Ovidiu Pecican

            Relativa dificultate de a-l situa pe Gh. Grigurcu în peisajul literar contemporan provine din pluralitatea formelor cultivate de talentul lui polivalent. Creator de poezie şi aforist, critic literar şi polemist, eseist şi memorialist, publicist preocupat de actualitatea politică şi interlocutor infatigabil în cadrul celor mai diverse tipuri de interviu, participant la colocvii înregistrate şi autor de manifeste literare, basarabeanul cu peripluri de-o viaţă prin Bucureşti, Cluj şi Oradea, stabilit în cele din urmă la Târgu Jiu va da de furcă celor care nu sunt gata să accepte imaginea de-a gata confecţionată deja de critica literară.

            Să fim sinceri: majoritatea estimărilor le dau încă, la noi, cronicarii literari, reducând judecata critică la întâmpinare, semnalare şi discutare preliminară. Analizele mai ample şi mai ambiţioase rămân, cel mai adesea, legate de prilejuri aniversare. Ceva mai atenţi, dar reflectând conţinuturile unei gândiri efervescente şi tenace în a-şi afirma convingerile, sunt preopinenţii lui Grigurcu, cei vizaţi de provocările polemice ale acestuia. Din nefericire, haşurările suplimentare astfel obţinute virează imaginea autorului în discuţie mai degrabă spre grotesc şi caricatură, peniţa fiind înmuiată în aqua forte când nu, de-a dreptul – vorba lui Arghezi –, în „mucigaiuri” şi puroi. Fie şi astfel, anumite linii de forţă devin vizibile, cu avantajul de a stârni eventuale investigaţii mai apăsate.

            Nu am citit multe lucruri, însă, pe tema aforistului Grigurcu, de care, altminteri, auzi prin redacţii destule cârteli. Pe cutare îl deranjează citatele cuprinse în câte un panseu, pe altul omniprezenţa lor în revuistica noastră, iar un al treilea este supărat de recurenţa în pagină a însuşi... autorului. Cred că, de fapt, inapetenţa – nedeclarată onest – se referă la specie. Sensibilitatea clasică pe care o presupune aforismul nu le este familiară multora. Nu avem, de altfel, nici lucrări de analiză, cum nu sunt nici traduceri sistematice din moralişti, fie ei francezi (Chamfort lipseşte şi acum din bibliografia românească, deşi La Bruyčre şi La Rochefoucauld au fost transpuşi în idiomul naţional de decenii, beneficiind şi de o răspândire prin intermediul unei colecţii de masă, azi defuncta „Bibliotecă pentru toţi”). Voga lui Nietzsche de după 1989, care a adus în atenţie şi aforistica lui nu a însemnat şi o revalorizare aborigenă a stilului sentenţios. Cât despre Cioran, reprezentantul cel mai ilustru al aforisticii româneşti, chiar dacă pe malurile Senei, exegeza mai recentă a preferat să îl recupereze prioritar ca profet al unei imposibile renaşteri – totalitare – româneşti, observând mai degrabă în treacăt preferinţa obstinată pentru fragmentarism a gânditorului ajuns devreme la maturitate.

            De ce stărui tocmai asupra picăturilor pe care spiritul lui Gh. Grigurcu insistă cu o perseverenţă redutabilă să le presare prin revuistica zilei? Pentru că, într-un fel, ele reflectă adecvat concepţia după care „... viitorul va da dreptate acestui punct de vedere de egalizare perfectă a şanselor pe care le oferă genurile şi speciile, care nu sunt, la urma urmelor, nişte entităţi abstracte decât în laboratorul analitic, fiind de fapt nişte căi pe care fiecare merge cu mijloacele proprii şi cu rezultatele care ţin de vocaţia şi de buna sa credinţă” (Vorbind, Cluj-Napoca, Ed. Limes, 2004, p. 28). Viziunea îmi pare, estetic vorbind, dincolo de separaţia – oarecum neîndemânatică, deşi tradiţională şi utilă metodologic – pe genuri, ţinând seama mai curând de nesecata disponibilitate a spiritului creator, dincolo de forme. Este opţiunea unui clasicizant, pentru care nu conformarea la anumite tipare formale este definitorie – nu l-ai putea numi cu mai mult temei pe Grigurcu „aforist” decât „poet” ori „critic literar” în loc de „polemist” – al cărui temperament combativ rămâne mereu decent înveşmântat în formulele unei politeţi care depăşeşte convenţia literară, atingând însăşi bunăvoinţa generică arătată oricărui semen, dincolo de cele mai radicale dezacorduri. Stilistic vorbind, da, scriitorul nu părăseşte nicicând eleganţa, ceea ce reprezintă în ochii mei un atu, dar estompează, în receptarea altora, forţa asertivă – totuşi, prezentă – a scrisului său.

