Laszlo7

Laszlo Alexandru

MARIAN PAPAHAGI: PORTRET NERETUŞAT

Am urmărit dezbaterea agitată care s-a purtat recent în presa literară în jurul lui Marian Papahagi şi care s-a încheiat cu imnuri şi ode la poalele portretului venerat. M-a surprins să constat că extracţia universitară a preopinenţilor n-a atenuat grindina de lovituri piezişe, argumente sofiste şi neadevăruri flagrante. M-a cuprins nedumerirea. Dacă aş fi dat crezare bazaconiilor citite, ar fi trebuit să-mi reneg propriile amintiri şi informaţii dobîndite prin experienţă directă. Mi-am zis că cea mai bună soluţie este să trec în revistă comparativ ce-am citit şi, respectiv, ceea ce cunosc. Să clarific astfel perspectiva şi totodată să explic, unui cititor mai tînăr sau mai puţin avizat, realitatea.

În intervenţia sa din ancheta Observatorului cultural dedicată Mizelor culturale, Marin Mincu îşi mărturiseşte pe neaşteptate o mare uimire. I-a fost dat să constate că prestigiosul său coleg de la Cluj, deşi ocupa o funcţie relevantă în propaganda culturală externă a ţării noastre, părea sceptic în legătură cu obiectul muncii sale: "Îmi aduc aminte că, în decembrie 1997, cînd Marian Papahagi a fost numit director la Accademia di Romania în Roma, ne-am întîlnit în biroul său de la Accademie şi i-am propus să ne unim eforturile pentru a difuza mai bine literatura noastră în spaţiul italian. Am fost extrem de surprins cînd acesta mi-a replicat sec că «este nevoie să şi crezi în valorile pe care vrei să le difuzezi», enunţ din care rezulta, fără echivoc, că el nu credea în valorile literaturii române. În ciuda concluziei unilaterale pe care o enunţă Marin Mincu, replica primită musteşte însă de ambiguitate. Ea pare a reflecta scepticismul noului funcţionar cultural nu atît în propriile puteri, cît mai degrabă în capacităţile de acţiune ale interlocutorului său. Ipoteza poate fi confirmată şi de subsemnatul care, în a doua jumătate a anilor 80, am avut prilejul să aud cîteva opinii deloc flatante ale lui Marian Papahagi (blocat de regimul comunist timp de ani îndelungaţi în România), la adresa lui Marin Mincu (aflat timp de ani la fel de îndelungaţi pe post la o catedră universitară din Italia).

În orice caz, atunci cînd doi universitari get-beget se înţeapă pieziş, încercînd totodată să păstreze aparenţele de convivialitate, simularea inocenţei nu constituie pentru nimeni o soluţie credibilă.

Mergînd înainte cu plata poliţei, Marin Mincu notează dintr-o suflare: Cu mare regret constat acum că Marian Papahagi (poate şi din cauză că a decedat prematur) n-a făcut nimic pentru literatura română (n-a publicat nici un articol de promovare în vreo revistă importantă şi n-a vorbit cu vreun editor pentru a-i traduce şi publica măcar pe Ion Mircea şi Adrian Popescu, prietenii săi), deşi ar fi putut s-o facă, în scurtul interval cît a ocupat cea mai înaltă funcţie culturală. Pe cît e de imprudentă afirmaţia, pe atît e de nefericită exprimarea ei, încît a stîrnit un val de reacţii mînioase. De fapt Marian Papahagi a fost, în anii 80, un observator activ al literaturii române, pe spaţiul cronicilor sale din revista clujeană Tribuna. A conceput cîteva studii de hermeneutică personală asupra unor texte clasice ale istoriei literare române, folosind de pildă în volumul Critica de atelier metoda cercetării variantelor, pe urmele lui Gianfranco Contini. S-a preocupat de redactarea şi coordonarea, în colaborare cu alţii, a Dicţionarului scriitorilor români, publicat postum şi pe alocuri azi cam desuet ca interpretare critică (dar semnificativ ca bibliografie şi ca iconografie).

