Laszlo Alexandru

 

ÎNSEMNĂRI DESPRE DANTE

 

 

            Petru Creţia publică la Ed. Humanitas volumul Catedrala de lumini (Homer, Dante, Shakespeare). Contribuţia referitoare la scriitorul italian este, de fapt, un studiu asupra poeticii luminii în Divina Commedia, supărător de superficial, bazat pe o infinită însăilare de citate, lipsite de orice tensiune argumentativă sau problematizantă. Şi de-ar fi doar atît.

            Dar “analiza” Infernului începe, stupefiant, astfel: “Caracterul sumbru, tenebros, obscur al văii infernale nu este o invenţie a lui Dante. Dantescă este însă prezenţa specifică a unor lumini în Infern şi totodată integrarea întunericului infernal în ansamblul construcţiei de lumini care se înalţă din hăurile beznei pentru a se încheia în empireu şi în esenţa divină. Am putea chiar spune că cea mai mare înnoire adusă de Dante, din punctul de vedere al luminii, este reprezentarea rembrandtiană a Infernului”.

            Trecem acum, grăbiţi cum sîntem, peste gloriosul şir pleonastic cu care debutează autorul: valea Infernului are – nici mai mult, nici mai puţin – un caracter “sumbru, tenebros, obscur”! La ce folos acest manierism supărător?

            Dar nu putem trece la fel de repede peste ciudăţenia conţinută în ultima frază citată. Va să zică, marea înnoire adusă de Dante este... reprezentarea rembrandtiană?! Am citit şi recitit fraza, cu uimire, neputînd să-mi cred ochilor.

            Cum a putut oare Dante aplica înnoitor, la 1300, viziunea unui artist care a trăit, totuşi, la 1600? Şi, pe urmă, ce legătură au două personalităţi distincte, afirmate, fiecare, prin ea însăşi? E ca şi cum aş spune: marea înnoire adusă de Dimitrie Cantemir este viziunea nichitastănesciană pe care ne-o propune! Sau: valoarea lui Eminescu rezultă din superbele imagini argheziene pe care ni le oferă. Orişicîtuşi, să ne controlăm puţin conceptele cu care operăm!

            Să ne temperăm, mai ales, cu ajutorul grilelor cronologice febra comparatistă! Dante o merită cu prisosinţă.

*

            Benvenuto da Imola despre o profeţie făcută sinistrului Papă Bonifaciu al VIII-lea, marele inamic al lui Dante: “Penetrasti come una volpe, regnerai come un leone, morirai come un cane” [1].

*

            Observaţie interesantă a lui Umberto Saba. Pentru a fi cu adevărat poeţi, trebuie să ştim să rămînem copii în sufletul nostru. (Cînd te gîndeşti că Cesare Pavese resimţea ipostaza ca pe un handicap, un obstacol în calea socializării şi se acuza amarnic, în mod frecvent, că n-a ştiut să se “maturizeze” psihic!)

            Dar asta nu ajunge. Trebuie să stabilim un echilibru perfect între sufletul nostru de copii şi existenţa noastră de adulţi. Sinteza ideală: Dante. “Dante è un piccolo bambino, continuamente stupito di quello che avviene a un uomo grandissimo, sono veramente «due in uno». Guardate come il piccolo Dante trasale, grida, si illumina di gioia, trema di collera e di (simulato) spavento, si esalta, si esibisce, si umilia per civetteria, si erge alle stelle davanti alle cose straordinarie (...). E contro a lui, unito a lui, Dante; Dante uomo intero, marito, padre, guerriero, uomo di parte, esule infelice e glorioso; Dante con tutte le tremende passioni dei suoi tempi e dell’età matura, in lotta con gli altri e (meno) con se stesso, ai quali i fatti davano sempre torto, tanto più sicuro d’aver sempre ragione, e quindi sempre con gli occhi fuori della testa, allucinato d’odio e d’amore” [2].

