Laszlo Alexandru

 

UN PROTEST AVORTAT

"...în lupta între civilizarea adevărată şi între o naţiune rezistentă
se nimiceşte naţiunea, dar niciodată adevărul."

(Titu Maiorescu)

Protestul public este o formă extremă de reacţie la nedreptatea comisă împotriva unei persoane sau a unui grup de indivizi, în urma încălcării unor legi sau principii comunitare. Protestul e o formă zgomotoasă de disociere, de pedeapsă morală, o tentativă de reparare a abuzurilor. El e adeseori urmat de gesturi efective, în plan juridic, pentru punerea în acord a valorilor clamate cu cele oficial recunoscute de societate.

Condiţia elementară de exprimare a oricărui protest ţine de legitimitatea sa morală. Constituie o vulgară batjocură acel protest care, simulînd revolta, prezintă fapte distorsionate, neadevărate. Care refuză, în numele indignării trucate, să recunoască evidenţele. Care recurge la campanii de ameninţare şi intimidare. Care vine în sprijinul unor idei antisociale, sancţionate prin legislaţie.

Un protest cu totul inedit a fost lansat de curînd pe piaţa românească. Vreo 200 de semnatari s-au năpustit să-şi clameze solidaritatea cu fostul disident Paul Goma şi cu scrierile sale antisemite. Iată o rară performanţă izbutită de autorul exilat! Cu treizeci de ani în urmă, în Drumul Taberei, în condiţii de clandestinitate, a strîns sute de semnături împotriva dictaturii comuniste din România. Astăzi, tocmai din Belleville, de la periferiile Parisului, a strîns sute de semnături împotriva legilor democratice europene şi în favoarea antisemitismului arogant.

Căci stereotipurile din prezent ale lui Paul Goma sînt puţine, dar fixe. Deşi evreii au fost alungaţi aproape în întregime din România contemporană, iar comunitatea este pe cale de extincţie, de vină pentru toate aceste fapte sînt victimele. Ele au fost cele care s-au dedat la provocări, de-a lungul deceniilor, au dovedit lipsă de devotament faţă de ţărişoara care i-a găzduit cu maternă căldură. Orice pretext pentru a strecura iar şi iar acest refren adînc insultător este binevenit pentru Paul Goma: fie că se referă la răscoala din 1907, fie că vorbeşte despre evoluţia frontului în primul război mondial, fie că simulează analiza unor fapte din al doilea război mondial, fie că se lansează în invective la adresa statului Israel, fie că biciuieşte pasivitatea scriitorilor români din vremea lui Nicolae Ceauşescu, fie că pedepseşte complicităţile postdecembriste cu Ion Iliescu, toate drumurile duc la aceeaşi destinaţie: evreii sînt de vină.

Scrierile sale antisemite din ultimii ani au stîrnit ample dezbateri în presa noastră cotidiană şi culturală. Dar convingerile sale n-au fost clintite din loc de numeroasele opinii, argumente şi citate care i-au fost contrapuse de o duzină de intelectuali. Autorul nu pare îngrijorat nici de vecinătatea lamentabilă în care au eşuat halucinaţiile sale nocive, preluate şi intens popularizate de revistele Obiectiv legionar (nr. 20-21/2005) şi România Mare (nr. 766, 767, 768, 769/2005).

Paul Goma n-a fost împiedicat să-şi expună pe larg fandacsiile, în ziare de mare tiraj, uneori repetîndu-şi aceleaşi texte aberante în două-trei rînduri, prin diverse colţuri geografice ale României şi predicînd aceeaşi politică a urii antievreieşti. S-a întîmplat însă că, după ce revista Viaţa Românească din Bucureşti (nr. 6-7/2005) a tipărit al 1001-lea fascicol antisemit semnat de Paul Goma, Consiliul Uniunii Scriitorilor din România s-a săturat şi, printr-un comunicat oficial, s-a disociat de conţinutul revoltător al publicaţiei ce apare sub auspiciile sale. Iar redactorul-şef adjunct Liviu Ioan Stoiciu, responsabil de apariţia textului, şi-a pierdut funcţia.

