Laszlo Alexandru

 

LA COAFOR

 

 

            Cînd vorbeşte Eugen Simion, lumea se ridică în picioare. Capetele se apleacă respectuos, mîinile se împreună cuviincios, urechile se ciulesc. Toţi aşteaptă cu răsuflarea tăiată. Căci Eugen Simion transmite adevăruri ultime, fundamentale şi existenţiale.

            Iată-l de pildă în Ziua din 22 octombrie 2005 pe venerabilul şef academician predicîndu-ne despre Scriitori malefici, scriitori benefici. Prilejul înhăţat din zbor şi deturnat în mod interesat e legat de recensămîntul cărţilor care au făcut rău prin însăşi existenţa lor. "Un cotidian bucureştean publică o anchetă privitoare la cărţile malefice din literatura română. Am fost şi eu solicitat să răspund, dar nu m-am grăbit pentru că întrebarea mi s-a părut fără sens”, ne stîrneşte tresărirea ilustrul lampadofor. Cîtă înţelepciune în această preliminară marcare de teritoriu! Fireşte că o carte e absolut lipsită de valoare etică… Bineînţeles că singurul lucru important ţine doar de aspectul său estetic: din exterior (culoarea coperţii, grafica, legătura etc.), sau din interior (evoluţia personajelor, zbuciumul metaforei etc.)… Fără îndoială că mesajul etic, conflictul moral, soluţia general-umană pe care le propune cartea trebuie complet neglijate… Desigur că lectura de profunzime, care aruncă în desuetudine, dintr-un singur gest, habotniciile castratoare ajunge să fie văzută de părintele populaţiei academice ca fiind “fără sens”.

            Sofismele aruncate pe piaţă de un nemuritor se cuvine să conţină adieri de aghiasmă. Profanii le vor diviniza prin colţuri de provincie şi vor înălţa ode şi rugăciuni. Să admirăm, spre exemplu, abilitatea argumentativă prin care o categorie substanţial etică (benefic vs. malefic) e translată în domeniul estetic. Să nu pierdem din vedere, în subsidiar, nici îndemînarea celui care, amestecînd înşelător cărţile de joc, le reproşează preopinenţilor tocmai ceea ce el însuşi se pregăteşte să facă: “Stau să mă întreb dacă nu-i la mijloc, înainte de orice, o confuzie de planuri. Sadoveanu a scris, într-adevăr, un roman fals din toate punctele de vedere (estetic şi moral), un roman prost pe care critica vremii l-a lăudat şi pe care generaţia mea l-a repudiat. Tot Sadoveanu este şi autorul altor scrieri regretabile, scrieri propagandistice, cum sînt Păuna Mică, Aventură în lunca Dunării şi alte naraţiuni în care cu greu am putea descoperi geniul său epic. Este, prin toate acestea, un scriitor malefic? Nu, este doar un scriitor care a slujit o ideologie pernicioasă, scriind nişte cărţi proaste pe care o critică şi mai aservită politicii comuniste le-a lăudat fără ruşine şi le-a propus ca modele literare”.

            Curat "confuzie de planuri", coane Jenică! Problema "scrierilor propagandistice" ale lui Mihail Sadoveanu rezidă oare exclusiv în faptul că nu putem descoperi într-însele "geniul epic"?! Păi ce, dacă scrierile propagandistice – comuniste sau fasciste – ale unui autor ar fi fost impregnate de geniu şi har, academicianul critic literar le-ar fi venerat şi acum netulburat?! Dacă Mein Kampf era structurat în jurul unor metafore răscolitoare şi al unor epitete tulburătoare, Hitler mai trona şi azi în vitrina Academiei?!

            O minimă responsabilitate impune oricărui cititor – pînă şi unui nespecialist – să identifice în mod adecvat conţinutul şi finalitatea unui text. Să nu amestece în acelaşi borcan opera artistică şi opera propagandistică. Nici măcar cu scopul de a spăla şi recondiţiona imaginea artistului care s-a prostit, s-a prostituat, ori s-a prost-situat.

            Cît priveşte aspectul uimitor că scriitorul cutare nu e malefic, doar atît, că a slujit şi el, acolo, o ideologie pernicioasă, ea seamănă frapant cu pledoariile avocăţeşti de doi bani: onorată instanţă, clientul meu, criminal sadea, nu e om rău de felul lui, doar atît, că a strîns de gît o babă pe stradă, în timp ce se grăbea spre casă… Ipocrizia e cucoană mare, care cere de mîncare, atunci cînd condamni o carte fundamental mincinoasă (căci tendenţioasă, aservită ideologic, ticăloşită moral) nu fiindcă e mincinoasă, ci deoarece îi lipseşte… "geniul epic".

            Dar nemuritorul de serviciu îşi continuă netulburat eforturile de cosmetizare a istoriei literare româneşti: “Din fericire, Sadoveanu a scris şi alt fel de literatură. O mare literatură chiar ilustrată de povestirile lui mai vechi, de Zodia Cancerului, de Hanu Ancuţii, Creanga de aur, Fraţii Jderi etc. N-aş elimina din această serie Nicoară Potcoavă, un roman istoric cu idei discutabile în interiorul naraţiunii. Creaţia de limbaj şi imaginaţia epică sînt însă eminente. Acesta-i adevăratul Sadoveanu, un mare prozator rapsodic, în tradiţia realismului mitic, creatorul romanului istoric românesc. Citarea lui printre «malefici» este aiuritoare...”. Relativizarea ticăloşiei e totdeauna mai fermecătoare atunci cînd se bazează pe contraponderea unor cioburi de umanism. Adolf Hitler şi-a iubit foarte mult cîinele. Nicolae Ceauşescu a fost un bun familist. Mihail Sadoveanu a scris Hanu Ancuţii.