Totuşi nu e mai puţin adevărat că Marian Papahagi n-a fost românist, în adevărata accepţiune a termenului, adică n-a publicat studii şi eseuri de popularizare a limbii şi literaturii române în străinătate. Activitatea analitic-speculativă de exegeză înseamnă un lucru, iar efortul sintetic-divulgativ este un altul. Ele nu pot şi nu trebuie să fie confundate, nici măcar în judecăţile înfierbîntate din presa culturală.

Afirmaţiile lui Marin Mincu, în parte inabile, în parte justificabile, primesc replica lui Ion Pop (în Observator cultural nr. 278/2005). Corifeul Echinoxului de odinioară insistă că avem de-a face în această situaţie cu o învinuire pe care nu ezit s-o calific drept deplasată. Ar fi destul să se citească, pentru a o contrazice radical, volumul Raţiunea de a fi, care adună, postum, mărturisirile de credinţă ale lui Marian Papahagi: e înscris acolo întreg devotamentul unui om pentru valorile culturii naţionale, inclusiv cele literare, şi o voinţă aproape patetică de a le face cunoscute prin instituţii solide şi proiecte de mare format. Faptul că n-a reuşit decît să le pună în şantier se datorează, cum recunoaşte chiar emiţătorul nedreptei judecăţi din Observator cultural, tocmai acelui deces prematur şi scurtimii «intervalului» de care fostul director al Accademiei di Romania a dispus pentru punerea în practică a unor iniţiative culturale de genul celor invocate.

Pe cît e de precipitată defensiva lui Ion Pop (transcriind greşit chiar titlul volumului Raţiuni de a fi), pe atît este ea de şubredă în argumentaţii. Mărturisirile publice de credinţă nu înseamnă încă fapte. Voinţa (aproape patetică) de proiecte mari şi de instituţii solide nu înseamnă încă realizarea de proiecte mari şi de instituţii solide. Decesul prematur al lui Marian Papahagi a survenit totuşi după împlinirea a 50 de ani, vîrstă la care "proiectele de mare format" tind îndeobşte să depăşească stadiul de voinţă patetică. A proclama intenţii uriaşe, dar neînfăptuite, pentru a consfinţi o imaginară statură gigantică, nu este altceva decît tot un proces de intenţii, şi anume de intenţii nerealizate. Indiferent că zdravăna exagerare se produce cu vreun scop generos sau nu.

Dar ce ciudat întoarce Ion Pop ideile pe după cap! Deşi pleacă la drum contestînd făţiş ipoteza lui Marin Mincu (nu ezit s-o calific drept deplasată), totuşi, după un mărunt ocol, termină admiţînd-o implicit, cu scuza circumstanţei atenuante ("scurtimea intervalului"). Ah, farmecul desuet al sofismului provincial.

Dacă ar fi avut în faţă, ca Marin Mincu, încă vreo douăzeci de ani italieni, ar fi scris, desigur, şi acele «articole» de susţinere, ar fi făcut şi acele propuneri de editare scrie fără a clipi Ion Pop despre Marian Papahagi. Stupefiantă argumentaţie a temeiniciei culturale, introdusă prin verbe la condiţional trecut, destinate a descrie un viitor imaginar! În sfera gramaticii italiene, o asemenea perioadă ipotetică exprimă acţiunea improbabilă. Iar în sfera paremiologică, ea se contracarează printr-un îndemn abrupt: nu lăsa pe mîine ce poţi face azi. Oare chiar nu deranjează pe nimeni sofismul flagrant prin care intenţiile şi proiectele sînt promovate la rang de realizări şi victorii?!

Mănuşa azvîrlită cam zgomotos de Marin Mincu e ridicată de un grup de profesori specializaţi în divulgarea culturii române în Italia: Gheorghe Carageani, Marco Cugno, Bruno Mazzoni, Alexandru Niculescu, Lorenzo Renzi şi Luisa Valmarin (în Observator cultural nr. 278/2005). De toată mirarea că aşa o strălucită pleiadă academică s-a reunit pentru a naşte o măruntă reglare de conturi pamfletară. Cititorii află veşti despre Claponii lui Renzo Tramaglino (încă din titlu) şi se întreabă, împreună cu autorii: a fost Marin Mincu profesor titular sau mai degrabă suplinitor, la Universitatea din Florenţa? A fost concediat pe merit sau în mod abuziv? Iată amănunte cîtuşi de puţin academice, ba chiar jenant de mărunte, care cu subiectul în dezbatere n-au fireşte nici în clin, nici în mînecă.

