Ovidiu Pecican

 

ISTORIA SOCIETĂŢII CIVILE POSTCOMUNISTE

 

 

            Nu doar discursul istoric a fost chemat să se reconfigureze la sfârşitul dictaturilor roşii, în decembrie 1989. Nici recuperările metodologice – o urgenţă stringentă la acea dată, căci ultimul deceniu fusese unul de izolare cvasi-etanşă – nu puteau fi de ajuns. După monopolul ideologic şi supravegherea poliţienească, şi arealul investigat întâmpina provocarea diversificării şi multiplicării câmpurilor propuse explorării. Ca prin minune, marea răsturnare din Europa de Răsărit scotea de sub presiune oala minune a istoriei, înlăturându-i capacul opresiv dintr-o singură mişcare decisă. Şi, deodată, aidoma amestecului de mirodenii ce dă savoarea gustativă şi olfactivă unui minestrone (românescul „ciorbă” – de origine orientală, de altfel – are alte conotaţii, nepotrivite aici, în context) s-a făcut simţit cu pregnanţă aburul altei istorii. De fapt, nu doar una era versiunea prohibită asupra trecutului. Segmente diverse ale realităţii rămase în siajul actualităţii, până atunci ignorate din simplă, trufaşă, prejudecată, ori pentru că nu te puteai ocupa de lucruri care nu aveau de a face cu mişcarea muncitorească ori, în vremea lui Ceauşescu, cu naţiunea română şi lupta ei pentru unire şi independenţă, apăreau acum ca piste indispensabil de urmat pentru întregirea înţelegerii vremurilor care au fost. Şi nu numai.

            Ar fi o greşeală să se creadă, mi se pare, că istoria se adresează numai minţii, nu şi sufletului. Acesta din urmă este o cutie de rezonanţă cel puţin la fel de generoasă ca prima. Puse în raporturi unele cu altele, iscodite cum se cuvine, nivelurile ignorate ale istoriei restituie o complexitate ce poate prilejui şi o altfel de raportare decât simplamente raţională. Afectivitatea este, la rândul ei, convocată să marcheze o participare a cititorului ce se poate traduce prin pasiune, entuziasm, exaltare, amuzament, frustrare, amărăciune, speranţă, sentimentul sublimului ori dezgust. Şi chiar dincolo de afecte, reconstituirea din ce în ce mai minuţioasă, analiza mereu mai atentă la nuanţe şi combinaţii de tot felul nu va face, în cele din urmă, decât să contribuie mai mult la verosimilitatea explorării, câtă vreme realitatea însăşi este alcătuită din multiple, plurinivelare, raporturi între oameni, între ei şi natură ori lucruri, între naţiuni, civilizaţii şi alte tipuri de agregări ce ţin de realităţile instituţionale, cum le numea John R. Searle.

            În cei mai bine de cincisprezece ani care au trecut de la răsturnarea socială majoră ce a condus la sucombarea sistemului comunist în Europa, multe dintre chestiunile interzise ori trecute cu vederea înainte vreme au fost aduse sub reflector prin strădania mai vechilor generaţii de istorici, reciclaţi ori, pur şi simplu, scăpaţi de chingi, ca şi de noii veniţi în domeniu, posesorii unui alt tip de lectură şi al unor experienţe formative măcar parţial îmbogăţite, prin contactul cu experţii şi bibliotecile occidentale. S-a ridicat vălul de pe unele dintre subiectele incomode (istoria Bisericii Greco-Catolice, interzise de comunişti în 1948, Holocaustul în România, istoria casei domnitoare, istoria Legiunii „Arhanghelul Sfântul Mihail”, istoria Securităţii şi a cooperativizării agriculturii, istoria minoritarilor în timpurile dictaturilor secolului al XX-lea) şi s-au inaugurat noi tipuri de abordări (perspectiva imagologică, cea antropologică, istoria scrisă cu condei sociologic, în succesiunea lui E. Lovinescu şi H. H. Stahl, istoria orală ş. a.). Însăşi istoria recentă – definită diferit, de la un specialist la altul, când ca segmentul cel mai apropiat de trecut, pentru care există încă martori în viaţă, când ca procesualitatea istorică abia începută, încă în plină desfăşurare – şi-a prezentat actele de acreditare, dobândind şi primul institut de profil, care editează întâia publicaţie românească de gen.

