Laszlo Alexandru

 

MARIAN PAPAHAGI: PORTRET NERETUŞAT

 

 

            Am urmărit dezbaterea agitată care s-a purtat recent īn presa literară īn jurul lui Marian Papahagi şi care s-a īncheiat cu imnuri şi ode la poalele portretului venerat. M-a surprins să constat că extracţia universitară a preopinenţilor n-a atenuat grindina de lovituri piezişe, argumente sofiste şi neadevăruri flagrante. M-a cuprins nedumerirea. Dacă aş fi dat crezare bazaconiilor citite, ar fi trebuit să-mi reneg propriile amintiri şi informaţii dobīndite prin experienţă directă. Mi-am zis că cea mai bună soluţie este să trec īn revistă comparativ ce-am citit şi, respectiv, ceea ce cunosc. Să clarific astfel perspectiva şi totodată să explic, unui cititor mai tīnăr sau mai puţin avizat, realitatea.

*

            Īn intervenţia sa din ancheta Observatorului cultural dedicat㠓Mizelor culturale”, Marin Mincu īşi mărturiseşte pe neaşteptate o mare uimire. I-a fost dat să constate că prestigiosul său coleg de la Cluj, deşi ocupa o funcţie relevantă īn propaganda culturală externă a ţării noastre, părea sceptic īn legătură cu obiectul muncii sale: "Îmi aduc aminte că, īn decembrie 1997, cīnd Marian Papahagi a fost numit director la Accademia di Romania īn Roma, ne-am īntīlnit īn biroul său de la Accademie şi i-am propus să ne unim eforturile pentru a difuza mai bine literatura noastră īn spaţiul italian. Am fost extrem de surprins cīnd acesta mi-a replicat sec că «este nevoie să şi crezi īn valorile pe care vrei să le difuzezi», enunţ din care rezulta, fără echivoc, că el nu credea īn valorile literaturii romāne”. Īn ciuda concluziei unilaterale pe care o enunţă Marin Mincu, replica primită musteşte īnsă de ambiguitate. Ea pare a reflecta scepticismul noului funcţionar cultural nu atīt īn propriile puteri, cīt mai degrabă īn capacităţile de acţiune ale interlocutorului său. Ipoteza poate fi confirmată şi de subsemnatul care, īn a doua jumătate a anilor ‘80, am avut prilejul să aud cīteva opinii deloc flatante ale lui Marian Papahagi (blocat de regimul comunist timp de ani īndelungaţi īn Romānia), la adresa lui Marin Mincu (aflat timp de ani la fel de īndelungaţi pe post la o catedră universitară din Italia).

            Īn orice caz, atunci cīnd doi universitari get-beget se īnţeapă pieziş, īncercīnd totodată să păstreze aparenţele de convivialitate, simularea inocenţei nu constituie pentru nimeni o soluţie credibilă.

*

            Mergīnd īnainte cu plata poliţei, Marin Mincu notează dintr-o suflare: “Cu mare regret constat acum că Marian Papahagi (poate şi din cauză că a decedat prematur) n-a făcut nimic pentru literatura romānă (n-a publicat nici un articol de promovare īn vreo revistă importantă şi n-a vorbit cu vreun editor pentru a-i traduce şi publica măcar pe Ion Mircea şi Adrian Popescu, prietenii săi), deşi ar fi putut s-o facă, īn scurtul interval cīt a ocupat cea mai īnaltă funcţie culturalㅔ. Pe cīt e de imprudentă afirmaţia, pe atīt e de nefericită exprimarea ei, încît a stīrnit un val de reacţii mīnioase. De fapt Marian Papahagi a fost, īn anii ‘80, un observator activ al literaturii romāne, pe spaţiul cronicilor sale din revista clujeană Tribuna. A conceput cīteva studii de hermeneutică personală asupra unor texte clasice ale istoriei literare romāne, folosind – de pildă īn volumul Critica de atelier – metoda cercetării variantelor, pe urmele lui Gianfranco Contini. S-a preocupat de redactarea şi coordonarea, īn colaborare cu alţii, a Dicţionarului scriitorilor romāni, publicat postum şi pe alocuri azi cam desuet ca interpretare critică (dar semnificativ ca bibliografie şi ca iconografie).