            Cine îl cunoaşte, fie şi superficial, pe Gheorghe Grigurcu rămâne impresionat de distanţa dintre apariţia fizică a insului delicat şi cu mişcările ezitante şi cutezanţa celor mai multe dintre luările lui de poziţie. Va trebui, probabil, să renunţăm şi la prejudecata că numai inşii înalţi şi robuşti pot fi combativi, ori că pudoarea şi sensibilitatea le este rezervată, ştiu eu, poate blonzilor cu ochi albaştri. Scriitorul Gh. Grigurcu îmbină cu un rarissim talent, în plină epocă a reapariţiei analfabetismului la oraşe şi sate, stilul, plasticitatea şi retorica ceremonioasă a unei anumite modernităţi europene cu dinamica extrem de flexibilă şi neobosită a punerilor la punct într-un (nou) moment de confuzie valorică.

            Între timp, bătălia s-a complicat. Nu mai este vorba doar să separi valoarea de non-valoare, operaţiune mai mult sau mai puţin complicată, ea însăşi. Pervertirea valorilor pe care a adus-o secolul al XX-lea prin fenomene cu consecinţe greu de prevăzut şi de controlat, impunea o intervenţie mai delicată. Masificarea culturii, generatoare a kitsch-ului, ca un complement – suportabil şi secundar, la urma urmei – al răspândirii artei şi gândirii în pături sociale tot mai ample şi mai diversificate, a atras după sine apariţia unor alte grile valorice chiar şi în afara manipulărilor ideologice totalitare, comuniste ori fasciste. Un autor sau o operă pot accede în zona de glorie a unei literaturi pe principii care nu au nimic de a face cu axiologia estetică, ci mai degrabă cu marketingul (ce se vinde mai bine), cu managementul (cine se vinde mai bine), cu sociologia (ce anume constituie prioritatea orizontului de aşteptare). Evident, aceste grile diverse ţin mai degrabă de reconfigurarea economiei de piaţă decât de tiraniile ideologiilor totalitare care, la rândul lor, nu au făcut decât să complice şi mai mult situaţia.

            Printre toate reperele false enumerate mai sus, coerenţa raportului dintre valoarea estetică şi cea etică, dintre opera şi viaţa artistului trebuie descifrată mai atent, cu o sensibilitate alimentată de lecturi mai diverse şi utilizând scalpeluri de mai mare precizie. Şi calitatea de best seller a unei cărţi, şi calitatea estetico-etică a aceluiaşi produs vorbesc despre valoare. Dar fiecare o face în felul său.

            Gheorghe Grigurcu a pariat pe setul reperelor axiologice care înnobilează, şi în virtutea acestuia propune adeseori declasarea unor cărţi şi reamplasarea mai aproape de vârf a altora. Aici, în aceste temeiuri ale exerciţiului său critic, se află partea rezistentă a unui demers continuu, risipit cu generozitate în incredibil de multe direcţii. El poate fi, eventual, acuzat că nu urmează moda democratizantă a noilor eşafodaje lansate de o burghezie adeptă a consumismului, fie el şi literar, cu efecte altminteri benefic democratice. (Chiar acceptând acest punct de vedere, să fim serioşi! De ce ar accepta un consumism ale cărui ticuri sunt adoptate febril de marile edituri româneşti actuale – Rao, Humanitas, Polirom ori Paralela 45 –, mai cu seamă în materie de politică a preţurilor, fără ca structura economiei noastre ori disponibilităţile financiare ale publicului să fie similare celor din Occident?!) În nici un caz însă opţiunea lui aristocrată în zona literaturii nu poate fi anexată de vreun snobism à l’ancien régime sub raport social. Aici, dimpotrivă, el a luptat mereu pentru o slujire a publicului cititor, pentru un contract cinstit între autori şi acesta.