            Coaforul de la Academie funcţionează cu motoarele duduind. De la Sadoveanu şi compromisurile cu cărare pe stînga, se sare direct la Cioran şi la compromisurile cu cărare pe dreapta. Într-o asemenea ordine edulcorată a lucrurilor, fireşte că nici aici nu stăm prea rău. Scepticul din Răşinari n-a spus de fapt ceea ce-a spus, ci… s-a jucat doar cu vorbele. A umflat baloane stilistice de săpun. Ni se dă voie să prelungim – cu aprobare de la poliţie – admiraţia noastră pentru scriitura lui fermecătoare. Esteticul dă năvală, cu clăbucii purificatori, pentru a relativiza eticul: "Ideologic vorbind, el [Cioran] este vulnerabil, opţiunea lui pentru sistemele totalitare este regretabilă, derapajele extremiste sînt curioase la un om învăţat şi excepţional de talentat ca el... Ca el şi ca alţii. Proza lui eseistică este, la suprafaţa limbajului, strălucitoare şi, prin aceasta, relativizează, cum s-a observat adesea, negaţia din interior... O citim, azi, cu discernămînt şi, ce curios, lectura nu ne dă sentimentul disperării. Acest Iov modern, format la şcoala moraliştilor francezi, se salvează de la dezastru (pe el şi pe cititorii săi) prin puterea şi originalitatea imaginaţiei. Cioran nu reuşeşte, în concluzie, să fie malefic. Demonismul lui se stinge într-o frază paradoxală, şocantă pentru spirit. Creaţia învinge răul interior." Cum să nu. Tot la fel se întîmplă şi în textul lui Eugen Simion: cosmetica ascunde realitatea unei alte vîrste.

            Iar atunci cînd liftingul criticii literare academice nu mai reuşeşte să camufleze chiar totul, lărgim baza de referinţă, pentru a dilua, prin cantitate, calitatea detaliului neplăcut care zgîrie privirea. Alte culpe, imaginare sau nerelevante, vor fi incluse abuziv pe lista de inventar. Şi Gide a fost homosexual. Şi Céline a practicat în operă un realism exacerbat. "Cine ar mai putea intra în această categorie: Gide, care şi-a asumat homosexualitatea şi a făcut elogiul imoralităţii? Franţa nu l-a perceput ca atare şi nici alte culturi n-au văzut în autorul romanului Falsificatorii de bani un geniu rău, pervers, malefic. Au văzut doar un prozator şi un diarist care se conduce după deviza: «încearcă să fii tu însuţi», «îndrăzneşte să fii tu însuţi»... Céline prin cruzimea realismului său? Céline a scris un mare roman (Călătorie la marginea [sic! – L.A.] nopţii) şi a avut, mai tîrziu, o poziţie ideologică şi morală regretabilă. A plătit prin mulţi ani de exil şi, apoi, printr-o marginalizare sistematică". Numai că André Gide nu şi-a arogat niciodată postura de dascăl al naţiei. Iar Louis-Ferdinand Céline a fost pedepsit cu "marginalizarea sistematică" nu pentru realismul său crud, ci pentru antisemitism şi colaboraţionism cu ocupantul hitlerist. Sau ce? Au greşit cumva cititorii după al doilea război mondial atunci cînd, în ciuda talentului impresionant al prozatorului, l-au întîmpinat pe antisemit cu roşii expirate şi ouă clocite?

            Céline a plecat în exil nu pentru Voyage au bout de la nuit, ci pentru Bagatelles pour un massacre. Sadoveanu a căzut în discreditul receptării nu pentru Fraţii Jderi, ci pentru Lumina vine de la răsărit.

            "Voiam, în fapt, să spun că nu cred că există scriitori benefici şi scriitori malefici, există doar scriitori buni şi scriitori proşti. Scriitorii buni pot scrie, uneori, cărţi proaste şi pot cultiva idei regretabile. Ei trebuie judecaţi ca atare, fără părtinire. Scriitorii proşti sînt nocivi pentru că răspîndesc prostul gust şi incultura. Dacă este, totuşi, să accept ideea că există o literatură malefică, atunci n-aş ezita să spun că ea este scrisă de autorii fără talent. Prostia este fundamental malefică, lipsa de talent este o formă de pornografie" – îşi încheie apoteotic panseurile onorabilul nemuritor.

            În ce mă priveşte, voiam în fapt să spun că E. Simion, atunci cînd încalţă sandalele de critic literar, face eforturi supraomeneşti să minimalizeze latura etică a unei opere, a unui scriitor. Ba o ascunde în spatele esteticului, ba o relativizează prin hibridare, ba îi neagă pur şi simplu existenţa. A stabili sinonimii între "literatura malefică" (un concept aparţinînd sferei etice) şi "autorii fără talent" (un concept aparţinînd sferei estetice) reprezintă o flagrantă eroare de gîndire şi de simţire.

            Eugen Simion scrie frumos. Dar Eugen Simion nu scrie bine.