            La aceeaşi înălţime a tensiunii ideatice, în continuare, tot Umberto Saba. Cînd se răstoarnă echilibrul perfect între copil şi adult, putem ajunge la Goethe, adică la poetul totuşi plicticos, deoarece e prea “matur”. Sau, la cealaltă extremă, îl vedem pe infantilul Pascoli, “poeta puer” [3], care ne provoacă “insatisfacţie şi puţină ruşine”.

*

            O lectură ascuţită şi totodată surprinzătoare privindu-l pe protagonistul Divinei Comedii oferă în Eseu despre Dante observaţiile lui Osip Mandelştam: “Dante e un plebeu. Interior, Dante este un om din popor, dar de sînge vechi roman. Îl caracterizează, deci, nu amabilitatea, ci ceva cu totul opus acesteia. Trebuie să fii o cîrtiţă oarbă ca să nu observi că, pe parcursul întregii Divine Comedii, Dante nu ştie să se poarte, nu ştie cum să meargă, ce să spună, cum să salute. Nu inventez asta, o deduc din numeroasele mărturii danteşti presărate în Divina Comedie.

            Neliniştea interioară şi stîngăcia greoaie, confuză care însoţesc la fiecare pas pe omul nesigur pe sine, aproape needucat, pe omul care nu ştie să-şi folosească existenţa interioară şi s-o obiectiveze în gesturile celui chinuit şi exilat, toate acestea conferă poemului farmec şi dramatism. Aceste aspecte contribuie la formarea fundalului poemului, a stratului lui de grund psihologic.

            Dacă Dante ar fi fost lăsat singur, fără “il dolce padre” – fără Virgiliu, scandalul ar fi izbucnit chiar de la început şi am fi avut nu o călătorie prin iad şi prin locuri memorabile, ci o bufonadă.

            Stîngăciile prevenite de Virgiliu corectează şi îndreaptă în mod sistematic cursul poemului. Divina Comedie ne introduce în intimitatea laboratorului calităţilor sufleteşti ale lui Dante. Ceea ce pentru noi se prezintă ca un capişon perfect şi ca un profil de vultur, era în interior o stîngăcie depăşită cu mari chinuri, ca în lupta kammer-junker-ului puşkinian pentru demnitatea lui socială şi pentru situaţia socială a poetului. Umbra care băga spaima în copii şi în bătrîne era ea însăşi cuprinsă de frică. Alighieri simţea că-l ia cînd cu cald, cînd cu frig: el trecea de la formidabile accese de încredere în sine la conştiinţa deplinei lui nimicnicii.”

            Pe cît de uimitoare sînt aceste observaţii ale lui Mandelştam, pe atît de incitante la dezbateri şi disocieri. Confuzia cea mai flagrantă pe care o face literatul rus este între personajul Dante din Divina Comedie şi scriitorul Dante din viaţa reală. Că personajul Dante nu ştie cum să se poarte şi ce să spună, pe parcursul călătoriei sale prin lumea morţilor, iată o situaţie pe deplin justificată de circumstanţele fictive în care se pomeneşte azvîrlit pe neaşteptate (“mi ritrovai per una selva selvaggia”). Un personaj atotştiutor, care s-ar mişca dezinvolt printre grozăviile la care asistă, ar încununa o situaţie neverosimilă. Nici un adevărat artist nu-şi permite imbecilitatea de a evolua placid în mijlocul celor mai crîncene orori.

            Şi de altminteri care dintre muritori, pomenindu-se vreodată în viaţă printre spiritele de pe lumea cealaltă, ar reuşi să nu se piardă cu firea, să nu asiste la acest nesperat “spectacol” ca la evenimentul cel mai de seamă nu numai al existenţei sale, ci chiar al întregii specii omeneşti?!