            Totuşi nu e mai puţin adevărat că Marian Papahagi n-a fost românist, īn adevărata accepţiune a termenului, adică n-a publicat studii şi eseuri de popularizare a limbii şi literaturii romāne īn străinătate. Activitatea analitic-speculativă de exegeză īnseamnă un lucru, iar efortul sintetic-divulgativ este un altul. Ele nu pot şi nu trebuie să fie confundate, nici măcar īn judecăţile īnfierbīntate din presa culturală.

*

            Afirmaţiile lui Marin Mincu, īn parte inabile, în parte justificabile, primesc replica lui Ion Pop (în Observator cultural nr. 278/2005). Corifeul Echinoxului de odinioară insistă că avem de-a face īn această situaţie cu “o īnvinuire pe care nu ezit s-o calific drept deplasată. Ar fi destul să se citească, pentru a o contrazice radical, volumul Raţiunea de a fi, care adună, postum, mărturisirile de credinţă ale lui Marian Papahagi: e īnscris acolo īntreg devotamentul unui om pentru valorile culturii naţionale, inclusiv cele literare, şi o voinţă aproape patetică de a le face cunoscute prin instituţii solide şi proiecte de mare format. Faptul că n-a reuşit decīt să le pună īn şantier se datorează, cum recunoaşte chiar emiţătorul nedreptei judecăţi din Observator cultural, tocmai acelui deces prematur şi scurtimii «intervalului» de care fostul director al Accademiei di Romania a dispus pentru punerea īn practică a unor iniţiative culturale de genul celor invocate”.

            Pe cīt e de precipitată defensiva lui Ion Pop (transcriind greşit chiar titlul volumului Raţiuni de a fi), pe atīt este ea de şubredă īn argumentaţii. Mărturisirile publice de credinţă nu īnseamnă īncă fapte. Voinţa (“aproape patetică”) de proiecte mari şi de instituţii solide nu īnseamnă īncă realizarea de proiecte mari şi de instituţii solide. Decesul prematur al lui Marian Papahagi a survenit totuşi după īmplinirea a 50 de ani, vīrstă la care "proiectele de mare format" tind īndeobşte să depăşească stadiul de “voinţă patetică”. A proclama intenţii uriaşe, dar… neīnfăptuite, pentru a consfinţi o imaginară statură gigantică, nu este altceva decīt tot un proces de intenţii, şi anume de intenţii… nerealizate. Indiferent că zdravăna exagerare se produce cu vreun scop generos sau nu.

            Dar ce ciudat īntoarce Ion Pop ideile pe după cap! Deşi pleacă la drum contestīnd făţiş ipoteza lui Marin Mincu (“nu ezit s-o calific drept deplasată”), totuşi, după un mărunt ocol, termină admiţīnd-o implicit, cu scuza circumstanţei atenuante ("scurtimea intervalului"). Ah, farmecul desuet al sofismului provincial.

*

            “Dacă ar fi avut īn faţă, ca Marin Mincu, īncă vreo douăzeci de ani italieni, ar fi scris, desigur, şi acele «articole» de susţinere, ar fi făcut şi acele propuneri de editare” – scrie fără a clipi Ion Pop despre Marian Papahagi. Stupefiantă argumentaţie a temeiniciei culturale, introdusă prin verbe la condiţional trecut, destinate a descrie un viitor imaginar! Īn sfera gramaticii italiene, o asemenea perioadă ipotetică exprimă acţiunea improbabilă. Iar īn sfera paremiologică, ea se contracarează printr-un īndemn abrupt: “nu lăsa pe mīine ce poţi face azi”. Oare chiar nu deranjează pe nimeni sofismul flagrant prin care intenţiile şi proiectele sīnt promovate la rang de realizări şi victorii?!