Atunci cînd vine vorba şi despre italienistul clujean, avocaţii săi peninsulari se lansează în estimări înfierbîntate şi îşi propun să ne împărtăşească, nici mai mult nici mai puţin decît adevărul despre ce credea şi despre ce-a făcut pentru cultura română Marian Papahagi, cel mai generos şi strălucit savant român care a călcat pămîntul Italiei în a doua jumătate a secolului XX. Temerară întreprindere. Nesăbuită hiperbolă.

Se presupune totuşi că nu la o şedinţă paranormală sîntem invitaţi să asistăm, chiar dacă cineva ne explică adevărul despre ce credea" un om care nu se mai află printre noi. Rămîne de verificat, în acest caz, temeiul ştiinţific al aprecierilor lansate. Pămîntul Italiei a fost călcat de nu puţini români, unii dintre ei cu adevărat savanţi. În ce-l priveşte însă pe Marian Papahagi, între 1968 şi 1972, ca student la Roma, putea fi cel mult un tînăr de viitor. Examenul său pentru obţinerea bursei de studii conţinea cele mai multe greşeli de limbă italiană, după cum îşi aminteşte una din examinatoarele sale de atunci, profesoara Doina Condrea Derer (vezi Tribuna, nr. 72/2005, p. IX). De la încheierea studiilor şi pînă în decembrie 1989, lui Marian Papahagi i s-a interzis cu desăvîrşire să mai călătorească în occident. Intervalul decembrie 1997-ianuarie 1999, cînd profesorul a funcţionat ca efemer director la Accademia di Romania, a constituit o prea scurtă durată (după cum o recunosc şi cei şase magnifici de la universităţile italiene). Astfel încît a doua jumătate a secolului XX în care strălucitul savant român" a călcat pămîntul Italiei se reduce la vreo doi ani de zile, cu diverse intermitenţe. Cui servesc aceste grosolane exagerări partizane?

O adevărată Mărturie mincinoasă publică Ioan-Aurel Pop în România literară (nr. 30/2005). În strădania de a răsturna observaţia întemeiată a lui Marin Mincu (legată de faptul că italienistul echinoxist n-a fost, în acelaşi timp, şi românist), cel de-al doilea Pop scrie ferm şi tăios, prevalîndu-se de propriile sale amintiri: "L-am cunoscut pe Marian Papahagi din 1976, în ambianţa «Echinox»-ului de la Cluj, unde «creştea» tineri apţi să ilustreze literatura română, s-o cunoască, s-o înţeleagă, s-o perpetueze. În acelaşi timp, preţ de vreo două decenii, înainte de a reînvia studiile de italienistică de la Cluj (fapt petrecut după 1989), Marian Papahagi a seminarizat şi predat literatură română multor promoţii de studenţi. A făcut-o cu o pricepere de neegalat şi a stîrnit numai admiraţie, după cum mărturisesc la unison studenţii de odinioară, azi ei înşişi creatori pe tărîmul literaturii române. O experienţă personală este egală cu alta, iar ambele pot fi verificate prin realitatea faptelor. Studiile de italienistică s-au succedat fireşte la Universitatea "Babeş-Bolyai", în perioada anilor 70-80, la nivelul grupelor secundare. Ce fel de profesor şi istoric! este acela care habar n-are de curricula propriei universităţi? Iar Marian Papahagi n-a seminarizat şi n-a predat la Cluj literatura română, ci a condus cursuri şi seminarii de limbă şi literatură italiană, de limbă portugheză, precum şi de filologie romanică. O simplă consultare a C.V.-ului profesional expus la finele D.S.R. l-ar fi scos pe Ioan-Aurel Pop din eroarea amintirilor prefabricate. E uluitor cum un intelectual de azi confundă discuţiile despre un personaj public cu crima de lezmajestate. Cum el permite doar exprimarea elogiilor, dar reprimă formularea rezervelor. Cum echivalează dezbaterile libere cu atentatul la memoria culturală românească. Se vede limpede că Ioan-Aurel Pop se prăpădeşte după mirosul de mirt şi tămîie. Această problemă personală însă nu-l îndreptăţeşte să-şi difuzeze opţiunile private în sfera publicistică, prin intermediul mărturiei mincinoase.

