Laszlo Alexandru

 

LUPTA ÎMPOTRIVA ANTICOMUNISMULUI ?!

 

 

            Una din preocupările societăţii noastre, după decembrie 1989, a fost redobîndirea propriei identităţi, prin analiza şi condamnarea măcar morală a regimurilor dictatoriale. Mult invocatul proces al comunismului nu s-a înfăptuit concret, în sfera politică sau juridică, deoarece la guvernarea ţării parvenise garnitura a doua de nomenclaturişti. Fruntaşii ceauşismului nu s-au recules în anii ‘90 prea îndelung după gratii. Dar nimeni n-a mai avut autoritatea să împiedice discuţiile din presa liberă. Cîţiva intelectuali angajaţi şi-au făcut un program din dezvăluirea abuzurilor şi a crimelor comise în trecutul apropiat.

            Au apărut însă diverse reacţii la eforturile analiştilor de a-şi recuceri spaţiul public. Dacă pumnul şi palma nu mai puteau fi vîrîte şi răsucite în gura care rostea adevărul, afirmaţiile trebuiau măcar răstălmăcite. Argumentele trebuiau măcar diluate. Diferite grupuri de interese s-au precipitat să relativizeze dorinţa de transparenţă. Foştii şefi comunişti au acceptat cu greu să li se spună verde-n faţă că ne-au condus la dezastru. Ideologul Dumitru Popescu (zis şi “Dumnezeu”) a coborît în arenă, la jumătatea anilor ‘90, pentru a condamna… "Realismul socialist" anticomunist. Fostul scriitor al discursurilor lui Ceauşescu venea să ne explice că toţi cei care nu acceptăm cu blîndeţe efectele criminale ale trecutului dictatorial sîntem lipsiţi de spirit democratic. Neo-stalinistul îşi acuza obraznic victimele de stalinism.

            Altă grupare dilematică, pescuitoare în ape tulburi, s-a simţit datoare să conturbe apoi analiza trecutului comunist. Alde Mircea Iorgulescu sau Andrei Pleşu au scos din dulap recuzita de zile mari: relativizarea savantă, băşcălia rafinată, sofismul manierat. Cînd adevărul e incomod, el trebuie persiflat. Ni se povestea aşadar de sus despre “umorile acre ale noilor activişti, care se aferează spectral [sic!] pe «tărîmul» culturii şi artelor. […] La orizont îşi face din nou apariţia un concept clasic al propagandei culturale de tip stalinist: vinovăţia. Nu există scriitori buni şi proşti, talentaţi şi netalentaţi. Există scriitori juşti şi nejuşti. Nu există cărţi reuşite şi cărţi ratate. Există cărţi periculoase şi cărţi recomandabile”. Iată cum însăşi baza etică a discuţiei era retezată, în numele “nobilei inutilităţi” a esteticii evanescente. Ciudat şir de sofisme prin care frumosul era invitat să-i dea în cap adevărului! De parcă propagandiştii comunişti păcătuiseră prin lipsă de gust estetic, şi nu prin neadevăr etic. De parcă minciuna trebuia combătută fiindcă era inelegantă, şi nu pentru chiar faptul că era minciună. De parcă adversarii comunismului puteau cumva să fie comparaţi cu… tipologia stalinistă.

            După două şarje mincinoase pe acest subiect – dinspre foştii comunişti care-şi apărau pielea şi dinspre dilematicii care-şi vînau ascensiunea social㠖, am sperat că vom fi scutiţi de noi antrenamente de echilibristică. Iată că nu e tocmai aşa. Un reprezentant gălăgios al tinerei generaţii îşi caută cu insistenţă discreditul. Ciprian Şiulea vine să ne spună poveşti din Bucureşti şi să atace sub ochii noştri Anticomunismul (vezi Observator cultural, nr. 281-282/aug. 2005). “În România, anticomunismul pare să reuşească performanţa de a fi o păcăleală aproape la fel de sinistră ca şi comunismul însuşi”, ne declară cu aplomb temerarul sofist. Cu o prestidigitaţie de zile ploioase, valenţa profund etică a dezbaterii este escamotată: victima şi călăul se pomenesc pe aceeaşi treaptă. Cancerul şi lupta împotriva cancerului sînt în ochii opinionistului nostru întîmplări la fel de amuzante. Junele dă furtunos cu bota-n baltă atunci cînd vorbeşte despre “păcăleala sinistr㔠a comunismului şi a anticomunismului, probabil fără a cunoaşte sutele de mărturii tragice despre Gulag (inclusiv acelea legate de experimentul Piteşti). Cu aşa o “păcăleală”, dacă i-ar fi căzut victimă, Ciprian Şiulea ar fi rămas fără zîmbet pe buze.

