperfecţiune totuşi prizabil. Atât am vrut să spun şi, desigur, pentru fiecare dintre noi travaliul a fost de o cu totul altă natură, dar complementar. Acuma când te uiţi la povestirea asta de 170 de pagini pe care noi o numim roman, te întrebi: “Cum naiba, domnule?! Cum naiba?!..."
“Şcolile ucid spiritul şi, mai ales, sufletul”
B.S.P.: Mie îmi dă târcoale, de câtăva vreme, o nouă interogaţie. Vorbeai de background-ul filosofic - fie el şi implicit, asimilat - al romanului... Iată, pe coperta RAZZAR-ului tronează orgolios fraza de încheiere a cărţii: “Primul om ar fi fost plămădit din lut”. Este imposibil ca această frază să nu stârnească spontan asociaţii biblice. În ce fel aţi valorificat anumite leit-motive de extracţie creştină, biblică, şi în ce raporturi vă plasaţi faţă de gnozele dualiste ale occidentului sau de neoplatonism (pentru că Sandu a invocat mai devreme nişte gânditori din perioada Renaşterii. Giordano Bruno nu făcea decât să amestece în creuzetul său intelectual câteva dintre doctrinele filosofice şi hermetice ale Antichităţii târzii)?
O.P.: Aş spune că, spre regretul meu, noi suntem nişte oameni cu şcoală, ceea ce face din noi nişte diletanţi erudiţi. Dacă nu aveam şcoală şi mergeam numai pe linia intuiţiilor noastre, şi a lecturilor dezordonate pe care le-am fi putut face, probabil că aveam o cultură foarte vastă şi sigură, aveam nişte opţiuni ferme. Aşa însă, practicăm kitsch-ul şi la acest nivel. Adică în chiar acest dialog am etalat la erezii câte n-ar intra într-o întreagă carte! Iată, şi în RAZZAR suntem aproape - iar pe de altă parte nu cădem niciodată exact - pe erezii, pe doctrine, pe aceste lucruri. Cred că Histerezis-ul acesta mistic şi inventat totodată, de către Sandu, a avut darul de a ne aduce în proximitatea tuturor acestor lucruri şi de a nu cădea peste nici unul dintre ele. Probabil că am ajuns cumva, într-un fel, aşa, pe dibuite, la rădăcina din care cresc aceste zodii uriaşe ale spiritului uman şi ne simţim bine acolo, n-am mai fi în stare să reluăm totul în aceeaşi formulă. Probabil că am da altă constelaţie acuma, fiindcă, repet, între timp am mai citit, am studiat temeinic, aşa cum ne învaţă şcolile. Ori, e lucru ştiut că şcolile ucid spiritul şi, mai ales, sufletul.
B.S.P.: Vasăzică nu vă înspăimântă primejdia eclectismului?
A.P.: Eu cred că deja am spus prea mult despre această zonă periculoasă, explozibilă, şi aş dori să las răgazul fiecărui cititor de a da răspunsul la întrebarea aceasta foarte periculoasă pe care, repet, ai pus-o tu, Bogdan...
O.P.: Da, fiindcă, uite, deja avem trei cititori!...
A.P.: Voiam să spun că orice carte este şi o capcană. Aş fi vrut să o începem cu un avertisment. Cu toţii avem dreptul să trecem printr-o pădure, dar depinde de noi să asumăm sau nu primejdiile pădurii. Ea poate să scurteze un drum, poate fi foarte frumoasă estetic această călătorie prin pădure, dar o pădure deasă, întunecoasă musteşte de primejdii. Nu obligăm pe nimeni să ne citească romanul. Ar trebui să avertizăm însă că citirea sa poate duce la boli psihice grave, la rătăciri filosofice sau doctrinare, religioase chiar. Aici îmi trece prin minte o altă carte, tot science fiction, a unui scriitor american care a făcut carieră, transformându-se, acest volum, în biblia unei religii care face furori acolo, în occident.
B.S.P.: Te referi poate la L. Ron Hubbard, cu biserica de Scientologie.