            Interesul s-a îndreptat însă, preponderent, după toate aparenţele, către reconstituirea trecutului politic, marele provocator de schimbare şi cel care a determinat, în multiple planuri, schimbări structurale la nivelul întregii societăţi. Ultimii cincisprezece ani s-au bucurat de un interes indiscutabil, în acest context, prilejuind primele biografii de personalităţi (pe seama lui Ion Iliescu), un val de memorialistică şi jurnale care, în situaţia interzicerii accesului la arhive pentru următoarele decenii, au constituit o sursă de prima mână în munca istoricului, volume de publicistică recuperată din ziarele şi revistele momentelor de după decembrie 1989 (Nicolae Manolescu, Stelian Tănase, Gabriela Adameşteanu, Ion Cristoiu, Cristian Tudor Popescu şi mulţi alţii au restituit, sub formă de culegeri, pagini din publicistica lor). Nu au întârziat să apară nici întâile sinteze istorice dedicate perioadei, chiar dacă ele s-au datorat în primul rând istoricilor străini (Tom Gallagher şi-a adjudecat la acest capitol marele premiu, publicând recent Furtul unei naţiuni. România de la comunism încoace). Există, de-acum, prezentări sintetice ale partidelor mai proeminente de după 1989, colecţii de documente ale guvernării Roman, ale mandatului Constantinescu, ba chiar şi o culegere de acte referitoare la Convenţia Democrată. În aceste condiţii nu s-ar putea afirma cu temei nici că istoricii nu au cercetat politica recentă, forţele care o reprezintă şi tendinţele ei manifeste, nici că am fi în prezenţa unei opţiuni unilaterale.

            Şi totuşi... Încă nu au apărut cercetările menite să elucideze reapariţia, afirmarea şi rolul societăţii civile, personalităţile care s-au ilustrat în sfera acesteia, modalităţile specifice de acţiune, iniţiativele, victoriile şi înfrângerile ei.

            Aparent, chestiunea nu poate fi o prioritate. Descătuşată prin voinţa populară, mai întâi la Timişoara, apoi la Bucureşti, Arad şi Cluj, ori în alte oraşe, puţin după mijlocul lui decembrie 1989, societatea civilă din România şi-a făcut simţită prezenţa încă din primele zile ale marii schimbări de sistem. Dincolo de expresia directă a voinţei membrilor săi – protestele stradale, baricadele din Timişoara (Calea Girocului) şi de la Bucureşti (la „Inter”, cum i s-a spus ulterior celei ridicate în proximitatea Hotelului Intercontinental), societatea civilă a fost cea care a livrat prim-planului multe dintre figurile semnificative ale revoluţiei române. Dintre aceste prezenţe se cuvin amintiţi muncitorul Marcu şi profesorul Lorin Fortuna, ambii din Timişoara, Vasile Popovici, George Şerban şi Daniel Vighi, coautori ai „Proclamaţiei de la Timişoara”, actori precum Călin Nemeş (la Cluj), Ion Caramitru (la Bucureşti), Valentin Voicilă (la Arad), scriitori aidoma lui Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Romulus Rusan, o serie de universitari şi muncitori, tehnicieni de tot felul şi militanţi pentru drepturile omului (precum Doina Cornea).

            Mulţi dintre ei au intrat, până la sfârşitul lui decembrie 1989, în componenţa Frontului Salvării Naţionale, marele şi informul for care a asumat guvernarea provizorie şi organizarea primelor alegeri. Au fost însă destule câteva zile pentru ca, pe fundalul pretinselor acţiuni teroriste ce au creat contextul nebulos în care Ion Iliescu şi adepţii lui au preluat mai uşor pârghiile puterii, partidele aşa-zis „istorice” – în principal Partidul Naţional Ţărănesc, reconstituit în jurul lui Corneliu Coposu şi Ion Raţiu, şi Partidul Naţional Liberal, refăcut prin efortul lui Radu Câmpeanu şi al altor lideri, să revină în viaţa politică românească. Faptul a stârnit temeri membrilor FSN care, provenind din eşalonul doi al Partidului Comunist dizolvat de la sine în toiul evenimentelor, au promovat o linie politică moderat-reformistă, după modelul gorbaciovist.

            Reapariţia partidelor menţionate – şi a multor altora, dintre acestea mai notabilă fiind refacerea Partidului Social-Democrat de către Sergiu Cunescu – a marcat saltul spectacular de la monopartidism la politica pluripartinică. Momentul a fost însă important şi pentru că o parte dintre personalităţile vizibile ale societăţii civile s-au înregimentat politic în noile forţe, dându-le adeziunea acestora şi formând noua clasă politică românească. În faţa acestei provocări, FSN – a cărui eminenţă cenuşie în materie de ideologie, în primele clipe revoluţionare, Silviu Brucan, a propus în zadar transformarea acestui for într-un soi de organizaţie-umbrelă în interiorul căruia să se definească mai multe platforme politice – a instrumentat marile demonstraţii din zilele de 8 şi 12 ianuarie 1990, soldate cu devastarea sediilor adversarilor politici ţărănişti, liberali şi social-democraţi în Bucureşti şi în alte oraşe mari ale ţării.

            În aceste condiţii, liderii de opinie care – ca Doina Cornea şi Ana Blandiana – nu au dorit să se înscrie în vreun partid politic, au părăsit FSN-ul în semn de protest, rămânând nişte voci sonore ale vieţii noastre publice, dar fără a îndeplini vreun rol propriu-zis politic ori administrativ în perioada următoare. S-ar putea spune că în aceste gesturi de afirmare a conştiinţei cetăţeneşti cu reverberaţie politică s-a înregistrat primul divorţ radical dintre societatea civilă şi clasa politică renăscută, una dintre primele afirmări puternice ale societăţii civile de la noi de după căderea regimului totalitar.