            O asemenea ipoteză ar fi fost eronată, apoi, din punctul de vedere al construcţiei literare. Protagonistul sigur pe sine ar fi făcut inutil în preajma sa rolul oricărei călăuze spirituale. Virgiliu ar fi rămas undeva în decor, iar axa fundamentală de echilibru între cele două personaje de prim-plan, prin intermediul cărora Dante ilustrează tensionata relaţie magistru-discipol, s-ar fi dus pe apa sîmbetei.

            Hazardată cu totul e suprapunerea poetului peste proiecţia sa fictivă din operă. Dacă ducem mai departe o asemenea inadecvare, ar însemna să citim în acelaşi fel lucrarea lui de tinereţe Vita Nuova şi să deducem din inflexiunile eteric-princiare, din supraetajatele decoruri aristocrat-stilistice, că Dante a fost unul din marii nobili de obîrşie ai vremii sale. Cînd de fapt nimic din toate acestea! Vita Nuova ne oferă mai ales un joc succesiv de măşti şi demascări. Iubita e numită perifrastic, este camuflată printre alte femei, ea însăşi îşi ascunde atît de bine sentimentele că nu vom şti niciodată dacă l-a iubit sau nu pe eroul nostru, care – şi el – se străduieşte din răsputeri să nu-şi dea slăbiciunea pe faţă, se preface îndrăgostit de alta numai pentru a-şi cultiva cu gingăşie în adîncul sufletului iubirea pentru adevărata aleasă etc.

            Explicaţia e mult mai simplă decît încearcă s-o romanţeze Mandelştam. În Vita Nuova mesajul artistic cerea o expoziţie sinuoasă, învăluită în penumbre, subînţelesuri şi discrete învelişuri. În Divina Comedie, mai ales în prima parte, Infernul, directeţea dezvăluirilor şocante, spectaculoase în supranaturalitatea lor, provoacă descumpănirea cititorilor precum şi a protagonistului. Acesta nu se află cocoţat pe vreun piedestal artificial de omniştiinţă, ci descoperă o dată cu noi lumea de dincolo, se miră sau şovăie, se bucură sau suferă, se indignează sau compătimeşte. Iar în situaţiile de insuportabilă tensiune – leşină. A deduce însă din aceste trăiri limită ale personajului Dante că autorul Dante era un plebeu, care nu se ştia comporta în viaţă – iată o extrapolare mult prea îndrăzneaţă, pe care doar iubirea excesivă faţă de părintele Divinei Comedii putea s-o justifice.

            Lectura simpatetică, aproape pătimaşă, prin care una din marile victime ale secolului XX, Osip Mandelştam, se pronunţă asupra uneia din marile victime ale Evului Mediu, Dante Alighieri, îmi trezeşte admiraţia şi afecţiunea. Dar nu mă convinge.

*

            Evoluţia (sau modificarea) mentalităţilor. În timpul unei ore de literatură despre Dante, o elevă nu poate pricepe nicicum de ce se află condamnaţi în Infern cei ce au greşit prin nesăbuinţa poftelor culinare. Cum poate fi lăcomia un păcat? Explicaţia ei: sînt la mine acasă, închid uşa, sînt pe banii mei, fac ce vreau, nu omor pe nimeni, nu fur de la nimeni, mănînc cît poftesc, e treaba mea cînd, cît, ce, cum şi unde mănînc. De ce să fiu pedepsită pentru aşa ceva? Colegii ei, deşi intuitiv nu îi dau dreptate, nu au totuşi argumente întemeiate pentru a o contrazice.

            Într-un final mă văd nevoit să intervin. Le atrag atenţia că Divina Comedie este o operă medievală, tributară mentalităţilor de atunci. Conform oamenilor medievali, eu nu sînt singur nici măcar dacă mă închid în casă şi mănînc sau fac ce poftesc. Conceptul de singurătate nu exista pe vremea aceea. Dumnezeu era în toţi şi în toate. Dacă intru la mine în casă este pentru că Dumnezeu mi-a dat o casă. Dacă mănînc înseamnă că Dumnezeu a vrut să fiu sănătos, să am o familie şi să am ce pune de mîncare pe masă. Iar dacă mănînc prea mult, înseamnă că am încălcat îndemnul divin la cumpătare şi bună convieţuire. Elevii nu sînt foarte entuziasmaţi de explicaţia mea, dar o acceptă pînă la urmă.