            Cu alte cuvinte, scriind tot ce scrie, făcând tot ce face, Gh. Grigurcu este campionul spiritului rezonabil, al unei normalităţi performante şi nemediocre în timpuri de confuzie multinivelară, când „finalul istoriei” este, de fapt, o continuare a acesteia, iar „era postideologică” nu e decât o altă confruntare de ideologii. În practica literară a autorului retras la Târgu Jiu – dar mai prezent pe întinsul României decât înainte -, imperativele se întrepătrund inextricabil: cel participativ cetăţenesc, cel al exigenţei literare valorice, cel al spectacolului inegalabil al spiritului în continuă ebuliţie, cel al stilului de mare clasă, deşi nesofisticat.

            Dacă ar fi să găsesc o slăbiciune în acest scris ce răspunde atât de bine uneia dintre predispoziţiile mele, aş detecta-o tocmai în zona care i-a adus o parte din notorietate: caracterul său reactiv. O carte, un articol, o afirmaţie, un prilej aniversar sunt, pentru criticul polemist excelente ocazii de ripostă ori, dacă nu, atunci măcar de expunere a propriilor opinii. Ele îmbogăţesc întotdeauna subiectul cu noi atitudini, nuanţe, interpretări. Dar rămân mereu condiţionate de asemenea pretexte. Mi-aş dori de la Gheorghe Grigurcu o carte care să îi centreze cumva obsesiile, angoasele, bucuriile, triumfurile, să îi lase imaginaţia creatoare şi spiritul la dispoziţia propriilor autoconstrângeri, fără cele impuse de ocaziile recrutate dinafară. O deplină autonomie ideatică, scăpată de contextualizările actualităţii, servită de instrumentarul pus în joc de fiecare dată de acest spirit mobil, încărcat de spontaneitate şi nedominat de erudiţia mereu la îndemână ar fi, cred, şansa descoperirii aceluiaşi Grigurcu în altă ipostază, fără zgrunţuri.

            Nu ignor, fireşte, constrângerile materiale ale unei vieţi în care onorariul unui articol se cifrează, mai mult sau mai puţin direct, în echivalările lipsite de glorie oferite de viaţa cotidiană: un prânz, o treime din cheltuielile la bloc, o pereche de pantofi mai lipsită de pretenţii... Ceea ce a câştigat însă acest neobosit condeier chiar şi în raport cu astfel de condiţionări de o concreteţe derutantă este un atu pentru care toţi cei aflaţi în situaţii similare luptă, conştienţi de grăuntele de libertate pe care îl conţine: dreptul de a oferi spre publicare propria selecţie de texte. Este un lucru fundamental şi, din nefericire, adeseori trecut cu vedere printre cei ce servesc breasla publiciştilor: nu e totuna să răspunzi unei comenzi, să livrezi ce socoteşti tu însuţi important să fie publicat ori să deţii propria-ţi rubrică. Şi aici, Gh. Grigurcu este unul dintre regii neîncoronaţi ai domeniului. Există numeroase reviste din ţară îmbogăţite în substanţă şi expresie de partituri semnate cu numele lui prestigios. Orice s-ar crede, şi orice ar spune zvonistica frivolă, nu numai Mircea Cărtărescu ori Horia-Roman Patapievici deţin acest statut ce atestă disponibilitate, dexteritate, talent şi interes captivant. Grigurcu, autor sosind dintr-o altă generaţie, li se alătură în enumerarea de mai sus, arătând clar că monopolul interesului de prim-plan nu aparţine exclusiv unei singure generaţii literare.