*

            Mănuşa azvīrlită cam zgomotos de Marin Mincu e ridicată de un grup de profesori specializaţi īn divulgarea culturii romāne īn Italia: Gheorghe Carageani, Marco Cugno, Bruno Mazzoni, Alexandru Niculescu, Lorenzo Renzi şi Luisa Valmarin (īn Observator cultural nr. 278/2005). De toată mirarea că aşa o strălucită pleiadă academică s-a reunit pentru a naşte o măruntă reglare de conturi pamfletară. Cititorii află veşti despre… Claponii lui Renzo Tramaglino (īncă din titlu) şi se īntreabă, īmpreună cu autorii: a fost Marin Mincu profesor titular sau mai degrabă suplinitor, la Universitatea din Florenţa? A fost concediat pe merit sau īn mod abuziv? Iată amănunte cītuşi de puţin academice, ba chiar jenant de mărunte, care cu subiectul īn dezbatere n-au fireşte nici īn clin, nici īn mīnecă.

            Atunci cīnd vine vorba şi despre italienistul clujean, avocaţii săi peninsulari se lansează īn estimări īnfierbīntate şi īşi propun să ne īmpărtăşească, nici mai mult nici mai puţin decīt “adevărul despre ce credea şi despre ce-a făcut pentru cultura romānă Marian Papahagi, cel mai generos şi strălucit savant romān care a călcat pămīntul Italiei īn a doua jumătate a secolului XX”. Temerară īntreprindere. Nesăbuită hiperbolă.

            Se presupune totuşi că nu la o şedinţă paranormală sīntem invitaţi să asistăm, chiar dacă cineva ne explică… “adevărul despre ce credea" un om care nu se mai află printre noi. Rămīne de verificat, īn acest caz, temeiul ştiinţific al aprecierilor lansate. Pămīntul Italiei a fost călcat de nu puţini romāni, unii dintre ei cu adevărat savanţi. Īn ce-l priveşte īnsă pe Marian Papahagi, īntre 1968 şi 1972, ca student la Roma, putea fi cel mult un tīnăr de viitor. Examenul său pentru obţinerea bursei de studii conţinea “cele mai multe greşeli de limb㔠italiană, după cum īşi aminteşte una din examinatoarele sale de atunci, profesoara Doina Condrea Derer (vezi Tribuna, nr. 72/2005, p. IX). De la încheierea studiilor şi pīnă īn decembrie 1989, lui Marian Papahagi i s-a interzis cu desăvīrşire să mai călătorească īn occident. Intervalul decembrie 1997-ianuarie 1999, cīnd profesorul a funcţionat ca efemer director la Accademia di Romania, a constituit o “prea scurtă durat㔠(după cum o recunosc şi cei şase magnifici de la universităţile italiene). Astfel īncīt “a doua jumătate a secolului XX” în care… “strălucitul savant român" a călcat pămīntul Italiei se reduce la vreo doi ani de zile, cu diverse intermitenţe. Cui servesc aceste grosolane exagerări partizane?

*

            O adevărată Mărturie mincinoasă publică Ioan-Aurel Pop īn Romānia literară (nr. 30/2005). În strădania de a răsturna observaţia întemeiată a lui Marin Mincu (legată de faptul că italienistul echinoxist n-a fost, īn acelaşi timp, şi romānist), cel de-al doilea Pop scrie ferm şi tăios, prevalīndu-se de propriile sale amintiri: "L-am cunoscut pe Marian Papahagi din 1976, īn ambianţa «Echinox»-ului de la Cluj, unde «creştea» tineri apţi să ilustreze literatura romānă, s-o cunoască, s-o īnţeleagă, s-o perpetueze. Īn acelaşi timp, preţ de vreo două decenii, īnainte de a reīnvia studiile de italienistică de la Cluj (fapt petrecut după 1989), Marian Papahagi a seminarizat şi predat literatură romānă multor promoţii de studenţi. A făcut-o cu o pricepere de neegalat şi a stīrnit numai admiraţie, după cum mărturisesc la unison studenţii de odinioară, azi ei īnşişi creatori pe tărīmul literaturii romāne”. O experienţă personală este egală cu alta, iar ambele pot fi verificate prin realitatea faptelor. Studiile de italienistică s-au succedat fireşte la Universitatea "Babeş-Bolyai", în perioada anilor ‘70-‘80, la nivelul grupelor secundare. Ce fel de profesor – şi istoric! – este acela care habar n-are de curricula propriei universităţi? Iar Marian Papahagi n-a seminarizat şi n-a predat la Cluj literatura romānă, ci a condus cursuri şi seminarii de limbă şi literatură italiană, de limbă portugheză, precum şi de filologie romanică. O simplă consultare a C.V.-ului profesional expus la finele D.S.R. l-ar fi scos pe Ioan-Aurel Pop din eroarea amintirilor prefabricate. E uluitor cum un intelectual de azi confundă discuţiile despre un personaj public cu crima de lezmajestate. Cum el permite doar exprimarea elogiilor, dar reprimă formularea rezervelor. Cum echivalează dezbaterile libere cu “atentatul la memoria culturală romānească”. Se vede limpede că Ioan-Aurel Pop se prăpădeşte după mirosul de mirt şi tămīie. Această problemă personală însă nu-l īndreptăţeşte să-şi difuzeze opţiunile private īn sfera publicistică, prin intermediul mărturiei mincinoase.