            Dar nu gîndirea logică reprezintă punctul forte al comentatorului. Aflăm cu mirare de la el că "din 1990 şi pînă astăzi, România oferă spectacolul grotesc al unei «societăţi civile» predominant şi violent anticomuniste, într-o ţară în care depăşirea comunismului s-a făcut şi se face nu numai cu imensă greutate, dar aproape din greşeală”. Sublimă incoerenţă! Numai creierul lui C. Şiulea poate să deplîngă, pe de-o parte, faptul că depăşirea comunismului se face cu greutate, iar pe de altă parte să persifleze eforturile pe care societatea civilă le depune în direcţia depăşirii comunismului. E ca şi cum îl îndemni pe omul bolnav să se însănătoşească, dar îl iei la palme pe medicul care îi vine la căpătîi. Curat… "spectacol grotesc".

            “Anticomuniştii noştri aveau datoria să elaboreze un proiect politic de democratizare a României” – îi admonestează de undeva (foarte de sus) nervosul povestitor pe puţinii intelectuali militanţi de azi. Ei da, trecutul sună bine. Numai că viziunea autorului e flagrant reductivă şi falsificatoare. Tot aşa cum comunismul n-a fost numai un simplu proiect politic, nici anticomunismul nu se poate reduce doar la atît. Acţiunea antitotalitară îmbracă în mod simultan parametri civici, morali, sociali, artistici, mentali, comportamentali etc. Activitatea anticomunistă reprezintă un fenomen mult mai complex decît o simplă mişcare politică. Eseistul reduce polimorfismul maladiei, după care persiflează cu suficienţă eforturile de depăşire a ei.

            Dar nu e deloc lipsit de sens să ne întrebăm unde se plasează Ciprian Şiulea în toată această dezbatere? Dacă este el însuşi anticomunist, atunci reproşul (că n-a elaborat un proiect politic valid) îl poate formula chiar la sine acasă, în faţa oglinzii. Inutil să mai obosească paginile unei reviste centrale. Dacă însă nu e – căci incoerenţa sa ideatică şi identitară nu ne ajută s-o pricepem –, atunci măcar s-o spună răspicat, să-l cunoaştem şi noi. În orice caz, mă întreb şi îl întreb: a fi anti-anticomunist echivalează cumva (prin negarea negaţiei) cu a fi comunist?

            "La noi îns㠖 continuă imperturbabil călcătorul în străchini – unii dintre cei mai aprigi anticomunişti, precum Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu, Octavian Paler, Emil Constantinescu sau Gheorghe Ciuhandu, nu provin din rîndurile disidenţilor reali, anticomunismul lor fiind foarte proaspăt. De aceea anticomunismul este în România o păcăleală sinistră, pentru că el a sărit în cîteva zile de la cvasiinexistenţă la o amploare cosmică.” De parcă opiniile jugulate de cenzura comunistă nu mai pot fi exprimate nici măcar după căderea acesteia. De parcă atitudinile civice şi etice au azi drept de cuvînt doar cu aprobare de la Ciprian Şiulea. De parcă numai disidenţii reali, dinainte de 1989, se bucură de autorizaţia exclusivă de a fi anticomunişti. Ce neghioabă pretenţie ca legile prohibitive ale dictaturii să se perpetueze şi în condiţiile democraţiei! Şi ce grosolană aberaţie de a interzice dreptul la răzgîndire!

            Ceea ce pînă aici părea o simplă bizarerie teoretică se revelează a fi, după cum ne dăm seama deja tot mai limpede, o răsunătoare dovadă de autism social-politic. Analistul îşi face impresia – şi ar vrea să ne convingă şi pe noi – că în România "discursul anticomunist ca atare a devenit anacronic încă din momentul în care comunismul a căzut ca regim politic, partidul şi ideologia lui evaporîndu-se la fel de brusc”. Pentru eseistul halucinat, reminiscenţele comuniste pe care noi toţi le suportăm gîfîind, de-a lungul acestei tranziţii interminabile către democraţie, sînt, ele, pur şi simplu inexistente. Ce om fericit! Asemeni daltonistului, Ciprian Şiulea nu se mai istoveşte să facă distincţia între culori.