            După terminarea orei realizez că am fost prea concesiv. Vrînd să le ies în întîmpinare, am “lăsat” de la mine şi am admis că era vorba de o trăsătură specific medievală, aceasta, a supunerii în faţa lui Dumnezeu. Dar în realitate e vorba de un concept general uman, care îşi găseşte deplină acoperire şi în zilele noastre. Le relatez nemulţumit de mine situaţia unor colege din cancelarie, iar ele îmi oferă o soluţie mai adecvată. Fiind o clasă de domnişoare, trebuia să le vorbesc despre cura de slăbire şi despre estetica siluetei, pentru a le face să priceapă cît este de important să ne ferim de lăcomie. Elementar, dragul meu Watson!

*

            O altă situaţie de clară evoluţie a mentalităţilor poate fi totuşi regăsită la Dante. Potrivit poetului italian, la fundul Infernului, în locul cel mai aspru pedepsit se află trădătorii: de rude, de binefăcători, de patrie. De o pedeapsă mai blîndă au parte în schimb ucigaşii. Elevii mei, din nou, nu pot înţelege: cum poate fi crima o culpă mai puţin gravă decît trădarea?

            În acest caz le dau dreptate, ba chiar mă străduiesc să le explic realităţile istorice. Pe vremea lui Dante crima nu reprezenta un fenomen extraordinar, era o obligaţie de familie să-ţi răzbuni ruda batjocorită sau ucisă. Exista un lanţ al asasinatelor: cînd cineva îţi ucidea un apropiat, erai la rîndul tău obligat în semn de răzbunare să omori un membru al familiei asasinului. Să nu-ţi faci datoria de onoare echivala cu o uriaşă ruşine. Crima devenea aproape inevitabilă, conform codului social de atunci. Cu totul altfel stăteau lucrurile cu trădarea, care era rezultatul unei culpe premeditate, al unei mişelii îndreptate împotriva întregii comunităţi de provenienţă şi deci era absolut nescuzabilă.

            În zilele noastre situaţia s-a schimbat radical. Trădarea poate reflecta o opţiune personală, în contextul unei realităţi relative, în continuă evoluţie. Iată de pildă cazurile unor Răceanu sau Pacepa, foşti spioni care l-au “trădat” pe Ceauşescu şi s-au refugiat în Occident. Pînă în 1989 opţiunea lor a fost echivalată cu trădarea de patrie. După căderea comunismului şi a familiei dictatoare, toţi cei care le-au grăbit într-un fel declinul au fost consideraţi eroi. Imaginea celor doi trădători a fost recondiţionată, gestul lor şi-a modificat substanţa din temelii. În schimb crima a devenit – în opinia mea – culpa cea mai abominabilă a societăţii noastre contemporane, iar cine a ucis (indiferent că a făcut-o pe vremea lui Ceauşescu, Iliescu sau Constantinescu) trebuie să-şi primească fără întîrziere şi fără prescripţii pedeapsa.

            Trecerea vremii poate conduce la răsturnări interesante în percepţia mentală colectivă.

*

            Unul din vechii comentatori ai Divinei Comedii, Buti, dă o extraordinară explicaţie pentru mila resimţită de personajul Dante în faţa anumitor păcătoşi: “Benché si dolesse della dannazione di coloro, non si dolse che non volesse che fossero dannati, ma dolsesi che avrebbe voluto che non avessero peccato” [4].

