Ovidiu Pecican

 

CONDICA DE MĂSURI ŞI GREUTĂŢI LITERARE

 

            În 1941, când începe să se deruleze segmentul de istorie literară investigat de Alex. Ştefănescu, nu exista încă metrou în România, ca în 2000, când veacul, mileniul şi, odată cu ele, enormul volum al publicistului au expirat. Acesta este un semn indubitabil de viteză, de modernizare, de schimbare, de... nerăbdare. Să scrii în vremuri atât de grăbite cum sunt cele pe care le traversăm un op de grosimea Istoriei literaturii române contemporane. 1941 – 2000 (Bucureşti, Ed. Maşina de Scris, 2005, 1176 p.) înseamnă să nu ţii seama de limitele şi limitările epocii, ale poftei de lectură critică şi, până la urmă, de echilibrul sufletesc şi financiar al cititorului. Dar Alex. Ştefănescu nu scrie această sinteză pentru a fi, necesarmente, citit din scoarţă în scoarţă. Nu este deloc sigur nici măcar că scrie pentru a fi citit, dacă e să iei seama la abundenţa de poze ce ilustrează textul. Autorul pare să răspundă irepresibilei dorinţe de a-l continua pe G. Călinescu, vis căruia i-a căzut pradă, cu câteva decenii înainte, şi Al. Piru; cu rezultate numai aparent similare. De fapt, similitudinea constă doar în aceea că, păşind amândoi prin albia croită de imaginaţia călinesciană, fiecare dintre cei doi istorici literari a crezut că poate egala performanţa „divinului critic”.

            Dincolo de acest punct, cele două tentative se despart prin ţelurile urmărite. În timp ce Piru dorea o reluare a materiei tratate de Călinescu, Alex. Ştefănescu se vrea un soi de continuator al acestuia. Inaugurat în ultimii douăzeci de ani, fenomenul continuărilor literare datorate altor autori a făcut ravagii în SUA, răspunzând unei tendinţe comerciale a cărei apariţie pe piaţă a fost stimulată, desigur, de nevoia spectatorilor de pelicule artistice şi, respectiv, a cititorilor de romane de a-şi regăsi eroii favoriţi dincolo de limitele naraţiunilor clasice, „canonice” care îi lansaseră. Din acest punct de vedere, autorul de la România literară, comentator tenace al actualităţii literare de ani buni de zile, se recomandă ca un autor tipic al anilor 90, când în România s-au tradus continuările Răscrucii de vânturi bronteene şi, respectiv, a romanului lui Margaret Mitchell, Pe aripile vântului. Nu întâmplător, ceaslovul la care mă refer survine în peisagistica noastră critică la numai puţin timp după apariţia volumului secund din Delirul lui Marin Preda, scris însă acum de altcineva (Ştefan Dumitrescu).

            Celor neavertizaţi de mersul lucrurilor pe scena publică românească li se va părea poate ciudată pornirea a doi critici socotiţi importanţi către imitarea unui maestru de mare originalitate cum a fost G. Călinescu. Cum însă la noi multă lume crede încă în mecanismele investirii cvasi-sacramentale în misia literaturii – vezi analiza, de-acum bine cunoscută, a lui Sorin Adam Matei privitoare la „boierii minţii” –, această dorinţă de a imita, reflex vechi şi prestigios al lumii medievale, pentru a „moşteni” recunoaşterea celui încununat de graţie în generaţia anterioară, se dovedeşte mai mult decât o simplă lipsă de imaginaţie ori maimuţăreală.

            La drept vorbind, la Alex. Ştefănescu modelul nu este doar urmat, continuat, ci şi... expandat. Şi Călinescu, şi primul lui zelator, închideau în cantităţi uriaşe de hîrtie o întreagă literatură. Cronicarul literar al principalei reviste a Uniunii Scriitorilor foloseşte însă celuloză cu toptanul pentru o singură epocă literară; anume, cea pe care grupul Ars Amatoria o numea odinioară „epoca paşilor mici”.