            "Fiind clar că nu mai există comunism, a fost găsit neocomunismul ca obiect pe care să se exercite virtuţile civice neconsumate înainte de 1989, deşi e evident că un neocomunism propriu-zis nu a existat în timpul tranziţiei” – continuă cu noutăţile uluitoare prestidigitatorul nostru de cartier. Inexistenţa neocomunismului, după 1989, reprezintă o minciună la fel de flagrantă ca şi evaporarea instantanee a comunismului, cu ocazia revoluţiei. E surprinzător cum cineva are convingerea că e suficient să proclame cu voce tare aberaţia, pentru ca ea să devină peste noapte plauzibilă. Virtuţile civice biciuite aici cu suspectă indignare exprimă de fapt mişcările spontane ale societăţii civile. Ele n-au fost fabricate la comandă şi nu s-ar fi putut menţine decît în prezenţa obiectului lor de activitate, adică numai întrucît viaţa socială le-a recunoscut necesitatea. Mai pe şleau vorbind, nu ar fi apărut mişcările anticomuniste, în lipsa remanenţelor comuniste înseşi. Funcţia creează organul.

            Realităţile paralele construite de Ciprian Şiulea zburdă nestingherite pe pagină, în dispreţul oricărei logici. "Faptul că foşti nomenclaturişti şi securişti au continuat să domine România nu este un simptom al neocomunismului, ci al prăbuşirii generale a societăţii şi, mai departe, al lipsei unor structuri instituţionale, morale, economice capabile să susţină o practică politică măcar vag democratică, măcar vag civilizată.” Ne frecăm la ochi şi încercăm, prin eforturi disproporţionate, să recompunem piesă cu piesă elementele unui univers mental halucinatoriu. Va să zică în România n-a existat neocomunism, deşi nomenclaturiştii au continuat, folosind vechile năravuri, să domine ţara şi după 1989. N-au existat structuri instituţionale măcar vag democratice, măcar vag civilizate, dar membrii societăţii civile care tocmai în direcţia aceasta s-au căznit sînt acum trataţi cu dispreţ de imberbul scriitor. Înţeleagă cine poate!

            Ciprian Şiulea refuză să ia act de polimorfismul manifestărilor democratice şi se repede cu pumnul să înghesuie ansamblul formelor de expresie sub o umbrelă unică: politica. Anticomunismul ar fi neavenit, întrucît n-a reuşit să monopolizeze realitatea. Intelectualii români ar fi trebuit, după decembrie 1989, să producă "«integrare» nu ca un eufemism la asistenţa socială, ci pur şi simplu ca unificare într-un singur sistem funcţional a tuturor enclavelor şi circuitelor paralele sau «gri» din societate”. Am mai auzit de cineva, în trecutul nostru recent, care le pretindea “tutulor” să stea strîns uniţi în jurul celui mai iubit fiu, dar acum se odihneşte în Ghencea Militari.

            Discursul totalitar al lui Ciprian Şiulea devine însă indigest şi scandalos prin nemăsurata sa aroganţă. Trebuie să cloceşti o imensă nesimţire personală pentru ca, deşi contemporan cu supravieţuitorii comunismului şi avînd posibilitatea să le cunoşti rănile profunde, să vorbeşti totuşi cu suficienţă despre “demagogia anticomunistă”. A scrie fără ezitare: "Ceea ce face din anticomunismul şi comunismul româneşti fenomene esenţial identice este demagogia”, înseamnă a depăşi înfumurat orice limită a minimei decenţe.

            Există un teritoriu al gîndirii unde negocierea nu-şi mai are nici locul, nici rostul: acolo unde în cauză se află vieţile sacrificate ale milioanelor de oameni. Negarea Holocaustului şi a numărului uriaş de victime pe care le-a produs această catastrofă mondială este deja pedepsită cu închisoarea, iar fanteziile negaţioniştilor se izbesc, pe bună dreptate, de retorsiunile administrative. Crima rămîne însă la fel de monstruoasă şi de cealaltă parte a baricadei. În mod simetric sînt convins că se impune o lege aspră, care să-i sancţioneze cu privarea de libertate (inclusiv de libertatea cuvîntului) pe negaţioniştii şi persiflatorii Gulagului.

            Atunci cînd această lege va fi promulgată, obrăzniciile anti-anticomuniste ale lui Ciprian Şiulea vor trebui dezgropate de la naftalină. Pentru a fi pedepsite.