*

            Despre imbecilitatea unor reproşuri care i se aduc în ziua de azi lui Dante. Unul îi contestă simţul istoric: poetul s-a împotrivit din răsputeri Comunei florentine şi l-a sprijinit fierbinte pe împăratul german, a cărui venire cu armată în Italia a încurajat-o şi a aşteptat-o cu sufletul la gură. În consecinţă, Dante ar fi un retrograd, deoarece îmbrăţişează formele statale de organizare medievală, în schimb se străduieşte să dărîme construcţiile burgheziei în ascensiune.

            O asemenea obiecţie răstălmăceşte grosolan, în primul rînd, gîndirea dantescă, iar în al doilea rînd denotă lipsa de cunoaştere a specificului mentalităţii istorice. Dante a privilegiat în concepţia sa criteriile morale de judecată, inspirate de autoritatea divină. Prin urmare a condamnat agitaţia (i-am spune: dionisiacă) arbitrară şi abuzivă a unor burghezi florentini, lipsiţi de scrupule, mincinoşi, vindicativi şi criminali; a încurajat perspectiva (i-am spune: apolinică) aristocrată, a dreptăţii administrate de un suveran, care îşi întemeiază activitatea pe răsplătirea virtuţilor şi pedepsirea viciilor. (Astfel stînd lucrurile, nu trebuie nici măcar să ne rătăcim prin argumentele de natură biografică: burghezii “progresişti” l-au calomniat, nedreptăţit şi exilat pe Dante din patria mult iubită; aristocraţii “paseişti” i-au permis să spere într-o revanşă a dreptăţii.)

            Trebuie subliniat apoi că nici o conştiinţă asupra marilor etape istorice nu se consolidează în mod simultan cu desfăşurarea evenimentelor. Ideea de Romantism, bunăoară, a fost o construcţie ideologică posterioară, a unei minţi luminate, care a pus cap la cap anumite trăsături convergente ale unei epoci şi le-a dat un nume. Însă romanticii nu ştiau că sînt romantici, aşa cum, desigur, nici interbelicii habar n-aveau că trăiesc într-o perioadă… interbelică. De unde să fi ştiut ei că va urma un alt război mondial?! Iar Dante de unde să fi ştiut – la 1300 – că în istoria omenirii Evul Mediu va fi succedat de Renaştere, iar aristocraţia va fi urmată la putere de burghezie?! E uluitoare imbecilitatea celui care îi reproşează lui Dante că, în anul 1300, n-a avut perspectiva de gîndire şi acţiune din anul 2000… Nu, nu, poetul italian a gîndit şi a acţionat foarte corect, examinînd realităţile pe care le avea sub ochi, trecîndu-le prin filtrul critic al moralei (creştine, dar nu numai) şi trăgînd cele mai legitime concluzii cu putinţă.

            O altă obiecţie – penibilă şi neruşinată – pune în chestiune simţul patriotic al lui Dante: cum de şi-a permis să-l întîmpine pe împăratul german şi să-l îndemne la luptă împotriva italienilor din Florenţa? Nu s-a dovedit el oare ingrat faţă de Italia şi faţă de italieni, închinîndu-i-se unui străin? O dată în plus, însă, Dante a văzut lucrurile mai bine decît unii comentatori ai săi de azi. Patriotismul nu trebuie să reprezinte o valoare absolută, un cec în alb pe care patria îl stoarce cu forţa din buzunarele cetăţenilor săi. Îmi iubesc patria deoarece ea merită să fie iubită, deoarece are virtuţile şi frumuseţile care o fac să fie iubită. În schimb, atunci cînd patria este în degringoladă, înjosită de nemernicia, minciunile, abuzurile şi crimele unui grupuscul de parveniţi, orice sprijin este binevenit pentru a-i reda strălucirea de demult. Tocmai astfel o iubesc: încercînd să-i sar în ajutor! Sau ce? Complicitatea externă la care au recurs guelfii negri pentru a alunga de la guvern gruparea politică a lui Dante a fost prin ceva mai legitimă? Papa Bonifaciu al VIII-lea (conducătorul unui alt stat) şi armata franceză aflată sub comanda lui Charles de Valois au fost mai italieni, în vicleşugurile lor, decît oastea imperială susţinută de cuvintele înfocate ale lui Dante?