Doriana Unfer este, în ultimii ani, o harnică responsabilă cu activităţile Centrului Cultural Italian de la Cluj. Dăruirea sa în promovarea culturii peninsulare a determinat-o probabil să organizeze o dezbatere pe marginea figurii lui Marian Papahagi, cu intervenţii prestigioase consemnate în suplimentul revistei Tribuna (nr. 72/2005). Spre deosebire de alţi vorbitori care au insistat, în mod justificat, pe vivacitatea, dinamismul, farmecul personal şi raţionalismul intelectualului comemorat, Doriana Unfer se consideră datoare să sublinieze calităţile lui morale: În faţa lui Marian Papahagi, am avut întotdeauna totala siguranţă că deciziile lui, drepte ori greşite, se puteau naşte din erori de apreciere, omeneşti, dar niciodată din consideraţii ce ne conduc la motive de ordin personal. Absoluta lui integritate morală se baza mereu pe buna lui credinţă şi pe absenţa patimilor care nu totdeauna sînt despărţite de profesia de intelectual. O dată în plus, o experienţă personală este egală cu alta şi ambele pot fi verificate prin realitatea faptelor. Doriana Unfer încă nu ajunsese la Cluj cînd, în anul 1994, asistenta Ana Covaciu demisiona de la catedra de italiană condusă balcanologic de profesorul Papahagi, precum şi de la doctoratul desfăşurat sub tutela lui. Tînăra italienistă îi imputa şefului său favoritismele cu care trata anumiţi studenţi slab pregătiţi, spiritul autoritar cu care lua deciziile, fără a-şi consulta colaboratorii, încurajarea figurilor obediente, descurajarea personalităţilor cu spirit critic, precum şi acţiunile sale venind în flagrantă contradicţie cu principiile zgomotos clamate. Profesoara nota sec, în scrisoarea de demisie: "Dacă vreţi să fiţi convingător, nu vă puteţi permite să afirmaţi cu toate ocaziile posibile că unicul criteriu valabil în selecţia noilor membri ai catedrei va fi activitatea ştiinţifică şi nu virtuţile de dascăl, pentru a promova apoi persoane care n-au demonstrat niciodată vreun interes pentru studiul filologic serios şi aprofundat. / În sfîrşit, dacă vreţi să fiţi credibil, nu vă puteţi permite să folosiţi principiile ca pe cămăşile Dvs., în funcţie de interesele de moment. () Plec fiindcă am înţeles că pentru Dvs. lucrul cel mai important e să aveţi mereu dreptate şi să le-o impuneţi celorlalţi şi că pentru a cîştiga veţi folosi mereu toate cărţile. () Dacă Dvs. şi anumiţi colegi ai Dvs. v-aţi obişnuit să amestecaţi albul şi negrul, pînă la a face cenuşie lumea în care acţionaţi, să nu credeţi că toţi sînt obligaţi să accepte asta. Ba dimpotrivă, eu sper din tot sufletul că nu veţi reuşi în încercarea Dvs. de a dărîma spiritul critic al studenţilor".

Alte detalii despre personalitatea duplicitară a lui Marian Papahagi le ţin la dispoziţie pentru viitoare intervenţii în presă, bazate pe ceea ce am citit, pe ceea ce am trăit. Desantul echinoxiştilor şi româniştilor năpustiţi să rescrie cu orice preţ trecutul este invitat să ia deocamdată o pauză de respiraţie.