            Principiul după care scriitorul îşi alcătuieşte cuprinsul este cel omologat: el scrie onest despre autorii care îi par importanţi, referindu-se, deopotrivă, la operă ca şi la biografie. Accentul cade, prin urmare, nu pe literatură, ci pe literaţi, nu pe curente, programe estetice ori continuităţi şi rupturi în devenirea literaturii române, ci pe inşii care o configurează. Suntem în plin eveniment monden, un soi de cocktail cu invitaţi de soi, unde se sclipesc smochinguri cu gulere de mătase, se ciocnesc sonde cu băuturi glasate, se bavardează şi se bârfeşte, fără o preocupare posomorâtă pentru profunzime şi anvergură analitică. În această paradigmă jurnalistică, cu accente frivole şi cu destule stridenţe, pe care Alex. Ştefănescu o confundă, pesemne fără să vrea, cu densitatea scăpărătoare a discursului călinescian, lumea bună a literaturii române se regăseşte în măsura în care răspunde câtorva jaloane plantate de autor: dacă a apucat să intre în manualele socialiste şi să rămână în ele şi după 89, indiferent cine a alcătuit respectivele manuale, bun profesionist ori simplu propagandist; dacă şi-a dus veacul prin Bucureştiul frecventat de Alex. Ştefănescu; dacă e de-un leat cu el sau dacă era la liceu pe vremea când autorul frecventa încă gimnaziul; dacă nu a contestat în vreun fel revista unde criticul este salariat; dacă a murit deja, indiferent de vârstă etc.

            S-ar putea crede că iau în răspăr criteriile alcătuirii cărţii. De fapt, mă strădui doar să le descifrez, fiindcă nu sunt evidente. Aşa încât, până la urmă, e destul să spun că Alex. Ştefănescu face o Istorie a literaturii române contemporane în conformitate cu propriile umori şi opţiuni. Unii comentatori au apucat deja să îşi mărturisească nedumerirea cu privire la absenţele sau prezenţele din volum. Eu cred că orice nedumerire este neavenită. Autorul scrie, în mod evident, despre ce îi place şi cum înţelege din literatura română a ultimelor şase decenii. Avem de a face cu o antologare foarte personală, care nu este decât modalitatea lui Alex. Ştefănescu de a-şi face autoportretul. Chiar mă duce cu gândul la o reclamă izbutită în care chipul unui tânăr se alcătuieşte, ca un mozaic, din mulţimea de pagini colorate, reprezentând cele mai diverse lucruri, smulse din diverse reviste şi lipite pe un perete...

            Dacă se acceptă acest punct de vedere, cred că se poate afirma că Alex Ştefănescu a scris o carte izbutită despre propriul univers de reprezentări şi fantoşe literare, folosind ca metodă autoscopică materiale împrumutate dintr-o varietate de biografii şi opere scriitoriceşti româneşti. Procedeul a mai fost încercat de John Dos Passos în trilogia lui romanescă S. U. A. Chiar dacă acolo personajele, secvenţele, totul aparţinea ficţiunii, iar aici nu, formula este asemănătoare şi produce efecte. Numai că, în timp ce la Dos Passos ceea ce este inventat ia aerul realului, devenind verosimil, la Alex. Ştefănescu realitatea se ficţionalizează. În fond, volumul de mare tonaj, pe care el ni-l dăruieşte cu generozitate, este o mărturie cu privire la o epocă, la nişte lucrări şi la oamenii care le-au produs pe acestea. Că unele pasaje „ţin”, iar altele sunt strigătoare la cer, că unii „invitaţi” ies în lumina candelabrelor, iar alţii rămân în penumbra fundalului, deşi meritau alt destin, e o altă chestiune.

            Stilul lui Alex. Ştefănescu rămâne cel cu care ne-a obişnuit. Alert, de o plasticitate exersată prin periodice, cu densitatea de idei a unui dirijabil. Contează mai mult spectacolul verdictelor insuficient sau deloc argumentate – mărturie a unor preferinţe umorale ori a unor afinităţi nu neapărat raţionale –, şi mai puţin ideile, care nu sunt nici cine ştie câte, nici novatoare, spectaculare.

            ... Aşa încât, de la acest ospăţ te ridici cu burta făcută tobă, însă cu un irepresibil sentiment de nesaţietate. Nu că icrele n-ar fi fost proaspete ori vinul ar fi oţetit. E doar frustrarea că n-a fost ce scria pe ambalaj: nu erau nici ouă piscicole de Manciuria, şi nici licori din podgoriile nobile ale Franţei şi Italiei. Bogdaproste de invitaţie, măcar; la urma urmei, puteam rămâne neinvitaţi. Nu?!