            Au existat însă şi altele, chiar mai timpurii. Încă la sfârşitul lui decembrie 1989, la Bucureşti, mai mulţi scriitori şi eseişti – Stelian Tănase, Gabriel Andreescu, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu ş. a. – înfiinţau Grupul pentru Dialog Social (GDS) [1], curtat iniţial de Silviu Brucan şi, prin el, de FSN, combătut ulterior prin înfiinţarea unei replici, Societatea de mâine; aparţinând, şi ea, aceleiaşi societăţi civile, aceasta s-a născut din iniţiativa lui Augustin Buzura şi a lui E. Simion, care urmau să se facă ştiuţi, în prioada următoare, prin ralierea la tabăra gorbacioviştilor. Primul, prozatorul, a ajuns preşedintele Fundaţiei Culturale Române, aflată într-o relaţie insuficient elucidată cu Ministerul de Externe, un soi de oficină de propagandă pentru românii din străinătate. Celălalt, criticul literar, urma să devină preşedintele Academiei Române, girând cu prestigiul său – real – dinainte de 1989 blocarea oricărei reforme în interiorul acesteia şi călăuzind-o pe un traseu obedient faţă de Ion Iliescu şi apropiaţii lui. Astfel, Societatea de mâine, născută deja în primăvara lui 1990, a fost, probabil, primul exemplu de exercitare a dreptului de asociere care, deşi pus în lucru de membri marcanţi ai societăţii civile, a devenit o formulă menită să anihileze ori să confişte, fie şi parţial, aura uneia dintre cele mai sonore asocieri civice de cărturari, GDS.

            Peisajul asociativ din spaţiul public rămas în afara jocurilor politice directe a fost însă, în această etapă de mare efervescenţă, de-a dreptul exploziv, descătuşând forţe şi iniţiative care aşteptaseră prilejuri favorabile zadarnic până atunci. Ana Blandiana organiza, cam în acelaşi timp, Alianţa Civică, în timp ce în câteva oraşe din provincie luau naştere şi alte formule de organizare cetăţenească: la Târgu-Mureş Liga „Pro Europa" [2], la Cluj Dialogul interetnic [3], la Arad Cercul pentru Dialog Social şi Grupul „Unu", în capitala Banatului Societatea „Timişoara”. Tot cam pe atunci se năştea şi Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, cu un statut ambiguu: de uniune cetăţenească, dar şi de formaţiune politică. Acest statut nu a fost, de altfel, abandonat nici astăzi.

            Deocamdată nu avem o cercetare istorică prin care să se fi inventariat – oricât de aproximativ – rezultatele efervescenţei cetăţeneşti din primele luni ale revoluţiei române. Ea ar fi extrem de necesară pentru a înţelege evoluţiile sociale şi politice ale frământatei perioade pe care o evoc [4]. Cu toate carenţele de documentare pe care le întâmpină un demers cum este cel de faţă, se poate, totuşi, spune, fără teama de a greşi, că încă din momentul inaugural al revoluţiei decembriste, societatea civilă şi-a făcut simţită prezenţa într-o gamă largă de agregări şi programe, cristalizând în forme mai vizibile – uneori efemere, alteori mai longevive – multitudinea de tendinţe din societatea românească. Crescând în jurul unor reflexe sociale, ilustrând motivaţiile cele mai pragmatice ori mai idealiste, societatea civilă a contribuit la conturarea peisajului social-economic şi politic-cultural al României de după Ceauşescu multiform, dinamic, imprevizibil, greu de sistematizat. Ea a însemnat atât regrupări strategice ale tendinţelor vechi, în încercarea de a supravieţui şi de a se metamorfoza, cât şi răspunsuri punctuale la adresa provocărilor momentului, în unele cazuri fiind şi expresia unor tentative de a pregăti viitorul.

            Datorită acestui polimorfism proteic, a vorbi despre societatea civilă într-un singur fel, elogiind-o sau criticând-o în bloc, nu poate fi decât o eroare analitică. Există, fără îndoială, suficiente temeiuri şi pentru a lăuda schimbarea rapidă din interiorul ei, şi pentru a incrimina tendinţele sale frenante, ezitările, deturnările de la spiritul ori exigenţele timpului. Societatea civilă nu este nici un antidot menit să se substituie politicului, nici unul care poate înlocui sectorul privat. În acelaşi timp, ea interferează şi cu unul, şi cu celălalt, putând, totodată, frâna sau amplifica excesele lor. Ea nu trebuie nici fetişizată, prin mitizarea în calitate de pretins singur apărător al libertăţilor civile şi ca promotor al înaintării, prin însuşi faptul că există. Dar nu merită nici să fie dispreţuită, privită ca o manifestare marginală, limitată în consecinţele acţiunilor ei la un rol periferic.

            Am convingerea că iniţierea programatică a scrierii istoriei societăţii civile româneşti a ultimilor cincisprezece ani este o prioritate a istoriografiei noastre.