            Ca să nu mai vorbim despre nemernicia sau ignoranţa comentatorului care azvîrle în trecut, tocmai în secolul al XIV-lea, conceptul romantic de patriotism, ce s-a format şi s-a extins mai ales de la jumătatea secolului al XIX-lea încoace! Multă neghiobie îţi trebuie ca să-i reproşezi unui medieval (şi anume celui ce exprimă însăşi sinteza omului medieval) că nu gîndeşte şi nu acţionează asemeni unui romantic! Nimic mai flagrant în ordinea arbitrariului de gîndire.

            Atitudinea lui Dante, opţiunile sale biografice şi intelectuale ar trebui să ne fie învăţătură de minte. De-am putea, şi-n ziua de azi, să gîndim atît de simplu şi corect!

*

            În lucrarea sa despre cosmologia universului dantesc, pe lîngă multe alte lucruri discutabile – şi discutate deja în polemica pe care i-am consacrat-o – H.R. Patapievici aduce vorba şi despre raportul conflictual dintre lumea fenomenală şi lumea transcendentă. Eseistul consideră că omul medieval n-a fost în stare să “tranşeze” o dispută atît de complexă. În replica mea, i-am arătat că lumea medievală nici măcar nu cunoştea asemenea diferend, că în realitate pe-atunci a existat o deplină armonie între ştiinţă, filosofie şi religie, că tensiunea semnalată de el a apărut după Evul Mediu, abia o dată cu descoperirile ştiinţifice ale Renaşterii, care au aruncat o nouă lumină asupra tipologiei gîndirii umane.

            Scriitorul îşi prelungeşte observaţiile despre “conflictul” dintre lumea fenomenală şi existenţa divină, arătînd că respectiva tensiune ar fi fost rezolvată abia în perioada modernă, prin opţiunea conştientă a individului: “Cînd omul modern a tranşat-o [această problemă teologico-politică – n.n.], a făcut-o în favoarea lumii seculare – şi aşa a început modernitatea”.

            Dublă eroare! Nicăieri în perioada modernă nu asistăm la un declin al gîndirii religioase (ba dacă aruncăm o privire la înflorirea fundamentalismului islamic – sau la prestigiul venerabil al papalităţii în zilele noastre, am spune că dimpotrivă!). Ceea ce s-a realizat cu tot mai multă fermitate în lumea modernă civilizată a fost separarea problemelor sufletului (avînd o factură intimă, individuală) de problemele cetăţii (avînd un caracter public, civic). S-a produs în fapt secularizarea gîndirii politologice. Chestiunea, propusă încă de Dante (vezi De Monarchia), a fost pusă în practică abia ca urmare a cîtorva secole de evoluţie a mentalităţii sociale.

            În al doilea rînd nu poate fi vorba de o “opţiune” conştientă a individului în favoarea… lumii divine sau a lumii pămîntene. Credinţa nu e rezultatul unei comenzi din zona conştientului. Nimeni nu-şi poate porunci: “de mîine voi crede în Dumnezeu!”. Nu noi îl alegem pe Dumnezeu, ci probabil că el ne alege pe noi. Credinţa e legată de harul divin şi o ai sau n-o ai. Ea poate spori sau se poate diminua, dar nu se poate inventa. Nu există zbucium spiritual mai îngrozitor decît căutarea infructuoasă a Domnului. Nu există fericire mai dulce decît comuniunea, mijlocită de harul divin, cu Domnul. O spunea şi Sfîntul Francisc: “Beati quelli ke trovarà ne le tue sanctissime voluntati” (Fericiţi cei pe care [Moartea] îi va găsi în prea sfintele tale voinţi).