A.P.: Exact. Iat-o, în unele părţi ale lumii, strângând miliarde, înnebunind oamenii de rând, dar şi actori, politicieni, în timp ce în alte ţări este interzisă. În orice caz, o carte care este ţinută sub cheie şi care poate declanşa nebunia oricui.
B.S.P.: Care este poziţia voastră în raport cu intreprinderea lui Hubbard?
A.P.: Eu cred că sunt unele lucruri care scapă. Eu aş pleca, repet, de la acel citat din Noica: cred că deasupra noastră, a oamenilor, există dihănii...
B.S.P.: Întruchipări mari...
A.P.: Aceste întruchipări mari, aceste energii, aceste forţe care ne teleghidează, ne conduc şi ne supraveghează, fac ca, uneori, planurile şi ţelurile pe care le au de îndeplinit, să fie îndeplinite de nişte oameni. Uneori de scriitori, alte ori de politicieni, alte ori de câte un simplu acar Păun care, în loc să lase trenul pe linia lui, îl vâră pe o altă linie şi provoacă un dezastru sau o salvare miraculoasă. Cred în treaba asta şi cred că suntem doar nişte bieţi pioni care executăm un scenariu regizat de altcineva.
O.P.: Eu ignor cu voioşie Scientologia lui Hubbard şi a urmaşilor săi, îndreptându-mi, vrând-nevrând, întreaga atenţie către marxismul trivial şi vulgar pe care îl trăim astăzi în România sub denumirea de “doctrină democrat-creştină”, “liberală”, “social-democrată”, acest kitsch mizerabil...
B.S.P.: Să recuperăm discuţia pe o pantă mult mai degajată...
O.P.: Voiam să se înţeleagă că nu plutim în sfera ficţiunii ideale, ci trăim în România anilor nouăzeci, până mai ieri, iar acum 2000. Intrăm în mileniul trei cu aceleaşi peşteli imense, şi asta este încă o dovadă că noi am evadat miraculos din această ţară opresivă, scriind romanul şi rămânând pe loc. Am fugit pe loc.
"Sub semnul lui Monte Cristo"
B.S.P.: Înainte de a se epuiza banda, o ultimă întrebare. Tot acest enorm şi fabulos caleidoscop pe care îl reprezintă, până la urmă, romanul RAZZAR, acest gigantic creuzet al prefacerii lumilor, poate să trimită la anumite sugestii de extracţie borgesiană şi chiar postmodernă. Este romanul vostru postmodern? Cum vă plasaţi în raport cu acest curent atât de în vogă astăzi, numit postmodernist?
A.P.: Răspund eu primul, că voi fi foarte scurt. Aş pune acest roman sub semnul lui Monte Cristo. şi nu vreau să intru în amănunte, spun doar atât: prietenul şi camaradul meu de arme, Ovidiu, a scris pe vremuri un articol care se chema Pieptenii lui Monte Cristo (pe care eu l-am transformat în Prietenii lui Monte Cristo), dar pentru mine, vreau să o spun decis, romanul a însemnat acest semn al lui Monte Cristo.
O.P.: Pentru mine Nunta Zamfirei, de George Coşbuc, rămâne reperul de neegalat în scrierea acestui roman, ca şi poezia despre juna Rodica, aparţinându-i lui Vasile Alecsandri unde, preliminând apariţia ediţiei româneşti a revistei Playboy, juna Rodica îşi înfăţişează nurii în toată splendoarea. Văd şi eu acest roman ca pe o jună cu sânii în floare. Aşadar, îl văd proustian.
B.S.P.: O clipă, o clipă!... şi postmodernismul?!
O.P.: După ce am dat zeci de citate kitsch şi mai puţin kitsch putem fi acuzaţi că am ignorat întrebarea despre postmodernism?
A.P.: Eu, în primul rând, nu ştiu ce î nseamnă postmodernismul, nu cred în postmodernism, cred doar în romanul de bună calitate.
B.S.P.: Perfect. Vă mulţumesc.
O.P.: Eu cred în echipa U.T.A.şi în viitorul ei, pentru că am asistat la cele două campionate în care a ieşit campioana României.
B.S.P.: Să fie într-un ceas bun. Vă mulţumesc.
23 ianuarie 2000