Excelentă sămînţă de scandal! Iată minunatul pretext pentru ca victimizatorul să fie transformat în victimă, printr-o zbuciumată tentativă de-a i se spăla imaginea compromisă. Vreo 200 de (tele)spectatori de toate extracţiile, de la vlădică la opincă, din ţară şi de-afară, s-au năpustit să vocifereze împotriva Uniunii Scriitorilor. Ziarul Ziua din 14 septembrie a fost difuzorul potrivit al contraofensivei. Cel mai lamentabil e cînd cineva protestează, dar habar n-are de ce. Dacă o sută-două de oameni îşi pun semnătura sub o serie întreagă de minciuni, devin ele brusc adevăruri? Acumulările cantitative, conform teoriei marxiste, sînt oare în măsură să provoace saltul calitativ – inclusiv în sfera morală?!

Protestatarii de ambe sexe afirmă fără a clipi: “Detractorii consacraţi ai scriitorului exilat i-au atribuit mai demult acestuia infamul calificativ [de antisemit], mai ales pentru lucrarea sa istorică Săptămîna Roşie sau Basarabia şi evreii, pe care, s-a dovedit, nici unul dintre ei nu a discutat-o în fond, limitîndu-se s-o eticheteze". Trebuie arătat însă că lucrarea “istorică” amintită a fost tipărită de Paul Goma în ţară abia în anul 2004, la Editura Vremea XXI din Bucureşti, aşa încît nu putea să stîrnească "mai demult" atribuirea vreunei etichete. Nimeni n-avea cum să judece cartea înainte de apariţia ei. Volumul respectiv l-am discutat eu însumi, în mod extrem de detaliat, în studiul Paul Goma antisemit (vezi E-Leonardo, nr. 5/2004; vezi Tribuna, nr. 56-57-58/2005). I-am consacrat vreo 35 de pagini, cu 50 de note de subsol şi peste 30 de citate ample. Ce-ar fi trebuit să mai adaug pentru o discuţie "în fond"?! Alte 300 sau 400 de pagini? Să public altă carte, pe marginea primeia, aberante şi mincinoase de la început pînă la sfîrşit? Calificativul de antisemit i l-am atribuit autorului din Belleville după lectura şi analiza detaliată a ipotezelor sale. În ce mă priveşte n-am fost un detractor al lui Paul Goma, căci pînă atunci îl lăudasem şi îl apărasem. Nu sînt un detractor al lui Paul Goma, căci afirm adevărul despre el, pe bază de citate, argumente şi demonstraţii.

Superb protest public: trei minciuni într-o singură frază!

Dar protestatarii de ambe sexe merg înainte, fără a şovăi: “Pentru noi toţi e totuşi evident că scriitorul Paul Goma nu este antisemit nu doar pentru că este soţ şi tată de evrei. Ci de asemenea pentru că nu a negat şi nu neagă Holocaustul şi toate celelalte crime grave comise împotriva evreilor, inclusiv de conaţionalii săi”. Situaţia familială a unui intelectual nu constituie însă circumstanţe atenuante pentru opiniile sale părtinitoare, adînc nedrepte şi insultătoare la adresa unei întregi comunităţi etnice. Paul Goma a negat în mod explicit Holocaustul, atunci cînd a scris: “Holocaustul românesc este o minciună, un fals, o escrocherie, o ticăloasă ameninţare (Punga sau viaţa!)" (vezi vol. Săptămîna Roşie…, Buc., Ed. Vremea XXI, 2004, p. 273). Pentru aceste afirmaţii – ca şi pentru multe altele, la fel de grosolane – n-am văzut încă nicăieri scuzele sau regretele autorului.

Dacă 200 de oameni afirmă despre Paul Goma că n-a scris ceea ce el în realitate a scris şi a publicat, au ei dreptate?! Dacă se indignează ipocrit cei 200, istoria poate fi falsificată? Legea poate fi încălcată?

Dar protestatarii de ambe sexe merg înainte, fără a ezita: “În legătură cu acuzaţia de antisemitism, dar şi cu multe altele care i se aduc azi lui Paul Goma, este semnificativ faptul că practic toate i-au fost aduse în trecut şi de Securitate”. Faptul că în trecut Paul Goma a fost atacat pe nedrept de Securitate nu îl absolvă de acuzaţia legitimă şi întemeiată, dovedită printr-o avalanşă de citate, din prezent.

Îşi închipuie cumva cei 200 că, sprijinindu-se diversionist pe legitimitatea morală a lui Paul Goma de atunci, pot ascunde sub covor impostura sa morală de acum?!