*

            Doriana Unfer este, īn ultimii ani, o harnică responsabilă cu activităţile Centrului Cultural Italian de la Cluj. Dăruirea sa īn promovarea culturii peninsulare a determinat-o probabil să organizeze o dezbatere pe marginea figurii lui Marian Papahagi, cu intervenţii prestigioase consemnate în suplimentul revistei Tribuna (nr. 72/2005). Spre deosebire de alţi vorbitori care au insistat, īn mod justificat, pe vivacitatea, dinamismul, farmecul personal şi raţionalismul intelectualului comemorat, Doriana Unfer se consideră datoare să sublinieze calităţile lui morale: “Īn faţa lui Marian Papahagi, am avut īntotdeauna totala siguranţă că deciziile lui, drepte ori greşite, se puteau naşte din erori de apreciere, omeneşti, dar niciodată din consideraţii ce ne conduc la motive de ordin personal. Absoluta lui integritate morală se baza mereu pe buna lui credinţă şi pe absenţa patimilor care nu totdeauna sīnt despărţite de profesia de intelectual”. O dată în plus, o experienţă personală este egală cu alta şi ambele pot fi verificate prin realitatea faptelor. Doriana Unfer īncă nu ajunsese la Cluj cīnd, īn anul 1994, asistenta Ana Covaciu demisiona de la catedra de italiană condusă balcanologic de profesorul Papahagi, precum şi de la doctoratul desfăşurat sub tutela lui. Tīnăra italienistă īi imputa şefului său favoritismele cu care trata anumiţi studenţi slab pregătiţi, spiritul autoritar cu care lua deciziile, fără a-şi consulta colaboratorii, īncurajarea figurilor obediente, descurajarea personalităţilor cu spirit critic, precum şi acţiunile sale venind īn flagrantă contradicţie cu principiile zgomotos clamate. Profesoara nota sec, în scrisoarea de demisie: "Dacă vreţi să fiţi convingător, nu vă puteţi permite să afirmaţi cu toate ocaziile posibile că unicul criteriu valabil īn selecţia noilor membri ai catedrei va fi activitatea ştiinţifică şi nu virtuţile de dascăl, pentru a promova apoi persoane care n-au demonstrat niciodată vreun interes pentru studiul filologic serios şi aprofundat. / Īn sfīrşit, dacă vreţi să fiţi credibil, nu vă puteţi permite să folosiţi principiile ca pe cămăşile Dvs., īn funcţie de interesele de moment. (…) Plec fiindcă am īnţeles că pentru Dvs. lucrul cel mai important e să aveţi mereu dreptate şi să le-o impuneţi celorlalţi şi că pentru a cīştiga veţi folosi mereu toate cărţile. (…) Dacă Dvs. şi anumiţi colegi ai Dvs. v-aţi obişnuit să amestecaţi albul şi negrul, pīnă la a face cenuşie lumea īn care acţionaţi, să nu credeţi că toţi sīnt obligaţi să accepte asta. Ba dimpotrivă, eu sper din tot sufletul că nu veţi reuşi īn īncercarea Dvs. de a dărīma spiritul critic al studenţilor".

*

            Alte detalii despre personalitatea duplicitară a lui Marian Papahagi le ţin la dispoziţie pentru viitoare intervenţii în presă, bazate pe ceea ce am citit, pe ceea ce am trăit. Desantul echinoxiştilor şi româniştilor năpustiţi să rescrie cu orice preţ trecutul este invitat să ia deocamdată o pauză de respiraţie.