Dar protestatarii de ambe sexe merg înainte, fără a se şifona: “Paul Goma a anunţat că de data aceasta îi va chema în justiţie pe cei care l-au acuzat de antisemitism”. Eu însumi am fost unul dintre cei care l-am acuzat şi îl acuz pe Paul Goma de antisemitism, după ce i-am studiat amănunţit volumul Săptămîna Roşie… Aştept să mă cheme şi pe mine autorul în justiţie. Voi aduce cartea sa în instanţă şi voi face lecturi cu voce tare.

Cred cumva cei 200 că intimidarea e cel mai bun pumn în gură, pentru a face să tacă adevărul?!

Dar protestatarii de ambe sexe merg înainte, fără a se perturba: “Ne adresăm conducerii Uniunii Scriitorilor (…) considerînd că celor doi le-a fost încălcat – printr-un act de cenzură greu de justificat – dreptul cel mai natural al oricărui scriitor, acela de a-şi publica scrierile". În realitate cei doi (Paul Goma şi Liviu Ioan Stoiciu) şi-au publicat nestingheriţi opiniile, şi anume în cărţi şi reviste. "Cenzura", conform dicţionarului, reprezintă “controlul prealabil exercitat asupra conţinutului publicaţiilor, emisiunilor de radioteleviziune etc.". Dacă scrierile lor ar fi fost cenzurate, n-ar mai fi fost comentate. A aprecia critic şi a te disocia moral de un text deja publicat nu înseamnă nicidecum a-l cenzura. Uniunea Scriitorilor, la fel ca orice observator particular, şi-a luat dreptul de a se pronunţa (negativ) în legătură cu opinii deja apărute care – prin urmare şi pe cale de consecinţă – n-au fost cenzurate.

Dacă 200 de observatori de pe tuşă confundă dezavuarea publică a unui text tipărit cu cenzurarea lui, dovedind astfel că habar n-au ce înseamnă conceptul de “cenzură”, înseamnă oare că ei au dreptate?!

Spuneam la începutul acestei intervenţii că prima condiţie de expresie a unui protest este să aibă perfectă legitimitate morală. Scriitorul care-şi ridică vocea pentru a-şi căuta în public adevărul nu o poate face recurgînd la arma minciunii, a intimidării, a ignoranţei, a manipulării. Cu atît mai mult trebuie să fie el atent la aliaţii pe care şi-i cooptează.

În cazul de faţă, unul dintre iniţiatorii şi susţinătorii protestului “celor 200” – prin intervenţii directe pe forumul ziarului Ziua, furnizarea adresei proprii, coordonarea campaniei de strîngere a semnăturilor etc., a fost nimeni altul decît Mircea Stănescu, notoriu postfaţator de negaţionişti, traducător de antisemiţi şi cabotin gălăgios al cercetării istorice (vezi şi textul meu Păcală învaţă istorie). Acelaşi Mircea Stănescu publica în numerele 6-11/2004 ale revistei Timpul un amplu studiu, unde fura în mod scandalos cercetările efectuate de alţi doi colegi. Junele-prim al minciunilor tipărite s-a văzut confruntat cu grava acuzaţie de plagiat. Fără a se tulbura excesiv, şi-a azvîrlit cu îndemînare o găleată de cenuşă în cap, de-a ajuns să arate ca-n Togo: “Dată fiind gravitatea acestei greşeli, care reprezintă o însuşire nepermisă a producţiei intelectuale a colegilor noştri, doresc să le cer scuze (…). Apoi doresc să-mi cer scuze pentru violarea standardelor şi a eticii cercetării ştiinţifice” (vezi Timpul, nr. 5/mai 2005, p. 17).

Să vină aşadar plagiatorul din luna mai şi să acuze Uniunea Scriitorilor de cenzură, în luna septembrie, atrăgînd alături de sine alţi vreo 200 de dezorientaţi, îmi pare culmea absolută a imposturii din viaţa publică autohtonă cotidiană!

Ideea de protest colectiv a fost consacrată ca armă de luptă împotriva dictaturii ceauşiste, în anul 1977. Ideea de protest colectiv a pierit de moarte violentă, sub ochii noştri uluiţi, încercînd să legitimeze în prezent scrierile antisemite ale lui Paul Goma.

(ianuarie 2006)